|
Am reţinut, din ultima conferinţă, că omul se circumscrie în
afară,
ca organism fizic, prin pielea sa. Dacă înţelegem organismul uman
în
sensul celor discutate zilele trecute, este necesar să spunem:
Însuşi
organismul uman, cu diferitele sale sisteme de forţă, îşi
dăruieşte un
fel de închidere spre exterior, prin piele. Cu alte cuvinte,
organismul
uman este un sistem de forţe care se autodetermină în aşa fel,
încât
capătă exact conturul care apare în forma pielii noastre. Trebuie
să
spunem că, în cadrul procesului de existenţă al omului, ne aflăm
în
faţa faptului interesant că în limitarea formei exterioare ne
este dată
expresia plastică pentru întreaga activitate a sistemelor de
forţă din
organism. Dacă însă organismului îi este dată o asemenea
expresie prin
însăşi pielea lui, trebuie să presupunem că în componenţa
pielii ar
trebui să se regăsească, într-un mod oarecare, întregul om.
Dacă omul
trebuie să facă în aşa fel încât pielea sa, ca limită
a formei, să
exprime ceea ce este el, în cuprinsul pielii ar fi normal să se
regăsească tot ceea ce aparţine întregului organism uman. Şi,
în fapt,
dacă analizăm elementele ce aparţin întregului organism uman, vom
constata că în componenţa pielii este prezent tot ceea ce este
inclus
în sistemele de forţe ale organismului general.
Am văzut că individul uman, aşa cum ni se înfăţişează, ca om
al
Pământului, conţine unealta Eului său, sângele, astfel
încât el este
„om“ prin aceea că ascunde în sine Eul său, şi pentru că acest Eu
îşi
poate crea o expresie a entităţii umane care poate ajunge până
în
sistemul său fizic, poate manevra o unealtă, care este sângele.
Dacă
suprafaţa corpului nostru, limitarea formei noastre, este o componentă
importantă a organismului în întregul său, atunci acest
organism total
trebuie să acţioneze, prin sânge, până la nivelul pielii,
pentru ca să
poată fi prezentă o expresie a entităţii umane întregi, în
măsura în
care ea este fizică. Dacă cercetăm pielea, pe care trebuie să ne-o
reprezentăm ca fiind alcătuită din mai multe straturi, care acoperă
suprafaţa întregului corp, vom observa că în ea se găsesc
vase de
sânge. Trebuie să conchidem atunci că prin aceste vase fine de
sânge
Eul îşi trimite forţele în piele şi poate să creeze o
expresie a
entităţii umane prin sânge. Mai ştim apoi că unealta fizică
pentru tot
ceea ce noi numim conştienţă o constituie sistemul nervos. Iar în
măsura în care limita suprafeţei corpului este o expresie a
întregii
structurări a omului, nervii trebuie să pătrundă până în
interiorul
pielii, pentru ca omul să-şi creeze o expresie corespunzătoare în
aceasta. Din această cauză, pe lângă vasele fine de sânge
aflate în
straturile pielii, întâlnim terminaţiile nervoase. Acestea
sunt numite
de obicei – chiar dacă nu cu justificare deplină – „corpusculi
tactili“, deoarece se crede că omul percepe prin ele lumea exterioară
(prin simţul tactil), aşa cum prin ochi şi urechi percepe lumina şi
sunetul. Vom vedea mai departe cum stau lucrurile, de fapt. Aşadar,
găsim în piele ceea ce este expresia sau organul corporal al
Eului
omenesc, dar vedem şi ceea ce este expresie a conştienţei, nervi fini,
cu ramificaţiile lor ultime în piele. Apoi trebuie să căutăm şi
ceea ce
este expresie a ceea ce putem considera a fi unealta procesului vieţii.
Într-un anumit sens, ne-am referit la acesta când am
discutat despre
eliminare (secreţie), văzând în ea un fel de frânare,
ce apare ca o
fiinţă vie care vrea să existe în lume şi care, în acest
scop, are
nevoie să se închidă spre exterior. Acest proces poate avea loc
numai
prin faptul că trăieşte în sine o frânare. Trăirea acestei
frânări în
sine însăşi este mijlocită de organele secretorii, numite,
în sensul
cel mai larg, glande.
Glandele sunt organe secretorii şi în această calitate are loc
în ele
acea frânare care produce rezistenţe interioare necesare pentru
ca o
fiinţă să se poată închide în interiorul său. Trebuie să
acceptăm
premisa că glandele, aşa cum le aflăm repartizate în organism,
aparţin
şi pielii. Aflăm, în adevăr, în piele diferite glande, care
desfăşoară
la acest nivel o activitate de eliminare, proces al vieţii. Dacă
cercetăm ce se află dincolo de aceasta, vom găsi un proces pur
substanţial, transmiterea materiilor de la un organ la altul. V-aş ruga
să faceţi o deosebire netă între un proces care aparţine vieţii şi este un proces
secretoriu, care creează frânări interioare, şi acel proces care transportă pur şi
simplu în mod exterior şi care are drept consecinţă o
redepozitare de
substanţe dintr-un organ în altul. Pentru o concepţie
materialistă
aceste două procese ar putea fi identice, dar pentru o înţelegere
exactă a adevărului trebuie spus că ele sunt total diferite. Noi nu
avem de-a face, la nivelul nici unui mădular al organizării umane, cu
un simplu transport de substanţe de la un organ la altul. Dar în
momentul în care materiile nutritive sunt preluate de procesul
vieţii,
avem de-a face cu procese care au loc în activităţile de
eliminare sau
secreţie interioare. Coborâm, aşadar, de la procesele vieţii
propriu-zise la procesele corpului fizic când spunem că, din
punct de
vedere fizic, acest proces de
secreţie se percepe ca şi cum substanţele nutritive preluate ar fi
transportate în cele mai diverse părţi ale corpului fizic,
în timp ce,
pe de altă parte, este vorba de o activitate vie, un fel de
autoconştientizare a organismului în propriul său interior, prin
faptul
că se creează obstacole. Prin procesele vieţii are loc un transport de
substanţe; acest lucru este prezent în piele, ca şi în alte
părti ale
organismului. Substaneţe nutritive sunt eliminate continuu, sunt
purtate, prin piele, spre afară (procesul transpiraţiei), astfel
încât
şi în acest caz avem de-a face, în sens fizic, cu un
transport, cu o
transformare fizică a substanţelor în organism.
În esenţă, am arătat, prin cele spuse mai sus, că în
organul
exterior al pielii se găsesc atât sistemul sangvin, ca expresie a
Eului, cât şi sistemul nervos, ca expresie a conştienţei – şi
vreau să
ajung în mod treptat la precizarea că suntem îndreptăţiţi
să cuprindem
toate fenomenele conştienţei în expresia „corp astral“, aşadar
sistemul
nervos ca expresie a corpului astral. Ceea ce numim sistem glandular
este o expresie a corpului eteric, sau corp al vieţii, iar ceea ce
trebuie denumit proces propriu-zis de nutriţie şi redepozitare este o
expresie a corpului fizic. Toate mădularele constitutive ale
organismului uman sunt astfel prezente în sistemul pielii, prin
care
omul se închide spre exterior. În orice caz trebuie să luăm
în
considerare că toate sistemele componente ale organismului uman,
sangvin, nervos, digestiv etc., formează, prin interacţiunile dintre
ele, un întreg, şi, dacă privim cu ochii fizici aceste patru
sisteme
ale organismului uman, o facem în două accepţii diferite. Pe de o
parte, spunem că în cadrul existenţei noastre pământeşti
organismul
uman are un sens, dacă este, ca organism integral, un instrument al
Eului. Dar el poate fi astfel numai dacă următorul instrument de care
poate face uz Eul, sistemul sangvin, există în el. Da, putem
spune,
sângele este instrumentul următor al Eului. Dar sistemul sangvin
există
numai dacă preexistă toate celelalte sisteme. Sângele nu este
numai „un
suc cu totul deosebit“, în sensul în care a spus-o poetul,
ci trebuie
să se recunoască faptul că el nu poate exista altfel decât dacă
se
integrează în întregul organismului uman. Cu structura pe
care o are,
el nu poate exista decât în organismul uman. Mai departe ne
vom mai
referi la relaţia dintre sângele uman şi cel animal; va fi o
discutie
importantă tocmai pentru că ştiinţa exterioară îi acordă,
în prezent, o
mică importanţă. Azi ne ocupăm de sânge ca expresie a Eului uman
– şi
în sensul unei observaţii pe care am făcut-o la începutul
ciclului de
conferinţe, şi anume că ceea ce se spune despre om nu este permis să
fie extins la altă fiinţă. Putem spune, aşadar, că organismul omului
este alcătuit astfel încât este capabil să preia în
sine circulaţia
sangvină, să aibă sânge, aşadar instrumentul care este unealtă a
Eului
nostru. Pentru aceasta însă organismul integral al omului trebuie
să
fie mai întâi constituit.
În afară de om, pe Pământ există şi alte entităţi, care
aparent au o
anumită înrudire cu omul, dar care nu sunt apte să exprime un Eu
uman.
Este evident că ceea ce la alte sisteme pare asemănător structurării
omului este constituit altfel decât la om. Cu alte cuvinte,
în acele
sisteme care premerg sângelui trebuie să fie structurat tot ceea
ce
poate prelua sângele. Aceasta înseamnă că se impune să avem
un astfel
de sistem nervos care să poată prelua un sistem sangvin având
specificul sistemului sangvin uman;
trebuie să avem un astfel de sistem glandular care să fie pregătit
pentru circulaţia sangvină umană şi în aceeaşi măsură trebuie să
avem
pregătit un sistem digestiv adecvat sistemului sangvin al omului. Dar
aceasta înseamnă că şi din cealaltă perspectivă a organismului
uman –
de exemplu, a sistemului digestiv pe care l-am considerat expresia
corpului fizic propriu-zis al omului – este necesar să existe în
prealabil structurat Eul. Întreaga nutriţie trebuie să fie
în aşa fel
condusă în organism, încât sângele să poată
circula pe traseul său
normal. Ce înseamnă aceasta?
Dacă admitem că
totul este determinat în mod esenţial în forma şi în
mobilitatea sa de
entitate umană, ar trebui să prezentăm circulatia sangvină, în
mod cu
totul schematic, că în figura alăturată; circuitul sangvin
trebuie
preluat de restul organismului, care trebuie să i se conformeze.
Aceasta înseamnă că toate celelalte sisteme-organe trebuie să fie
conduse spre locul şi în apropierea traseului sângelui. Noi
nu am putea
avea întreaga ţesătură de vase sangvine aşa cum se prezintă ea,
de
exemplu, în cap sau în oricare altă parte a corpului, dacă
acolo unde
trebuie să circule sângele nu ar fi conduse elementele nutritive
necesare; aceasta înseamnă că sistemele de forţe (evidenţiate cu
linie
punctată în al doilea desen) trebuie să acţioneze în corpul
uman,
începând cu sistemul nutriţiei, în aşa fel
încât să ducă la locul
potrivit întregul material nutritiv, modelându-l şi
transformându-l în
acelaşi timp în aşa fel încât, în aceste
locuri, sistemul sangvin să
poată menţine exact forma parcursului pe care-l are şi să poată deveni
prin aceasta o expresie a Eului. Din această cauză în toate
impulsurile
aparatului nostru digestiv – deci ale sistemului nostru de organe cel
mai inferior – trebuie să fie deja inclus ceea ce face din om un Eu. Cu alte cuvinte, forma pe care
omul o prezintă în final trebuie să se găsească inserată în
diferitele
moduri de nutriţie ale sale. Aici privim în jos, la sistemele de
organe
care pregătesc circulaţia sângelui – departe, foarte departe, mai
jos
de Eu –, la procesele care se desfăşoară, pentru a spune aşa, în
întunericul organismului nostru. În timp ce sângele
este expresia
activităţii Eului nostru, aşadar a activităţii conştiente pe care o
avem, noi simţim în acelaşi timp nevoia de a privi în jos,
în
profunzimile întunecate ale organismului nostru şi să spunem:
Organismul nostru este construit şi format prin procese despre care nu
ştim nimic. Felul cum se produce aducerea diferitelor substanţe
nutritive în locurile unde este necesar să fie prezente, pentru
ca prin
diferitele sisteme de forţă ale organismului nostru acesta să fie
construit aşa cum doreşte Eul, ne arată că încă
începând cu procesele
de nutriţie toate legile se găsesc în organismul omului, şi că
ele
conduc în final la modelarea circuitului sangvin.
Sângele ca atare este cel mai mobil dintre toate sistemele
noastre.
Ştim că la cea mai mică intervenţie a noastră asupra căilor sangvine
sângele urmează imediat alte căi decât cele obişnuite. Este
suficient
să ne înţepăm într-un loc şi sângele va lua o altă
cale decât cea
obişnuită. Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece ne arată că
sângele este elementul cel mai determinabil al corpului uman, că
el îşi
are suportul în celelalte sisteme de organe, având în
acelaşi timp cea
mai slabă stabilitate, şi că poate fi cel mai mult determinat prin
trăirile Eului conştient. Nu vreau să pătrund acum în teoriile
fantastice ale ştiinţei exterioare cu privire la îmbujorarea sau
paloarea care însoţesc sentimentele de ruşine şi teamă, ci vreau
să mă
refer doar la faptul pur exterior că la baza unor trăiri ca ruşinea şi
teama sau frica se află vieţuiri ale Eului care pot fi recunoscute prin
acţiunea lor asupra sângelui. În cazul sentimentului de
frică sau
teamă, am avea să ne apărăm de ceva despre care credem că ar acţiona
asupra noastră: Eul nostru ar vrea să se retragă în sine.
În cazul
sentimentului de ruşine, am dori cel mai mult să ne ascundem, am vrea
să ne desfiinţăm Eul. În ambele situaţii – mă refer numai la
situaţia
exterioară – sângele urmează, ca unealtă materială exterioară,
trăirilor Eului; în sentimentul de teamă şi de frică, când
Eul vrea să
se retragă în sine în faţa a ceva de care omul se simte
ameninţat, omul
devine palid; sângele se retrage spre un centru, spre interior;
când
omul ar dori să se ascundă de ruşine, să-şi desfiinţeze Eul, când
ar
prefera să nu existe şi ar dori să se strecoare într-o
ascunzătoare,
sângele se extinde, sub influenţa impresiei trăite de Eu,
până la
periferie. Vedeţi dar că sângele este sistemul cel mai
determinabil din
om şi că poate urma într-un mod foarte precis trăirile Eului. Cu
cât
coborâm mai mult în sistemele de organe, cu atât mai
putin comportarea
sistemelor se conformează în acest fel Eului nostru, cu
atât ele sunt
mai puţin înclinate să se adapteze întru totul trăirilor
interioare ale
Eului. În ceea ce priveşte sistemul nervos, ştim că el este
alcătuit
din căi nervoase, al căror traseu este relativ stabil în
comparaţie cu
acelea ale sângelui. În timp ce sângele este mobil şi
poate fi condus
sub impresiile trăirilor Eului de la o zonă a corpului la alta, cum se
întâmplă în cazul ruşinii şi fricii, în ceea ce
priveşte căile nervoase
trebuie să acţioneze forţele conştienţei; acestea nu pot deplasa
materialul nervos dintr-un loc în altul, aşa cum se
întâmplă cu
materialul sangvin. Materialul sistemului nervos este mai determinat
decât materialul sangvin. În cazul sistemului glandular,
lucrurile sunt
şi mai evidente, în sensul că el este format din glande care au
sarcini
foarte precise, destinate unor locuri exacte din organism. Când o
glandă trebuie să fie activată într-un anumit scop, ea nu poate
fi
excitată printr-o fibră asemănătoare fibrei nervoase; ea trebuie să fie
excitată chiar la locul unde se află. Aşadar, ceea ce există în
sistemul glandular este încă şi mai determinat, iar glandele
trebuie să
le excităm acolo unde se află. În timp ce activitatea nervoasă
poate fi
condusă în lungul fibrelor nervoase (mai găsim aici şi fibre de
legătură care leagă diferiţii ganglioni între ei), glanda trebuie
căutată acolo unde se află. Dar acest proces de „consolidare“, de
creştere a stării interioare de „a fi determinat“ – nu de „a fi
determinabil“ – este şi mai bine exprimată în tot ce aparţine
sistemului de nutritie prin care omul îşi încorporează
direct
substanţele necesare pentru a fi o fiinţă fizic sensibilă. Cu toate
acestea, în încorporarea de substanţe trebuie să aibă loc o
pregătire
deplină pentru unealta Eului şi, de asemenea, şi pentru celelalte
unelte.
Să cercetăm organismul uman începând cu sistemul său cel
mai
inferior – sistemul hrănirii, în sensul cel mai larg, prin care
substanţele organismului sunt transportate la toate structurile;
ordonarea acestor substanţe trebuie să determine ca formarea,
construirea exterioară a omului să se producă astfel încât
expresia
Eului în organizarea lui să aibă loc la sfârşit. Pentru
aceasta este
necesar nu numai ca substanţele hrănitoare să fie transportate şi
depozitate în cele mai diferite locuri ale organismului, ci să
fie
făcute toate pregătirile necesare pentru a condiţiona forma exterioară
a organismului uman.
Este important, oricum, să ne lămurim cu privire la faptul că
în
piele sunt reprezentate toate sistemele organismului uman,
încât găsim
chiar şi pe cel aflat pe treapta cea mai de jos, pe cel al nutritiei,
astfel încât am putut spune: În piele se revarsă tot
ceea ce aparţine
în sensul cel mai exact sistemului fizic al omului, ca sistem
nutritiv.
Aţi putea crede că pielea, deşi conţine toate sistemele organismului
uman, are un mare defect. Pielea ia forma organismului uman; dar prin
ea însăşi ea nu ar avea această formă, nu ar fi în stare să
dea omului
forma, deşi conţine toate sistemele de organe. Dacă nu ar exista
decât
ceea ce este prezent în piele, omul s-ar prăbuşi în sine;
prin ea, omul
nu ar putea să-şi păstreze verticalitatea. Înţelegem din acest
fapt că
nu sunt necesare numai acele procese nutritive care fac din piele un
sistem fizic; trebuie să fie posibile şi celelalte procese nutritive
care condiţionează forma generală a organismului uman; avem în
vedere,
ca procese nutritive, acele procese care se desfăşoară în cartilaje şi în oase. Ce fel
de
procese sunt acestea?
Când materialul nutritiv ajunge la un cartilaj sau la un os,
el este
transportat numai ca material fizic, iar ceea ce găsim în final
în
cartilaj sau în os nu reprezintă nimic altceva decât
materiile
nutritive transformate; dar ele sunt altfel transformate decât
în
piele. Putem spune deci că în piele avem, de fapt, substanţe
nutritive
transformate care se depun în periferia extremă a corpului,
în lungul
formei, pentru a deveni oameni fizici; dar în modul cum se depune
materialul nutritiv în os trebuie să vedem un proces nutritiv
care se
rotunjeşte pentru a da forma umană, şi care este un proces nutritiv
transformat faţă de cel care se manifestă în piele. Ne va fi
uşor,
acum, să ne imaginăm întregul proces al nutriţiei, al sistemului
de
transport al substanţelor nutritive, după modelul de abordare pe care
l-am folosit pentru sistemul nervos.
Dacă privim pielea care închide în final omul spre
exterior şi
substanţele nutritive care fac posibilă închiderea spre exterior,
care,
în sine, dă omului suprafaţa, dar care niciodată nu ar putea
realiza
forma acestuia, ne va fi clar că acest mod de hrănire a pielii este
procesul cel mai nou din organismul uman şi că în modul cum sunt
hrănite oasele trebuie să vedem un proces care se află într-un
anumit
raport cu nutriţia pielii, aşa cum am putut stabili o relaţie
între
procesul de formare a creierului şi a măduvei spinării. În timp
ce
creierul s-a dovedit a fi organul cel mai vechi, iar măduva cel mai
tânăr, creierul apărând ca o măduvă transformată, pe o
treaptă de
dezvoltare ulterioară vom fi îndreptăţiţi să afirmăm că ceea ce
vedem
în mod exterior în procesul genezei pielii ni-l putem
închipui ca fiind
transformat pe o treaptă ulterioară. Îl putem vedea în
procesul
nutritiv solidificat, în formarea cartilajelor şi a oaselor.
Acest mod
de abordare a organismului uman ne-ar îndrepta spre reprezentarea
că
ceea ce întâlnim în prezent ca sistem osos, în
care procesul de hrănire
ni se arată într-un mod interior solid, parcă pământos, s-a
petrecut
anterior într-o substanţă mai moale şi s-a întărit abia mai
târziu,
dând naştere sistemului osos solid. Acest lucru poate fi
verificat de
ştiinţa exterioară, care ne învaţă că unele formaţiuni care
constituie
mai târziu în organismul uman oase propriu-zise apar la
vârsta
copilăriei sub formă cartilaginoasă. Aceasta înseamnă că oasele
se
formează printr-o masă mai moale, cartilaginoasă, prin depunerea unui
alt material nutritiv decât cel din masa cartilaginoasă. Avem
de-a
face, în acest caz, cu trecerea de la o formă mai moale
într-una mai
tare, aşa cum se mai întâmplă şi în prezent în
viaţa umană individuală.
Dacă vedem în cartilaj o treaptă premergătoare a osului, putem
spune:
Întreaga depunere a sistemului osos în organism ne apare ca
un ultim
rezultat al acelor procese pe care le constatăm, de exemplu, în
hrănirea pielii. Totul trebuie să transforme în modul cel mai
simplu
substanţele cele mai moi şi să le împingă spre organele corpului;
când
aceste lucruri sunt pregătite, pentru ca în final să rezulte
forma
umană generală, procesul nutritiv se poate desfăşura şi anumite părţi
se pot durifica, devenind material osos. Modul cum se înfăţişează
oasele ne dă prilejul de a spune: În măsura în care luăm
în considerare
omul până la treapta de dezvoltare actuală, nu putem consemna, de
fapt,
nici un alt fel de progres al procesului de nutriţie dincolo de
formarea oaselor. În timp ce, în cazul sângelui, avem
de-a face cu
materialul cel mai determinabil din om, în substanţa osoasă,
în ceea ce
ne apare în forma osului, avem de-a face cu materialul cel mai
nedeterminabil, care s-a întărit până la un anumit punct,
dincolo de
care nu mai există nimic, şi care a condus la un anumit punct al formei
celei mai solide. Dacă mergem pe firul discuţiilor anterioare,
când
afirmam că sângele este unealta cea mai determinabilă a omului,
în timp
ce nervii sunt mai puţin determinabili, trebuie să spunem: În
sistemul
osos, care se află la baza întregii organizări a omului, avem
de-a face
cu ceea ce a ajuns la ultima treaptă – şi care reprezintă un ultim
produs de transformare. Din această cauză, în ciuda faptului că
sistemul osos este în întregime orientat spre Eu, tot ceea
ce ţine de
formarea sa se desfăşoară în aşa fel încât, în
final, oasele să poată
fi un sprijin al unui organism, căile sangvine să aibă traseul corect,
iar Eul uman să-şi poată avea unealta sa în aceste căi.
Aş vrea să ştiu cine ar putea, privind cu maximă uimire organismul
uman, să nu spună: Am în faţa mea ceva care trebuie să fi suferit
cele
mai mari transformări, care trebuie să fi parcurs cele mai multe
trepte, care trebuie să fi început de la treapta cea mai simplă a
unui
proces nutritiv şi să se fi ridicat, în final, trecând prin
multe
etape, până la sistemul osos; la sfârşit, acesta a fost
modelat în aşa
fel încât să poată fi purtătorul solid, sprijinitorul solid
al Eului!
Când devii conştient de modul cum acţionează Eul până
în formaţiile
osoase individuale, astfel încât în final omul să
poată deveni un purtător de Eu,
cine ar putea să nu
fie cuprins de admiraţie faţă de această construcţie a organismului
uman, astfel încât să spună: Dacă privim acest om, avem
parcă de-a face
cu doi poli ai existenţei fizice, reprezentaţi de sistemul sangvin,
care este cel mai determinabil, şi de sistemul osos, care este interior
cel mai solid, cel mai nedeternunabil, care a realizat în cel mai
înalt
grad calitatea indeterminabilitătii. În sistemul osos al omului
organismul fizic a găsit o ultimă expresie, o încheiere, în
timp ce în
sistemul său sangvin el a găsit, într-un anumit sens, pe treapta
sa
actuală de dezvoltare, un nou început. Dacă avem în vedere
sistemul
nostru osos, putem spune: Venerăm în acest sistem osos o
încheiere a
organizării umane. Iar dacă avem în vedere sistemul nostru
sangvin,
putem spune: Vedem în el ceva care a putut începe, după ce
toate
celelalte sisteme l-au precedat în organizarea omului. Despre
sistemul
osos putem spune: Prima lui structurare a existat ca o compoziţie
moale, înainte ca glandele să se fi aşezat la locurile lor, căci
acestea trebuiau să fie purtate spre locurile lor prin forţele osoase,
la fel şi căile nervoase şi cele sangvine. Cel mai vechi dintre
sistemele de forţe ale organismului uman se află în sistemul
osos;
aşadar, acesta se află la baza organizării noastre.
Dacă privim aceste două sisteme ale organismului uman, aflăm
în sistemul sangvin elementul cel mai mişcător, atât de
mişcător încât
până la un anumit grad urmează oricărei mişcări a Eului, iar
în schelet
aflăm ceea ce este aproape complet sustras influenţei Eului, acolo unde
nu mai putem coborî cu Eul nostru; cu toate acestea în
forma sa se află
întreaga organizare a Eului. Sistemele sangvin şi osos reprezintă
în om
– chiar şi numai la o contemplare exterioară – două forţe opuse, un
început şi o încheiere. Mai putem spune: În
sângele veşnic în mişcare
se exprimă viaţa umană; sistemul osos este aproximativ izolat; este
ceea ce se sustrage vieţii umane, servindu-i numai ca sprijin. Sau:
Sângele care pulsează reprezintă viaţa noastră; sistemul osos –
fiind
un domn atât de bătrân – este ceea ce s-a sustras, s-a
desprins din
viaţă şi nu mai vrea să slujească decât ca sprijin, nu vrea
decât să
dea formă. În timp ce în sânge trăim,
în sistemul nostru osos am
murit
deja. Vă rog să reţineţi această sintagmă ca un laitmotiv pentru
conferinţele următoare, căci vor rezulta din ea aspecte fiziologice
importante: În timp ce trăim în sângele nostru,
în sistemul nostru osos
suntem, de fapt, deja morţi!
Am văzut de la început în om o dualitate. Acum, această
dualitate ne
întâmpină într-un alt mod: pe de o parte,
sângele, cel mai mobil, cel
mai viu element uman, şi, pe de altă parte, sistemul osos, elementul ce
se sustrage cel mai mult mobilităţii umane, purtând deja moartea
în
sine; el este în acelaşi timp cel mai puţin supus vieţii Eului
nostru.
Sistemul osos şi-a găsit deja, în forma sa, o încheiere –
chiar dacă
mai creşte ulterior –, până la momentul din viaţa omului
când trăirile
Eului devin interior deosebit de mobile: o dată cu schimbarea danturii,
sistemul osos şi-a căpătat forma sa definitivă: după acest moment, el
îşi desăvârşeşte numai creşterea formelor deja obţinute.
Formarea
dinţilor, în jurul vârstei de şapte ani, este ultimul lucru
care poate
să mai ia naştere din sistemul osos. Este timpul în care are loc
dezvoltarea de bază a sistemului nostru osos, când suntem
încă sustraşi
mobilităţii noastre interioare. Atunci putem face şi cele mai multe
erori de hrănire, când sistemul osos se construieşte din
fundamentele
şi forţele întunecate ale organismului nostru. Pot fi comise
greşeli în
ceea ce priveşte sistemul osos tocmai prin modul de nutriţie. În
aceşti
ani se pregătesc acele îmbolnăviri ale oaselor, din care rezultă
rahitismul şi alte boli asemănătoare, datorită proceselor de nutriţie
care au fost rău conduse. Vedem cum acţionează în sistemul nostru
osos
ceea ce a fost sustras Eului.
Cu totul altfel stau lucrurile cu sistemul sangvin, care urmează cu
multă mobilitate vieţii noastre umane individuale şi care depinde mai
mult decât oricare altă componentă structurală umană de procesele
vieţii interioare. Credinţa că sistemul nervos depinde mai mult de
trăirile interioare decât sistemul sangvin este numai o concluzie
eronată a stiinţei exterioare. Acum nu doresc decât să menţionez
că
modul cel mai simplu de influenţare a sistemului sangvin prin
vieţuirile Eului îl exemplificăm prin roşirea datorită ruşinii,
fenomen
în care are loc, ca expresie clară, trecătoare a vieţii Eului
în
unealta acestuia, o redistribuire a sângelui. La fel şi paloarea
ce
însoţeşte frica. Vă puteţi imagina, dacă aşa ceva se exprimă
chiar şi
numai în cazul unor procese trecătoare, cum trebuie să se exprime
trăirile de lungă durată, devenite obicei în elementul excitabil
al
sângelui. Nu există nici o pasiune, nici o dorinţă sau alt
sentiment
devenite obiceiuri, sau când se exprimă în mod exploziv,
care să nu se
transmită ca trăire interioară sângelui, în calitate de
instrument al
Eului, şi care să nu-şi găsească aici expresia lor exterioară. Toate
elementele nesănătoase ale vieţuirii Eului se exprimă mai
întâi în
sânge. Şi în toate cazurile în care vrem să
înţelegem ceva din ce se
petrece în sistemul sangvin este important să nu cercetăm numai
procesul nutriţiei, ci mai ales procesele sufleteşti, în măsura
în care
sunt trăiri ale Eului ca dispoziţie sufletească, pasiunile şi
sentimentele durabile etc. Numai o mentalitate materialistă va
îndruma
atenţia, în cazul unor deranjamente în sistemul sangvin,
spre nutriţie.
Căci nutriţia sângelui se bazează pe nutriţia sistemului fizic, a
sistemului glandular, a sistemului nervos etc., şi, în fond,
când ajung
la sânge alimentele au fost deja filtrate. Din această cauză,
pentru ca
sângele să fie afectat din exterior, trebuie să existe deja o
îmbolnăvire avansată a organismului; dimpotrivă, toate procesele
sufleteşti, toate procesele Eului acţionează asupra a ceea ce se
întâmplă în circulaţia sangvină.
Aşa se sustrage sistemul nostru osos proceselor din Eul nostru şi
aşa se integrează sistemul nostru sangvin în procesele Eului
nostru. Se
spune că sistemul osos este structurat în mod independent de Eul
uman –
şi totuşi în sensul Eului uman –, în afară de o parte a
lui, care,
făcând excepţie de la starea de nedeterminabilitate prin Eu, a
prilejuit diferite inepţii.
Dumneavoastră ştiţi că există o „frenologie“, o cercetare a
craniului. În ciuda faptului că anumite cercuri materialiste o
privesc
ca pe o superstiţie, această cercetare a oaselor capului a căpătat
treptat o nuantă materialistă, chiar şi acolo unde se practică în
mod
serios. Într-o caracterizare grosolană, am putea spune:
Frenologia se
aplică în sensul căutării unei expresii a construcţiei interioare
a
Eului nostru, în formele craniului, în timp ce se stabilesc
puncte de
vedere generale: o excrescenţă înseamnă ceva, alta altceva etc.
Se
urmăreşte explicarea calităţilor umane după diferitele excrescenţe ale
craniului nostru, aşa încât în sistemul osos al
craniului frenologia
caută o expresie plastică pentru Eul nostru. Practicată în acest
fel,
deşi pare să caute expresii aparent spirituale în structura
diferitelor
oase, frenologia este totuşi o prostie. Cel care este cu adevărat un
observator fin ştie că nici un craniu omenesc nu se aseamănă cu altul
şi că niciodată nu s-ar putea indica proeminenţe sau depresiuni
generale pentru cutare sau cutare calitate sufletească, ci că un craniu
se deosebeşte de altul prin forma sa.
Am spus că sistemul osos se sustrage Eului, pe care îl urmează
în
foarte mică măsură. Cu toate acestea, în timp ce oasele în
general apar
conformate tipic, oasele craniului şi ale feţei ne apar ca şi cum ar
corespunde într-o anumită privinţă Eului uman. Dar cine contemplă
construcţia craniului ştie că, în ciuda faptului că omul
însuşi este o
individualitate, la fel ca şi structura craniului său, configuraţia
craniului este conformată de la început corespunzător fiecărei
individualităti umane şi că oasele craniului trebuie să se dezvolte ca
şi celelalte oase, dar la fiecare om altfel. Acest lucru se
întâmplă
din acelaşi motiv din care se dezvoltă în general calităţile
individuale ale omului: ansamblul vieţii umane individuale nu se
desfăşoară numai de la naştere la moarte, ci şi în multe
reîncarnări.
Aşadar, chiar dacă Eul nostru nu influenţează în încarnarea
actuală
construcţia craniului, el a dezvoltat, prin trăirile avute în
încarnările sale anterioare, forţele ce determină construcţia
craniului
în perioada dintre moarte şi naşterea următoare, iar aceste forţe
sunt
cele care determină forma craniului din această încarnare, astfel
încât
în forma craniului nostru avem de-a face cu o expresie plastică
pentru
modul cum am trăit şi acţionat în încarnarea anterioară –
dar, din nou,
fiecare din noi, în mod individual. În timp ce toate
celelalte oase
exprimă ceva general uman, craniul exprimă în forma sa exterioară
ceea
ce am fost într-o încarnare anterioară.
Aşadar, elementul extrem de mobil al sângelui poate fi
determinant
în această încarnare; însă oasele noastre sunt
sustrase cu totul
influenţei Eului în această încarnare, iar oasele craniene
nu urmează
Eului în actuala încarnare, ci reflectă felul în care
el evoluează de
la o încarnare la alta. El îşi pregăteşte forţele
plăsmuitoare, în
perioada intermediară, în aşa fel încât îşi
concretizează o expresie a
felului cum a fost în încarnarea precedentă tocmai în
oasele craniene.
Nu există o frenologie generală. Pe scurt, trebuie să apreciem fiecare
om în parte, iar construcţia craniului nostru trebuie s-o
apreciem ca
pe o operă de artă, ca fiind ceva individual, o expresie a Eului, dar
dintr-o încarnare anterioară. Vedem că însăşi forma
construcţiei osoase
a craniului este atât de mult sustrasă activităţii
sângelui, încât Eul
nu mai are o influenţă asupra ei, decât numai la trecerea prin
perioada
dintre moarte şi o nouă naştere, când preia, după moarte, forţe
mai
puternice, pentru a putea depăşi şi adopta acele forţe care s-au
sustras complet mobilităţii umane. Din această cauză, dacă se vorbeşte
despre reîncarnare şi se spune: Este un lucru care se sustrage
în
general judecăţii, raţiunii noastre, se poate replica într-un
anumit
sens: Vă puteţi convinge în mod palpabil despre faptul că Eul
uman a
fost aici într-o încarnare anterioară; când atingi un
cap uman, ai
dovada palpabilă a reîntrupării în faţa ochilor! Cine nu
admite acest
fapt, cine vede un lucru paradoxal în modul cum se formează ceva
exterior din care ar trebui conchis asupra a ceva viu, care a format
din viaţa interioară ceva exterior, nu are dreptul să conchidă în
nici
o situaţie cu privire la ceva viu, când întâlneşte
altundeva o formă
plastică. De exemplu, dacă cineva ar găsi în pământ o
cochilie nu ar
avea dreptul să conchidă, din forma exterioară a acesteia, că în
ea a
locuit cândva o fiinţă vie! Cine vrea să tragă concluzia că
în cochilia
moartă a existat cândva o fiinţă vie care a locuit aici şi a
format-o
nu are voie să respingă concluzia logic echivalentă că în
modelarea
individuală a calotei craniene a omului ne este dată dovada nemijlocită
pentru acţionarea unei vieţi anterioare în această viaţă!
Există aici una din porţile prin care putem lumina în mod
fiziologic
ideea reîncarnării. Trebuie numai să-ţi acorzi timp. Dacă ai
răbdare şi
aştepţi, vei găsi locul unde pot fi aduse dovezile şi modul cum trebuie
ele aduse. Iar cine vrea să nege că în cele spuse acum există
logică,
trebuie să conteste întreaga paleontologie; căci ea se bazează pe
aceeaşi concluzie. Vedem astfel cum prin pătrunderea în formele
organizării umane putem raporta această organizare la bazele ei
spirituale.
