Vom continua azi discuţia începută ieri cu privire la importanţa unuia dintre organele care constituie „un sistem cosmic interior al omului”. Apoi, vom încerca să facem trecerea la descrierea sarcinilor altor organe şi sisteme de organe umane.
În legătură cu cele mentionate ieri despre splină, mi s-a spus că se poate produce o contradicţie aparentă cu privire la importanta sarcină pe care am atribuit-o acestui organ, în ansamblul funcţional al omului. Aceasta s-ar putea întâmpla dacă ne gândim că splina poate să fie scoasă din corp fără a suprima capacitatea de viaţă a omului.
O asemenea obiecţie este una dintre cele întru totul justificate din punctul nostru de vedere actual şi care trebuie făcută, întrucât unele dificultăţi sunt întâmpinate şi de cei care caută cu sinceritate să se apropie de concepţia antroposofică. În prima conferinţă publică am dat numai unele indicatii generale asupra dificultăţilor pe care le întâmpină contemporanii noştri – şi anume aceia care au o conştienţă formată prin metode ştiinţifice – când caută să înţeleagă fundamentele oculte ale fiinţei cosmice. Vom vedea în cursul acestor conferinţe cum o astfel de obiectie dispare de la sine. Trebuie să vă atrag atenţia asupra faptului că ablaţia splinei omului este absolut compatibilă cu tot ceea ce am discutat ieri. Dacă doriii într-adevăr să vă ridicaţi până la adevărurile ştiinţei spiritului, trebuie să înţelegeţi că organismul omului, pe care îl vedem din afară, pe care îl percepem prin simţurile noastre exterioare, cu ceea ce conţine ca substanţă, ca materie exterioară, nu reprezintă omul în întregime. La baza organismului uman fizic sunt alte organisme mai delicate, suprasensibile: corpul eteric sau vital, corpul astral, Eul. În organismul fizic avem doar expresia exterioară, fizică a ceea ce se petrece în corpul eteric, în corpul astral şi în Eu. Vorbind despre splină, avem în vedere aspectul ocult, în sensul că ceea ce se petrece în splina exterioară, fizică, este doar expresia fizică a proceselor existente în corpul eteric sau cel astral. S-ar putea spune că cu cât un organ exprimă în mod mai nemijlocit ceva spiritual, cu atât mai puţin importantă este forma lui fizică, substanţială. Aşa cum, privind un pendul, ştim că mişcările sale sunt doar expresia fizică a gravitaţiei, un organ fizic este şi el expresia fizică a acţiunilor de forţă şi de plăsmuire suprasensibile, cu deosebirea că în cazul unor forţe cum este gravitaţia, atunci când luăm pendulul de la locul lui, mijlocul de expresie exterior, nu mai rămâne un ritm interior al gravitaţiei. Aşa se întâmplă în natura neînsufletită, anorganică, dar nu şi în natura însufleţită, organică. Dacă într-un organism integral nu există alte cauze – despre care vom mai vorbi – nu este necesar ca o dată cu ablaţia organului fizic să înceteze şi activitatea spirituală, căci organul fizic este numai o palidă expresie a activităţilor spirituale.
Atunci când examinăm omul în raport cu splina sa, avem de-a face la început cu splina fizică, apoi cu un sistem de acţiuni de forţe care au în splină numai expresia lor fizică. Când se scoate splina, aceste forţe continuă să existe, rămân inserate în organism. Ele nu-şi încetează activitatea în om, aşa cum încetează anumite activităţi spirituale când se scoate creierul – în întregime sau parţial. Pot exista situaţii când îmbolnăvirea unui organ creează un obstacol mult mai important pentru continuarea activitătii spirituale decât însăşi ablaţia organului. Dacă – în cazul unei boli grave – este posibil ca organul să fie scos, acest lucru poate deveni o piedică mai mică în calea desfăşurării activităţilor spirituale decât existenţa organului bolnav. Acesta tulbură în permanenţă dezvoltarea forţelor spirituale care lucrează la baza tuturor lucrurilor. Deci o obiecţie de genul celei menţionate poate fi ridicată de cineva care nu a progresat încă suficient în cunoaşterea antroposofiei. Este o obiecţie uşor de înţeles dar, în acelaşi timp, una din cele care dispar de la sine atunci când laşi să treacă timpul şi pătrunzi mai adânc în cunoaşterea ştiinţei spiritului. Se va face această experienţă mai ales dacă cineva se apropie de cele rezultate din ştiinţa spiritului cu un bagaj de cunoştinţe acumulate din ştiinţa actuală; vor rezulta contradicţii după contradicţii, astfel încât nu va scoate-o la capăt. Iar dacă omul este gata să emită judecăti pripite, nu va putea ajunge la altă concluzie decât la aceea că ştiinţa spiritului este o nebunie, care nu corespunde deloc cu rezultatele ştiinţei exterioare. Dar dacă ai timpul şi răbdarea necesare, vei vedea că nu este nici cea mai mică contradictie între ceea ce vine de la ştiinţa spiritului şi ceea ce poate oferi ştiinţa exterioară. Adevărata dificultate constă în aceea că teritoriul cunoaşterii antroposofice este atât de vast, încât nu poate fi niciodată expus decât parţial; când oamenii ajung la fragmente ale acestei cunoaşteri ei pot resimţi contradicţii ca cele indicate aici. Dar, altfel, nu s-ar putea începe introducerea necesară a concepţiei antroposofice în formarea generală şi ştiinţa generală ale epocii noastre.
Ieri am încercat să vă explic ce înseamnă acea ritmizare, întreprinsă de splină – în sensul discutat – faţă de alimentarea neritmică a omului. Am pornit de la cele spuse ieri în legătură cu acest lucru pentru că, dintre toate funcţiile splinei, aceasta este mai uşor de înţeles. Deşi este cea mai uşor de înţeles dintre funcţiile splinei, aceasta nu este nici cea mai importantă, nici chiar aspectul principal. S-ar putea spune chiar că, dacă omul şi-ar da osteneala de a cunoaşte ritmul corect al alimentaţiei sale, această funcţie a splinei ar deveni din ce în ce mai fără rost. Îţi dai seama, şi numai din acest motiv, că este chiar cea mai puţin importantă, ceea ce am văzut deja ieri. O altă funcţie este mult mai importantă: în actul nutritiei noi ne opunem substanţelor exterioare, alimentelor, combinaţiilor lor şi felului în care se găsesc ele în mediul înconjurător. Atâta timp cât ai convingerea că alimentele sunt elemente neînsufleţite sau cel mult conţin o viaţă atribuită plantelor şi altor alimente, s-ar putea crea impresia că pur şi simplu este necesar ca aceste materii preluate din exterior să fie prelucrate prin ceea ce numim digestie, în sensul cel mai larg al cuvântului. Desigur, sunt multe persoane care îşi imaginează că este vorba de substanţe nedeterminate pe care le ingerăm ca hrană, de substanţe indiferente care aşteaptă doar ca atunci când au fost ingerate să poată fi şi prelucrate de noi. Dar nu este aşa. Alimentele nu sunt cărămizi care pot fi utilizate după dorinţă pentru o construcţie. Cărămizile trebuie să fie îmbinate după planul arhitectului, deoarece ele constituie o masă indiferentă în raport cu construcţia. Dar, în raport cu omul, alimentele nu reprezintă acelaşi lucru. Căci orice substanţă din preajma noastră are anumite forţe interioare, o anumită legitate interioară. Aceasta este esenţa unei substanţe, faptul că are o anumită forţă interioară, legităţi proprii, o reactivitate interioară. Când introducem alimentele în organism, integrându-le în reactivitatea noastră interioară, ele nu se supun pur şi simplu, ci încep să-şi dezvolte propriile lor legi, ritmuri şi forme de mişcare interioară. Dacă organismul omului vrea să le folosească pentru scopurile sale proprii, trebuie să distrugă mai întâi în aceste substanţe reactivitatea lor proprie. El trebuie să le anuleze, nu prelucrează substanţe indiferente, ci trebuie să acţioneze împotriva legităţii proprii substanţelor. Omul îşi poate da seama că aceste substanţe îşi au propriile lor legi interioare, de exemplu atunci când înghite o otravă puternică. Va constata repede că proprietăţile acestei substanţe îl vor domina, că ele vor ieşi la iveală, se vor face simţite. O otravă are o lege interioară prin care atacă organismul; acelaşi lucru se întâmplă cu toate substanţele, cu orice aliment ingerat. Acest lucru nu este indiferent. Alimentul îşi impune natura sa proprie, entitatea sa, îşi are propriul său ritm, care trebuie contracarat. Astfel, nu există numai materiale de construcţie indiferente, apte de a fi prelucrate de organismul uman; primul lucru care trebuie făcut este învingerea naturii proprii a acestor materiale.
S-ar putea spune că organele în care alimentele se opun interiorului omului sunt pentru noi instrumente pentru a ne opune mai întâi vieţii proprii a alimentelor –, „viaţă” înţeleasă într-un sens mai larg, astfel încât şi natura aparent neînsufleţită este inclusă aici, cu legile sale proprii. Ritmurile alimentelor care se opun ritmului uman trebuie transformate, adaptate acestui ritm. În această privinţă, splina este cel mai exterior dintre organele transformatoare. Dar la o asemenea schimbare de ritm, de transformare şi de apărare, ea colaborează cu ficatul şi vezica biliară, care alcătuiesc un sistem de organe destinat să respingă particularităţile alimentelor ingerate. Întreaga activitate desfăşurată mai întâi de stomac – şi chiar înainte ca mâncarea să ajungă în acesta –, tot ce este realizat de secreţia biliară, ceea ce se petrece mai târziu prin activitatea ficatului şi splinei constituie tocmai respingerea naturii proprii a alimentelor exterioare. Şi numai după ce alimentele au fost supuse activităţii acestor organe ele se găsesc adaptate ritmului organismului uman. După ce au fost asimilate, după ce au fost supuse acţiunilor acestor organe, ne aflăm în prezenţa a ceea ce este apt a trece în sânge – această unealtă a Eului nostru. Fiecare aliment trebuie să-şi piardă legităţile caracteristice exterioare, să se reorganizeze, să obţină caracterele proprii organismului uman, înainte de a trece în sânge, pentru ca acesta să poată fi unealta Eului. Splina, ficatul, bila, cu retroacţiunea lor asupra stomacului, adaptează legile lumii exterioare – din care ne luăm alimentele – ritmului interior al omului, organizării interioare a acestuia.
Dar natura umană nu se confruntă, ca întreg cu toate componentele sale, numai cu lumea interioară, ci trebuie să fie într-o corespondenţă continuă, într-o interacţiune vie, permanentă cu lumea exterioară. Interacţiunea cu lumea exterioară este întreruptă în măsura în care aceasta este reprezentată de alimente prin faptul că sistemul celor trei organe – splina, ficatul, bila – se opune legilor exterioare. Dacă ar depinde numai de aceste organe, organismul uman ar fi cu totul închis faţă de lumea exterioară, ar duce o existenţă total izolată. De aceea devine necesar altceva: pe de o parte omul are nevoie de un asemenea sistem de organe care transformă lumea exterioară pentru a o adapta interiorului său, iar pe de altă parte el trebuie să poată face faţă direct, prin instrumentul Eului său, lumii exterioare, să pună permanent în relaţie directă organismul său, izolat în sine, cu lumea exterioară. În timp ce sângele, pe de o parte, intră în relaţii cu lumea exterioară, astfel încât nu obţine de la aceasta decât ceea ce a fost debarasat de legitătile sale specifice, pe de altă parte, el intră în relaţii directe chiar cu lumea exterioară. Acest lucru se întâmplă când sângele circulă prin plămâni şi intră în contact cu aerul atmosferic. El este reîmprospătat de către oxigenul din aerul exterior şi transformat într-o manieră care nu-l slăbeşte deloc; în fapt, oxigenul din aer intră în unealta Eului omului într-un mod care corespunde naturii şi entităţii lui.
Vedem deci acest fapt uimitor: sângele, cea mai nobilă unealtă a omului, este obligat să filtreze cu grijă orice aliment, tot ce există în natura exterioară, prin sistemul de organe menţionat mai sus. Prin această acţiune, sângele devine o expresie perfectă a organizării interioare a omului, a ritmului interior al omului. Dar, prin faptul că sângele intră în relaţie directă cu lumea exterioară, cu acea substanţă a lumii exterioare care poate fi acceptată, cu specificitatea şi mobilitatea sa, fără a trebui să fie combătută, prin chiar acest fapt organismul omului nu este închis în sine, ci pe deplin în contact cu lumea exterioară.
În sângele omului există, aşadar, şi din acest punct de vedere, ceva minunat. Este un veritabil mijloc de expresie a Eului, care se întoarce alternativ când spre exterior, când spre propriul interior. Aşa cum am văzut, prin sistemui său nervos omul se deschide impresiilor din lumea exterioară şi le primeşte în sine prin sufletul său şi prin nervii săi; el intră în contact direct cu această lume, prin sânge, prin preluarea oxigenului din aer în plămâni. În aceste două sisteme de organe – splină, ficat, vezică biliară – pe de o parte, şi plămân, pe de altă parte, avem două sisteme cu acţiune opusă. În organismul uman, lumea exterioară şi lumea interioară se înfruntă în sânge, care, pe de o parte, intră în contact cu aerul atmosferic, iar, pe de altă parte, cu alimentele, cărora le anulează specificitatea. Aceste două influenţe exterioare se înfruntă în om – pentru a ne exprima astfel – în mod asemănător cu confruntarea dintre electricitatea pozitivă şi cea negativă. Ne putem reprezenta cu uşurinţă organul determinat să primească efectul ciocnirii acestor două sisteme de forţe cosmice: sucurile alimentare, transformate, acţionează până sus, la inimă – în măsura în care sângele trece prin inimă, iar oxigenul, care vine direct din lumea exterioară, atinge şi el inima. În felul acesta inima este organul unde se întâlnesc cele două sisteme în care omul este întreţesut, de care depinde în două direcţii. În ceea ce priveşte inima umană lucrurile stau astfel, încât putem spune: De ea depinde, pe de o parte, întregul organism uman interior, iar pe de altă parte însuşi acest organism interior este legat prin inimă direct la ritmul, la mobilitatea internă a lumii exterioare. Când se ciocnesc două astfel de sisteme se poate întâmpla ca prin conjugarea acţiunilor lor să rezulte o armonie. Ne-am putea reprezenta că aceste două sisteme – sistemul lumii mari, prin care aerul sau oxigenul ajunge la noi, şi sistemul lumii interioare proprii, al lumii mici care ne transformă alimentele – îşi creează ele însele un echilibru armonic în sânge, în timp ce acesta trece prin inimă. Dacă ar fi aşa, omul ar fi încastrat în două lumi, care i-ar crea echilibrul interior. Vom vedea în cursul acestor conferinţe că, în ceea ce priveşte raporturile lumii cu entitatea umană, lucrurile nu stau aşa, că lumea ne lasă cu totul pasivi, trimiţându-şi forţele sale pe două căi, iar noi suntem pur şi simplu prinşi în acţiunile lor opuse. Vom învăţa progresiv să cunoaştem, ca un fapt esenţial pentru om, că rămâne întotdeauna ceva pentru activitatea lui interioară, că îi revine lui, până în interiorul organelor sale, să fie cel care stabileşte echilibrul interior. Astfel, va trebui să căutăm şi în organismul omului echilibrarea acestor două sisteme ale lumii, armonizarea celor două sisteme de organe. Trebuie să înţelegem că, prin simpla existenţă a legităţilor din interiorul şi din exteriorul omului, nu este încă dată şi armonizarea acestor două sisteme de organe; acest lucru trebuie realizat de un organ propriu. Omul trebuie să instaureze armonia în el însuşi – nu vorbim deocamdată de conştienţă, ci de procesele ce se petrec în mod inconştient în organele sale. Acest echilibru dintre sistemul splină-ficat-bilă şi sistemul plămânilor, opuse sângelui care circulă prin inimă, este realizat şi prin inserarea unui alt organ legat de circulaţie – rinichiul.
Rinichiul armonizează activităţile exterioare, provenind din contactul direct al sângelui cu aerul, şi efectele rezultate în interiorul organismului, prin aceea că alimentele trebuie pregătite pentru suprimarea naturii lor proprii. Rinichiul reprezintă sistemul armonizator care realizează acordul între cele două sisteme menţionate, ceea ce face ca organismul să fie capabil să elimine surplusul care ar proveni din funcţia dizarmonică a celorlalte două sisteme.
Organizării interne a aparatului digestiv, inclusiv splina, ficatul, şi bila, i-am opus sistemul sangvin, pentru care aceste organe îşi dezvoltă activitatea pregătitoare. 
De cealaltă parte am opus sângelui acele organe care se opun izolării interioare, şi prin care se favorizează în acelaşi timp acordul
dintre sistemul interior şi ceea ce pătrunde din exterior. Dacă ne imaginăm sângele cu centrul său – inima – plasat în mijlocul organismului, de o parte vom avea legate de acesta splina, ficatul
şi vezica biliară, de cealaltă parte, plămânul şi rinichiul. (Vom reveni asupra acestei relaţii, care este extrem de importantă.) Dacă vom prezenta încă o dată aceste sisteme cât se poate de
schematic, unul lângă celălalt, vom avea reunit ceea ce în organizarea umană interioară se află într-o anumită legătură, în care trebuie să considerăm că inima şi sângele sunt lucrul cel mai
important. 
Am spus deja, şi vom vedea şi mai exact, cât de justificate sunt numele
folosite în ocultism; activitatea splinei este apreciată ca fiind saturniană, cea hepatică jupiteriană, iar cea a bilei, martiană. Din aceleaşi motive care au dus la alegerea acestor nume,
cunoaşterea ocultă vede în inimă şi în sânge ceea ce merită în organismul uman numele de Soare, asa cum îl merită şi Soarele în sistemul planetar. Plămânul, de asemenea, este considerat
aparţinând lui Mercur, iar rinichiul lui Venus. Chiar fără a discuta justificarea acestor nume, se vede că, aplicate la organele omului, ele sugerează un fel de „sistem cosmic interior”.
Am completat acest sistem cosmic interior prin faptul că am luat în considerare raportul care rezultă din însăşi natura umană, valabil pentru celelalte două sisteme de organe, care sunt într-o anumită relaţie cu sistemul sangvin. Doar dacă privim astfel lucrurile putem face un întreg din ceea ce numim adevărata lume interioară a omului. În conferinţele ce vor urma vă voi demonstra că ocultismul are motive pentru a-şi reprezenta relaţia Soarelui cu Mercur şi Venus în acelaşi fel cum trebuie gândită relaţia dintre inimă, rinichi şi plămân, în organismul uman.
Vedem deci că în sânge, instrumentul Eului nostru, care-şi exprimă ritmul în inimă, este dat ceva care, în întreaga sa alcătuire, în natura sa interioară, în esenţa sa, este determinat de către sistemul cosmic interior uman; pentru a putea trăi, el trebuie să fie inserat în acest sistem. Sângele – am repetat adesea – este unealta fizică a Eului nostru. Acesta, aşa cum îl avem, este posibil numai pentru că este construit pe baza unui corp fizic, a unui corp eteric şi a unui corp astral. Un Eu uman zburând liber prin lume este de neconceput. Un Eu uman în lume, în lumea noastră, presupune existenţa corpurilor astral, eteric şi fizic. Aşa cum Eul pune ca premisă pe plan spiritual existenţa celor trei corpuri menţionate ale fiinţei umane, sângele, care este imagine a Eului, presupune şi în plan fizic imagini corespunzătoare corpului astral şi ale corpului eteric. Sângele nu poate exista, aşadar, de sine stătător. În timp ce planta creşte simplu pe baza naturii neînsufleţite, anorganice, pentru sânge nu este posibil acelaşi lucru; această lume exterioară trebuie să fie prelucrată prin nutriţie. Aşa cum corpul fizic poartă în sine corpul eteric şi corpul astral, tot ceea ce pătrunde în el ca aliment trebuie să fie mai întâi transformat, pentru ca alimentelor transformate să li se poată încorpora ceea ce este unealta Eului omului.
Chiar dacă sângele este determinat din exterior în plămân, el se defineşte ca un organ al omului, un organ al organizării corporale a omului. Să facem deosebirea între aerul inspirat, care vine din afară şi imprimă sângelui un ritm exterior, şi ceea ce ajunge la el pe calea ocolită a sufletului: acestea sunt impresiile primite prin organele de simţ din lumea exterioară şi purtate de simţuri până la suprafaţa sângelui. Din această cauză putem spune: Omul nu intră în contact substanţial direct, prin intermediul aerului, cu lumea exterioară – acest contact acţionând până în sângele lui. El stabileşte şi un contact non-substanţial cu aceeaşi lume exterioară, prin organele sale senzoriale, aşa cum se întâmplă în procesul percepţiei, dezvoltat de suflet când intră în relaţie cu lumea înconjurătoare. Aici are loc un proces superior, care se adaugă respiraţiei, un fel de respiraţie spiritualizată. În timp ce prin respiraţie preluăm în organismul nostru lumea exterioară în mod substanţial, în procesul de percepţie – şi numesc „percepţie” toate impresiile exterioare pe care omul le prelucrează – noi preluăm ceea ce poate fi numit o respiraţie spirituală. Trebuie să punem întrebarea: Cum coacţionează aceste două procese? – căci în organismul omului totul interacţionează. De precizia acestei întrebări depind lucruri importante.
Pentru a putea oferi un răspuns ipotetic, trebuie să înţelegem cum poate avea loc o coacţionare, o interacţiune, între tot ceea ce acţionează prin sânge şi ceea ce a devenit sângele prin faptul că toate aceste procese s-au dezvoltat sub influenţa sistemului cosmic interior şi procesele noastre de percepţie exterioară. În ciuda faptului că sângele este atât de filtrat şi cu toate că atâtea lucruri au contribuit la faptul că el este o substanţă atât de perfect organizată, care poate fi instrumentul Eului nostru, în organismul omului el este mai întâi o materie fizică şi aparţine, ca atare, corpului fizic. Din această cauză putem spune: La prima vedere pare să existe o deosebire foarte mare între sângele uman astfel preparat şi tot ceea ce recunoaştem ca fiind procesele noastre de percepţie, tot ceea ce realizează sufletul. Este o realitate de necontestat. Ar da dovadă de o ciudată incapacitate de gândire cel care ar vrea să nege existenţa percepţiilor, noţiunilor, ideilor, sentimentelor, impulsurilor voliţionale, care sunt prezente, aşa cum există o materie sangvină, o materie nervoasă, o materie hepatică şi o materie bilioasă. Diferitele concepţii despre lume pot pune în discuţie interdependenţa dintre aceste lucruri, dacă sunt numai efecte ale substanţei nervoase etc. Aici poate începe confruntarea concepţiilor despre lume. Ceea ce însă nu poate face obiect al disputei între diferitele concepţii despre lume este faptul că este de la sine înţeles că viaţa noastră sufletească interioară, viaţa gândurilor noastre, viaţa sentimentelor noastre, tot ceea ce se construieşte pe baza percepţiilor şi impresiilor exterioare, reprezintă o realitate în sine. A se observa că nu spun o „realitate absolut separată”, ci „realitate în sine”, căci în Univers nimic nu este „separat, izolat”. Prin „realitate în sine” înţelegem tot ceea ce poate fi observat ca fiind real în cadrul sistemului nostru universal; dintre acestea fac parte toate gândurile, sentimentele etc., precum şi stomacul, ficatul şi fierea (bila). Poate însă să ne sară în ochi, mai întâi, altceva, atunci când punem alături aceste două realităţi: pe de o parte, tot ceea ce este fizic, chiar şi un material atât de filtrat ca sângele, iar pe de alta, tot ceea ce pare mai întâi să nu aibă nimic în comun cu lumea fizică, conţinuturile sufletului, sentimentele, gândurile etc. În fapt, examinarea acestor două feluri de realităţi prezintă asemenea dificultăţi, încât de ele sunt legate răspunsurile cele mai variate date de diferitele concepţii despre lume. Există concepţii care acceptă o influenţă nemijlocită a sufletescului, a gândirii, a afectului asupra substanţei fizice, ca şi cum gândul ar putea acţiona direct asupra acesteia. Acestor concepţii li se opun altele, care admit că gândurile, sentimentele etc. sunt pur şi simplu produse de fenomenele fizice-substanţiale. Această dispută a jucat, în perioade istorice lungi, un rol important în lumea exterioară – nu însă în domeniul ocultismului, unde ea apare ca o ceartă bazată pe vorbe goale. Iar atunci când, în final, nu se mai putea continua, a apărut în vremurile mai noi încă ceva care poartă numirea stranie de „paralelism fizic-psihologic”. Dacă îmi este îngăduit să mă exprim în termeni comuni, aş spune că, deoarece nu se găsea nici o cale de ieşire din dilema care din cele două teorii este corectă, s-a admis că este vorba de două fenomene care se desfăşoară paralel. Se spunea: În timp ce omul gândeşte, simte etc., în sistemele organismului său fizic se desfăşoară paralel fenomene foarte exacte; percepţia „văd roşu” ar corespunde aşadar unui anumit proces material. Dar nu se merge dincolo de a spune „îi corespunde”. Aceasta este o informaţie care elimină toate greutăţile, nu învingându-le, ci făcând abstracţie de ele. Discuţiile purtate în acest sens şi de asemenea neputinţa paralelismului psihologic-fizic sunt rezultatul încercării de a vrea să se rezolve această problemă pe e o bază pe care ele nu pot fi rezolvate. Avem de-a face cu fenomene nemateriale atunci când luăm în considerare activităţile vieţii noastre sufleteşti ca viaţă interioară şi avem de-a face cu fenomene materiale chiar dacă luăm în considerare cel mai organizat material, care este sângele. Dacă opunem pur şi simplu aceste două lucruri – activitatea fizică şi cea sufletească – şi vrem să aflăm prin reflectie cum acţionează ele una asupra celeilalte, nu obţinem absolut nimic. Prin reflecţie putem găsi toate soluţiile sau nonsoluţiile posibile. Putem hotărî ceva în legătură cu aceste probleme doar prin intervenţia unei cunoaşteri superioare, care nu se opreşte nici la privirea exclusiv fizică a luminii exterioare şi nici la gândirea legată exclusiv de lumea exterioară fizică, ci care se ridică într-un anumit grad la ceea ce conduce dincolo de lumea fizică şi, de asemenea, care, plecând de la viaţa sufletească interioară pe care o trăim de fapt în lumea fizică, conduce în lumea suprafizică; trebuie să urcăm dinspre partea materială la suprasensibil, dar trebuie să urcăm şi de la viaţa sufletească la suprafizic, adică la ceea ce se află la baza vieţii noastre sufleteşti în lumea suprafizică; căci viaţa noastră sufletească, inclusiv sentimentele noastre etc., o trăim în lumea fizică. Aşadar, trebuie să urcăm din ambele direcţii într-o lume suprafizică.
Pentru a te ridica din direcţia lumii materiei în lumea suprafizică sunt necesare acele exerciţii sufleteşti care-i dau omului posibilitatea să privească dincolo de ceea ce cade sub simţuri, dincolo de vălul de care am vorbit ieri, în care sunt întreţesute impresiile simţurilor noastre. Asemenea impresii ale simţurilor avem şi atunci când examinăm întregul organism uman exterior. Şi chiar când coborâm la lucrul cel mai subtil aparţinător corpului uman, sângele, nu avem de-a face decât cu ceva fizic-sensibil, atunci când îl examinăm mai întâi cu simţuri fizice, cu instrumentele şi metodele ştiinţei exterioare, care ne furnizează despre sânge o imagine aşa cum am obţine-o dacă un ochi exterior l-ar putea vedea în mod nemijlocit. Este clar deci că, prin intermediul exerciţiilor sufleteşti care-l conduc în lumea suprasensibilă, omul poate pătrunde în fundamentele lumii fizice, în domeniul suprasensibil al organismului uman. Aici, întâlnim, ca regiune suprasensibilă a organismului uman, ceea ce numim „corpul eteric”, despre care vom mai discuta din punct de vedere fiziologic ocult. El este un sistem suprasensibil pe care-l imaginăm mai întâi ca substanţă fundamentală suprasensibilă din care se organizează organismul sensibil al omului, care este o copie a corpului eteric. Se înţelege că şi sângele este o copie a acestuia. Avem de-a face, prin urcarea unei singure trepte dincolo de organismul sensibil în corpul eteric al omului, cu un domeniu al suprasensibilului. Şi acum se pune întrebarea: Putem ajunge la acest suprasensibil venind dinspre partea sufletului, aceea a senzaţiilor, gândurilor, sentimentelor noastre, pe care le construim pe baza impresiilor venite din lumea exterioară?
Am văzut că până la organismul fizic nu putem ajunge în mod nemijlocit; se opun obstacole fizice şi materiale. Putem ajunge, însă, la organismul eteric? În mod nemijlocit, aşa cum este alcătuită viaţa noastră sufletească, nu putem ajunge direct la corpul eteric. Când lucrăm în interiorul sufletului nostru, lucrurile se petrec după cum urmează: mai întâi obţinem impresiile exterioare; asupra simţurilor acţionează lumea exterioară; apoi prelucrăm în sufletul nostru impresiile exterioare. Dar facem mai mult decât atât: stocăm aceste impresii obţinute în noi înşine. Reflectaţi asupra simplului fenomen al memoriei, al amintirii, când vă amintiţi de un lucru obţinut de mult; în acest caz, în baza unor percepţii exterioare v-aţi format impresii pe care le-aţi prelucrat şi le-ati scos azi din străfundurile sufletului dumneavoastră, iar acum amintirea ni se pare ceva foarte simplu: amintirea unui arbore sau a unui miros. Trebuie să spuneţi că aţi stocat în suflet ceva care v-a rămas din impresia exterioară şi din prelucrarea dumneavoastră sufletească, care poate forma în noi amintirea. Acum însă o contemplare a vieţii sufleteşti însăşi, pe care o obţinem prin exerciţii ale sufletului, ne arată că, în momentul când am elaborat viaţa noastră sufletească până acolo încât ea poate fi stocată sub forma unor reprezentări-amintiri, nu acţionăm cu trăirile sufleteşti numai în Eul nostru. Mai întâi întâmpinăm lumea înconjurătoare cu Eul nostru, preluăm impresii despre aceasta în Eul nostru şi le prelucrăm in corpul astral. Dacă le-am prelucra însă numai în corpul astral, am uita de îndată totul. Când tragem concluzii, lucrăm în corpul astral; dacă însă fixăm impresiile atât de mult în noi încât ni le putem reaminti după un timp sau chiar şi numai după câteva minute, atunci impregnăm impresiile obţinute prin Eul nostru şi prelucrate prin corpul astral în corpul eteric. În felul acesta în reprezentările-amintiri avem de-a face cu ceea ce am trăit ca activitate sufletească în contact cu lumea exterioară, comprimat prin presare de către Eu, până în corpul eteric, sub forma de reprezentări-amintiri. Dacă am recunoscut corpul eteric ca fiind expresia suprasensibilă proximă a organismului nostru, se pune întrebarea: Cum are loc această introducere prin presare? Cu alte cuvinte: Când omul prelucrează impresiile exterioare, le transformă în reprezentări-amintiri şi le împinge până în corpul său eteric, de ce atunci ceea ce este prelucrat de corpul astral şi ajunge până la corpul eteric pătrunde efectiv în corpul eteric? Cum se face acest transfer?
Acest transfer are loc într-un mod cu totul uimitor. Dacă privim lucrurile cu totul
schematic vedem: (1) sângele în timp ce circulă prin inimă – ne aflăm acum în interiorul corpului eteric al omului – şi considerăm acest sânge ca expresie exterioară, fizică a Eului uman, vedem
cum (2) lucrează acesta, (3) cum primeşte impresiile din lumea exterioară şi le densifică până la stadiul de reprezentări-amintiri şi vedem apoi (4) că, în fapt, sângele nostru nu este numai
activ în acest proces, ci şi (5) cum acest sânge al nostru stimulează pe tot parcursul, mai ales în sus (mai puţin în jos), corpul eteric astfel încât observăm cum se dezvoltă pretutindeni în
corpul eteric curenţi care iau o direcţie foarte precisă, ca şi cum s-ar asocia sângelui din inimă şi s-ar îndrepta spre cap. Iar în cap ei se acumulează – dacă îmi este îngăduit să folosesc o
comparaţie exterioară – aşa cum se adună curenţii electrici când se îndreaptă spre un vârf care este opus unui alt vârf, în vederea stabilirii unui echilibru între electricitatea pozitivă şi cea
negativă. Dacă privim lucrurile în mod ocult, cu sufletul exersat în acest sens, vedem din acest punct forţele eterice aglomerate ca sub o tensiune deosebit de mare, acele forţe eterice
suscitate de impresii care vor să devină acum reprezentări, reprezentări ale memoriei, şi care vor să se imprime în corpul eteric. Desenez ultimele prelungiri ale curenţilor eterici ce urcă spre
creier şi aglomerarea lor, aşa cum le-aş reprezenta cu adevărat. Vedem aici o tensiune mare care se adună într-un punct şi care spune: 
Acum
vreau să pătrund în corpul eteric! la fel cum s-ar compensa electricitatea pozitivă şi cea negativă. Înţelegem apoi cum din acea parte a corpului eteric care aparţine restului organizării
corporale vin în întâmpinarea acestor curenti alţi curenii; aceştia pleacă din partea inferioară a pieptului, dar şi de la vasele limfatice şi de la alte organe şi se aglomerează în aşa fel
încât par să se opună celorlalţi curenţi. Astfel, în creier există, atunci când vrem să ne formăm o reprezentare a memoriei, doi curenţi eterici – unul de jos, altul de sus –, iar între ei apare
o tensiune maximă, aşa cum doi curenti electrici stau fată în faţă cu o tensiune maximă; iar atunci când între aceşti doi curenţi se produce o echilibrare, atunci o reprezentare devine
reprezentare a memoriei care s-a încorporat în corpul eteric.
Asemenea curenţi suprasensibili se exprimă în corpul uman întotdeauna prin aceea că îşi creează un organ fizic sensibil pe care trebuie să-l privim ca o materializare. În felul acesta avem în interiorul nostru un organ care se află în mezencefal şi care este expresia fizică sensibilă pentru ceea ce vrea să se formeze ca reprezentare a memoriei: acestuia i se opune în creier un alt organ. Aceste două organe sunt, în creierul omului, expresia fizic sensibilă a celor doi curenti din corpul eteric, sunt aproximativ ultimele indicii ale existenţei unor astfel de curenţi în corpul eteric. Aceştia se densifică atât de tare, încât iau în stăpânire substanţa corporală umană pe care a densifică în aceste organe; în felul acesta ne formăm, în fapt, o impresie, ca şi cum de la un organ la altul ar circula curenţi eterici luminoşi şi s-ar revărsa asupra corpului eteric uman. Aceste organe sunt prezente în organismul uman: epifiza şi hipofiza. Avem de-a face, la acest nivel al organismului fizic, cu expresia fizică, exterioară a coacţionării sufletescului cu ceea ce este corporal.
În felul acesta, ceea ce am vrut să vă ofer ca o prezentare generală, cu care vom încheia expunerea de azi va fi continuat mâine, constituind punctul de sprijin pentru ceea ce va urma. Este important să avem în atenţie aceste gânduri, pentru a putea cerceta mereu în suprasensibil şi să ne putem întreba: Există oare şi expresia fizică la care ne putem aştepta pentru un aspect suprasensibil? Noi constatăm că aceste expresii sensibile ale suprasensibilului sunt întotdeauna prezente. Întrucât însă aici este vorba de poarta de trecere de la sensibil la suprasensibil, veţi înţelege că pentru ştiinţa materiei fizice acestea sunt organe cât se poate de îndoielnice, şi că nu puteţi obţine din partea ştiinţei exterioare decât informaţii incomplete.
