|
Aceste prime trei conferinţe – incluzând-o şi pe cea de azi –
sunt
destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce trebuie
luat în
considerare pentru viaţă, pentru fiinţa omului. Din această cauză sunt
prezentate mai întâi câteva idei şi noţiuni
importante, care datorită
faptului că expunerile mai detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc“,
într-un anumit sens, „în aer“. Este mai bine însă să
avem la început o
vedere de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a
include în
ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar a
fi
motivele mai profunde.
Ieri, la sfârşitul conferinţei, am spus că, prin anumite
exerciţii
sufleteşti, prin concentrarea puternică a sentimentelor şi ideilor,
omul poate face să răsară în conştienţa sa o viaţă diferită de
viaţa
lui obişnuită. În viaţa de veghe avem o relaţie normală
între nerv şi
sânge. În mod schematic, s-ar putea spune că ceea ce se
petrece în nerv
se înscrie pe tăbliţa sângelui. Prin exerciţii sufleteşti
se ajunge la
a pune nervul într-o asemenea tensiune, încât
activitatea lui nu mai
pătrunde în sânge, ci este respinsă în căile
nervoase. Întrucât sângele
este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simţirii şi
gândurilor, şi-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se
simte
străin faţă de fiinţa lui obişnuită, scos din sine. Se simte ca şi cum
şi-ar sta sieşi în faţă, şi nu mai poate spune „acesta sunt eu“,
ci
„acesta eşti tu“, căci se simte ca un străin faţă de personalitatea sa
care trăieşte în lumea fizică. Dacă înţelegem câtuşi
de puţin care este
condiţia vieţii unui astfel de om, devenit clarvăzător într-un
anumit
fel, îţi spui că el se simte atunci ca şi cum o entitate
superioară ar
pătrunde în viaţa sa sufletească. Este un cu totul alt sentiment
decât
cel pe care îl ai atunci când eşti în faţa lumii
obişnuite. Când te
afli în prezenţa lumii înconjurătoare te simţi străin faţă
de fiinţele
şi lucrurile lumii exterioare – animale, plante şi aşa mai departe –,
te simţi trăind undeva lângă ele şi în afara lor. Se ştie
că atunci
când ai în faţă o floare gândeşti: Floarea este acolo
şi eu sunt aici.
Altceva simţi atunci când te urci în lumea spirituală
în felul descris,
smulgându-ţi sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău.
Acum nu mai
simţi că ai în faţă o fiinţă străină; este ca şi cum cealaltă
fiinţă
intră în tine şi te-ai simţi una cu ea. Este îngăduit să
spunem că
clarvăzătorul învaţă să cunoască lumea spirituală prin observarea
avansată a acelei lumi spirituale de care suntem legati, şi care ajunge
la noi, în parte, prin sistemul nervos, chiar dacă în viaţa
normală ea
ni se revelează mai întâi pe calea ocolită a impresiilor
senzoriale.
Aceasta este lumea spirituală despre care, în starea sa de
conştienţă
normală, omul nu ştie nimic la început. Este aceeaşi lume care se
înscrie, totuşi, pe tăbliţa sângelui nostru, adică în
Eul nostru. Putem
spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea exterioară
există o
lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, ţesut de înseşi
impresiile
noastre senzoriale. În conştienţa normală, orizontul Eului se
întinde
până la acest văl şi nu vedem lumea spirituală care este în
spatele
lui. Dar în momentul în care ne eliberăm de Eul nostru,
impresiile
senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a vieţui
într-o
lume spirituală. Este aceeaşi lume spirituală care se găseşte în
spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim atunci când
scoatem sistemul nervos din organismul obişnuit sangvin.
Prin aceste consideraţii am urmărit viaţa omului, aşa cum este ea
excitată din afară şi cum acţionează prin nervi şi sânge. Ieri
v-am
atras atenţia asupra faptului că, în viaţa interioară organică,
fizică
a omului, putem vedea ceva asemănător cu o lume exterioară comprimată
în ficat, vezica biliară şi splină. Din această cauză, putem
spune că,
aşa cum sângele străbate creierul, în partea de sus a
organismului –
unde intră în contact cu lumea exterioară –, şi aceasta se
întâmplă
deoarece impresiile senzoriale acţionează asupra creierului, tot aşa,
circulând prin corp, sângele intră în legătură cu
organele interne,
dintre care am luat în considerare în primul rând
ficatul, vezica
biliară şi splina. Dacă în aceste organe sângele nu vine
în contact cu
o lume exterioară, este din cauză că ele nu se deschid spre exterior,
ca organele de simţ, ci sunt închise înăuntru, sunt
acoperite din toate
părţile, în aşa fel încât nu desfăşoară decât o
viaţă interioară.
Ficatul, splina, bila pot acţiona asupra sângelui în
funcţie de propria
lor natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau ochiul,
şi nu pot, aşadar, nici să transmită sângelui informaţii venite
din
afară; îşi pot exprima doar propria natură, în acţiunile
lor asupra
sângelui. Când contemplăm lumea interioară, în care
parcă se află
comprimată o lume exterioară, putem să spunem: Aici acţionează o lume
exterioară interiorizată asupra sângelui, dacă poate acţiona.
Să desenăm o linie
AB care să reprezinte cele două părţi ale sângelui. Să
reprezentăm ca
fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel oarecare, din
afară,
şi pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe una
din părţile lui. Să
reprezentăm apoi ceea ce vine din partea cealaltă, din interior, şi se
înscrie pe cealaltă parte a sângelui. Dacă vrem să exprimăm
lucrurile
mai putin schematic, putem spune că organele senzoriale îşi
înscriu
informaţiile în sângele care străbate capul omului şi că
activitatea
creierului îl transformă aşa cum îl transformă şi organele
interne, la
rândul lor. Căci aceste trei organe – splina, ficatul, bila –
îşi
înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui,
care curge prin
vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el radiaţia,
activitatea
organelor interioare şi – în calitate de instrument al Eului – ar
putea
transmite până la Eu această expresie a organelor interioare, aşa
cum
în activitatea creierului este exprimat ceea ce vine din lumea
înconjurătoare.
Pentru ca aceste acţiuni ale organelor asupra sângelui să aibă
loc,
trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai în
interactiunea
dintre sânge şi sistemul nervos există posibilitatea să se poată
înscrie ceva în sânge, să se exercite o acţiune
asupra sângelui. 
Dinspre interior –
de asemenea – trebuie să se intercaleze ceva asemănător sistemului
nervos, pentru ca sistemul „cosmic interior al omului“ să poată actiona
asupra sângelui. Trebuie ca „lumea interioară“ să acţioneze mai
întâi
asupra unui sistem nervos, pentru ca actiunea lui să poată fi transmisă
sângelui. Comparând partea superioară şi partea inferioară
a
organismului, suntem obligaţi să formulăm premisa existenţei unui
sistem nervos intercalat între circulaţie şi organele interne,
reprezentate prin ficat, splină şi bilă. Observaţia exterioară ne
confirmă existenţa acestui element; este intercalat sistemul nervos
vegetativ sau simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relaţiile lui
cu lumea interioară şi circulaţia se aseamănă cu relaţiile pe care le
are sistemul nervos central cu lumea exterioară şi cu viaţa omului – şi
cu circulaţia. Sistemul neurovegetativ însoţeşte la început
coloana
vertebrală, apoi se extinde şi străbate diferitele părti ale
organismului. În cavitatea trunchiului, el prezintă formaţiuni
reticulare – una dintre acestea este cunoscută sub numele popular de
plex solar. Trebuie să ne aşteptăm ca sistemul vegetativ să se
deosebească într-un anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi
interesant să ne întrebăm – chiar dacă aceasta serveşte ca o
dovadă –
cum ar putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în
comparaţie
cu sistemul nervos central, dacă condiţiile ipotetice puse sunt
satisfăcute. Aţi putea înţelege că, la fel cum sistemul nervos
central
trebuie să se deschidă faţă de ambianţa spaţială, sistemul nervos
simpatic trebuie să aibă afinităţi pentru ceea ce este concentrat
în
organizarea interioară. Pentru ca supoziţiile noastre să fie corecte,
aceste două sisteme nervoase sunt legate între ele, aşa cum s-ar
comporta razele (a) care, plecând de la circumferinţa unui cerc,
ar
radia în toate direcţiile, cu cele (b) care pleacă din centru
spre
periferia cercului.
Aşadar, într-un anumit fel, ar trebui să avem aici un contrast
între
sistemul nervos central şi sistemul vegetativ. Acest contrast există
în
realitate; şi vedem că sunt multe lucruri pe care suntem în stare
să le
probăm. Dacă supoziţiile noastre sunt corecte, observaţia, experienţa
trebuie să le confirme. Întoarcem privirea spre realitatea
obiectivă şi
vedem că observaţia confirmă premisele noastre. În timp ce
sistemul
vegetativ formează un fel de ganglioni, care sunt formaţiuni
importante, şi în timp ce filetele nervoase care se detaşează din
ei
sunt fine şi puţin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul
nervos
central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt partea
importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate
secundară. Astfel,
observaţia ne confirmă supoziţiile şi putem spune că din cele de mai
sus reiese că sarcina sistemului neurovegetativ trebuie să fie de a
înscrie pe tabla sângelui viaţa interioară a organismului,
care se
exprimă prin nutriţie şi termogeneză şi care se regăseşte în
nervii
simpatici, la fel cum se înscriu în sânge impresiile
exterioare, prin
intermediul sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este
intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului nostru
interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum
interiorul
corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este construit
pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin intermediul
sistemului
vegetativ, ceea ce lumea spirituală a comprimat în organele
corespunzătoare ale cosmosului interior omenesc.
În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se
într-un mod foarte
precis această dualitate omenească, de la care am pornit în
consideraţiile noastre. Vedem lumea o dată în afară şi o dată
înăuntru;
de fiecare dată, această lume utilizează, pentru a acţiona,
instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum sângele este interpus
între
lumea exterioară şi lumea interioară şi cum se lasă înscris din
două
direcţii, ca o tablă, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Am spus
ieri – şi repet astăzi, pentru mai multă limpezime – că omul este
în
măsură să-şi elibereze nervii de acţiunea lor asupra sângelui
în măsura
în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă
este posibil
să se realizeze ceva asemănător şi în direcţia opusă. Vom
înţelege mai
târziu că într-adevăr există exerciţii sufleteşti care
permit
realizarea, în direcţia opusă, a aceleiaşi acţiuni, despre care
am
vorbit ieri şi astăzi. Dar există o diferenţă în ceea ce priveşte
acţiunea spre interior. Ne putem separa sistemul nervos central de
sânge prin exerciţii oculte, prin concentrarea gândirii şi
a
sentimentului. Prin exerciţii de concentrare dirijate spre interior
(exprimate în denumirea de „viaţă mistică“) putem intra
atât de profund
în noi, încât trebuie să ţinem cont, în mod
obligatoriu, de Eul nostru
şi de instrumentul lui – sângele. Ştim că prin cufundarea mistică
(în
interior) – vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri –
plonjăm în
propria noastră entitate divină, în propria spiritualitate,
în măsura
în care ea vieţuieşte într-un om. Această cufundare mistică
nu este, la
început, o ridicare din Eu, ci mai degrabă o coborâre
în propriul Eu, o
întărire, o intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de
aceasta când intrăm în relaţie cu vechii mistici,
făcând abstracţie de
ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi – nu are importanţă
să ştim dacă au o bază mai reală sau mai puţin reală – erau preocupati
de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând abstracţie de tot
ce le oferea
lumea exterioară, pentru a se elibera de toate impresiile exterioare şi
pentru a se cufunda în întregime în ei înşişi.
Întoarcerea în sine,
această coborâre în propriul Eu, este, la început, ca
o concentrare a
întregii puteri şi energii a Eului în propriul organism. Ea
actionează
mai departe asupra întregii organizări umane, şi putem spune:
Această
coborâre interioară, această „cale mistică“ propriu-zisă –
în contrast
cu calea macrocosmică – nu întrerupe relaţia sângelui cu
nervul, ci îl
leagă şi mai mult de nervi, de nervii vegetativi. Pe când prin
procedeul descris ieri slăbim legătura dintre nerv şi sânge, prin
coborârea mistică în noi înşine întărim
legătura dintre sânge şi
sistemul neurovegetativ. Aceasta este replica fiziologică opusă,
făcând
să aflueze mai mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în
timp ce prin
celălalt procedeu, prin care se urmăreşte atingerea lumii spirituale,
se suprimă legătura dintre nerv şi sânge. Deci, prin
coborârea mistică
lăsăm o amprentă sangvină în sistemul neurovegetativ.
Să facem deocamdată abstracţie de ceea ce se întâmplă
atunci când
intri în tine însuţi, astfel încât nu te
desprinzi de Eu, ci, din
contră, pătrunzi în Eul tău însoţit de calităţile tale mai
puţin bune:
atunci când ieşi din Eul tău, îl laşi în urma ta, cu
toate calităţile
mai puţin bune. Dar când te afunzi în Eul tău nu eşti sigur
la început
că nu împingi aceste calităţi rele în acest Eu devenit mai
energic. Cu
alte cuvinte, tot ceea ce în domeniul pasionalului este
sânge este
împins în sistemul neurovegetativ. Dar să admitem că am mai
putea face
abstracţie încă un moment de acest lucru, şi să spunem:
Înainte de a
ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuşi
misticul a avut o
grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai mult aceste calităţi
rele,
astfel încât în locul egoismului au apărut sentimente
altruiste,
dezvoltând în sine compasiune pentru toate fiinţele,
paralizând
tendinţa de a face speculaţii asupra lui însuşi, prin dezvoltarea
compasiunii pentru toate fiinţele. Admiţând că omul s-ar fi
pregătit
suficient pentru a coborî în interiorul său, el îşi
duce cu sine şi
Eul, prin intermediul sângelui, în lumea sa interioară.
Atunci se
întâmplă ceva, şi anume acest sistem neurovegetativ
interior, despre
care omul nu ştie nimic prin conştienta normală, se revarsă în
conştienţa Eului său. El începe să ştie că există ceva în
sinea sa care
îi poate revela cunoştinţe despre lume în mod asemănător cu
celălalt
sistem nervos, care îi revelează lumea exterioară. Aşadar, omul
coboară
în sine şi îşi conştientizează în oarecare măsură
sistemul
neurovegetativ. Şi aşa cum lumea înconjurătoare poate fi
cunoscută prin
intermediul sistemului nervos central, acum îl
întâmpină lumea
interioară care s-a constituit aici. Şi aşa cum noi nu vedem nervul –
căci nimeni nu-şi poate vedea nervul optic – ci ceea ce trebuie
perceput prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în
conştienţa
noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în
conştienţă nu pătrund mai
întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci omul
conştientizează numai că are în aceştia un instrument prin
intermediul
căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă
însă un lucru:
capacităţii de cunoaştere a omului, devenită clarvăzătoare spre
interior, îi apare lumea interioară. Aşa cum lumea exterioară se
desfăşoară în faţa privirilor noastre fără să devenim conştienţi
de
existenţa nervilor, la fel şi sistemul vegetativ nu intră în
conştienţă, ci lumea interioară este cea care ni se înfătişează.
Numai
că această lume interioară care pătrunde în conştienţa noastră
suntem
noi înşine, ca persoane fizice.
Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi
cuprins de
oroare la gândul că îşi poate vedea organismul dinăuntru.
El ar putea
însă gândi şi astfel: Văd şi ceva corect în faptul că
atunci când devin
clarvăzător prin sistemul meu neurovegetativ îmi văd ficatul,
vezica
biliară, splina. Acesta este un adevăr! Cred că nu este cu totul
probabil, dar se poate totuşi întâmpla. Dar lucrurile nu
stau chiar
aşa. De fapt, omul îşi vede din afară ficatul, bila, splina, la
fel cum
vede şi celelalte obiecte exterioare. În viaţa de toate zilele,
trebuie
să ne examinăm organismul prin simţuri, prin nervii noştri. Ceea ce
cunoaşteti prin anatomia şi fiziologia obişnuită – şi anume ceea ce
numim ficat, vezică biliară, splină – sunt organe văzute din exterior,
prin intermediul sistemului nervos, al creierului şi al măduvei
spinării. Le vedeţi din exterior, aşa cum vedeţi toate celelalte
lucruri. Dar cu totul alta este situaţia când poţi deveni
clarvăzător
şi când priveşti spre interior prin intermediul sistemului
neurovegetativ sau simpatic. Vezi lucrurile pentru care clarvăzătorii
tuturor timpurilor au ales nume atât de ciudate, pe care vi le-am
citat
în conferinţa a doua.
Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia
exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanţa interioară
esenţială. În realitate se vede cu totul altceva atunci
când lumea
interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, adică cu ochiul
clarvăzător întors spre interior. Se conştientizează astfel din
ce în
ce mai bine de ce clarvăzătorii tuturor timpurilor au pus în
relaţie
activitatea splinei cu cea a lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a
lui Jupiter şi cea a bilei cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede
astfel în propriul interior este, de fapt, cu totul diferit de
ceea ce
poate oferi privirea exterioară. Se conştientizează aici că, în
organe
interioare limitate, te afli în faţa unor enclave ale lumii
exterioare.
Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească drept exemplu pentru
acest mod de a ajunge la cunoaştere. Vedem cum această lume a
cunoaşterii, care conduce deasupra observaţiei obişnuite, trebuie să se
aplice, de asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu,
că splina este un organ extrem de important. El apare contemplării
interioare ca şi cum nu ar fi alcătuit din substanţă exterioară,
carnală, şi, dacă este îngăduită expresia, deşi ea nu poate să
redea
decât aproximativ realitatea, splina se prezintă ca un corp
ceresc
luminos în miniatură, cu o viaţă interioară foarte complicată.
V-am
atras ieri atenţia asupra faptului că splina – văzută din afară – poate
fi descrisă ca un ţesut foarte vascularizat, având incluşi
corpusculii
albi despre care am vorbit. Plecând de la o astfel de examinare
exterioară, se poate spune că sângele care se răspândeşte
în interiorul
splinei trece prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina
dinăuntru, ea apare în primul rând ca un organ care are o
mişcare
interioară ritmică, datorită diverselor forţe pe care le-am mentionat.
Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem că ritmul are o
importanţă enormă. Putem avea un fel de presentiment al importanţei
ritmului în existenţa generală a lumii atunci când
recunoaştem în mod
exterior ritmul în pulsul sangvin. Îl recunoaştem
însă aici, din
exterior, şi tot dinspre exterior îl putem urmări raportat de
asemenea
la splină. Este destul de uşor să-l urmărim exact, şi îi putem
căuta
confirmarea prin observaţia exterioară. Pentru privirea clarvăzătoare
întoarsă spre interior, toate modificările splinei, care se
petrec ca
într-un corp luminos, există pentru a-i imprima un anumit ritm
în
viaţă. Acest ritm al splinei diferă considerabil de alte ritmuri pe
care le percepem în viaţă: este mult mai putin regulat
decât celelalte,
despre care vom mai vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru
că splina
este în vecinătatea aparatului digestiv şi are de-a face cu el.
Mă veţi
înţelege dacă veţi da atenţie uniformităţii ritmului
sângelui uman,
care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca viaţa să se
poată
menţine într-o formă concretă. Dar există şi un alt ritm, şi
acesta
este mai puţin regulat, deşi ar fi de dorit ca el să devină din ce
în
ce mai regulat, printr-o autoeducare a omului, în primul
rând a
copilului: este vorba despre ritmul ingurgitării hranei şi a apei. Un
om cât de cât ordonat ia mesele la ore fixe, şi prin
aceasta se supune
unui anumit ritm. Dar se poate şi să nu ţinem seama de acest obicei;
din păcate, aşa este. Se întreţine lăcomia unor copii, cărora li
se dă
să mănânce în momentul când cer, făcându-se
abstracţie de orice
ritmuri. Nici adulţii nu menţin un ritm corect în ceea ce
priveşte
băutul şi mâncatul – nu trebuie să luăm totuşi aceste
învăţăminte
într-un mod pedant, căci viaţa modernă nu le face posibile
întotdeauna.
Se ştie de multă vreme cât de neregulat se înfulecă hrana
şi cât de
neregulat se bea. Aceste obiceiuri nu trebuie deci blamate, ci doar
menţionate. Ceea ce realizăm într-un mod atât de deficitar
din punct de
vedere al ritmului trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se
putea integra în ritmul regulat al organismului nostru.
Iregularitatea
cea mai mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o
persoană
care şi-a făcut un obicei din a-şi lua micul dejun la ora opt şi
prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, unde,
dintr-o lăudabilă politeţe, i se impune să servească ceva între
mese.
Astfel, ritmul organismului său este considerabil deranjat, printr-o
acţiune precisă. În acest caz trebuie să existe un organ care să
întărească ceea ce este regulat în aportul alimentar şi
care să
slăbească ceea ce se introduce în mod neregulat, pentru a
echilibra
neregularitatea cea mai importantă. Astfel, la trecerea alimentelor
în
ritmul sangvin se impune să existe inserat un organ care echilibrează
iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară a
ritmului sangvin. Şi acest organ este
splina! Putem ajunge astfel la anumite procese ritmice
obţinând
pentru splină cu rol de coordonator pentru reglarea neregularităţilor
din tractul digestiv, pentru ca ele să devină regularităţi în
circulaţia sângelui. În cursul anilor de studiu, de
exemplu, ar fi
fatal ca ingestia neregulată a alimentelor să-şi poată prelungi
acţiunea până în sânge. Trebuie realizat un echilibru
printr-un „şoc de
retur“, „şoc de întoarcere“. Sângele nu trebuie
încărcat decât până la
limita lui de toleranţă. Aceasta este sarcina splinei, inserată
în
circulaţie, iradiindu-şi acţiunea ritmicizantă în întreg
organismul
uman. Prin observaţia exterioară, prin cercetarea fiziologică, este
foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl observă ochiul
devenit clarvăzător spre înăuntru. Şi pentru cercetarea
exterioară
reiese că splina prezintă un anumit ritm: volumul său creşte în
orele
de după ingestia unui prânz copios şi revine la dimensiunile
normale
după un oarecare timp. Pentru cercetările fiziologice exterioare este
foarte greu să se stabilească sarcina splinei.
Găsiţi aici o expansiune şi o retracţie ale acestui organ. Dacă
sunteţi conştienţi de faptul că organismul nu este suma organelor sale
- aşa cum este descris adesea -, ci că toate aceste organe trimit cele
mai discrete acţiuni ale lor în toate părţile organisinului, vă
veţi
putea reprezenta şi că mişcările ritmice ale splinei, dependente
însă
de lumea exterioară, şi anume, declanşate de ingestia hranei, pot
acţiona în sensul echilibrării în întregul organism.
Acesta este numai
unul din modurile în care acţionează splina. Este imposibil să le
enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni clarvăzătoare,
ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar fi acceptate de către
fiziologia exterioară ca „idee exterioară“; de exemplu: Aş vrea să-mi
reprezint că rezultatele investigării prin clarvedere nu sunt
atât de
false pe cât se presupune atât de des şi să cercetez ceea
ce poate
verifica fiziologia exterioară, dacă afirmaţiile ocultiştilor pot fi
confirmate prin observare exterioară.
Într-un anumit sens, ceea ce am exprimat acum este o astfel de
confirmare. Este fapt demonstrat că dilatarea şi contracţia splinei,
datorate structurii sale interioare, sunt o manifestare regulată, doar
că, deoarece urmează după luarea mesei, ele depind de aportul alimentar
exterior. Astfel, pe de o parte, splina este dependentă de tubul
digestiv, deci de voinţa omului şi, pe de altă parte, ea este un organ
dependent de sânge, care limitează şi refuză acest arbitrar,
readucându-l la ritm. Ea remodelează – ca să spunem aşa – omul,
conform
cu entitatea sa. Această remodelare trebuie să fie continuă, neobosită,
pentru ca sângele, instrument principal al acestei entităţi,
să-şi
poată exercita corect acţiunea, în ritmul sângelui său.
În măsura în
care este purtător al sângelui său, omul trebuie să fie izolat
în el
însuşi de ceea ce se întâmplă în mod neregulat
în lumea exterioară, dar
care se încorporează totuşi în om, deoarece de acolo
îşi ia hrana. Este
vorba, aşadar, de o izolare, de obţinerea unei independenţe faţă de
exterior. Orice individualizare, orice independenţă a unei entităţi
este caracterizată de către ocultism drept „saturniană“, drept ceva
care apare sub influenţa lui Saturn. Aceasta este „ideea primordială“ a
lui Saturn: dintr-o anumită lume se izolează, se individualizează o
fiinţă, pentru a putea dezvolta o regularitate în ea
însăşi, prin ea
însăşi. Astăzi vreau să fac abstracţie de faptul că astronomia
actuală
consideră că planetele transsaturniene Uranus şi Neptun aparţin şi ele
sistemului nostru solar. Pentru ocultişti însă forţele care
izolează şi
individualizează sistemul nostru planetar de restul cosmosului sunt
forţele saturniene. Saturn este considerat, aşadar, drept planeta
extremă a sistemului. Când se reprezintă astfel sistemul solar se
înţelege, în general, că în interiorul orbitei lui
Saturn sistemul
nostru îşi poate urma propriile lui legi şi poate deveni
independent –
deoarece se sustrage într-un anumit fel lumii
înconjurătoare şi
forţelor care o guvernează. Bazaţi pe aceste date, ocultiştii tuturor
timpurilor au observat că în forţele saturniene se află ceea ce
închide
în sine sistemul nostru planetar, ceea ce îi permite să-şi
dezvolte
propriul ritm, care nu este cel al lumii exterioare lui.
Într-un anume sens, splina face acelaşi lucru în
interiorul
organismului nostru, unde nu avem de-a face la început cu o
separare de
întreaga lume exterioară, ci numai de mediul ambiant, în
măsura în care
acesta conţine alimentele necesare organismului, ale căror acţiuni le
trimitem noi înşine în interiorul nostru. Primul organ pe
care-l
întâlnim şi care tratează tot ceea ce este exterior
în mod asemănător
cu forţele lui Saturn, care tratează tot ceea ce este în
interiorul
orbitei lui în cadrul sistemului solar, este splina. Forţele
splinei
izolează circulaţia noastră sangvină de toate influenţele exterioare,
îi conferă un ritm regulat, o transformă într-un sistem
care-şi poate
avea propriul ritm.
Chiar dacă nu suntem încă foarte aproape, ne apropiem totuşi
de
motivele, încă în mare parte exterioare, care deternună
alegerea unor
astfel de nume de către ocultist. El nu leagă numele referitoare la
planete numai de corpurile planetare. La început, aceste nume,
când au
fost formulate în şcolile ocultismului, nu au fost aplicate
exclusiv
planetelor - numele lui Saturn, de exemplu, a fost utilizat pentru a
denumi forţa care exclude lumea exterioară dintr-un sistem care se
modelează ritmic în sine. Pentru dezvoltarea generală a lumii,
există
un dezavantaj în faptul că un sistem se închide în
sine şi se modelează
în mod regulat, ritmic. Ocultiştii s-au ocupat putin de acest
incovenient. Este uşor de înţeles că, în lume, toate
forţele au o
relaţie internă între ele, că se influenţează reciproc. Atunci
când o
lume, fie ea un sistem planetar sau aparatul circulator al omului, este
desprinsă din întreaga ambianţă, înseamnă că –
într-un fel propriu – ea
violează legile exterioare, se răzvrăteşte împotriva lor, se
modifică,
îşi creează propriile-i legi interioare, un ritm propriu. Vom
vedea cum
acest lucru poate fi raportat şi la om – deşi, din cele expuse în
această conferinţă, trebuie să ne fie clar că este o binefacere pentru
om că îşi menţine acest ritm interior saturnian creat prin
intermediul
splinei. Dar vom vedea că omului i se poate aplica principiul conform
căruia o fiinţă – om sau planetă –, prin recluziune în sine,
intră în
contradicţie cu lumea înconjurătoare. Este o contradicţie creată
între
mediul înconjurător şi interiorul entităţii în cauză.
Această
contradicţie nu poate fi compensată – o dată apărută – decât dacă
ritmul interior dat s-a adaptat, în întregime, ritmului
exterior. Acest
lucru este, de asemenea, aplicabil la om – dar, cum deja am spus, omul
ar trebui să se adapteze iregularităţii. Cu toate acestea vom vedea că
lucrurile stau altfel. După ce a fost individualizat, ritmul interior
trebuie să înfrunte din nou lumea exterioară şi să se modeleze
în
întregime după aceasta; adică entitatea care s-a constituit şi
care
lucrează independent trebuie să se adapteze lumii, să devină ca
aceasta. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se individualizează prin
activitatea lui Saturn este obligat, prin însăşi această
activitate
saturniană, să se distrugă din nou. „Saturn sau Cronos, îşi
devorează
proprii copii“ – aşa spun miturile. Vedeti deci un acord perfect
între
ideea ocultă, care se exprimă în numele Cronos sau Saturn, şi
mitul
care spune acelaşi lucru în faptul simbolic „Saturn îşi
devorează
copiii“.
Am putea, desigur, lăsa aceste idei să acţioneze asupra noastră:
atunci când le lăsăm să acţioneze în număr din ce în
ce mai mare, ele
interacţionează şi treptat nu mai este posibil să se afirme în
mod
uşuratic – cum se face adesea: Unele spirite fanteziste visează că
în
vechile mituri şi legende sunt cuprinse adevăruri adânci. Dacă
auzi
două, trei sau zece asemenea „analogii“ – şi, încă mai mult, aşa
cum
sunt ele oferite de literatură într-un mod cu totul exterior –,
te poţi
desigur împotrivi afirmaţiei că miturile şi legendele conţin
adevăruri
mult mai adânci decât datele observaţiei ştiinţifice
exterioare. Dacă
însă laşi să acţioneze în mod repetat asupră-ţi asemenea
exemple şi
conştientizezi apoi că prin suma întregii simţiri şi
gândiri a
oamenilor şi a popoarelor se confirmă faptul că în reprezentările
în
imagini de pe întregul Pământ, la o examinare mai atentă şi
o abordare
plină de iubire a legendelor şi miturilor, s-ar putea observa
metamorfozări ale unor înţelepciuni profunde, atunci s-ar putea
înţelege de ce ocultiştii au dreptate să spună că a înţeles
cu adevărat
legendele şi miturile cel care a pătruns în natura umană, prin
fiziologie ocultă. Mai mult decât orice ştiinţă exterioară,
numele
găsite în mituri, legende, tradiţii ascund ele însele
adesea mai multă
fiziologie adevărată. Când oamenii vor putea fundamenta
câtă fiziologie
este conţinută în nume ca cele ale lui Cain şi Abel, de exemplu,
şi în
cele ale descendeniilor lor, în acele timpuri când numele
aveau un sens
interior şi când ele erau impregnate de fiziologie, de
cunoaşterea
interioară a înţelepciunii de viaţă umană, atunci oamenii vor
resimti
un respect imens, o puternică veneraţie pentru tot ceea ce
înţelepţii
au pus în imagini, de-a lungul istoriei, pentru ca sufletul să
poată
percepe legătura lor cu lumea spirituală prin aceste imagini, acolo
unde nu putea să se ridice în lumile spirituale prin
înţelepciune.
Atunci oamenii vor elimina cu totul expresia care joacă un rol prea
mare în existenţa noastră: Cât am progresat! , prin care se
înţelege
adesea: Cât de mult am eliminat vechile expresii-metafore ale
înţelepciunii primordiale! Aceste lucruri sunt eliminate şi te
afunzi
cu o dragoste profundă în evoluţia umanitătii, în diverse
epoci. Căci
ceea ce fundamentează în mod fiziologic clarvăzătorul cu ochiul
lăuntric deschis ca natură interioară a organelor umane se exprimă
în
aceste imagini în aşa fel încât miturile şi legendele
conţin parcă
originea umană. Căci, pentru a putea exprima în imagini acest
admirabil
proces, faptul că lumile s-au comprimat în organe ale omului, au
cristalizat împreună în cursul unor interminabile intervale
de timp,
pentru a putea deveni ceea ce determină în noi, ca, de exemplu,
splina,
un ritm interior, sau ca ficatul şi bila, despre care vom vorbi
mâine,
trebuie să avem presentimentul a ceea ce se poate afla plecând de
la
organizarea internă a omului prin ştiinţa ocultă. Aceste organe sunt
născute din lumea înconjurătoare, ca un microcosmos din
macrocosmos.
Privim la această naştere, pe de o parte, prin ştiinţa ocultă, iar pe
de alta vedem că în mituri şi legende este conţinut un fel de
presentiment al acestor formaţiuni şi că, din această cauză, au
dreptate acei ocultişti care găsesc un sens în mituri şi legende
când
acestea sunt fundamentate fiziologic.
Astăzi a trebuit să menţionăm asemenea lucruri, întrucât
aceasta ne
poate ajuta să ne însuşim veneraţia despre care am vorbit
în prima
conferinţă. Atunci când vom utiliza acest mod de abordare,
făcând
abstracţie de imaginile diferitelor popoare, şi vom urmări indicaţiile
directe pe care ni le oferă o profundă explorare a conţinutului
spiritual şi al organelor umane, ni se va dezvălui ce miracol este este
organismul. În prezentul ciclu de conferinţe vom încerca să
luminăm
interiorul acestei entităţi: organismul uman.
