Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE OCULTĂ

GA 128


CONFERINŢA a VI-a

SÂNGELE CA EXPRESIE ŞI UNEALTĂ A EULUI UMAN

Praga, 26 martie 1911

Am reţinut, din ultima conferinţă, că omul se circumscrie în afară, ca organism fizic, prin pielea sa. Dacă înţelegem organismul uman în sensul celor discutate zilele trecute, este necesar să spunem: Însuşi organismul uman, cu diferitele sale sisteme de forţă, îşi dăruieşte un fel de închidere spre exterior, prin piele. Cu alte cuvinte, organismul uman este un sistem de forţe care se autodetermină în aşa fel, încât capătă exact conturul care apare în forma pielii noastre. Trebuie să spunem că, în cadrul procesului de existenţă al omului, ne aflăm în faţa faptului interesant că în limitarea formei exterioare ne este dată expresia plastică pentru întreaga activitate a sistemelor de forţă din organism. Dacă însă organismului îi este dată o asemenea expresie prin însăşi pielea lui, trebuie să presupunem că în componenţa pielii ar trebui să se regăsească, într-un mod oarecare, întregul om. Dacă omul trebuie să facă în aşa fel încât pielea sa, ca limită a formei, să exprime ceea ce este el, în cuprinsul pielii ar fi normal să se regăsească tot ceea ce aparţine întregului organism uman. Şi, în fapt, dacă analizăm elementele ce aparţin întregului organism uman, vom constata că în componenţa pielii este prezent tot ceea ce este inclus în sistemele de forţe ale organismului general.

Am văzut că individul uman, aşa cum ni se înfăţişează, ca om al Pământului, conţine unealta Eului său, sângele, astfel încât el este „om“ prin aceea că ascunde în sine Eul său, şi pentru că acest Eu îşi poate crea o expresie a entităţii umane care poate ajunge până în sistemul său fizic, poate manevra o unealtă, care este sângele. Dacă suprafaţa corpului nostru, limitarea formei noastre, este o componentă importantă a organismului în întregul său, atunci acest organism total trebuie să acţioneze, prin sânge, până la nivelul pielii, pentru ca să poată fi prezentă o expresie a entităţii umane întregi, în măsura în care ea este fizică. Dacă cercetăm pielea, pe care trebuie să ne-o reprezentăm ca fiind alcătuită din mai multe straturi, care acoperă suprafaţa întregului corp, vom observa că în ea se găsesc vase de sânge. Trebuie să conchidem atunci că prin aceste vase fine de sânge Eul îşi trimite forţele în piele şi poate să creeze o expresie a entităţii umane prin sânge. Mai ştim apoi că unealta fizică pentru tot ceea ce noi numim conştienţă o constituie sistemul nervos. Iar în măsura în care limita suprafeţei corpului este o expresie a întregii structurări a omului, nervii trebuie să pătrundă până în interiorul pielii, pentru ca omul să-şi creeze o expresie corespunzătoare în aceasta. Din această cauză, pe lângă vasele fine de sânge aflate în straturile pielii, întâlnim terminaţiile nervoase. Acestea sunt numite de obicei – chiar dacă nu cu justificare deplină – „corpusculi tactili“, deoarece se crede că omul percepe prin ele lumea exterioară (prin simţul tactil), aşa cum prin ochi şi urechi percepe lumina şi sunetul. Vom vedea mai departe cum stau lucrurile, de fapt. Aşadar, găsim în piele ceea ce este expresia sau organul corporal al Eului omenesc, dar vedem şi ceea ce este expresie a conştienţei, nervi fini, cu ramificaţiile lor ultime în piele. Apoi trebuie să căutăm şi ceea ce este expresie a ceea ce putem considera a fi unealta procesului vieţii. Într-un anumit sens, ne-am referit la acesta când am discutat despre eliminare (secreţie), văzând în ea un fel de frânare, ce apare ca o fiinţă vie care vrea să existe în lume şi care, în acest scop, are nevoie să se închidă spre exterior. Acest proces poate avea loc numai prin faptul că trăieşte în sine o frânare. Trăirea acestei frânări în sine însăşi este mijlocită de organele secretorii, numite, în sensul cel mai larg, glande. Glandele sunt organe secretorii şi în această calitate are loc în ele acea frânare care produce rezistenţe interioare necesare pentru ca o fiinţă să se poată închide în interiorul său. Trebuie să acceptăm premisa că glandele, aşa cum le aflăm repartizate în organism, aparţin şi pielii. Aflăm, în adevăr, în piele diferite glande, care desfăşoară la acest nivel o activitate de eliminare, proces al vieţii. Dacă cercetăm ce se află dincolo de aceasta, vom găsi un proces pur substanţial, transmiterea materiilor de la un organ la altul. V-aş ruga să faceţi o deosebire netă între un proces care aparţine vieţii şi este un proces secretoriu, care creează frânări interioare, şi acel proces care transportă pur şi simplu în mod exterior şi care are drept consecinţă o redepozitare de substanţe dintr-un organ în altul. Pentru o concepţie materialistă aceste două procese ar putea fi identice, dar pentru o înţelegere exactă a adevărului trebuie spus că ele sunt total diferite. Noi nu avem de-a face, la nivelul nici unui mădular al organizării umane, cu un simplu transport de substanţe de la un organ la altul. Dar în momentul în care materiile nutritive sunt preluate de procesul vieţii, avem de-a face cu procese care au loc în activităţile de eliminare sau secreţie interioare. Coborâm, aşadar, de la procesele vieţii propriu-zise la procesele corpului fizic când spunem că, din punct de vedere fizic, acest proces de secreţie se percepe ca şi cum substanţele nutritive preluate ar fi transportate în cele mai diverse părţi ale corpului fizic, în timp ce, pe de altă parte, este vorba de o activitate vie, un fel de autoconştientizare a organismului în propriul său interior, prin faptul că se creează obstacole. Prin procesele vieţii are loc un transport de substanţe; acest lucru este prezent în piele, ca şi în alte părti ale organismului. Substaneţe nutritive sunt eliminate continuu, sunt purtate, prin piele, spre afară (procesul transpiraţiei), astfel încât şi în acest caz avem de-a face, în sens fizic, cu un transport, cu o transformare fizică a substanţelor în organism.

În esenţă, am arătat, prin cele spuse mai sus, că în organul exterior al pielii se găsesc atât sistemul sangvin, ca expresie a Eului, cât şi sistemul nervos, ca expresie a conştienţei – şi vreau să ajung în mod treptat la precizarea că suntem îndreptăţiţi să cuprindem toate fenomenele conştienţei în expresia „corp astral“, aşadar sistemul nervos ca expresie a corpului astral. Ceea ce numim sistem glandular este o expresie a corpului eteric, sau corp al vieţii, iar ceea ce trebuie denumit proces propriu-zis de nutriţie şi redepozitare este o expresie a corpului fizic. Toate mădularele constitutive ale organismului uman sunt astfel prezente în sistemul pielii, prin care omul se închide spre exterior. În orice caz trebuie să luăm în considerare că toate sistemele componente ale organismului uman, sangvin, nervos, digestiv etc., formează, prin interacţiunile dintre ele, un întreg, şi, dacă privim cu ochii fizici aceste patru sisteme ale organismului uman, o facem în două accepţii diferite. Pe de o parte, spunem că în cadrul existenţei noastre pământeşti organismul uman are un sens, dacă este, ca organism integral, un instrument al Eului. Dar el poate fi astfel numai dacă următorul instrument de care poate face uz Eul, sistemul sangvin, există în el. Da, putem spune, sângele este instrumentul următor al Eului. Dar sistemul sangvin există numai dacă preexistă toate celelalte sisteme. Sângele nu este numai „un suc cu totul deosebit“, în sensul în care a spus-o poetul, ci trebuie să se recunoască faptul că el nu poate exista altfel decât dacă se integrează în întregul organismului uman. Cu structura pe care o are, el nu poate exista decât în organismul uman. Mai departe ne vom mai referi la relaţia dintre sângele uman şi cel animal; va fi o discutie importantă tocmai pentru că ştiinţa exterioară îi acordă, în prezent, o mică importanţă. Azi ne ocupăm de sânge ca expresie a Eului uman – şi în sensul unei observaţii pe care am făcut-o la începutul ciclului de conferinţe, şi anume că ceea ce se spune despre om nu este permis să fie extins la altă fiinţă. Putem spune, aşadar, că organismul omului este alcătuit astfel încât este capabil să preia în sine circulaţia sangvină, să aibă sânge, aşadar instrumentul care este unealtă a Eului nostru. Pentru aceasta însă organismul integral al omului trebuie să fie mai întâi constituit.

În afară de om, pe Pământ există şi alte entităţi, care aparent au o anumită înrudire cu omul, dar care nu sunt apte să exprime un Eu uman. Este evident că ceea ce la alte sisteme pare asemănător structurării omului este constituit altfel decât la om. Cu alte cuvinte, în acele sisteme care premerg sângelui trebuie să fie structurat tot ceea ce poate prelua sângele. Aceasta înseamnă că se impune să avem un astfel de sistem nervos care să poată prelua un sistem sangvin având specificul sistemului sangvin uman; trebuie să avem un astfel de sistem glandular care să fie pregătit pentru circulaţia sangvină umană şi în aceeaşi măsură trebuie să avem pregătit un sistem digestiv adecvat sistemului sangvin al omului. Dar aceasta înseamnă că şi din cealaltă perspectivă a organismului uman – de exemplu, a sistemului digestiv pe care l-am considerat expresia corpului fizic propriu-zis al omului – este necesar să existe în prealabil structurat Eul. Întreaga nutriţie trebuie să fie în aşa fel condusă în organism, încât sângele să poată circula pe traseul său normal. Ce înseamnă aceasta?

figura 1Dacă admitem că totul este determinat în mod esenţial în forma şi în mobilitatea sa de entitate umană, ar trebui să prezentăm circulatia sangvină, în mod cu totul schematic, că în figura alăturată; circuitul sangvin trebuie preluat de restul organismului, care trebuie să i se conformeze. Aceasta înseamnă că toate celelalte sisteme-organe trebuie să fie conduse spre locul şi în apropierea traseului sângelui. Noi nu am putea avea întreaga ţesătură de vase sangvine aşa cum se prezintă ea, de exemplu, în cap sau în oricare altă parte a corpului, dacă acolo unde trebuie să circule sângele nu ar fi conduse elementele nutritive necesare; aceasta înseamnă că sistemele de forţe (evidenţiate cu linie punctată în al doilea desen) trebuie să acţioneze în corpul uman, începând cu sistemul nutriţiei, în aşa fel încât să ducă la locul potrivit întregul material nutritiv, modelându-l şi transformându-l în acelaşi timp în aşa fel încât, în aceste locuri, sistemul sangvin să poată menţine exact forma parcursului pe care-l are şi să poată deveni prin aceasta o expresie a Eului. Din această cauză în toate impulsurile aparatului nostru digestiv – deci ale sistemului nostru de organe cel mai inferior – trebuie să fie deja inclus ceea ce face din om un Eu. Cu alte cuvinte, forma pe care omul o prezintă în final trebuie să se găsească inserată în diferitele moduri de nutriţie ale sale. Aici privim în jos, la sistemele de organe care pregătesc circulaţia sângelui – departe, foarte departe, mai jos de Eu –, la procesele care se desfăşoară, pentru a spune aşa, în întunericul organismului nostru. În timp ce sângele este expresia activităţii Eului nostru, aşadar a activităţii conştiente pe care o avem, noi simţim în acelaşi timp nevoia de a privi în jos, în profunzimile întunecate ale organismului nostru şi să spunem: Organismul nostru este construit şi format prin procese despre care nu ştim nimic. Felul cum se produce aducerea diferitelor substanţe nutritive în locurile unde este necesar să fie prezente, pentru ca prin diferitele sisteme de forţă ale organismului nostru acesta să fie construit aşa cum doreşte Eul, ne arată că încă începând cu procesele de nutriţie toate legile se găsesc în organismul omului, şi că ele conduc în final la modelarea circuitului sangvin.

Sângele ca atare este cel mai mobil dintre toate sistemele noastre. Ştim că la cea mai mică intervenţie a noastră asupra căilor sangvine sângele urmează imediat alte căi decât cele obişnuite. Este suficient să ne înţepăm într-un loc şi sângele va lua o altă cale decât cea obişnuită. Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece ne arată că sângele este elementul cel mai determinabil al corpului uman, că el îşi are suportul în celelalte sisteme de organe, având în acelaşi timp cea mai slabă stabilitate, şi că poate fi cel mai mult determinat prin trăirile Eului conştient. Nu vreau să pătrund acum în teoriile fantastice ale ştiinţei exterioare cu privire la îmbujorarea sau paloarea care însoţesc sentimentele de ruşine şi teamă, ci vreau să mă refer doar la faptul pur exterior că la baza unor trăiri ca ruşinea şi teama sau frica se află vieţuiri ale Eului care pot fi recunoscute prin acţiunea lor asupra sângelui. În cazul sentimentului de frică sau teamă, am avea să ne apărăm de ceva despre care credem că ar acţiona asupra noastră: Eul nostru ar vrea să se retragă în sine. În cazul sentimentului de ruşine, am dori cel mai mult să ne ascundem, am vrea să ne desfiinţăm Eul. În ambele situaţii – mă refer numai la situaţia exterioară – sângele urmează, ca unealtă materială exterioară, trăirilor Eului; în sentimentul de teamă şi de frică, când Eul vrea să se retragă în sine în faţa a ceva de care omul se simte ameninţat, omul devine palid; sângele se retrage spre un centru, spre interior; când omul ar dori să se ascundă de ruşine, să-şi desfiinţeze Eul, când ar prefera să nu existe şi ar dori să se strecoare într-o ascunzătoare, sângele se extinde, sub influenţa impresiei trăite de Eu, până la periferie. Vedeţi dar că sângele este sistemul cel mai determinabil din om şi că poate urma într-un mod foarte precis trăirile Eului. Cu cât coborâm mai mult în sistemele de organe, cu atât mai putin comportarea sistemelor se conformează în acest fel Eului nostru, cu atât ele sunt mai puţin înclinate să se adapteze întru totul trăirilor interioare ale Eului. În ceea ce priveşte sistemul nervos, ştim că el este alcătuit din căi nervoase, al căror traseu este relativ stabil în comparaţie cu acelea ale sângelui. În timp ce sângele este mobil şi poate fi condus sub impresiile trăirilor Eului de la o zonă a corpului la alta, cum se întâmplă în cazul ruşinii şi fricii, în ceea ce priveşte căile nervoase trebuie să acţioneze forţele conştienţei; acestea nu pot deplasa materialul nervos dintr-un loc în altul, aşa cum se întâmplă cu materialul sangvin. Materialul sistemului nervos este mai determinat decât materialul sangvin. În cazul sistemului glandular, lucrurile sunt şi mai evidente, în sensul că el este format din glande care au sarcini foarte precise, destinate unor locuri exacte din organism. Când o glandă trebuie să fie activată într-un anumit scop, ea nu poate fi excitată printr-o fibră asemănătoare fibrei nervoase; ea trebuie să fie excitată chiar la locul unde se află. Aşadar, ceea ce există în sistemul glandular este încă şi mai determinat, iar glandele trebuie să le excităm acolo unde se află. În timp ce activitatea nervoasă poate fi condusă în lungul fibrelor nervoase (mai găsim aici şi fibre de legătură care leagă diferiţii ganglioni între ei), glanda trebuie căutată acolo unde se află. Dar acest proces de „consolidare“, de creştere a stării interioare de „a fi determinat“ – nu de „a fi determinabil“ – este şi mai bine exprimată în tot ce aparţine sistemului de nutritie prin care omul îşi încorporează direct substanţele necesare pentru a fi o fiinţă fizic sensibilă. Cu toate acestea, în încorporarea de substanţe trebuie să aibă loc o pregătire deplină pentru unealta Eului şi, de asemenea, şi pentru celelalte unelte.

Să cercetăm organismul uman începând cu sistemul său cel mai inferior – sistemul hrănirii, în sensul cel mai larg, prin care substanţele organismului sunt transportate la toate structurile; ordonarea acestor substanţe trebuie să determine ca formarea, construirea exterioară a omului să se producă astfel încât expresia Eului în organizarea lui să aibă loc la sfârşit. Pentru aceasta este necesar nu numai ca substanţele hrănitoare să fie transportate şi depozitate în cele mai diferite locuri ale organismului, ci să fie făcute toate pregătirile necesare pentru a condiţiona forma exterioară a organismului uman.

Este important, oricum, să ne lămurim cu privire la faptul că în piele sunt reprezentate toate sistemele organismului uman, încât găsim chiar şi pe cel aflat pe treapta cea mai de jos, pe cel al nutritiei, astfel încât am putut spune: În piele se revarsă tot ceea ce aparţine în sensul cel mai exact sistemului fizic al omului, ca sistem nutritiv. Aţi putea crede că pielea, deşi conţine toate sistemele organismului uman, are un mare defect. Pielea ia forma organismului uman; dar prin ea însăşi ea nu ar avea această formă, nu ar fi în stare să dea omului forma, deşi conţine toate sistemele de organe. Dacă nu ar exista decât ceea ce este prezent în piele, omul s-ar prăbuşi în sine; prin ea, omul nu ar putea să-şi păstreze verticalitatea. Înţelegem din acest fapt că nu sunt necesare numai acele procese nutritive care fac din piele un sistem fizic; trebuie să fie posibile şi celelalte procese nutritive care condiţionează forma generală a organismului uman; avem în vedere, ca procese nutritive, acele procese care se desfăşoară în cartilaje şi în oase. Ce fel de procese sunt acestea?

Când materialul nutritiv ajunge la un cartilaj sau la un os, el este transportat numai ca material fizic, iar ceea ce găsim în final în cartilaj sau în os nu reprezintă nimic altceva decât materiile nutritive transformate; dar ele sunt altfel transformate decât în piele. Putem spune deci că în piele avem, de fapt, substanţe nutritive transformate care se depun în periferia extremă a corpului, în lungul formei, pentru a deveni oameni fizici; dar în modul cum se depune materialul nutritiv în os trebuie să vedem un proces nutritiv care se rotunjeşte pentru a da forma umană, şi care este un proces nutritiv transformat faţă de cel care se manifestă în piele. Ne va fi uşor, acum, să ne imaginăm întregul proces al nutriţiei, al sistemului de transport al substanţelor nutritive, după modelul de abordare pe care l-am folosit pentru sistemul nervos.

Dacă privim pielea care închide în final omul spre exterior şi substanţele nutritive care fac posibilă închiderea spre exterior, care, în sine, dă omului suprafaţa, dar care niciodată nu ar putea realiza forma acestuia, ne va fi clar că acest mod de hrănire a pielii este procesul cel mai nou din organismul uman şi că în modul cum sunt hrănite oasele trebuie să vedem un proces care se află într-un anumit raport cu nutriţia pielii, aşa cum am putut stabili o relaţie între procesul de formare a creierului şi a măduvei spinării. În timp ce creierul s-a dovedit a fi organul cel mai vechi, iar măduva cel mai tânăr, creierul apărând ca o măduvă transformată, pe o treaptă de dezvoltare ulterioară vom fi îndreptăţiţi să afirmăm că ceea ce vedem în mod exterior în procesul genezei pielii ni-l putem închipui ca fiind transformat pe o treaptă ulterioară. Îl putem vedea în procesul nutritiv solidificat, în formarea cartilajelor şi a oaselor. Acest mod de abordare a organismului uman ne-ar îndrepta spre reprezentarea că ceea ce întâlnim în prezent ca sistem osos, în care procesul de hrănire ni se arată într-un mod interior solid, parcă pământos, s-a petrecut anterior într-o substanţă mai moale şi s-a întărit abia mai târziu, dând naştere sistemului osos solid. Acest lucru poate fi verificat de ştiinţa exterioară, care ne învaţă că unele formaţiuni care constituie mai târziu în organismul uman oase propriu-zise apar la vârsta copilăriei sub formă cartilaginoasă. Aceasta înseamnă că oasele se formează printr-o masă mai moale, cartilaginoasă, prin depunerea unui alt material nutritiv decât cel din masa cartilaginoasă. Avem de-a face, în acest caz, cu trecerea de la o formă mai moale într-una mai tare, aşa cum se mai întâmplă şi în prezent în viaţa umană individuală. Dacă vedem în cartilaj o treaptă premergătoare a osului, putem spune: Întreaga depunere a sistemului osos în organism ne apare ca un ultim rezultat al acelor procese pe care le constatăm, de exemplu, în hrănirea pielii. Totul trebuie să transforme în modul cel mai simplu substanţele cele mai moi şi să le împingă spre organele corpului; când aceste lucruri sunt pregătite, pentru ca în final să rezulte forma umană generală, procesul nutritiv se poate desfăşura şi anumite părţi se pot durifica, devenind material osos. Modul cum se înfăţişează oasele ne dă prilejul de a spune: În măsura în care luăm în considerare omul până la treapta de dezvoltare actuală, nu putem consemna, de fapt, nici un alt fel de progres al procesului de nutriţie dincolo de formarea oaselor. În timp ce, în cazul sângelui, avem de-a face cu materialul cel mai determinabil din om, în substanţa osoasă, în ceea ce ne apare în forma osului, avem de-a face cu materialul cel mai nedeterminabil, care s-a întărit până la un anumit punct, dincolo de care nu mai există nimic, şi care a condus la un anumit punct al formei celei mai solide. Dacă mergem pe firul discuţiilor anterioare, când afirmam că sângele este unealta cea mai determinabilă a omului, în timp ce nervii sunt mai puţin determinabili, trebuie să spunem: În sistemul osos, care se află la baza întregii organizări a omului, avem de-a face cu ceea ce a ajuns la ultima treaptă – şi care reprezintă un ultim produs de transformare. Din această cauză, în ciuda faptului că sistemul osos este în întregime orientat spre Eu, tot ceea ce ţine de formarea sa se desfăşoară în aşa fel încât, în final, oasele să poată fi un sprijin al unui organism, căile sangvine să aibă traseul corect, iar Eul uman să-şi poată avea unealta sa în aceste căi.

Aş vrea să ştiu cine ar putea, privind cu maximă uimire organismul uman, să nu spună: Am în faţa mea ceva care trebuie să fi suferit cele mai mari transformări, care trebuie să fi parcurs cele mai multe trepte, care trebuie să fi început de la treapta cea mai simplă a unui proces nutritiv şi să se fi ridicat, în final, trecând prin multe etape, până la sistemul osos; la sfârşit, acesta a fost modelat în aşa fel încât să poată fi purtătorul solid, sprijinitorul solid al Eului! Când devii conştient de modul cum acţionează Eul până în formaţiile osoase individuale, astfel încât în final omul să poată deveni un purtător de Eu, cine ar putea să nu fie cuprins de admiraţie faţă de această construcţie a organismului uman, astfel încât să spună: Dacă privim acest om, avem parcă de-a face cu doi poli ai existenţei fizice, reprezentaţi de sistemul sangvin, care este cel mai determinabil, şi de sistemul osos, care este interior cel mai solid, cel mai nedeternunabil, care a realizat în cel mai înalt grad calitatea indeterminabilitătii. În sistemul osos al omului organismul fizic a găsit o ultimă expresie, o încheiere, în timp ce în sistemul său sangvin el a găsit, într-un anumit sens, pe treapta sa actuală de dezvoltare, un nou început. Dacă avem în vedere sistemul nostru osos, putem spune: Venerăm în acest sistem osos o încheiere a organizării umane. Iar dacă avem în vedere sistemul nostru sangvin, putem spune: Vedem în el ceva care a putut începe, după ce toate celelalte sisteme l-au precedat în organizarea omului. Despre sistemul osos putem spune: Prima lui structurare a existat ca o compoziţie moale, înainte ca glandele să se fi aşezat la locurile lor, căci acestea trebuiau să fie purtate spre locurile lor prin forţele osoase, la fel şi căile nervoase şi cele sangvine. Cel mai vechi dintre sistemele de forţe ale organismului uman se află în sistemul osos; aşadar, acesta se află la baza organizării noastre.

Dacă privim aceste două sisteme ale organismului uman, aflăm în sistemul sangvin elementul cel mai mişcător, atât de mişcător încât până la un anumit grad urmează oricărei mişcări a Eului, iar în schelet aflăm ceea ce este aproape complet sustras influenţei Eului, acolo unde nu mai putem coborî cu Eul nostru; cu toate acestea în forma sa se află întreaga organizare a Eului. Sistemele sangvin şi osos reprezintă în om – chiar şi numai la o contemplare exterioară – două forţe opuse, un început şi o încheiere. Mai putem spune: În sângele veşnic în mişcare se exprimă viaţa umană; sistemul osos este aproximativ izolat; este ceea ce se sustrage vieţii umane, servindu-i numai ca sprijin. Sau: Sângele care pulsează reprezintă viaţa noastră; sistemul osos – fiind un domn atât de bătrân – este ceea ce s-a sustras, s-a desprins din viaţă şi nu mai vrea să slujească decât ca sprijin, nu vrea decât să dea formă. În timp ce în sânge trăim, în sistemul nostru osos am murit deja. Vă rog să reţineţi această sintagmă ca un laitmotiv pentru conferinţele următoare, căci vor rezulta din ea aspecte fiziologice importante: În timp ce trăim în sângele nostru, în sistemul nostru osos suntem, de fapt, deja morţi!

Am văzut de la început în om o dualitate. Acum, această dualitate ne întâmpină într-un alt mod: pe de o parte, sângele, cel mai mobil, cel mai viu element uman, şi, pe de altă parte, sistemul osos, elementul ce se sustrage cel mai mult mobilităţii umane, purtând deja moartea în sine; el este în acelaşi timp cel mai puţin supus vieţii Eului nostru. Sistemul osos şi-a găsit deja, în forma sa, o încheiere – chiar dacă mai creşte ulterior –, până la momentul din viaţa omului când trăirile Eului devin interior deosebit de mobile: o dată cu schimbarea danturii, sistemul osos şi-a căpătat forma sa definitivă: după acest moment, el îşi desăvârşeşte numai creşterea formelor deja obţinute. Formarea dinţilor, în jurul vârstei de şapte ani, este ultimul lucru care poate să mai ia naştere din sistemul osos. Este timpul în care are loc dezvoltarea de bază a sistemului nostru osos, când suntem încă sustraşi mobilităţii noastre interioare. Atunci putem face şi cele mai multe erori de hrănire, când sistemul osos se construieşte din fundamentele şi forţele întunecate ale organismului nostru. Pot fi comise greşeli în ceea ce priveşte sistemul osos tocmai prin modul de nutriţie. În aceşti ani se pregătesc acele îmbolnăviri ale oaselor, din care rezultă rahitismul şi alte boli asemănătoare, datorită proceselor de nutriţie care au fost rău conduse. Vedem cum acţionează în sistemul nostru osos ceea ce a fost sustras Eului.

Cu totul altfel stau lucrurile cu sistemul sangvin, care urmează cu multă mobilitate vieţii noastre umane individuale şi care depinde mai mult decât oricare altă componentă structurală umană de procesele vieţii interioare. Credinţa că sistemul nervos depinde mai mult de trăirile interioare decât sistemul sangvin este numai o concluzie eronată a stiinţei exterioare. Acum nu doresc decât să menţionez că modul cel mai simplu de influenţare a sistemului sangvin prin vieţuirile Eului îl exemplificăm prin roşirea datorită ruşinii, fenomen în care are loc, ca expresie clară, trecătoare a vieţii Eului în unealta acestuia, o redistribuire a sângelui. La fel şi paloarea ce însoţeşte frica. Vă puteţi imagina, dacă aşa ceva se exprimă chiar şi numai în cazul unor procese trecătoare, cum trebuie să se exprime trăirile de lungă durată, devenite obicei în elementul excitabil al sângelui. Nu există nici o pasiune, nici o dorinţă sau alt sentiment devenite obiceiuri, sau când se exprimă în mod exploziv, care să nu se transmită ca trăire interioară sângelui, în calitate de instrument al Eului, şi care să nu-şi găsească aici expresia lor exterioară. Toate elementele nesănătoase ale vieţuirii Eului se exprimă mai întâi în sânge. Şi în toate cazurile în care vrem să înţelegem ceva din ce se petrece în sistemul sangvin este important să nu cercetăm numai procesul nutriţiei, ci mai ales procesele sufleteşti, în măsura în care sunt trăiri ale Eului ca dispoziţie sufletească, pasiunile şi sentimentele durabile etc. Numai o mentalitate materialistă va îndruma atenţia, în cazul unor deranjamente în sistemul sangvin, spre nutriţie. Căci nutriţia sângelui se bazează pe nutriţia sistemului fizic, a sistemului glandular, a sistemului nervos etc., şi, în fond, când ajung la sânge alimentele au fost deja filtrate. Din această cauză, pentru ca sângele să fie afectat din exterior, trebuie să existe deja o îmbolnăvire avansată a organismului; dimpotrivă, toate procesele sufleteşti, toate procesele Eului acţionează asupra a ceea ce se întâmplă în circulaţia sangvină.

Aşa se sustrage sistemul nostru osos proceselor din Eul nostru şi aşa se integrează sistemul nostru sangvin în procesele Eului nostru. Se spune că sistemul osos este structurat în mod independent de Eul uman – şi totuşi în sensul Eului uman –, în afară de o parte a lui, care, făcând excepţie de la starea de nedeterminabilitate prin Eu, a prilejuit diferite inepţii.

Dumneavoastră ştiţi că există o „frenologie“, o cercetare a craniului. În ciuda faptului că anumite cercuri materialiste o privesc ca pe o superstiţie, această cercetare a oaselor capului a căpătat treptat o nuantă materialistă, chiar şi acolo unde se practică în mod serios. Într-o caracterizare grosolană, am putea spune: Frenologia se aplică în sensul căutării unei expresii a construcţiei interioare a Eului nostru, în formele craniului, în timp ce se stabilesc puncte de vedere generale: o excrescenţă înseamnă ceva, alta altceva etc. Se urmăreşte explicarea calităţilor umane după diferitele excrescenţe ale craniului nostru, aşa încât în sistemul osos al craniului frenologia caută o expresie plastică pentru Eul nostru. Practicată în acest fel, deşi pare să caute expresii aparent spirituale în structura diferitelor oase, frenologia este totuşi o prostie. Cel care este cu adevărat un observator fin ştie că nici un craniu omenesc nu se aseamănă cu altul şi că niciodată nu s-ar putea indica proeminenţe sau depresiuni generale pentru cutare sau cutare calitate sufletească, ci că un craniu se deosebeşte de altul prin forma sa.

Am spus că sistemul osos se sustrage Eului, pe care îl urmează în foarte mică măsură. Cu toate acestea, în timp ce oasele în general apar conformate tipic, oasele craniului şi ale feţei ne apar ca şi cum ar corespunde într-o anumită privinţă Eului uman. Dar cine contemplă construcţia craniului ştie că, în ciuda faptului că omul însuşi este o individualitate, la fel ca şi structura craniului său, configuraţia craniului este conformată de la început corespunzător fiecărei individualităti umane şi că oasele craniului trebuie să se dezvolte ca şi celelalte oase, dar la fiecare om altfel. Acest lucru se întâmplă din acelaşi motiv din care se dezvoltă în general calităţile individuale ale omului: ansamblul vieţii umane individuale nu se desfăşoară numai de la naştere la moarte, ci şi în multe reîncarnări. Aşadar, chiar dacă Eul nostru nu influenţează în încarnarea actuală construcţia craniului, el a dezvoltat, prin trăirile avute în încarnările sale anterioare, forţele ce determină construcţia craniului în perioada dintre moarte şi naşterea următoare, iar aceste forţe sunt cele care determină forma craniului din această încarnare, astfel încât în forma craniului nostru avem de-a face cu o expresie plastică pentru modul cum am trăit şi acţionat în încarnarea anterioară – dar, din nou, fiecare din noi, în mod individual. În timp ce toate celelalte oase exprimă ceva general uman, craniul exprimă în forma sa exterioară ceea ce am fost într-o încarnare anterioară.

Aşadar, elementul extrem de mobil al sângelui poate fi determinant în această încarnare; însă oasele noastre sunt sustrase cu totul influenţei Eului în această încarnare, iar oasele craniene nu urmează Eului în actuala încarnare, ci reflectă felul în care el evoluează de la o încarnare la alta. El îşi pregăteşte forţele plăsmuitoare, în perioada intermediară, în aşa fel încât îşi concretizează o expresie a felului cum a fost în încarnarea precedentă tocmai în oasele craniene. Nu există o frenologie generală. Pe scurt, trebuie să apreciem fiecare om în parte, iar construcţia craniului nostru trebuie s-o apreciem ca pe o operă de artă, ca fiind ceva individual, o expresie a Eului, dar dintr-o încarnare anterioară. Vedem că însăşi forma construcţiei osoase a craniului este atât de mult sustrasă activităţii sângelui, încât Eul nu mai are o influenţă asupra ei, decât numai la trecerea prin perioada dintre moarte şi o nouă naştere, când preia, după moarte, forţe mai puternice, pentru a putea depăşi şi adopta acele forţe care s-au sustras complet mobilităţii umane. Din această cauză, dacă se vorbeşte despre reîncarnare şi se spune: Este un lucru care se sustrage în general judecăţii, raţiunii noastre, se poate replica într-un anumit sens: Vă puteţi convinge în mod palpabil despre faptul că Eul uman a fost aici într-o încarnare anterioară; când atingi un cap uman, ai dovada palpabilă a reîntrupării în faţa ochilor! Cine nu admite acest fapt, cine vede un lucru paradoxal în modul cum se formează ceva exterior din care ar trebui conchis asupra a ceva viu, care a format din viaţa interioară ceva exterior, nu are dreptul să conchidă în nici o situaţie cu privire la ceva viu, când întâlneşte altundeva o formă plastică. De exemplu, dacă cineva ar găsi în pământ o cochilie nu ar avea dreptul să conchidă, din forma exterioară a acesteia, că în ea a locuit cândva o fiinţă vie! Cine vrea să tragă concluzia că în cochilia moartă a existat cândva o fiinţă vie care a locuit aici şi a format-o nu are voie să respingă concluzia logic echivalentă că în modelarea individuală a calotei craniene a omului ne este dată dovada nemijlocită pentru acţionarea unei vieţi anterioare în această viaţă!

Există aici una din porţile prin care putem lumina în mod fiziologic ideea reîncarnării. Trebuie numai să-ţi acorzi timp. Dacă ai răbdare şi aştepţi, vei găsi locul unde pot fi aduse dovezile şi modul cum trebuie ele aduse. Iar cine vrea să nege că în cele spuse acum există logică, trebuie să conteste întreaga paleontologie; căci ea se bazează pe aceeaşi concluzie. Vedem astfel cum prin pătrunderea în formele organizării umane putem raporta această organizare la bazele ei spirituale.