Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a XI-a

Berna, 11 septembrie 1910

Episodului Ispitirii, pe care noi l-am putut înfăţişa ca impuls pentru un anume tip de iniţiere, i-a urmat istorisirea etapei de propovăduitor de învăţături vechi într-o formă complet nouă a lui Christos Iisus către ucenicii Săi, şi apoi descrierea posturii nu doar de propovăduitor de învățături ci şi, dacă putem folosi această expresie, de forţă, de forţă vindecătoare pentru oameni. Acestea sunt povestite în vindecările care au avut loc. Apoi, ieri am făcut trecerea care, după cum spuneam, presupune o oarecare bunăvoinţă pentru înţelegere. Această bunăvoinţă rezultă dintr-o prelucrare a cunoştinţelor spiritual-ştiinţifice asimilate în cursul anilor. Am facut trecerea spre acel tip aparte de învăţătură vie, prin transmitere de forţe, forţe ce porneau de la Christos Iisus şi radiau, să zicem aşa, în sufletele ucenicilor Săi. Şi am mai încercat, atât cât s-a putut prin cuvinte omeneşti, să exprimăm un puternic mister. Am înercat să atragem atenţia asupra particularităţii acestei doctrine pe care Christos Iisus avea să le-o împărtăşească ucenicilor Săi. El era un fel de punct de convergenţă, o fiinţă care cumulează, care concentrează forţele venite din Macrocosmos în sfera Pământului. Aceste forţe, ce urmau să se reverse în sufletele ucenicilor, nu puteau fi adunate la un loc decât ca urmare a însuşirilor ce au putut fi reunite în entitatea lui Christos Iisus. Forţele care de obicei îi parvin omului doar inconştient în timpul stării de somn afluau din depărtările cosmice spre ucenici prin intermediul entităţii lui Christos Iisus ca forţe de instruire şi de vivifiere ale Cosmosului însuşi. Desigur, nu putem caracteriza în detaliu aceste forţe, care sunt forţe luminatoare despre existenţa cosmică, decât dacă ne referim la diversele constelaţii care există în Cosmos. Asupra acestui mister vom mai face referire astăzi, în măsura în care Evanghelia după Matei îl menţionează. Mai înainte însă să încercăm să înţelegem în ce fel trebuiau ucenicii să sporească în înţelepciune pământească, în înţelepciune raportată la condiţiile pământeşti, prin faptul că forţele lui Christos Iisus se revărsau asupra lor. Ei trebuiau să crească, să zicem aşa, în ei înşişi, trebuiau să crească în modul cel mai divers în ce priveşte viaţa lor, în ce priveşte înţelepciunea lor vie.

Acum, ni se arată un lucru de-a dreptul curios în ce priveşte creşterea unuia dintre ucenici sau apostoli. Dar noi vom putea înţelege acest lucru aparte, cu totul special în viaţa unui apostol, doar dacă îl extragem dintr-un context mai larg. Trebuie să ne fie clar că omul, în cursul evoluţiei omenirii, progresează. Noi nu am parcurs degeaba o încarnare după alta în cadrul primei perioade de cultură postatlanteeană, în perioada hindusă, în perioada de cultură persană, apoi în cea egipteano-caldeeană, în cea greco-latină şi aşa mai departe; noi parcurgem aceste încarnări ca pe o mare şcoală a vieţii, pentru ca în fiecare dintre aceste încarnări să asimilăm ceva din condiţiile existente în aceste perioade de cultură, să asimilăm ceva de la lumea înconjurătoare. Prin aceasta noi creştem treptat. În ce constă această creştere a omului de-a lungul diferitelor epoci ale evoluţiei omenirii?

După cum ştim din noţiunile elementare dobândite din antroposofie, entitatea omenească se compune din mai multe mădulare fiinţiale. Enumerate în sensul nostru, acestea sunt: corp fizic, corp eteric, corp astral, unit cu corpul astral sufletul senzaţiei, apoi sufletul înţelegerii sau afectivităţii, sufletul conştienţei. Avem apoi mădularele superioare ale naturii omeneşti, spre care urmează să ne înălţăm. Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit. În fiecare dintre epocile de cultură postatlanteeane ne-a fost dat efectiv câte ceva pentru aceste mădulare ale naturii noastre omeneşti. Astfel, în prima epocă, în epoca veche indiană, omului i s-au ataşat unele forţe prin care a devenit, în corpul său eteric, mai mult decât fusese înainte. Ceea ce îi fusese imprimat sub acest raport corpului său fizic se petrecuse deja în ultima perioadă a epocii atlanteene. Odată cu corpul eteric încep însă să se dezvolte acele daruri ce urmează să-i parvină omului în timpul perioadei postatlaneene. Astfel, în timpul epocii indiene vechi i-au fost date forţele ce trebuiau să-i fie implantate corpului său eteric; apoi, în epoca străveche persană i-au fost conferite forţele ce trebuiau să-i fie implantate corpului său astral, corpului senzaţiilor; în timpul epocii egipteano-caldeeane i-au fost date forţele pentru sufletul senzaţiei. În timpul celei de-a patra perioade de cultură, în epoca greco-latină, i s-au imprimat forţele sufletului înţelegerii sau afectivităţii; acum noi trăim în epoca în care sufletului conştienţei urmează să-i fie imprimate în mod gradual forţele corespunzătoare pe această linie. Deocamdată omenirea nu a progresat foarte mult în acest demers. Va veni apoi o a şasea epocă postaltanteeană, în care în natura omenească se vor imprima forţele Sinei spirituale, iar într-a şaptea stare de cultură forţele Spiritului vieţii. După aceasta noi privim spre epoci viitoare îndepărtate, în care în omenirea normală urmează să fie imprimat Omul-spirit sau Atma.

Și acum să privim această evoluţie omenească raportată la omul individual. Modul în care trebuie să-l privim pe om în prezent a fost practicat dintotdeauna de cei care ştiau, din Misteriile sacre, anumite lucruri despre raporturile adevărate ce trebuie să domnească aici. La fel au trebuit şi ucenicii, treptat, treptat, să înveţe să-l privească pe om prin intermediul forţei însufleţitoare, povăţuitoare, ce emana de la Christos Iisus şi era transferată asupra lor. De aceea noi putem spune: Dacă privim omul – cum este el acum sau cum era pe vremea lui Christos Iisus –, vedem că în el sunt sădite predispoziţii, asemănător cu ce se întâmplă cu o plantă, care există chiar dacă nu are decât nişte frunze verzi, nu încă floare şi fruct. Dacă privim o astfel de plantă care nu are decât nişte frunze verzi, noi ştim: atât timp cât există, planta are sădite în ea predispoziţiile spre floare şi fruct, pe care le va dezvolta dacă totul decurge normal. Pe cât de sigur este că dintr-o plantă, chiar dacă deocamdată nu are decât nişte frunze verzi, va creşte floarea şi fructul, tot atât de sigur este că din om, care pe vremea lui Christos Iisus nu avea decât sufletul senzaţiei şi sufletul înţelegerii sau afectivităţii, va creşte sufletul conştienţei, care apoi se va deschide Sinei spirituale, pentru ca treimea cea mai înaltă să poată să se reverse ca ceva nou, ca un dar divin spiritual, în el. De aceea noi putem spune: Omul se dezvoltă din ceea ce există în el ca zestre, ca însuşiri sufleteşti. După cum planta care nu are decât frunze verzi ajunge să dezvolte floare şi fruct, tot aşa omul, din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, dezvoltă un fel de floare a fiinţei sale, pe care o aduce în întâmpinarea a ceea ce se pogoară de sus ca dar divin, astfel ca după primirea Sinei spirituale să poată străbate o cale nouă în înălţimile evoluţiei omenirii.

În acest fel oamenii, care pe vremea lui Christos Iisus ajunseseră să-şi dezvolte normal doar latura exterioară, puteau spune: Abia acum sufletul înţelegerii sau afectivităţii este dezvoltat în mod normal. El însă nu poate primi deocamdată o Sine spirituală. Însă din acelaşi om care a dezvoltat până acum cel mult sufletul înţelegerii sau afectivităţii se va naşte ca un copil al său, ca rezultat al eforturilor sale, sufletul conştienţei, care ulterior se va putea deschide Sinei spirituale.

Dar ceea ce trebuia să dezvolte omul conform întregii sale entităţi, ca să spunem aşa, ca floare a lui, ceea ce a răsărit din el acolo, ceea ce a rezultat din natura sa, cum se numea acest lucru în Misterii? Cum trebuia numit el, prin urmare, şi în cercul din preajma lui Christos Iisus, dacă ucenicii voiau cu adevărat să avanseze? El era numit – dacă vrem să-l traducem în limba noastră – cu expresia „Fiul omului”; căci cuvântul grecesc υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου nu are nicicum semnificaţia restrânsă pe care o atribuim noi cuvântului „fiu”, ca „fiu al unui tată”, ci aceea de urmaş, de vlăstar al unei entităţi, de ceva ce răsare dintr-o entitate precum floarea care iese dintr-o plantă care până atunci nu avusese decât frunze. De aceea, cât timp oamenii normali nu dezvoltaseră încă în sufletul conştienţei acea floare a entităţii lor, cât timp încă nu aveau în ei nimic din acel υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου, se putea spune: Da, oamenii normali nu au dezvoltat deocamdată nimic din „Fiul omului”, dar, desigur, întotdeauna trebuie să existe oameni care devansează specia lor, care deţin deja într-o epocă timpurie ştiinţa şi viaţa unei epoci ulterioare. Printre conducătorii omenirii trebuie să existe astfel de exemplare care, exterior, arată ca toţi ceilalţi oameni, care interior au dezvoltat deja în epoca a patra, unde în mod normal este dezvoltat doar sufletul înțelegerii sau afectivităţii, aptitudinea sufletului conştienţei, în care luminează Sinea spirituală. – Și astfel de „Fii ai omului” au existat. Ucenicii lui Christos Iisus trebuiau, prin urmare, să se apropie de înțelegerea naturii şi entităţii acestor conducători ai omenirii.

Atunci Christos Iisus, pentru a se convinge mai întâi cum gândesc discipolii Săi cei mai intimi, ucenicii Săi, îi întreabă: Spuneţi-mi un lucru, despre ce fiinţă, despre ce om se poate spune că este Fiu al omului pentru acest neam? – Cam în felul acesta ar trebui pusă întrebarea, dacă am formulat-o în sensul documentului aramaic sacru care este Evanghelia după Matei; căci eu am atras deja atenţia că în traducerea grecească, dacă ea este corect înțeleasă, lucrurile se prezintă mai bine decât în interpretarea noastră de astăzi, dar că, în ciuda acestui fapt, în mod necesar unele lucruri au devenit neclare prin traducerea din documentul original aramaic. Aşadar, să ni-L imaginăm pe Christos Iisus stând înaintea ucenicilor Săi şi întrebându-i: Care este părerea care predomină referitoare la întrebarea: Care dintre oamenii de dinaintea acestei seminţii, aflată deja în epoca greco-latină, ar fi Fii ai omului? Atunci ei i-au enumerat pe Ilie, Ioan Botezătorul, Ieremia şi alţi profeţi de odinioară. Ucenicii ştiau, datorită forţei povăţuitoare transmisă lor prin Christos, că acei conducători primiseră în ei forţe prin care s-au înălțat până la a deveni purtători ai Fiului omului. Cu aceeaşi ocazie unul dintre ucenici, care de obicei este numit Petru, a dat un alt răspuns (Matei 16, 13-16).

Pentru a înțelege acest alt răspuns trebuie să lăsăm să fie incrustate în sufletul nostru cele ce tocmai am arătat în zilele din urmă că reprezintă misiunea lui Christos Iisus în sensul Evangheliei după Matei, şi anume că prin impulsul christic pentru omenire s-a oferit posibilitatea de a dezvolta conştienţa deplină a Eului, de a aduce la maximă înflorire ceea ce stă ascuns în acest „Eu sunt”. Cu alte cuvinte, în viitor şi în iniţiere ar trebui ca oamenii să se integreze în aşa fel în lumile superioare, încât conştienţa de Eu, pe care astăzi, ca oameni normali, o avem doar pentru lumea fizică, să se menţină pe tot timpul aflării noastre în lumile superioare. Pentru a fi posibil acest lucru a fost necesar ca Christos Iisus să parcurgă o existenţă în lumea fizică. În consecinţă, putem spune: Christos Iisus este reprezentantul acelei forţe ce i-a conferit omenirii conştienţa deplină a „Eu sunt”-ului.

Am arătat deja în mod special că de obicei interpretările de factură liberală ale Evangheliilor, sau chiar de orientare antievanghelică, nu accentuează lucrul cel mai important. Ele observă mereu că anumite succesiuni de cuvinte din Evanghelii, şi aşa mai departe, apăruseră deja mai înainte undeva. Aşa, de pildă, ele ar putea arăta că însuşi conţinutul Fericirilor exista deja anterior. Dar – şi noi trebuie mereu să atragem atenţia asupra acestui lucru – ceea ce mai înainte nu exista, ceea ce nu putea fi atins prin păstrarea conştienţei de Eu va putea fi o caracteristică a tuturor oamenilor prin impulsul lui Christos! Acest lucru este deosebit de important. Am examinat fiecare element al Fericirilor şi am arătat că în prima frază trebuie să zicem: „Fericiți sunt cerşetorii de spirit”, deoarece, ca urmare a evoluţiei omenirii, sărac întru spirit este cel ce nu mai poate pătrunde cu privirea în lumea spirituală în sensul vechii clarvederi. Consolarea şi iluminarea le-o dă însă Christos: Chiar dacă nu mai pot privi în lumea spirituală prin vechile organe de clarvedere, ei vor putea privi acum prin ei înşişi, prin Eul lor, căci: „Ei vor găsi Împărățiile cerurilor prin ei înşişi!” (Matei 5, 3). La fel şi a doua frază: „Fericiți cei ce îndură aici suferință” (Matei 5, 4). Ei nu mai au nevoie să se ridice în sferele lumii spirituale prin vechea capacitate de clarvedere; ei îşi vor dezvolta Eul de aşa manieră, încât pot accede în lumea spirituală. Pentru aceasta însă Eul trebuie să asimileze din ce în ce mai mult forţa care a ancorat o dată pe Pământ în Christos ca într-o entitate unică.

Oamenii din prezent ar trebui să cugete cu adevărat tocmai la astfel de lucruri: Nu degeaba este folosit în fiecare frază a Fericirilor din Predica de pe munte un cuvânt grecesc care este foarte important: ὅτι αὐτῶν ἐστιν ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν. Dacă luăm deci prima frază: „Fericiți sunt cerşetorii de spirit”, în continuare ar trebui să se spună: „În ei înşişi” sau „prin ei înşişi vor cunoaşte Împărăţiile cerurilor”. Peste tot se insistă asupra acestui „în ei înşişi”; în a doua frază, în a treia frază şi aşa mai departe mereu se repetă acest lucru. – Îmi cer scuze dacă acum am să fac o referire ceva mai trivială pentru ceva măreţ din epoca noastră. Epoca noastră va trebui să se hotărască în a aplica cuvântul αὐτῶν „auton” – folosit de noi pentru „automobil” – nu doar pentru maşini, să înţeleagă acest cuvânt nu doar în cel mai exterior mod. Ea va trebui să se hotărască să înţeleagă şi în mod spiritual sensul de exclusivitate al lui ὅτι αὐτῶν folosit de noi pentru punere în funcţiune. Epoca noastră poate s-o ia ca o atenţionare: Referitor la maşini ei îi place să folosească „punre în funcţiune prin sine însuşi”; cât priveşte însă acel lucru care mai înainte se afla în afara conştienţei de Eu şi care în toate Misteriile antice de până la Christos era vieţuit în afara conştienţei de Eu, omenirea ar trebui, de asemenea, să înveţe „punerea în funcţiune prin sine însuşi”, astfel încât încet, încet omul să poată deveni el însuşi creator al acestor lucruri. Omenirea actuală va învăţa să înţeleagă tocmai acest lucru, dacă se va pătrunde de impulsul christic.

Dacă avem în vedere acest lucru, vom spune: Întrebarea pe care Christos Iisus a pus-o pe de altă parte ucenicilor mai înseamnă ceva, un lucru cu totul special. Prima dată El a întrebat: Cine din cei care au fost conducătorii acestui neam poate fi considerat Fiu al omului? Iar ucenicii răspund arătând diverşi conducători. După aceea mai întreabă ceva. El voia să-i facă pe ucenici să înţeleagă treptat natura Sa proprie, să înţeleagă ce reprezintă El pentru egoitate. Aceasta se află ascuns în cealaltă întrebare: „Cin credeţi voi că sunt Eu?” Şi „Eu sunt”-ul trebuie accentuat de fiecare dată în mod deosebit în Evanghelia după Matei. Atunci Petru dă un răspuns care voia să spună că el nu Îl desemnează pe Christos doar ca Fiul omului, ci şi ca – noi putem traduce acest cuvânt aşa cum se obişnuieşte – „Fiul Dumnezeului cel viu”. Ce înseamnă „Fiul Dumnezeului cel viu” în opoziţie cu „Fiul omului”? Pentru a înţelege acest concept trebuie să aducem unele completări la cele discutate anterior.

Spuneam că omul evoluează ascendent, în aşa fel încât dezvoltă în entitatea lui sufletul conştienţei, în care poate să-şi facă apariţia Sinea spirituală. Odată ce el a dezvoltat însă sufletul conştienţei, ar trebui într-un fel ca din partea cealaltă să-i vină în întâmpinare Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit, astfel încât floarea sa ce se deschide să poată primi această Triadă superioară. Această evoluţie ascendentă a omului noi o putem reprezenta şi grafic, ca pe o plantă ce se dezvoltă de jos în sus:

desen

Omul se deschide în sufletul conştienţei şi din partea cealaltă îi vine în întâmpinare Sinea spirituală sau Manasul, Spiritul vieţii sau Buddhi şi Omul-spirit sau Atma. Aceasta este deci ceva ce-i vine oarecum în întâmpinare omului de sus, ca un spirit fecundator. În timp ce cu restul mădularelor omul creşte de jos în sus şi se deschide ca floare în ceea ce este Fiul omului, din partea cealaltă, de sus, trebuie să-i vină în întâmpinare, dacă el vrea să progreseze şi să primească conştienţa deplină a Eului, cel ce îi aduce Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit. Şi cine este reprezentantul a ceea ce îi este adus de sus, care indică spre cel mai îndepărtat viitor al omului? Primul dar pe care îl primim este Sinea spirituală. Al cui reprezentant este cel care va aduce la noi darul Sinei spirituale? Acesta este Fiul Dumnezeului care trăieşte, este Spiritul vieţii, „Fiul Dumnezeului cel viu”!

Christos Iisus întreabă deci în acea clipă: Ce trebuie să le parvină oamenilor prin impulsul meu? Trebuie să le parvină acel principiu spiritual însuflețitor superior! Astfel „Fiul omului”, ce creşte de jos în sus, stă faţă în faţă cu Fiul lui Dumnezeu, „Fiul Dumnezeului cel viu”, ce creşte de sus în jos. Noi trebuie să-i deosebim. Aceasta era însă o întrebare grea şi pentru ucenici. Dificultatea acesteia vă va apărea cu toată claritatea dacă vă gândiţi că ucenicii sunt primii care primesc tot ceea ce au primit deja oamenii cei mai simpli prin Evanghelii după venirea lui Christos Iisus. Ucenicii au trebuit să primească toate acestea prin forţele moralizatoare, prin fortele de instruire vii ale lui Christos Iisus. Printre forţele pe care ei deja le dezvoltaseră nu exista capacitatea de înțelegere pentru ceea ce putea să dea un răspuns la întrebarea: Al cui reprezentant sunt eu? Aici se indică faptul că unul dintre ucenici, pe nume Petru, răspunde: „Tu eşti Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Matei, 16, 16). În acel moment acesta era un răspuns care, dacă ne este permis să spunem aşa, nu venea din forţele spirituale normale ale lui Petru. Şi Christos Iisus – încercăm să prezentăm lucrurile cât mai viu, apelând într-un anumit sens la capacitatea de a vizualiza plastic –, privindu-l pe Petru, a trebuit să-şi spună: Faptul că din această gură a ieşit acest răspuns, care, să zicem aşa, trimite spre o epocă viitoare foarte îndepărtată, este deja mult. – Şi prin ceea ce era în conştienţa lui Petru, dacă prin intelect sau prin forţele la care s-a ridicat prin iniţiere a putut da acest răspuns, Christos trebuie să fi spus: Răspunsul nu a ieşit din ceea ce Petru ştie în mod conştient, aici vorbesc acele forţe mai profunde din om pe care el le poate transforma abia treptat în forţe conştiente.

Purtăm în noi un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Prin transformarea forţelor corpului astral, ale corpului eteric şi ale corpului fizic noi ne înălțăm la Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi la Omul-spirit. Aceste lucruri sunt prezentate foarte des în ştiinţa spiritului elementară. Însă forţele pe care le vom dezvolta cândva în corpul nostru astral drept Sine spirituală se găsesc deja în el; numai că ele sunt acolo de la puterile divin-spirituale şi nu au fost dezvoltate de noi. La fel, şi în corpul nostru eteric există deja un Spirit al vieţii divin-spiritual. De aceea şi spune Christos privindu-l pe Petru: Ceea ce a vorbit acum în conştienţa ta nu a vorbit din tine; acest ceva tu îl vei dezvolta abia în viitor; de fapt, el este în tine, dar tu nu ştii deocamdată nimic despre el. Ceea ce există deocamdată în carnea şi sângele tău nu poate să vorbească în felul în care ai grăit: „Tu eşti Christos, Fiul Dumnezeului cel viu”, ci aici vorbesc forţele divin-spirituale situate adânc sub pragul de conştienţă, chiar cele mai profunde din câte există în om. – În Petru a vorbit în acel moment principiul tainic sublim, cel pe care Christos îl numeşte „Tatăl din ceruri”, forţele din care de fapt s-a născut Petru şi de care el nu este încă conştient. De aici şi cuvintele: „Nu ceea ce eşti tu acum ca om, din carne şi sânge, ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu din ceruri” (Matei 16, 17).

Totodată Christos se simte nevoit să mai adauge ceva. El a trebuit să spună: În Petru am în faţă o natură, un ucenic având o constituţie omenească în aşa fel întocmită, încât prin forţele dezvoltate deja de conştienţă, prin întreaga modalitate de a acţiona a spiritului, forţa-Tată din el nu este deranjată; această forţă omenească subconştientă este atât de puternică, încât el poate clădi pe ea, dacă se lasă cu totul în seama acestei forţe omeneşti subconştiente. Acest lucru este partea importantă din el, a putut spune Christos. Ceea ce există astfel în el există însă în fiecare, numai că omul nu este încă suficient de conştient de aceasta; acest lucru se va dezvolta abia în viitor. Dacă ceea ce am de adus omenirii, pentru care eu sunt impulsul, urmează să se dezvolte în continuare şi să-i cuprindă pe oameni, aceasta trebuie să se bazeze pe ceea ce Petru tocmai a exprimat: „Tu eşti Christos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Pe această stâncă din om, pe care încă n-au distrus-o talazurile conştienţei deja dezvoltate ce o izbesc mereu, pe acest spirit-Tată care vorbeşte aici vreau să clădesc ceea ce urmează să răsară din ce în ce mai mult din impulsul meu. – Şi dacă oamenii dezvoltă acest fundament, va rezulta ceea ce va fi omenirea impulsului christic. – Acest lucru este spus în cuvintele: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă vreau să clădesc ceea ce poate să dea naştere unei comunităţi umane, ceea ce poate să alcătuiască o sumă de oameni ce se va situa de partea impulsului lui Christos!” (Matei 16, 18).

Aceste cuvinte din Evanghelia după Matei nu trebuie luate atât de uşor pe cât o arată discuţiile din ziua de azi – căci aproape în toată lumea sunt dispute aprinse în jurul lor. Ele nu pot fi înţelese decât dacă sunt extrase din adâncurile acelei înţelepciuni ce constituie totodată înţelepciunea misterială.

Şi acum să spunem clar şi răspicat încă un lucru, şi anume că, realmente, Christos Iisus clădeşte pe baza forţei mai profunde, inconştiente existentă în Petru, căci în clipa următoare Christos pomeneşte despre evenimentele care se vor întâmpla imediat după aceea. El începe să vorbească despre ceea ce urmează să se desfăşoare ca Misteriu al Golgotei. Dar trece şi momentul în care a vorbit partea mai profundă din Petru; acum vorbeşte ceva ce este deja conştient. El nu poate înţelege, nu poate crede ceea ce vrea să spună Christos când arată că urmează să vină suferinţă şi moarte. Şi când vorbeşte conştientul din Petru, care îşi dezvoltase deja propriile forţe conştiente, Christos trebuie să-l dojenească, spunând: Acum nu vorbeşte niciun Dumnezeu, ci ceea ce tu ai dezvoltat deja ca om; extinderea acestei conştienţe nu are nicio valoare; ea provine de la o învăţătură care vrea să amăgească, ea vine de la Ahriman, de la Satana! – Acest lucru se afirmă prin cuvintele: „Mergi înapoia mea, Satano! Sminteală îmi eşti; căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Christos îl numeşte pe loc Satană; el foloseşte chiar cuvântul Satană pentru Ahriman, în timp ce în restul Bibliei pentru luciferic se foloseşte cuvântul Diavol. Aici, în realitate Christos foloseşte cuvântul potrivit pentru iluzie, căreia Petru încă trebuie să i se dăruiască.

Aşa se petrec lucrurile realmente. Ce face din asta critica modernă, literatura de popularizare a Bibliei? Ea a descoperit: Este totuşi imposibil ca Christos Iisus să stea faţă în faţă cu Petru şi o dată să spună despre el: Doar tu ai înţeles că în faţa ta se află un Dumnezeu! şi altă dată, imediat după aceea, să-l numească Satană. După care comentatorii Bibliei spun: De aici trebuie să conchidem că numele de Satana, pe care Christos trebuie să i-l fi adresat lui Petru, a fost intercalat ulterior de altcineva, deci avem de-a face cu un fals. – Adevărul este că părerea referitoare la sensul mai profund al acestor cuvinte, formată în prezent pe baza cercetării filologice, nu are nicio valoare dacă nu este precedată de înţelegerea obiectivă a textelor biblice. Abia după înţelegerea reală a Bibliei este posibil ca omul să poată spune şi ceva real despre istoria naşterii textelor respective.

Între cele două afirmaţii pe care le-am menţionat se mai află însă încă una. Pe aceasta o vom putea înţelege doar dacă avem în vedere o învăţătură misterială străveche şi totuşi mereu actuală, şi anume că omul, aşa cum se află el pe Pământ, dar nu numai omul în sine, ci orice comunitate omenească, este într-un fel o imagine a ceea ce se petrece în Cosmosul mare, în Macrocosmos. Am putut descrie aceasta în mod special atunci când am discutat despre descendenţa lui Iisus din Nazaret. Am văzut cum cuvântul rostit lui Avraam înseamnă, de fapt: „Urmaşii tăi trebuie să fie o imagine a ordinii stelare din cer” (1 Moise 22, 17). Ordinea din cer a celor douăsprezece constelaţii şi a traiectoriilor planetelor când parcurg zodiacul trebuie să se repete prin cele douăsprezece triburi şi ceea ce trăieşte poporul iudaic de-a lungul a de trei ori paisprezece generaţii. Aşadar, în succesiunea generaţiilor, cu modul ei particular de ereditate – prin legăturile de sânge din cele douăsprezece neamuri –, trebuie să fie o reflectare a raporturilor macrocosmice. Acest lucru i-a fost spus lui Avraam.

În clipa în care îl are în faţă pe Petru, care în natura sa mai profundă înţelege ce anume este dat odată cu impulsul christic – respectiv forţa spirituală revărsată de sus prin intermediul Fiului Dumnezeului cel viu –, Christos Iisus ştie că El îi poate face atenţi pe cei din jur că pe Pământ începe ceva nou, că acum poate fi dată o nouă imagine. Dacă pentru Avraam în legăturile de sânge a fost dată imaginea raporturilor cosmice, acum trebuie formată o imagine în raporturile etic-moral-spirituale a ceea ce poate deveni omul prin Eul său. Dacă oamenii vor înţelege, în acelaşi sens în care înţelege Petru prin natura sa superioară, ce este Christosul, ei nu vor întemeia numai comunităţi sau orânduiri bazate pe legăturile de sânge, ci şi comunităţi în care vor ţese în mod conştient legătura iubirii de la suflet la suflet. Aceasta înseamnă: aşa cum în sângele iudaic, prin firele ce au străbătut generaţiile, s-a îmbinat ceea ce trebuia să se unească în neamul omenesc după modelul Macrocosmosului, şi după cum ceea ce s-a separat în seminţia omenească s-a separat tot după ordinea din ceruri, la fel acum ar urma să se nască din Eul conştient, sub raporturi etic-moral-spirituale, ceea ce îi separă sau îi adună în iubire pe oameni. Orânduirile oamenilor ar trebui formate sau armonizate pornind din Eul conştient. Acest lucru este subînţeles în continuarea răspunsului pe care El i 1-a dat lui Petru: „Ceea ce tu vei lega pe Pământ – ceea ce va lega natura mai profundă din tine – este acelaşi lucru cu ceea ce este legat în ceruri, şi ceea ce aceeaşi natură dezleagă aici jos este dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19).

În vechime, întreaga importanţă a legăturii dintre oameni stătea în rudenia de sânge. Omul trebuie însă să se integreze din ce în ce mai mult în uniuni spirituale, morale, etice. Dacă avem în vedere aceasta, putem spune: Pentru om trebuie să ajungă să însemne ceva ceea ce el întemeiază drept comunitate. În limbaj antroposofic, aceasta înseamnă: karma individuală a omului trebuie să se unească cu karma comunităţilor. Acest lucru îl puteţi afla cu prisosinţă din cele ce s-au realizat în anii care au trecut. După cum prin faptul că dăruiesc ceva unui sărac nu se contravine ideii de karmă, tot aşa nu se contravine ideii de karmă atunci când karma individuală a unui om este preluată de către o comunitate. Comunitatea poate prelua destinul fiecărui individ. Unirea karmei poate fi în aşa fel făcută încât comunitatea să împărtăşească, să suporte împreună, karma individului. Cu alte cuvinte, poate interveni următoarea situaţie în ce priveşte ordinea morală: un membru al unei comunităţi comite o faptă injustă. Acest lucru, fără îndoială, se va înscrie în karma fiecărei persoane, şi ea trebuie împlinită în cadrul conexiunii mari, a întregii lumi. Se poate găsi însă un alt om care să spună: Te ajut eu să duci până la capăt karma! – Karma trebuie împlinită, însă un altul îl poate ajuta. Tot aşa, comunităţi întregi îl pot ajuta pe cel ce a făcut un lucru injust. Individul poate avea o karmă strâns împletită cu cea a comunităţii, astfel încât comunitatea, considerându-l un membru al său, acceptă conştient să compătimească cu el şi să pună umărul la indreptarea lui, acceptă conştient să preia ceva ce îl priveşte personal; astfel comunitatea poate spune: Tu, individ, ai făcut un lucru injust, însă noi intervenim pentru tine! Noi preluăm ceea ce poate duce la indreptarea karmei. – Dacă acea comunitate vrea să se numească „Biserică”, atunci Biserica îşi asumă obligaţia să ia asupra ei păcatele individului, să poarte în comun karma lui. Nu este vorba de ceea ce se numeşte astăzi iertarea păcatelor, ci de o legătură reală, de o luare asupra sa a păcatelor. De aceea, se pune problema ca o comunitate să ia în mod conştient aceste păcate asupra ei.

Dacă este înţeleasă în această modalitate „legarea” şi „dezlegarea”, atunci la fiecare iertare a păcatelor, dacă este just înţeleasă, ar trebui să te gândeşti la obligaţia ce îi revine de aici comunităţii. Prin faptul că firele individului sunt împletite cu karma întregii societăţi se ţese o reţea. Şi această reţea trebuie, prin ceea ce a adus Christos pe Pământ din lumile spirituale, să fie, în ce are ea mai caracteristic, o imagine a ordinii din ceruri, cu alte cuvinte karma individului trebuie să se unească cu karma generală conform ordinii lumii spirituale, adică nu întâmplător, ci astfel încât organismul comunitar să devină o reflectare a ordinii din ceruri. Prin aceasta, această scenă a aşa-zisei mărturisiri a lui Petru capătă pentru cei ce încep să o înţeleagă un sens infinit de profund. Ea este fondarea, să zicem aşa, ctitoria omenirii viitorului clădită pe natura de Eu. În această convorbire intimă dintre Christos şi ucenicii Lui cei mai apropiaţi se petrece un transfer al forţei pe care Christos o aduce pe Pământ din Macrocosmos spre ceea ce uce- nicii urmează să fondeze. De aici înainte în Evanghelia după Matei este dată, pas cu pas, o îndrumare spre trepte superioare a ucenicilor, spre forţa solară şi forţa cosmică ce poate intra în ei, forţă pe care entitatea christică o adună pentru a o transfera ucenicilor. După cum bine ştim, o latură a iniţierii înseamnă ieşirea în afară, în Macrocosmos. Şi pentru că Christos este impulsul către o astfel de iniţiere, El îi conduce pe ucenici, însoţindu-i afară, în Cosmos. Aşa cum fiecare candidat, atunci când parcurge această iniţiere, creşte conştient în cuprinsul Macrocosmosului şi puţin câte puţin face cunoştinţă cu el, la fel Christos măsoară cu pasul, să zicem aşa, Macrocosmososul, arată pretutindeni forţele ce intră în joc acolo şi le transferă ucenicilor.

Ieri am arătat deja într-un loc cum se întâmplă aceasta. Să ne reprezentăm cât mai exact scena: Un om adoarme. În pat rămân corpul fizic şi corpul eteric, în timp ce corpul lui astral şi Eul sunt revărsate în Cosmos, iar forţele Cosmosului pătrund în aceste mădulare. Dacă Christos ar veni acum spre el, El ar fi acea entitate ce îi apropie şi îi luminează, ce îi conştientizează aceste forţe. Exact asta se întâmplă în scena despre care vă spuneam: Ucenicii călătoresc în ultima strajă a nopţii; ei văd atunci că ceea ce au considerat la început a fi o nălucă este Christos, care lasă să se reverse în ei forţa Macrocosmosului (Matei 14, 25-26). Aici este prezentat în mod palpabil faptul că Christos îi conduce pe ucenici spre forţele Macrocosmosului.

Următoarele scene din Evanghelia după Matei nu prezintă altceva decât felul în care Christos îi conduce pe ucenici pas cu pas în afară, pe căile pe care merge cel ce urmează a fi iniţiat. Este ca şi cum Christos însuşi parcurge aceasta şi îi conduce pe ucenicii Săi de mână spre lăcaşurile spre care este dus cel ce trebuie iniţiat. Am să vă arăt ceva prin care dumneavoastră veţi putea vedea cât se poate de bine cum Christos îi conduce pe ucenici pas cu pas în afară, în Macrocosmos.

Atunci când ai concepte vii despre lumea spirituală şi când forţele clarvăzătoare ţi-au crescut îndeajuns iei cunoştinţă de foarte multe lucruri pe care mai înainte nu le-ai cunoscut. Recunoşti, de exemplu, legătura care există între raporturile succesive de creştere ale plantei. Materialistul va spune despre plantă: Aici am o floare – presupunem că este o floare ce produce fructe –, din ea se va naşte sămânţa. Sămânţa poate fi luată, poate fi pusă în pământ, acolo ea putrezeşte şi apare o plantă nouă ce poartă la rândul ei seminţe. Se trece aşa de la un proces vegetal la altul. Gândirea materialistă va spune că ceva anume din bobul de sămânţă care putrezeşte trece în noua plantă. Materialistul nu poate gândi altfel decât că ceea ce trece mai departe nu poate fi decât ceva material, desigur, ceva mic şi neînsemnat. Dar nu este aşa. În realitate, întreaga plantă este distrusă din punct de vedere material. Se produce un salt în ce priveşte materialul, iar noua plantă, material vorbind, este ceva cu totul nou. Efectiv are loc o replăsmuire.

Când vom cunoaşte raporturile cele mai importante din Univers vom ajunge să înţelegem şi să aplicăm la întregul Macrocosmos această lege deosebită, şi anume că în ce priveşte raporturile materiale se produc efectiv salturi. Acest lucru a fost exprimat în Misterii într-un mod cu totul deosebit. Acolo se spunea: Cel ce urmează a fi iniţiat trebuie, la ieşirea în Macrocosmos, să cunoască pe o anumită treaptă forţele ce provoacă aceste salturi. Dacă mergem într-o anumită direcţie în Cosmos, facem cunoştinţă cu ceva ce poate fi exprimat prin cuvintele: Se iau în ajutor constelaţiile. Ele sunt ca un fel de litere. Dacă ne extindem în acest fel într-o anumită direcţie, putem vieţui saltul de la strămoş la urmaş, fie pe tărâmul vegetalului, al animalului, al umanului, sau chiar al existenţei planetare; căci şi la trecerea de la Saturn la Soare, de exemplu, s-a produs o dispariţie completă a ceea ce era material. Spiritualul a rămas, tot ceea ce era material a dispărut. Spiritul a fost cel care a provocat saltul. La fel s-a întâmplat la trecerea de la stadiul Soare la stadiul Lună şi de la stadiul Lună la stadiul Pământ. Acelaşi lucru se întâmplă cu lucrurile cele mai mari cât şi cu cele mai mici. – Există două semne care simbolizează fenomenul de salt, unul vechi, care oferă o reprezentare mai plastică, mai imaginativă, şi unul nou. Pe cel nou îl puteţi găsi în calendare. Pe măsură ce evoluţia înaintează, vechiul se încolăceşte spre interior, aproximativ în formă de spirală, iar evoluţia cea nouă se naşte din cea veche ca o a doua spirală, care evoluează de la interior spre exterior. Evoluţia nouă nu se produce însă în sensul că ea se racordează direct la cea veche, ci între sfârşitul celei vechi şi începutul celei noi există un mic salt, după care ea merge mai departe.

desen

Obţinem astfel această figură: două spirale încolăcite una în alta, în mijloc existând un mic salt. Este semnul zodiei Racului, care vrea să ne simbolizeze creşterea înspre afară, în Macrocosmos, şi de asemenea naşterea unui nou vlăstar în cadrul unei evoluţii.

Mai exista însă şi un alt semn pentru reprezentarea acestor raporturi. Oricât de curios vi s-ar părea, el era figurat printr-un măgar şi mânzul său, strămoşul şi urmaşul. Aceasta voia să simbolizeze tranziţia propriu-zisă de la o stare la alta. De fapt şi în vechile simbolizări semnul Racului era reprezentat deseori printr-un măgar şi mânzul său. Nu este lipsit de importanţă să ştim acest lucru. Pentru om este foarte important ca el să înțeleagă că şi la urcarea în Macrocosmos, când omul se extinde în lumea spirituală, există o astfel de tranziţie importantă, însă după aceea el trebuie să se conecteze la tipuri de iluminare cu totul noi. Acest lucru este înfățişat foarte corect în limbaj stelar dacă ne reprezentăm Soarele fizic trecând prin constelaţia Racului şi, după ce atinge punctul culminant, coborând din nou. La fel se întâmplă şi atunci când candidatul la iniţiere efectuează întâi urcarea în lumea spirituală pentru a face cunoştinţă cu aceste forţe şi apoi, după ce le-a cunoscut, le coboară pe Pământ pentru a le pune în slujba omenirii.

Acest discurs al lui Christos în faţa ucenicilor este relatat atât în Evanghelia după Matei (Matei 21, 1-11), cât şi în celelalte Evanghelii. Felul cum o spune ucenicilor nu este doar prin cuvânt, ci înfăţişându-le imaginaţiunea, imaginea vie a ceea ce El însuşi face atunci când se îndreaptă spre acea înălțime spre care omenirea urmează să se ridice treptat, în cursul evoluţiei sale. Aici El foloseşte imaginea măgarului şi a mânzului său; aceasta înseamnă că îi conduce pe ucenici la înțelegerea celor ce în lumea spirituală corespund constelaţiei Racului. Aceasta este deci o expresie pentru ceva petrecut în cadrul raportului spiritual-viu dintre Christos şi ucenicii Săi. Faptul este de o maiestate şi măreţie ce nu pot fi exprimate prin cuvintele omeneşti ale unei limbi oarecare, ci prin aceea că Christos îi introduce pe ucenici în raporturile lumii spirituale, iar în raporturile fizice le creează copiile pentru lumea macrocosmică. Aici El îi conduce pe până în punctul în care forţele celui iniţiat devin din nou utile pentru omenire. Această înălţime pe care stă acum nu poate fi indicată decât spunând: El se află la înălţimea Soarelui în semnul Racului! De aceea nu trebuie să ne mire că Evanghelia după Matei atrage atenţia în acest loc că viaţa lui Christos pe Pământ a ajuns în punctul ei maxim. Ea ne indică acest lucru cu toată forţa prin cuvintele: „Osana întru cele de sus!” Aici fiecare sunet este astfel ales încât prin ceea ce se întâmplă acum ucenicii se maturizează, pentru ca tot aşa, prin cele ce se petrec în ei, în omenire să poată să se maturizeze ceea ce a putut fi introdus în evoluţia omenirii prin Christos Iisus.

Şi episodul Paştelui evreiesc care urmează nu este atunci altceva decât o revărsare, de data aceasta real-vie, a ceea ce trebuia să se reverse în ucenici ca învăţătură şi apoi să se reverse magic în omenire prin forţele ce au izvorât din Misteriul de pe Golgota. În felul acesta trebuie înţeles tot ceea ce urmează în Evanghelia după Matei. Vom înţelege atunci că autorul Evangheliei după Matei a fost tot timpul conştient că trebuie să atragă atenţia asupra contrastului, să zicem aşa, dintre învăţătura vie care a fost auzită în înălţimile cosmice şi care este valabilă pentru ucenici şi ceea ce poate fi revelat celor din afară, care nu sunt receptivi la forţele lui Christos Iisus însuşi. De aceea şi acele afirmaţii din discuţiile cu rabinii şi fariseii, pe care le vom analiza mâine. Astăzi însă vom mai atrage atenţia asupra faptului că Christos Iisus, după ce i-a îndrumat pe ucenici atât cât s-a putut şi i-a condus la lăcaşurile la care ajunge cel ce este iniţiat, le-a mai pus în vedere că dacă merg pe acest drum vor vieţui ei înşişi integrarea în lumea spirituală a Macrocosmosului. El le spune că ei înşişi au predispoziţia spre iniţiere, că ea îi aşteaptă şi că ei se vor avânta în lumea macrocosmică, unde vor putea cunoaşte din ce în ce mai bine natura adevărată a lui Christos, ca a unei fiinţe ce umple toate spaţiile spirituale şi care şi-a avut imaginea în Iisus din Nazaret. Christos trebuia să le spună discipolilor Săi că ei se maturizează în sensul acestei iniţieri, că devin iniţiaţi ai omenirii. El i-a mai putut atenţiona pe discipoli că spre o iniţiere independentă se poate avansa doar lăsând ca interiorul să se maturizeze cu răbdare şi perseverenţă.

Ce anume trebuie să se maturizeze în interiorul omului atunci când acest interior devine tot mai puternic şi omul îşi dezvoltă forţa superioară, forţa de clarvedere? Trebuie să se maturizeze predispoziţiile sale, în aşa fel încât el să poată primi forţele Sinei spirituale, ale Spiritului vieţii şi ale Omului-spirit. Când anume acea forţă de sus va strălumina în el, când anume va face ea din om un iniţiat, un participant la Împărăţiile cerurilor, asta depinde de momentul în care omul poate deveni matur; depinde de karma fiecăruia. Cine cunoaşte acest lucru? Î1 cunosc doar cei mai mari iniţiaţi. Cei aflaţi pe treptele inferioare de iniţiere nu îl ştiu încă. Dacă o individualitate oarecare este matură să se integreze în lumea spirituală, vine şi ora acestei integrări. Ea soseşte, desigur, dar vine când omul nu se aşteaptă, vine „ca un fur în noapte” (Matei 24, 43). Dar în ce fel se integrează omul în lumea spirituală?

Misteriile vechi, şi într-o oarecare măsură şi Misteriile mai noi, aveau trei trepte pentru iniţierea macrocosmică. Prima treaptă era cea în care omul se integra astfel încât percepea tot ceea ce se poate percepe prin Sinea spirituală. Aici el nu este numai un om în sensul nou, ci s-a ridicat la ceea ce, în sensul Ierarhiilor, se cheamă natura de Înger; este Ierarhia aflată imediat deasupra omului. Astfel, în Misteriile persane cel ce se integra în Macrocosmos astfel încât în el devenea activă Sinea spirituală era numit fie „Persanul”, deoarece unul ca el nu mai era un individ separat ci aparţinea Îngerului poporului persan, fie era numit direct Înger, sau Natură divină. Următoarea treaptă este cea în care Spiritul vieţii se trezeşte în mod corespunzător. Un om aflat pe o astfel de treaptă era numit, în sensul Misteriilor persane, fie „Erou solar”, fiindcă el primea atunci forţa Soarelui, se înălţa de jos până la forţele Soarelui, de unde se transmite Pământului forţa spirituală a Soarelui, fie ,,Fiu al Tatălui”. Iar cel în care răzbătea Atma sau Omul-spirit era numit în vechile Misterii „Tată”. Acestea erau cele trei trepte pentru cel ce urma să fie iniţiat: Înger, Fiu sau Erou solar şi Tată.

Doar iniţiaţii de cel mai înalt rang au putinţa de a judeca când se poate trezi în om iniţierea. De aceea Christos spunea: Iniţierea va veni atunci când voi veţi avansa pe calea pe care eu v-am condus acum. Voi veţi accede în Împărăţiile cerurilor, însă ceasul nu este cunoscut nici Îngerilor, iniţiaţi cu Sinea spirituală, nici Fiului, iniţiat cu Spiritul vieţii, ci doar iniţiaţilor de cel mai înalt grad, iniţiaţii cu „Tatăl”. – De aceea, aici răsună din nou către noi un cuvânt al Evangheliei după Matei, întru totul conform cu tradiţia misterială. Şi vom vedea că vestirea Împărăţiei cerurilor nu este altceva decât o prezicere care se face ucenicilor că ei vor vieţui iniţierea. Faptul că El are în vedere acest lucru reiese în special şi din cele ce exprimă Christos Iisus în Evanghelia după Matei (Matei 24). Dacă citim corect pasajul despre care este vorba aici putem aproape palpa faptul că Christos vrea să facă trimitere la anumite precepte referitoare la ridicarea în Împărăţiile cerurilor vehiculate în acea vreme. Această ridicare în Împărăţiile cerurilor era luată în sens material, existând credinţa că întreg Pământul ar trebui să se înălţe la cer, când de fapt ar fi trebuit să ştii că doar unii candidaţi la iniţiere reuşesc aceasta prin iniţierea lor; ceea ce înseamnă că unii îşi formau părerea că în curând va avea loc o transformare a Pământului în ceruri în sens material. Şi Christos mai atrage atenţia în mod special că vor veni mulţi care vor afirma aceasta. El îi numeşte profeţi mincinoşi şi Mesia falşi (Matei 24, 24). De aceea este extrem de ciudat că şi în ziua de azi există unii comentatori ai Evangheliilor ce fabulează, spunând că concepţia despre o Împărăţie divină ce se apropie în sens material ar fi fost o învăţătură a lui Christos Iisus însuşi. Cine poate citi într-adevăr Evanghelia după Matei ştie că ceea ce are în vedere Christos Iisus este un proces spiritual spre care se înalţă candidatul la iniţiere, spre care însă, în cursul evoluţiei Pământului, se înalţă şi restul omenirii ce urmează lui Christos, se înalţă însă în timp ce şi Pământul însuşi se spiritualizează.

Şi dinspre această latură este necesar să scrutăm mai adânc întreaga structură a Evangheliei după Matei. Vom nutri atunci faţă de această Evanghelie acea mare veneraţie, în special şi pentru că în nicio altă Evanghelie nu putem fi conduşi atât de uşor în situaţia de a trage pur şi simplu cu urechea la felul în care Christos Iisus mai întâi îi instruieşte pe discipolii Săi din punctul de vedere al Eului. Îi vedem pe ucenici stând în jurul Lui şi vedem cum prin trupul omenesc acţionează forţele Cosmosului. Vedem cum El îi conduce de mână, pentru ca ei să poată lua cunoştinţă de ceea ce poate să înveţe un candidat la iniţiere. Spionăm tot felul de raporturi omeneşti, aşa cum se pot ele forma în jurul lui Christos Iisus. Aceasta face din Evanghelia după Matei un document atât de apropiat nouă ca oameni. Prin Evanghelia după Matei învăţăm să-1 cunoaştem cu adevărat pe omul Iisus din Nazaret, purtătorul lui Christos. Facem cunoştinţă cu tot ceea ce determină el pe măsură ce se coboară în natura omenească. Da, chiar şi aspectele cereşti sunt îmbrăcate în Evanghelia după Matei în raporturi cât se poate de omeneşti.

Cum se prezintă aceasta şi în cazul celorlalţi, nu doar pentru cei ce trec prin iniţiere, despre aceasta în următoarea conferinţă, şi ultima.