|
Vom continua azi discuţia începută ieri cu privire la importanţa unuia dintre organele care constituie „un sistem cosmic interior al omului“. Apoi, vom încerca să facem trecerea la descrierea sarcinilor altor organe şi sisteme de organe umane.
În legătură cu cele mentionate ieri despre splină, mi s-a spus
că se
poate produce o contradicţie aparentă cu privire la importanta sarcină
pe care am atribuit-o acestui organ, în ansamblul funcţional al
omului.
Aceasta s-ar putea întâmpla dacă ne gândim că splina
poate să fie
scoasă din corp fără a suprima capacitatea de viaţă a omului.
O asemenea obiecţie este una dintre cele întru totul
justificate din
punctul nostru de vedere actual şi care trebuie făcută,
întrucât unele
dificultăţi sunt întâmpinate şi de cei care caută cu
sinceritate să se
apropie de concepţia antroposofică. În prima conferinţă publică
am dat
numai unele indicatii generale asupra dificultăţilor pe care le
întâmpină contemporanii noştri – şi anume aceia care au o
conştienţă
formată prin metode ştiinţifice – când caută să înţeleagă
fundamentele
oculte ale fiinţei cosmice. Vom vedea în cursul acestor
conferinţe cum
o astfel de obiectie dispare de la sine. Trebuie să vă atrag atenţia
asupra faptului că ablaţia splinei omului este absolut compatibilă cu
tot ceea ce am discutat ieri. Dacă doriii într-adevăr să vă
ridicaţi
până la adevărurile ştiinţei spiritului, trebuie să
înţelegeţi că
organismul omului, pe care îl vedem din afară, pe care îl
percepem prin
simţurile noastre exterioare, cu ceea ce conţine ca substanţă, ca
materie exterioară, nu reprezintă omul în întregime. La
baza
organismului uman fizic sunt alte organisme mai delicate,
suprasensibile: corpul eteric sau vital, corpul astral, Eul. În
organismul fizic avem doar expresia exterioară, fizică a ceea ce se
petrece în corpul eteric, în corpul astral şi în Eu.
Vorbind despre
splină, avem în vedere aspectul ocult, în sensul că ceea ce
se petrece
în splina exterioară, fizică, este doar expresia fizică a
proceselor
existente în corpul eteric sau cel astral. S-ar putea spune că cu
cât
un organ exprimă în mod mai nemijlocit ceva spiritual, cu
atât mai
puţin importantă este forma lui fizică, substanţială. Aşa cum, privind
un pendul, ştim că mişcările sale sunt doar expresia fizică a
gravitaţiei, un organ fizic este şi el expresia fizică a acţiunilor de
forţă şi de plăsmuire suprasensibile, cu deosebirea că în cazul
unor
forţe cum este gravitaţia, atunci când luăm pendulul de la locul
lui,
mijlocul de expresie exterior, nu mai rămâne un ritm interior al
gravitaţiei. Aşa se întâmplă în natura
neînsufletită, anorganică, dar
nu şi în natura însufleţită, organică. Dacă într-un
organism integral
nu există alte cauze – despre care vom mai vorbi – nu este necesar ca o
dată cu ablaţia organului fizic să înceteze şi activitatea
spirituală,
căci organul fizic este numai o palidă expresie a activităţilor
spirituale.
Atunci când examinăm omul în raport cu splina sa, avem
de-a face la
început cu splina fizică, apoi cu un sistem de acţiuni de forţe
care au
în splină numai expresia lor fizică. Când se scoate splina,
aceste
forţe continuă să existe, rămân inserate în organism. Ele
nu-şi
încetează activitatea în om, aşa cum încetează
anumite activităţi
spirituale când se scoate creierul – în întregime sau
parţial. Pot
exista situaţii când îmbolnăvirea unui organ creează un
obstacol mult
mai important pentru continuarea activitătii spirituale decât
însăşi
ablaţia organului. Dacă – în cazul unei boli grave – este posibil
ca
organul să fie scos, acest lucru poate deveni o piedică mai mică
în
calea desfăşurării activităţilor spirituale decât existenţa
organului
bolnav. Acesta tulbură în permanenţă dezvoltarea forţelor
spirituale
care lucrează la baza tuturor lucrurilor. Deci o obiecţie de genul
celei menţionate poate fi ridicată de cineva care nu a progresat
încă
suficient în cunoaşterea antroposofiei. Este o obiecţie uşor de
înţeles
dar, în acelaşi timp, una din cele care dispar de la sine atunci
când
laşi să treacă timpul şi pătrunzi mai adânc în cunoaşterea
ştiinţei
spiritului. Se va face această experienţă mai ales dacă cineva se
apropie de cele rezultate din ştiinţa spiritului cu un bagaj de
cunoştinţe acumulate din ştiinţa actuală; vor rezulta contradicţii după
contradicţii, astfel încât nu va scoate-o la capăt. Iar
dacă omul este
gata să emită judecăti pripite, nu va putea ajunge la altă concluzie
decât la aceea că ştiinţa spiritului este o nebunie, care nu
corespunde
deloc cu rezultatele ştiinţei exterioare. Dar dacă ai timpul şi
răbdarea necesare, vei vedea că nu este nici cea mai mică contradictie
între ceea ce vine de la ştiinţa spiritului şi ceea ce poate
oferi
ştiinţa exterioară. Adevărata dificultate constă în aceea că
teritoriul
cunoaşterii antroposofice este atât de vast, încât nu
poate fi
niciodată expus decât parţial; când oamenii ajung la
fragmente ale
acestei cunoaşteri ei pot resimţi contradicţii ca cele indicate aici.
Dar, altfel, nu s-ar putea începe introducerea necesară a
concepţiei
antroposofice în formarea generală şi ştiinţa generală ale epocii
noastre.
Ieri am încercat să vă explic ce înseamnă acea
ritmizare,
întreprinsă de splină – în sensul discutat – faţă de
alimentarea
neritmică a omului. Am pornit de la cele spuse ieri în legătură
cu
acest lucru pentru că, dintre toate funcţiile splinei, aceasta este mai
uşor de înţeles. Deşi este cea mai uşor de înţeles dintre
funcţiile
splinei, aceasta nu este nici cea mai importantă, nici chiar aspectul
principal. S-ar putea spune chiar că, dacă omul şi-ar da osteneala de a
cunoaşte ritmul corect al alimentaţiei sale, această funcţie a splinei
ar deveni din ce în ce mai fără rost. Îţi dai seama, şi
numai din acest
motiv, că este chiar cea mai puţin importantă, ceea ce am văzut deja
ieri. O altă funcţie este mult mai importantă: în actul nutritiei
noi
ne opunem substanţelor exterioare, alimentelor, combinaţiilor lor şi
felului în care se găsesc ele în mediul înconjurător.
Atâta timp cât ai
convingerea că alimentele sunt elemente neînsufleţite sau cel
mult
conţin o viaţă atribuită plantelor şi altor alimente, s-ar putea crea
impresia că pur şi simplu este necesar ca aceste materii preluate din
exterior să fie prelucrate prin ceea ce numim digestie, în sensul
cel
mai larg al cuvântului. Desigur, sunt multe persoane care
îşi
imaginează că este vorba de substanţe nedeterminate pe care le ingerăm
ca hrană, de substanţe indiferente care aşteaptă doar ca atunci
când au
fost ingerate să poată fi şi prelucrate de noi. Dar nu este aşa.
Alimentele nu sunt cărămizi care pot fi utilizate după dorinţă pentru o
construcţie. Cărămizile trebuie să fie îmbinate după planul
arhitectului, deoarece ele constituie o masă indiferentă în
raport cu
construcţia. Dar, în raport cu omul, alimentele nu reprezintă
acelaşi
lucru. Căci orice substanţă din preajma noastră are anumite forţe
interioare, o anumită legitate interioară. Aceasta este esenţa unei
substanţe, faptul că are o anumită forţă interioară, legităţi proprii,
o reactivitate interioară. Când introducem alimentele în
organism,
integrându-le în reactivitatea noastră interioară, ele nu
se supun pur
şi simplu, ci încep să-şi dezvolte propriile lor legi, ritmuri şi
forme
de mişcare interioară. Dacă organismul omului vrea să le folosească
pentru scopurile sale proprii, trebuie să distrugă mai
întâi în aceste
substanţe reactivitatea lor proprie. El trebuie să le anuleze, nu
prelucrează substanţe indiferente, ci trebuie să acţioneze
împotriva
legităţii proprii substanţelor. Omul îşi poate da seama că aceste
substanţe îşi au propriile lor legi interioare, de exemplu atunci
când
înghite o otravă puternică. Va constata repede că proprietăţile
acestei
substanţe îl vor domina, că ele vor ieşi la iveală, se vor face
simţite. O otravă are o lege interioară prin care atacă organismul;
acelaşi lucru se întâmplă cu toate substanţele, cu orice
aliment
ingerat. Acest lucru nu este indiferent. Alimentul îşi impune
natura sa
proprie, entitatea sa, îşi are propriul său ritm, care trebuie
contracarat. Astfel, nu există numai materiale de construcţie
indiferente, apte de a fi prelucrate de organismul uman; primul lucru
care trebuie făcut este învingerea naturii proprii a acestor
materiale.
S-ar putea spune că organele în care alimentele se opun
interiorului
omului sunt pentru noi instrumente pentru a ne opune mai
întâi vieţii
proprii a alimentelor –, „viaţă“ înţeleasă într-un sens mai
larg,
astfel încât şi natura aparent neînsufleţită este
inclusă aici, cu
legile sale proprii. Ritmurile alimentelor care se opun ritmului uman
trebuie transformate, adaptate acestui ritm. În această privinţă,
splina este cel mai exterior dintre organele transformatoare. Dar la o
asemenea schimbare de ritm, de transformare şi de apărare, ea
colaborează cu ficatul şi vezica biliară, care alcătuiesc un sistem de
organe destinat să respingă particularităţile alimentelor ingerate.
Întreaga activitate desfăşurată mai întâi de stomac –
şi chiar înainte
ca mâncarea să ajungă în acesta –, tot ce este realizat de
secreţia
biliară, ceea ce se petrece mai târziu prin activitatea ficatului
şi
splinei constituie tocmai respingerea naturii proprii a alimentelor
exterioare. Şi numai după ce alimentele au fost supuse activităţii
acestor organe ele se găsesc adaptate ritmului organismului uman. După
ce au fost asimilate, după ce au fost supuse acţiunilor acestor organe,
ne aflăm în prezenţa a ceea ce este apt a trece în
sânge – această
unealtă a Eului nostru. Fiecare aliment trebuie să-şi piardă legităţile
caracteristice exterioare, să se reorganizeze, să obţină caracterele
proprii organismului uman, înainte de a trece în
sânge, pentru ca
acesta să poată fi unealta Eului. Splina, ficatul, bila, cu
retroacţiunea lor asupra stomacului, adaptează legile lumii exterioare
–
din care ne luăm alimentele – ritmului interior al omului,
organizării interioare a acestuia.
Dar natura umană nu se confruntă, ca întreg cu toate
componentele
sale, numai cu lumea interioară, ci trebuie să fie într-o
corespondenţă
continuă, într-o interacţiune vie, permanentă cu lumea
exterioară.
Interacţiunea cu lumea exterioară este întreruptă în măsura
în care
aceasta este reprezentată de alimente prin faptul că sistemul celor
trei organe – splina, ficatul, bila – se opune legilor exterioare. Dacă
ar depinde numai de aceste organe, organismul uman ar fi cu totul
închis faţă de lumea exterioară, ar duce o existenţă total
izolată. De
aceea devine necesar altceva: pe de o parte omul are nevoie de un
asemenea sistem de organe care transformă lumea exterioară pentru a o
adapta interiorului său, iar pe de altă parte el trebuie să poată face
faţă direct, prin instrumentul Eului său, lumii exterioare, să pună
permanent în relaţie directă organismul său, izolat în
sine, cu lumea
exterioară. În timp ce sângele, pe de o parte, intră
în relaţii cu
lumea exterioară, astfel încât nu obţine de la aceasta
decât ceea ce a
fost debarasat de legitătile sale specifice, pe de altă parte, el intră
în relaţii directe chiar cu lumea exterioară. Acest lucru se
întâmplă
când sângele circulă prin plămâni şi intră în
contact cu aerul
atmosferic. El este reîmprospătat de către oxigenul din aerul
exterior
şi transformat într-o manieră care nu-l slăbeşte deloc; în
fapt,
oxigenul din aer intră în unealta Eului omului într-un mod
care
corespunde naturii şi entităţii lui.
Vedem deci acest fapt uimitor: sângele, cea mai nobilă unealtă
a
omului, este obligat să filtreze cu grijă orice aliment, tot ce există
în natura exterioară, prin sistemul de organe menţionat mai sus.
Prin
această acţiune, sângele devine o expresie perfectă a organizării
interioare a omului, a ritmului interior al omului. Dar, prin faptul că
sângele intră în relaţie directă cu lumea exterioară, cu
acea substanţă
a lumii exterioare care poate fi acceptată, cu specificitatea şi
mobilitatea sa, fără a trebui să fie combătută, prin chiar acest fapt
organismul omului nu este închis în sine, ci pe deplin
în contact cu
lumea exterioară.
În sângele omului există, aşadar, şi din acest punct de
vedere, ceva
minunat. Este un veritabil mijloc de expresie a Eului, care se
întoarce
alternativ când spre exterior, când spre propriul interior.
Aşa cum am
văzut, prin sistemui său nervos omul se deschide impresiilor din lumea
exterioară şi le primeşte în sine prin sufletul său şi prin
nervii săi;
el intră în contact direct cu această lume, prin sânge,
prin preluarea
oxigenului din aer în plămâni. În aceste două sisteme
de organe –
splină, ficat, vezică biliară – pe de o parte, şi plămân, pe de
altă
parte, avem două sisteme cu acţiune opusă. În organismul uman,
lumea
exterioară şi lumea interioară se înfruntă în sânge,
care, pe de o
parte, intră în contact cu aerul atmosferic, iar, pe de altă
parte, cu
alimentele, cărora le anulează specificitatea. Aceste două influenţe
exterioare se înfruntă în om – pentru a ne exprima astfel –
în mod
asemănător cu confruntarea dintre electricitatea pozitivă şi cea
negativă. Ne putem reprezenta cu uşurinţă organul determinat să
primească efectul ciocnirii acestor două sisteme de forţe cosmice:
sucurile alimentare, transformate, acţionează până sus, la inimă
– în
măsura în care sângele trece prin inimă, iar oxigenul, care
vine direct
din lumea exterioară, atinge şi el inima. În felul acesta inima
este
organul unde se întâlnesc cele două sisteme în care
omul este
întreţesut, de care depinde în două direcţii. În ceea
ce priveşte inima
umană lucrurile stau astfel, încât putem spune: De ea
depinde, pe de o
parte, întregul organism uman interior, iar pe de altă parte
însuşi
acest organism interior este legat prin inimă direct la ritmul, la
mobilitatea internă a lumii exterioare. Când se ciocnesc două
astfel de
sisteme se poate întâmpla ca prin conjugarea acţiunilor lor
să rezulte
o armonie. Ne-am putea reprezenta că aceste două sisteme – sistemul
lumii mari, prin care aerul sau oxigenul ajunge la noi, şi sistemul
lumii interioare proprii, al lumii mici care ne transformă alimentele –
îşi creează ele însele un echilibru armonic în
sânge, în timp ce acesta
trece prin inimă. Dacă ar fi aşa, omul ar fi încastrat în
două lumi,
care i-ar crea echilibrul interior. Vom vedea în cursul acestor
conferinţe că, în ceea ce priveşte raporturile lumii cu entitatea
umană, lucrurile nu stau aşa, că lumea ne lasă cu totul pasivi,
trimiţându-şi forţele sale pe două căi, iar noi suntem pur şi
simplu
prinşi în acţiunile lor opuse. Vom învăţa progresiv să
cunoaştem, ca un
fapt esenţial pentru om, că rămâne întotdeauna ceva pentru
activitatea
lui interioară, că îi revine lui, până în interiorul
organelor sale, să
fie cel care stabileşte echilibrul interior. Astfel, va trebui să
căutăm şi în organismul omului echilibrarea acestor două sisteme
ale
lumii, armonizarea celor două sisteme de organe. Trebuie să
înţelegem
că, prin simpla existenţă a legităţilor din interiorul şi din
exteriorul omului, nu este încă dată şi armonizarea acestor două
sisteme de organe; acest lucru trebuie realizat de un organ propriu.
Omul trebuie să instaureze armonia în el însuşi – nu vorbim
deocamdată
de conştienţă, ci de procesele ce se petrec în mod inconştient
în
organele sale. Acest echilibru dintre sistemul splină-ficat-bilă şi
sistemul plămânilor, opuse sângelui care circulă prin
inimă, este
realizat şi prin inserarea unui alt organ legat de circulaţie –
rinichiul.
Rinichiul armonizează activităţile exterioare, provenind din
contactul direct al sângelui cu aerul, şi efectele rezultate
în
interiorul organismului, prin aceea că alimentele trebuie pregătite
pentru suprimarea naturii lor proprii. Rinichiul reprezintă sistemul
armonizator care realizează acordul între cele două sisteme
menţionate,
ceea ce face ca organismul să fie capabil să elimine surplusul care ar
proveni din funcţia dizarmonică a celorlalte două sisteme.
Organizării interne a aparatului digestiv, inclusiv splina, ficatul,
şi bila, i-am opus sistemul sangvin, pentru care aceste organe
îşi
dezvoltă activitatea pregătitoare. 
De cealaltă parte am opus sângelui acele organe
care se
opun izolării interioare, şi prin care se favorizează în acelaşi
timp
acordul dintre sistemul interior şi ceea ce pătrunde din exterior. Dacă
ne imaginăm sângele cu centrul său – inima – plasat în
mijlocul
organismului, de o parte vom avea legate de acesta splina, ficatul şi
vezica biliară, de cealaltă parte, plămânul şi rinichiul. (Vom
reveni
asupra acestei relaţii, care este extrem de importantă.) Dacă vom
prezenta încă o dată aceste sisteme cât se poate de
schematic, unul
lângă celălalt, vom avea reunit ceea ce în organizarea
umană interioară
se află într-o anumită legătură, în care trebuie să
considerăm că inima
şi sângele sunt lucrul cel mai important. 
Am spus deja, şi vom vedea şi mai exact, cât de
justificate sunt numele folosite în ocultism; activitatea splinei
este
apreciată ca fiind saturniană, cea hepatică jupiteriană, iar cea a
bilei, martiană. Din aceleaşi motive care au dus la alegerea acestor
nume, cunoaşterea ocultă vede în inimă şi în sânge
ceea ce merită în
organismul uman numele de Soare, asa cum îl merită şi Soarele
în
sistemul planetar. Plămânul, de asemenea, este considerat
aparţinând
lui Mercur, iar rinichiul lui Venus. Chiar fără a discuta justificarea
acestor nume, se vede că, aplicate la organele omului, ele sugerează un
fel de „sistem cosmic interior“.
Am completat acest sistem cosmic interior prin faptul că am luat
în
considerare raportul care rezultă din însăşi natura umană,
valabil
pentru celelalte două sisteme de organe, care sunt într-o anumită
relaţie cu sistemul sangvin. Doar dacă privim astfel lucrurile putem
face un întreg din ceea ce numim adevărata lume interioară a
omului. În
conferinţele ce vor urma vă voi demonstra că ocultismul are motive
pentru a-şi reprezenta relaţia Soarelui cu Mercur şi Venus în
acelaşi
fel cum trebuie gândită relaţia dintre inimă, rinichi şi
plămân, în
organismul uman.
Vedem deci că în sânge, instrumentul Eului nostru,
care-şi exprimă
ritmul în inimă, este dat ceva care, în întreaga sa
alcătuire, în
natura sa interioară, în esenţa sa, este determinat de către
sistemul
cosmic interior uman; pentru a putea trăi, el trebuie să fie inserat
în
acest sistem. Sângele – am repetat adesea – este unealta fizică a
Eului
nostru. Acesta, aşa cum îl avem, este posibil numai pentru că
este
construit pe baza unui corp fizic, a unui corp eteric şi a unui corp
astral. Un Eu uman zburând liber prin lume este de neconceput. Un
Eu
uman în lume, în lumea noastră, presupune existenţa
corpurilor astral,
eteric şi fizic. Aşa cum Eul pune ca premisă pe plan spiritual
existenţa celor trei corpuri menţionate ale fiinţei umane,
sângele,
care este imagine a Eului, presupune şi în plan fizic imagini
corespunzătoare corpului astral şi ale corpului eteric. Sângele
nu
poate exista, aşadar, de sine stătător. În timp ce planta creşte
simplu
pe baza naturii neînsufleţite, anorganice, pentru sânge nu
este posibil
acelaşi lucru; această lume exterioară trebuie să fie prelucrată prin
nutriţie. Aşa cum corpul fizic poartă în sine corpul eteric şi
corpul
astral, tot ceea ce pătrunde în el ca aliment trebuie să fie mai
întâi
transformat, pentru ca alimentelor transformate să li se poată
încorpora ceea ce este unealta Eului omului.
Chiar dacă sângele este determinat din exterior în
plămân, el se
defineşte ca un organ al omului, un organ al organizării corporale a
omului. Să facem deosebirea între aerul inspirat, care vine din
afară
şi imprimă sângelui un ritm exterior, şi ceea ce ajunge la el pe
calea
ocolită a sufletului: acestea sunt impresiile primite prin organele de
simţ din lumea exterioară şi purtate de simţuri până la suprafaţa
sângelui. Din această cauză putem spune: Omul nu intră în
contact
substanţial direct, prin intermediul aerului, cu lumea exterioară –
acest contact acţionând până în sângele lui. El
stabileşte şi un
contact non-substanţial cu aceeaşi lume exterioară, prin organele sale
senzoriale, aşa cum se întâmplă în procesul
percepţiei, dezvoltat de
suflet când intră în relaţie cu lumea înconjurătoare.
Aici are loc un
proces superior, care se adaugă respiraţiei, un fel de respiraţie
spiritualizată. În timp ce prin respiraţie preluăm în
organismul nostru
lumea exterioară în mod substanţial, în procesul de
percepţie – şi
numesc „percepţie“ toate impresiile exterioare pe care omul le
prelucrează – noi preluăm ceea ce poate fi numit o respiraţie
spirituală. Trebuie să punem întrebarea: Cum coacţionează aceste
două
procese? – căci în organismul omului totul interacţionează. De
precizia
acestei întrebări depind lucruri importante.
Pentru a putea oferi un răspuns ipotetic, trebuie să înţelegem
cum
poate avea loc o coacţionare, o interacţiune, între tot ceea ce
acţionează prin sânge şi ceea ce a devenit sângele prin
faptul că toate
aceste procese s-au dezvoltat sub influenţa sistemului cosmic interior
şi procesele noastre de percepţie exterioară. În ciuda faptului
că
sângele este atât de filtrat şi cu toate că atâtea
lucruri au
contribuit la faptul că el este o substanţă atât de perfect
organizată,
care poate fi instrumentul Eului nostru, în organismul omului el
este
mai întâi o materie fizică şi aparţine, ca atare, corpului
fizic. Din
această cauză putem spune: La prima vedere pare să existe o deosebire
foarte mare între sângele uman astfel preparat şi tot ceea
ce
recunoaştem ca fiind procesele noastre de percepţie, tot ceea ce
realizează sufletul. Este o realitate de necontestat. Ar da dovadă de o
ciudată incapacitate de gândire cel care ar vrea să nege
existenţa
percepţiilor, noţiunilor, ideilor, sentimentelor, impulsurilor
voliţionale, care sunt prezente, aşa cum există o materie sangvină, o
materie nervoasă, o materie hepatică şi o materie bilioasă. Diferitele
concepţii despre lume pot pune în discuţie interdependenţa dintre
aceste lucruri, dacă sunt numai efecte ale substanţei nervoase etc.
Aici poate începe confruntarea concepţiilor despre lume. Ceea ce
însă
nu poate face obiect al disputei între diferitele concepţii
despre lume
este faptul că este de la sine înţeles că viaţa noastră
sufletească
interioară, viaţa gândurilor noastre, viaţa sentimentelor
noastre, tot
ceea ce se construieşte pe baza percepţiilor şi impresiilor exterioare,
reprezintă o realitate în sine. A se observa că nu spun o
„realitate
absolut separată“, ci „realitate în sine“, căci în Univers
nimic nu
este „separat, izolat“. Prin „realitate în sine“ înţelegem
tot ceea ce
poate fi observat ca fiind real în cadrul sistemului nostru
universal;
dintre acestea fac parte toate gândurile, sentimentele etc.,
precum şi
stomacul, ficatul şi fierea (bila). Poate însă să ne sară
în ochi, mai
întâi, altceva, atunci când punem alături aceste două
realităţi: pe de
o parte, tot ceea ce este fizic, chiar şi un material atât de
filtrat
ca sângele, iar pe de alta, tot ceea ce pare mai
întâi să nu aibă nimic
în comun cu lumea fizică, conţinuturile sufletului, sentimentele,
gândurile etc. În fapt, examinarea acestor două feluri de
realităţi
prezintă asemenea dificultăţi, încât de ele sunt legate
răspunsurile
cele mai variate date de diferitele concepţii despre lume. Există
concepţii care acceptă o influenţă nemijlocită a sufletescului, a
gândirii, a afectului asupra substanţei fizice, ca şi cum
gândul ar
putea acţiona direct asupra acesteia. Acestor concepţii li se opun
altele, care admit că gândurile, sentimentele etc. sunt pur şi
simplu
produse de fenomenele fizice-substanţiale. Această dispută a jucat,
în
perioade istorice lungi, un rol important în lumea exterioară –
nu însă
în domeniul ocultismului, unde ea apare ca o ceartă bazată pe
vorbe
goale. Iar atunci când, în final, nu se mai putea continua,
a apărut în
vremurile mai noi încă ceva care poartă numirea stranie de
„paralelism
fizic-psihologic“. Dacă îmi este îngăduit să mă exprim
în termeni
comuni, aş spune că, deoarece nu se găsea nici o cale de ieşire din
dilema care din cele două teorii este corectă, s-a admis că este vorba
de două fenomene care se desfăşoară paralel. Se spunea: În timp
ce omul
gândeşte, simte etc., în sistemele organismului său fizic
se desfăşoară
paralel fenomene foarte exacte; percepţia „văd roşu“ ar corespunde
aşadar unui anumit proces material. Dar nu se merge dincolo de a spune
„îi corespunde“. Aceasta este o informaţie care elimină toate
greutăţile, nu învingându-le, ci făcând abstracţie de
ele. Discuţiile
purtate în acest sens şi de asemenea neputinţa paralelismului
psihologic-fizic sunt rezultatul încercării de a vrea să se
rezolve
această problemă pe e o bază pe care ele nu pot fi rezolvate. Avem de-a
face cu fenomene nemateriale atunci când luăm în
considerare
activităţile vieţii noastre sufleteşti ca viaţă interioară şi avem de-a
face cu fenomene materiale chiar dacă luăm în considerare cel mai
organizat material, care este sângele. Dacă opunem pur şi simplu
aceste
două lucruri – activitatea fizică şi cea sufletească – şi vrem să aflăm
prin reflectie cum acţionează ele una asupra celeilalte, nu obţinem
absolut nimic. Prin reflecţie putem găsi toate soluţiile sau
nonsoluţiile posibile. Putem hotărî ceva în legătură cu
aceste probleme
doar prin intervenţia unei cunoaşteri superioare, care nu se opreşte
nici la privirea exclusiv fizică a luminii exterioare şi nici la
gândirea legată exclusiv de lumea exterioară fizică, ci care se
ridică
într-un anumit grad la ceea ce conduce dincolo de lumea fizică
şi, de
asemenea, care, plecând de la viaţa sufletească interioară pe
care o
trăim de fapt în lumea fizică, conduce în lumea
suprafizică; trebuie să
urcăm dinspre partea materială la suprasensibil, dar trebuie să urcăm
şi de la viaţa sufletească la suprafizic, adică la ceea ce se află la
baza vieţii noastre sufleteşti în lumea suprafizică; căci viaţa
noastră
sufletească, inclusiv sentimentele noastre etc., o trăim în lumea
fizică. Aşadar, trebuie să urcăm din ambele direcţii într-o lume
suprafizică.
Pentru a te ridica din direcţia lumii materiei în lumea
suprafizică
sunt necesare acele exerciţii sufleteşti care-i dau omului
posibilitatea să privească dincolo de ceea ce cade sub simţuri, dincolo
de vălul de care am vorbit ieri, în care sunt întreţesute
impresiile
simţurilor noastre. Asemenea impresii ale simţurilor avem şi atunci
când examinăm întregul organism uman exterior. Şi chiar
când coborâm la
lucrul cel mai subtil aparţinător corpului uman, sângele, nu avem
de-a
face decât cu ceva fizic-sensibil, atunci când îl
examinăm mai întâi cu
simţuri fizice, cu instrumentele şi metodele ştiinţei exterioare, care
ne furnizează despre sânge o imagine aşa cum am obţine-o dacă un
ochi
exterior l-ar putea vedea în mod nemijlocit. Este clar deci că,
prin
intermediul exerciţiilor sufleteşti care-l conduc în lumea
suprasensibilă, omul poate pătrunde în fundamentele lumii fizice,
în
domeniul suprasensibil al organismului uman. Aici,
întâlnim, ca regiune
suprasensibilă a organismului uman, ceea ce numim „corpul eteric“,
despre care vom mai discuta din punct de vedere fiziologic ocult. El
este un sistem suprasensibil pe care-l imaginăm mai întâi
ca substanţă
fundamentală suprasensibilă din care se organizează organismul sensibil
al omului, care este o copie a corpului eteric. Se înţelege că şi
sângele este o copie a acestuia. Avem de-a face, prin urcarea
unei
singure trepte dincolo de organismul sensibil în corpul eteric al
omului, cu un domeniu al suprasensibilului. Şi acum se pune
întrebarea:
Putem ajunge la acest suprasensibil venind dinspre partea sufletului,
aceea a senzaţiilor, gândurilor, sentimentelor noastre, pe care
le
construim pe baza impresiilor venite din lumea exterioară?
Am văzut că până la organismul fizic nu putem ajunge în
mod
nemijlocit; se opun obstacole fizice şi materiale. Putem ajunge,
însă,
la organismul eteric? În mod nemijlocit, aşa cum este alcătuită
viaţa
noastră sufletească, nu putem ajunge direct la corpul eteric.
Când
lucrăm în interiorul sufletului nostru, lucrurile se petrec după
cum
urmează: mai întâi obţinem impresiile exterioare; asupra
simţurilor
acţionează lumea exterioară; apoi prelucrăm în sufletul nostru
impresiile exterioare. Dar facem mai mult decât atât:
stocăm aceste
impresii obţinute în noi înşine. Reflectaţi asupra
simplului fenomen al
memoriei, al amintirii, când vă amintiţi de un lucru obţinut de
mult;
în acest caz, în baza unor percepţii exterioare v-aţi
format impresii
pe care le-aţi prelucrat şi le-ati scos azi din străfundurile
sufletului dumneavoastră, iar acum amintirea ni se pare ceva foarte
simplu: amintirea unui arbore sau a unui miros. Trebuie să spuneţi că
aţi stocat în suflet ceva care v-a rămas din impresia exterioară
şi din
prelucrarea dumneavoastră sufletească, care poate forma în noi
amintirea. Acum însă o contemplare a vieţii sufleteşti
însăşi, pe care
o obţinem prin exerciţii ale sufletului, ne arată că, în momentul
când
am elaborat viaţa noastră sufletească până acolo
încât ea poate fi
stocată sub forma unor reprezentări-amintiri, nu acţionăm cu trăirile
sufleteşti numai în Eul nostru. Mai întâi
întâmpinăm lumea
înconjurătoare cu Eul nostru, preluăm impresii despre aceasta
în Eul
nostru şi le prelucrăm in corpul astral. Dacă le-am prelucra însă
numai
în corpul astral, am uita de îndată totul. Când
tragem concluzii,
lucrăm în corpul astral; dacă însă fixăm impresiile
atât de mult în noi
încât ni le putem reaminti după un timp sau chiar şi numai
după câteva
minute, atunci impregnăm impresiile obţinute prin Eul nostru şi
prelucrate prin corpul astral în corpul eteric. În felul
acesta în
reprezentările-amintiri avem de-a face cu ceea ce am trăit ca
activitate sufletească în contact cu lumea exterioară, comprimat
prin
presare de către Eu, până în corpul eteric, sub forma de
reprezentări-amintiri. Dacă am recunoscut corpul eteric ca fiind
expresia suprasensibilă proximă a organismului nostru, se pune
întrebarea: Cum are loc această introducere prin presare? Cu alte
cuvinte: Când omul prelucrează impresiile exterioare, le
transformă în
reprezentări-amintiri şi le împinge până în corpul
său eteric, de ce
atunci ceea ce este prelucrat de corpul astral şi ajunge până la
corpul
eteric pătrunde efectiv în corpul eteric? Cum se face acest
transfer?
Acest transfer are loc într-un mod cu totul uimitor. Dacă
privim
lucrurile cu totul schematic vedem: (1) sângele în timp ce
circulă prin
inimă – ne aflăm acum în interiorul corpului eteric al omului –
şi
considerăm acest sânge ca expresie exterioară, fizică a Eului
uman,
vedem cum (2) lucrează acesta, (3) cum primeşte impresiile din lumea
exterioară şi le densifică până la stadiul de
reprezentări-amintiri şi
vedem apoi (4) că, în fapt, sângele nostru nu este numai
activ în acest
proces, ci şi (5) cum acest sânge al nostru stimulează pe tot
parcursul, mai ales în sus (mai puţin în jos), corpul
eteric astfel
încât observăm cum se dezvoltă pretutindeni în corpul
eteric curenţi
care iau o direcţie foarte precisă, ca şi cum s-ar asocia
sângelui din
inimă şi s-ar îndrepta spre cap. Iar în cap ei se
acumulează – dacă îmi
este îngăduit să folosesc o comparaţie exterioară – aşa cum se
adună
curenţii electrici când se îndreaptă spre un vârf
care este opus unui
alt vârf, în vederea stabilirii unui echilibru între
electricitatea
pozitivă şi cea negativă. 
Dacă privim lucrurile în mod ocult, cu sufletul
exersat
în acest sens, vedem din acest punct forţele eterice aglomerate
ca sub
o tensiune deosebit de mare, acele forţe eterice suscitate de impresii
care vor să devină acum reprezentări, reprezentări ale memoriei, şi
care vor să se imprime în corpul eteric. Desenez ultimele
prelungiri
ale curenţilor eterici ce urcă spre creier şi aglomerarea lor, aşa cum
le-aş reprezenta cu adevărat. Vedem aici o tensiune mare care se adună
într-un punct şi care spune: Acum vreau să pătrund în
corpul eteric! la
fel cum s-ar compensa electricitatea pozitivă şi cea negativă.
Înţelegem apoi cum din acea parte a corpului eteric care aparţine
restului organizării corporale vin în întâmpinarea
acestor curenti alţi
curenii; aceştia pleacă din partea inferioară a pieptului, dar şi de la
vasele limfatice şi de la alte organe şi se aglomerează în aşa
fel
încât par să se opună celorlalţi curenţi. Astfel, în
creier există,
atunci când vrem să ne formăm o reprezentare a memoriei, doi
curenţi
eterici – unul de jos, altul de sus –, iar între ei apare o
tensiune
maximă, aşa cum doi curenti electrici stau fată în faţă cu o
tensiune
maximă; iar atunci când între aceşti doi curenţi se produce
o
echilibrare, atunci o reprezentare devine reprezentare a memoriei care
s-a încorporat în corpul eteric.
Asemenea curenţi
suprasensibili se exprimă în corpul uman întotdeauna prin
aceea că îşi
creează un organ fizic sensibil pe care trebuie să-l privim ca o
materializare. În felul acesta avem în interiorul nostru un
organ care
se află în mezencefal şi care este expresia fizică sensibilă
pentru
ceea ce vrea să se formeze ca reprezentare a memoriei: acestuia i se
opune în creier un alt organ. Aceste două organe sunt, în
creierul
omului, expresia fizic sensibilă a celor doi curenti din corpul eteric,
sunt aproximativ ultimele indicii ale existenţei unor astfel de curenţi
în corpul eteric. Aceştia se densifică atât de tare,
încât iau în
stăpânire substanţa corporală umană pe care a densifică în
aceste
organe; în felul acesta ne formăm, în fapt, o impresie, ca
şi cum de la
un organ la altul ar circula curenţi eterici luminoşi şi s-ar revărsa
asupra corpului eteric uman. Aceste organe sunt prezente în
organismul
uman: epifiza şi hipofiza.
Avem de-a face, la acest nivel al organismului fizic, cu expresia
fizică, exterioară a coacţionării sufletescului cu ceea ce este
corporal.
În felul acesta, ceea ce am vrut să vă ofer ca o prezentare
generală, cu care vom încheia expunerea de azi va fi continuat
mâine,
constituind punctul de sprijin pentru ceea ce va urma. Este important
să avem în atenţie aceste gânduri, pentru a putea cerceta
mereu în
suprasensibil şi să ne putem întreba: Există oare şi expresia
fizică la
care ne putem aştepta pentru un aspect suprasensibil? Noi constatăm că
aceste expresii sensibile ale suprasensibilului sunt întotdeauna
prezente. Întrucât însă aici este vorba de poarta de
trecere de la
sensibil la suprasensibil, veţi înţelege că pentru ştiinţa
materiei
fizice acestea sunt organe cât se poate de îndoielnice, şi
că nu puteţi
obţine din partea ştiinţei exterioare decât informaţii incomplete.
