Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA I [ Notă ]

München, 18 august 1911

Primul cuvânt al festivităţilor care au loc anul acesta la München a fost încredinţat solului zeilor, Hermes [ Nota 1 ], şi, raportat la ceea ce noi vrem să vedem în ştiinţa spiritului, la ceea ce vrem să simţim pe baza ei, ar trebui ca tocmai aceste cuvinte ale lui Hermes să le privim, eventual, într-un mod simbolic. Ştiinţa spiritului nu este pentru noi doar ceva ce ne oferă ştiinţă sau cunoaştere, aşa cum o face cealaltă ştiinţă, cealaltă cunoaştere a lumii, ci ea este un mijlocitor real către lumile superioare, din care Hermes, conform concepţiei Greciei antice, le-a adus oamenilor ceea ce putea aprinde în ei forţele care conduc în aceste sfere ale suprasensibilului. Şi, legat de aceste cuvinte, fie-mi îngăduit chiar astăzi, în această conferinţă introductivă, să fac unele completări la cele ce au răsunat aici pe scenă în cadrul reprezentaţiilor ţinute în ultimele zile, astfel încât ele, împreună cu tot ceea ce urmează să discutăm în următoarele zile, să poată forma un întreg.

Aceste reprezentaţii nu vor doar să realizeze un fel de agrementare a serbării noastre, ci ele trebuie privite ca aflându-se în cea mai organică legătură chiar cu acest eveniment central anual al muncii noastre spiritual-ştiinţifice de aici, ce durează de mulţi ani. În acest an a fost posibil să deschidem această manifestare prin reînnoirea acelei drame, ce cu adevărat stă chiar în punctul de pornire al dramaturgiei occidentale, a acelei drame pe care o putem cuprinde cu adevărat doar dacă ne aruncăm puţin privirea asupra tuturor producţiilor de artă dramatică apărute în Occident de-a lungul istoriei. De asta se leagă şi faptul că această dramă este o introducere demnă tocmai de o astfel de întreprindere precum a noastră, ce stă pe solul ştiinţei spiritului. Căci această dramă urcă în timp până în acea perioadă a evoluţiei culturale europene în care curentele spirituale omeneşti, pe care le întâlnim astăzi sub formă de ştiinţă, religie şi artă, nu erau încă despărţite, ci erau strâns unite între ele. Prin aceasta noi ne îndreptăm simţirea spre timpurile originare ale evoluţiei culturale europene, spre acele vremuri în care, din viaţa spirituală cea mai profundă, a luat naştere, în mod nemijlocit, o cultură unitară, care a învăluit sufletele omeneşti cu un aer de înălţare religioasă spre culmile cele mai înalte pe care le poate atinge vreodată un om în sufletul său, astfel încât în acea cultură pulsa în mod nemijlocit viaţa religioasă. Şi putem spune: Acea cultură era religie. – Religia nu era iniţial ceva spre care omul se îndrepta ca spre o ramură aparte a culturii. Chiar şi atunci când vorbea despre acele părţi ale vieţii spirituale ce pătrund nemijlocit în domeniile practice ale vieţii cotidiene, el avea în vedere religia, căci această pătrundere era o înălţare spre religie, care îşi extindea razele sale peste tot ceea ce omul putea vieţui. Dar această religie era, interior, solidă şi puternică în ce priveşte diversele ei forţe, astfel încât ea nu se limita să-şi înalţe în mod general simţirea religioasă către marile puteri ale Cosmosului; această religie ancestrală a omenirii era într-atât de puternică încât inspira toate forţele vieţii spirituale omeneşti, ele căpătând astfel forme nemijlocit artistice. Viaţa religioasă se revărsa generos în tot felul de plăsmuiri îndrăzneţe, iar religia şi arta erau una. Arta era fiica directă a religiei şi trăia încă într-o strânsă legătură familială cu mama ei, religia. În epoca noastră nu există un sentiment care să redea acea profunzime religioasă care îi însufleţea pe toţi aceia cărora le era permis să participe la vechile Misterii şi să asiste la felul în care se revărsa viaţa religioasă în formele artistice ce le erau înfăţişate.

Dar această religie primordială, împreună cu fiica ei, arta, era în acelaşi timp atât de purificată, atât de distilată în sferele eterice ale vieţii spirituale încât, atunci când acţiona asupra sufletului omenesc, din acest suflet izvorau totodată şi acele lucruri din care astăzi nu mai există decât o slabă licărire, una abstractă, în ştiinţă şi cunoaştere. Dacă, printr-o aprofundare corespunzătoare, sentimentul se lăsa cuprins de entuziasm faţă de ceea ce se revărsa drept religie în formă artistică, în suflet se aprindea ştiinţa despre zei şi despre lucrurile divine, ştiinţa despre patria spiritelor. Şi astfel, ştiinţa sau cunoaşterea era cealaltă fiică a vieţii religioase, ce şi ea mai trăia încă într-o strânsă legătură familială, într-o legătură intimă cu mama originară a oricărei culturi, cultura religioasă.

Să ne interogăm astăzi sentimentul nostru: Cât de departe vrem să mergem cu ceea ce, deocamdată, nu putem da decât sub o formă incipientă? Unde vrem noi, de fapt, să ajungem? – Vrem să ajungem să aprindem din nou în omenire acea scânteie a unirii, a armoniei dintre artă şi ştiinţă. Căci doar prin aceasta privirea sufletului omenesc, înflăcărată de sentiment, animată de tot ceea ce este mai bun în forţele noastre de voinţă, poate să toarne acea unitate asupra întregii constituţii omeneşti care să-l antreneze pe om din nou spre înălţimile divine ale existenţei sale, dar să poată pătrunde şi în cele mai mărunte deprinderi din viaţa de zi cu zi. Iar ceea ce în mod curent este doar viaţă profană, şi a devenit astfel prin faptul că a fost uitată legătura sa cu sursa spiritual-divină originară a oricărei existenţe, va deveni ceva sfânt.

Astfel, printr-un atare demers precum cel întreprins de noi în acest an, se vrea a se atrage atenţia chiar asupra acestui sentiment care trebuie să ne anime, dacă prin ştiinţa spiritului avem în vedere ceva ce trebuie să pătrundă în cele mai adânci profunzimi ale vieţii sufleteşti a omului. Am înfăţişat prin aceasta motivele pentru care tocmai Misteriul de la Eleusis poate fi resimţit, în sensul cel mai bun al cuvântului, ca fiind spiritual-ştiinţific, că poate fi considerat un fel de Soare, că razele lui revărsate în inima noastră pot să ne trezească sentimentul just a ceea ce este propriu-zis ştiinţa spiritului.

Ceea ce noi cunoaştem drept dramaturgie, ceea ce Apusul resimte de obicei drept artă dramatică, şi care prin Shakespeare a atins apogeul, este chiar un curent spiritual al Misteriului antic. Dacă mergem deci la originile artei dramatice, ajungem la ceva asemănător cu Misteriul de la Eleusis. Dacă prin aceasta am indicat în general gândurile care ne însufleţeau cu ani în urmă, pe când la Congresul teosofic internaţional de la München reprezentam chiar această dramă [ Nota 2 ], îmi veţi permite poate acum să menţionez şi ceva special, care, deoarece viaţa cotidiană — viaţa cotidiană în sensul spiritual cel mai bun — este în strânsă legătură cu ceea ce ne animă ca ideal spiritual, este apt să aducă o oarecare lumină în voinţa noastră, în ţelurile noastre. Mi-am permis cu ani în urmă, când am purces la reprezentarea dramei „Copiii lui Lucifer”, să vă amintesc că îmi venise pe atunci o idee, care după mine este strâns legată de evoluţia noastră spiritual-ştiinţifică recentă din Europa Centrală. Atunci când am considerat că este momentul potrivit să leg propria mea strădanie spirituală de ceea ce se poate numi antroposofie sau ştiinţă a spiritului, am găsit această poartă, prin care am încercat să fac o introducere în antroposofie, să iniţiez, pe baza acestei drame „Copiii lui Lucifer”, o discuţie [ Nota 3 ]. Şi a urmat apoi o perioadă de şapte ani, în care munca spiritual-ştiinţifică gândită de noi a evoluat. Dar germenele sădit atunci în sufletele noastre cu acele cuvinte care au fost spuse despre „Copiii lui Lucifer” a crescut între timp în inimile noastre, într-o epocă legică septenală, în deplină linişte. Şi după şapte ani am fost în măsură să putem oferi drama „Copiii lui Lucifer”, ca o introducere la activităţile noastre müncheneze.

Astăzi, în această oră, ce se vrea a fi o introducere la conferinţele mele din zilele care urmează, aş putea lega eventual acest gând cu un altul, pe care vi-l adresez, iubiţii mei prieteni, din inimă şi în acelaşi timp din profunda convingere a sufletului meu. Ceea ce va capta tot mai mult în viitor ca viaţă spirituală spiritele Occidentului va trebui să aibă o formă cu totul specială. Astăzi este posibil să se gândească în modul cel mai divers despre antroposofie sau ştiinţa spiritului. Oamenii nu gândesc întotdeauna în conformitate cu necesităţile existenţei, în conformitate cu forţele ce acţionează în devenirea umană, gândesc dinăuntrul voinţei lor, din simţămintele lor, şi atunci unul poate considera just un ideal, altul un alt ideal. Vor exista astfel multe idealuri antroposofice, în funcţie de inimile omeneşti, de cum înclină ele, cu senzaţiile şi sentimentele lor, într-o direcţie sau alta. Ocultismul adevărat, într-o anumită formă superioară de exprimare, ne face să recunoaştem o astfel de înclinaţie către idealuri ca pe ceva ce ţine doar de personalitatea noastră, dar care mai poate fi caracterizată şi spunând: Astfel de idealuri nu sunt de fapt decât ceea ce îi place unuia sau altuia să vadă drept antroposofie, ceea ce crede el că ar fi cel mai bun lucru, conform simţămintelor specifice inimii sale şi înclinaţiilor intelectului său. – Totuşi, oamenii au şi despre alte lucruri din viaţă doar acea părere ce izvorăşte din simţăminte ale inimii, din motivaţii ale personalităţii lor. În ce priveşte ştiinţa spiritului, ea trebuie să ne conducă la înţelegerea că ceea ce izvorăşte din simţămintele personale ale inimii noastre nu trebuie nicidecum luat ca ceva hotărâtor în nicio situaţie. Ca personalităţi, noi ne putem întotdeauna înşela, oricât de tare am crede că slujim dezinteresat un ideal. Ne putem forma o părere în legătură cu ceea ce trebuie să se întâmple în cadrul devenirii umane doar dacă ne reprimăm cu totul părerile personale despre ideal şi nu ne mai punem absolut deloc problema despre ceea ce credem noi că ar fi modul cel mai bun de a reprezenta ştiinţa spiritului. Nu putem ajunge la o părere adevărată decât dacă lăsăm să vorbească necesităţile vieţii, indiferent spre ce înclinăm noi înşine – spre cutare sau cutare expresie a vieţii spirituale, spre cutare sau cutare lucru pe care îl preferăm –, decât dacă ne întrebăm: Cum s-a plăsmuit de-a lungul secolelor viaţa culturală europeană şi ce pretinde ea pentru epoca care urmează. Dacă ne aşezăm în faţă această întrebare, fără să ne angajăm noi personal să răspundem, primim un răspuns dublu. Unul mare, ce rezultă din ceea ce se întâmplă peste tot în ziua de azi în viaţa spirituală: Viaţa culturală europeană pretinde, dacă vrem ca ea să nu se usuce şi să nu se pustiască, ştiinţă a spiritului. — Celălalt răspuns însă este acesta: Viaţa culturală europeană pretinde o ştiinţă a spiritului care corespunde condiţiilor de bază rezultate de-a lungul secolelor nu într-un individ oarecare dintre noi, ci în umanitatea europeană. Dar o ştiinţă a spiritului care să vină în întâmpinarea acestor condiţii de bază ale vieţii culturale europene nu o putem aduce decât dacă ne întrebăm în mod dezinteresat: Ce au învăţat, secole de-a rândul, oamenii din Europa să simtă şi să gândească şi cum însetează astăzi europeanul după o aprofundare spirituală a vieţii sale?

Dacă ne punem în faţă această întrebare, toate semnele epocii ne arată că nu poate fi vorba de o continuare a misticii noastre obişnuite, aşa cum o cunoaştem de milenii, aşa cum a acţionat ea milenii la rând, benefic, asupra diferitelor popoare. Continuarea acestei mistici în acelaşi sens pe care l-a avut dintotdeauna, aşa cum ne-a parvenit ea din istorie, n-ar putea fi receptată de cerinţele vieţii culturale europene. Dacă am vrea să ne adâncim doar în vechea mistică, ne-am face vinovaţi faţă de această viaţă culturală europeană şi faţă de tot ceea ce ţine de ea, ar însemna să punem propriile noastre înclinaţii deasupra imperativului existenţei. Preferinţa noastră personală — indiferent dacă se îndreaptă spre o anume formă de mistică veche – ne-o reprimăm şi ne întrebăm: De ce au nevoie oamenii, conform condiţiilor în care au evoluat de-a lungul secolelor? Tot aşa, semnele timpului ne arată că ceea ce noi numim actualmente activitate ştiinţifică – indiferent la ce mare cinste ar fi ea astăzi, oricât de mare ar fi autoritatea de care se bucură – se află într-o stare asemănătoare unui copac ce tocmai se usucă şi nu mai poate da de acum decât nişte fructe pipernicite. Ştiu că spunând că ştiinţa exterioară, ceea ce este numit astfel în cadrul vieţii europene, este o ramură uscată pe cerul spiritual al omenirii am pronunţat o „vorbă mare” [ Nota 4 ], dar, desigur, nu „împăcat”. – Ea şi-a adus serviciile ei, iar prin aceasta, prin faptul că aruncăm o lumină în condiţiile ei existenţiale, aşa cum s-a făcut acum în câteva cuvinte, nu înseamnă că îi reducem meritele.

Nici vechea mistică, nici noua ştiinţă nu vor fi de folos omenirii în viitor, când se vor impune necesităţile cele mai profunde, ce vor să creeze o legătură între sufletul omenesc şi revelaţiile spirituale. Aceasta stătea, scris parcă cu litere de aur, în faţa idealului ce ne anima atunci, cu ani în urmă, când am început să dezvoltăm într-o măsură mai mare viaţa spirituală. Şi dacă acum îmi este permis să pronunţ acel cuvânt, despre care am spus că pentru mine este în acelaşi timp un cuvânt rostit din inimă, dar şi unul rostit din convingere, voi spune – obiectiv şi imparţial, cu totul în sensul întrebării pe care tocmai am ridicat-o: începutul literar cel mai semnificativ în abordarea acelui tip de viaţă spirituală de care umanitatea europeană a viitorului va avea nevoie în cel mai înalt grad, ce stă la mijloc între mistica istorică pură, culeasă de prin cine ştie ce hrisoave istorice, şi ştiinţă, care este o ramură uscată a culturii omenirii, începutul cel mai important în sens cu adevărat antroposofie, care ia în considerare viaţa nemijlocită, deocamdată abia picurată ca viaţă spirituală, dar care se va intensifica în continuare, îl reprezintă „Marii Iniţiaţi” a stimatului nostru Edouard Schuré. În anul precedent, la începutul cursului meu münchenez [ Nota 5 ], mi-am permis să arăt că acela care ştie să-şi îndrepte privirea în viitor, spre ceea ce va pretinde acest viitor de la noi, ştie că prin aceasta s-a urmat pentru viaţa literară acea cale de mijloc, acea cale de aur, aflată între vechea mistică şi ştiinţa modernă, însă deja ofilită, şi că frumosul şi importantul început făcut acum pentru toate popoarele europene cu „Les grands Initiés”, „Marii Iniţiaţi” [ Nota 6 ], se va dezvolta tot mai mult şi că prin aceasta s-a caracterizat o anumită nuanţă, ce face asupra noastră o impresie deosebită nu pentru că noi, dintr-o înclinaţie personală, ne-am dori exact un lucru sau altul, ci pentru că vedem cum condiţiile culturale europene, ce se conturează din ce în ce mai clar, au provocat, din înseşi condiţiile lor spirituale, ivirea acestui început literar. Dacă cunoaşteţi această operă, iubiţii mei prieteni, ştiţi totodată în ce mod cu totul semnificativ s-a atras atenţia acolo, lucru care a fost dezvoltat ulterior în „Sanctuare ale Orientului”, a lui Edouard Schuré, asupra Misteriului de la Eleusis [ Nota 7 ]. Ce fel de gânduri poate trezi în noi, în sens cu adevărat antroposofie, această atenţionare din „Marii Iniţiaţi” şi această refondare a Misteriului de la Eleusis?

Şi acum, iubiţii mei prieteni, dacă ne îndreptăm privirea spre primele începuturi ale vieţii culturale şi spirituale europene, vedem acolo, oarecum chiar la punctul de plecare, două figuri, ce pentru o percepere cu adevărat spirituală a întregii vieţi spirituale moderne au o mare importanţă, figuri ce ne apar iniţial ca nişte întruchipări simbolice ale marilor impulsuri spirituale. Aceste două figuri, care pentru acela care aruncă o privire mai profundă în viaţa spirituală actuală cad ca nişte raze de lumină ce prevestesc tot ce poate fi mai semnificativ, sunt Persefona şi Ifigenia. Când rostim aceste două nume atingem esenţialmente, sub un anumit raport, două suflete ale omului modern, două suflete a căror îmbinare provoacă cele mai profunde încercări sufleteşti ale acestui om. In zilele care urmează vom vedea şi mai exact faptul că Persefona trezeşte în inima noastră gândul privitor la acel impuls, pe care aici, în expunerile noastre de ştiinţă a spiritului, l-am pomenit deja în repetate rânduri. Cândva, întregii omeniri i-a fost hărăzit un altfel de acces la cunoştinţe. Noi ştim din aceste conferinţe spiritual-ştiinţifice că în timpuri străvechi întregii omeniri i-a fost hărăzit un tip de clarvedere ce ţâşnea ca de la sine din natura omenească, astfel încât din acest suflet omenesc izvorau, precum foamea, setea şi nevoia de a respira, imagini clarvăzătoare, în care se revărsau taine ale lumilor spirituale. Această clarvedere străveche este ceva pe care omul o poseda ca un dar, care într-un fel i-a fost răpit de ceea ce a devenit mai târziu cunoaştere în viaţa omenească. Presimţind parţial că acest furt al vechii clarvederi se producea chiar în vremea lui prin cunoaşterea modernă, şi prevăzând parţial că în timpurile care vor veni, care sunt chiar timpurile noastre, procesul se va accentua din ce în ce mai mult, grecul din Antichitate îşi ridica privirea sufletească spre acea făptură divină care a desferecat în sufletul omenesc, din natura elementară nemijlocită, forţele ce au condus la vechea clarvedere. El privea în sus, spre acea zeiţă legată de natura umană ce fusese regenta vechii clarvederi, şi a numit-o Persefona. Şi atunci vechiul grec îşi spunea: în locul vechii culturi a clarvederii îşi va face din ce în ce mai mult apariţia una nouă, care va fi dirijată, care va fi născută de către oameni, cărora li se va fi şters deja vechea clarvedere. – În cadrul acelei culturi, pe care vechiul grec o asocia de numele lui Agamemnon, Ulise, Menelau, a apărut ceea ce noi cunoaştem a fi cultura spirituală exterioară de astăzi, fără niciun fel de tangenţă cu forţele clavăzătoare.

Într-o mare proporţie, oamenii nu mai simt astăzi că această cultură, care produce în acelaşi timp cunoaştere, ce urmează a fi folosită în cercetarea filosofică a tainelor existenţei, dar pe de altă parte creează, prin cunoaşterea legilor naturii, tunuri, că acest tip de cultură spirituală pretinde, într-un sens mai profund, jertfe, pe care omul trebuie să le facă faţă de entităţile spirituale superioare care dirijează lumile suprasensibile. Aceste jertfe sunt oricum aduse, numai că oamenii astăzi nu remarcă, deoarece ei nu dau atenţie încă unor astfel de lucruri. Grecul antic remarca faptul că această cultură modernă, pe care el o asocia numelor lui Agamemnon, Menelau, Ulise, cerea jertfe, că ea este acea fiică a spiritului omenesc ce trebuie mereu şi mereu jertfită. Iar vechiul grec a reprezentat această jertfă permanentă a culturii intelectuale prin actul de jertfă al fiicei lui Agamemnon, prin Ifigenia. Astfel, la întrebarea ce se ridică din actele de jertfă ale Ifigeniei răsună un răspuns uimitor. Dacă ar fi fost să existe numai acea cultură exterioară, care în sensul adevărat al grecului din Antichtiate poate fi raportată la numele lui Agamemnon, Menelau, Ulise, sub influenţa unei atari culturi omenirea ar fi fost de mult, în inimile ei, în forţele ei sufleteşti cele mai profunde, veştejită. Această cultură a fost salvată de la completa ei veştejire doar pentru că omenirea şi-a menţinut un sentiment al faptului că mereu trebuie să aducă jertfe şi să deceleze din această cultură generală intelectuală acea cultură care, într-un sens mai înalt, nu într-unul superficial, poate fi numită cultură preoţească. La fel cum Ifigenia a fost adusă jertfă zeiţei Artemis, însă prin această jertfă a devenit preoteasă, tot aşa mereu, de-a lungul secolelor şi mileniilor, anumite elemente ale culturii noastre intelectuale au trebuit să fie decantate şi purificate, aduse jertfă, cu un caracter preoţesc-religios, zeilor superiori, pentru ca această cultură intelectuală exterioară să nu veştejească, în inimile şi în sufletele ei, omenirea. Astfel, Persefona reprezintă pentru noi diriguitoarea şi conducătoarea vechii culturi clarvăzătoare, iar Ifigenia este reprezentanta jertfei permanente, pe care intelectualitatea noastră exterioară trebuie să o aducă pe altarul vieţii religioase mai profunde.

Lucrurile pe care tocmai le-am pronunţat au fost întotdeauna vii în întregul curent al vieţii culturale europene, începând din Grecia antică şi mergând până în timpurile cele mai moderne; ele au trăit fără întrerupere din acele timpuri în care Socrate a desprins pentru prima oară gândirea pur ştiinţifică de vechea cultură unitară, până în vremea în care sărmanul Nietzsche, la separarea definitivă a celor trei ramuri principale ale culturii, ştiinţa, religia şi arta, se zvârcolea în su-fletul său de durere, ajungând chiar să moară din cauza acestei divizări. Epoca actuală, întrucât deja au început să acţioneze forţele ce urmează să producă reunirea la ceea ce de-a lungul mileniilor a trebuit să se despartă, şi întrucât dinspre viitor se întrevăd deja cerinţele pentru prezent, ar trebui să apeleze din nou la reprezentantele ei, care sunt inspirate de spiritele timpului, la cele două impulsuri ce tocmai au fost caracterizate adineaori: Ifigenia şi Persefona. Iar cel care îmbrăţişează cu privirea aşa ceva simte încă, într-un fundal mult mai profund, ce fel de faptă era aceea prin care Goethe, cufundându-se deplin în viaţa antică grecească, reprezenta ceea ce el însuşi resimţea drept o culme a artei sale sub forma simbolului Ifigeniei. Or, prin această faptă a lui Goethe, care prin „Ifigenia” exprimă într-un anumit mod simbolic în-treaga sa operă, se face pentru prima oară conectarea la bunul spiritual european străvechi. Şi din acea faptă a lui Goethe răsună către noi chemarea: Trebuie să ne aducem din nou aminte de jertfa neîntreruptă pe care cultura intelectuală trebuie să o aducă culturii religioase, dacă este ca intelectualitatea omenirii europene să nu se pustiască.

Ceea ce produce cultura intelectuală este, într-o proporţie foarte mare, la fel de grosolan, de brutal pentru viaţa spirituală superioară precum regele Thoas din „Ifigenia”. Ceea ce ne întâmpină în simbolul Ifigeniei este blândeţe şi armonie, pentru a nu împărtăşi ură [ Nota 8 ], ci iubire în viaţa omenirii. Şi astfel, în momentul în care Goethe s-a lăsat fecundat în inima sa cu inspiraţia de a o prezenta pe Ifigenia în faţa omenirii europene drept o mărturie a jertfei perpetue a intelectualităţii, s-a făcut pentru prima oară gestul de aducere aminte a ceea ce a însemnat impulsul cel mai important al vieţii spirituale europene. Putem presimţi astfel în sufletul lui Goethe străluminarea inspiratorilor spirituali ai epocii actuale.

A fost necesară o a doua amintire, care s-a lăsat ceva mai mult aşteptată, acea amintire ce vizează timpurile în care vechea cultură a clarvederii, legată de numele Persefonei, era încă vie. Şi în pasajul în care lucrarea lui Schuré „Marii Iniţiaţi” atinge o anumită culminaţie, acela în care se face referire la Misteriul de la Eleusis, simţim cum viaţa spirituală europeană şi inspiratorii ei lucrează să des vrăjească din întunericul crepuscular al timpurilor ceea ce din ce în ce mai mult trebuie să conducă la cunoaşterea faptului că vechea cultură clavăzătoare, reprezentată prin numele Persefonei, trebuie să înceapă să strălucească din nou, într-o formă nouă. Unul din polii vieţii spirituale europene a epocii moderne a fost dat prin reînnoirea vechii figuri greceşti a Ifigeniei, celălalt pol este dat prin recrearea Misteriului de la Eleusis de către Edouard Schuré. Şi această faptă, prin care am putut lăsa să lumineze această inaugurare asupra vieţii noastre antroposofice chiar în prezenţa noului creator al Misteriului de la Eleusis, care ne-a bucurat cu existenţa sa în cadrul vieţii noastre spirituale central-europene de mai mulţi ani încoace, trebuie să o privim ca pe una dintre cele mai benefice stele ce veghează asupra strădaniei noastre.

Am spus că ceea ce tocmai am rostit acum este, privit dinspre o latură, un gând din inimă; privit dinspre cealaltă latură este un gând izvorât în întregime din cea mai obiectivă şi mai lucidă convingere. Faptul că am rostit-o astăzi provine din aceea că sunt întru totul de acord cu maxima lui Goethe, care răsună ca o minunată perlă de înţelepciune în viaţa noastră de cunoaştere: Adevărat este doar ceea ce se dovedeşte roditor [ Nota 9 ]. Şi dacă în tot ceea ce noi am reuşit să facem de-a lungul anilor se observă cât de cât ceva rodnic, trebuie să recunoaştem că gândul care a însufleţit de mulţi ani această acţiune a noastră, care a fost tot timpul prezent ca un oaspete tainic, ca un tovarăş de luptă secret, s-a dovedit adevărat prin fecunditatea sa. Referitor la tot ceea ce am mai putea adăuga la gândurile deja exprimate despre Ifigenia şi Persefona vom reveni – ilustrator – în modul cel mai divers în zilele care urmează, cu ocazia discuţiilor despre minunile din natură, despre încercările sufleteşti şi revelaţiile spirituale. Să mai amintim doar că, după cum Ifigenia este fiica lui Agamemnon, care face parte dintre acei eroi la care vechea civilizaţie greacă se raportează atunci când are în vedere cultivarea intelectualităţii la scara cea mai mare, cu toate aspectele ei practice şi chiar războinice, tot aşa Persefona este fiica Demetrei. Vom vedea imediat că Demetra este regenta celor mai mari minuni ale naturii, o formă originară a simţirii, gândirii şi voirii omeneşti, al căror copil cu adevărat este Persefona. Acea formă originară ne trimite cu gândul la epoci în care viaţa creierului omenesc nu era separată încă de restul vieţii trupeşti, în care, să zicem aşa, hrănirea prin intermediul substanţelor din exterior şi gândirea prin instrumentul creierului nu erau două funcţiuni omeneşti diferite. Pe atunci încă se mai simţea cum gândul trăieşte efectiv afară când semănătura prosperă pe câmpuri, că speranţa se răspândeşte în mod real acolo, afară, peste câmpuri şi străbate acţiunea miraculoasă a naturii, asemenea cântecului ciocârliei. Se mai simţea încă cum odată cu partea materială este atrasă în interior viaţa spirituală, că ea se cufundă în trupul omenesc, se limpezeşte, se purifică, devine spirit ca muma originară din care se naşte elementar Persefona în fiinţa omenească însăşi. Numele Demetrei ne poartă cu gândul la acele timpuri străvechi ale evoluţiei omenirii în care natura omenească mai acţiona încă în mod unitar, astfel încât ceea ce era prelucrare trupească era în acelaşi timp un ceva spiritual, în care tot ceea ce era prelucrare trupească era intim unit cu prelucrarea spirituală a gândului. Iar felul în care se întâmplau toate acestea nu ni-l poate arăta decât privirea în Cronica Akasha [ Nota 10 ]. Că Persefona este cu adevărat fiica Demetrei, acest lucru ne este dezvăluit tocmai de către această cercetare a Cronicii Akasha. Şi la fel ni se va învedera că în acea figură, ce va apărea imediat în noua creaţie a Misteriului de la Eleusis, în Eros, este redat de fapt, conform vechiului mod de a percepe al grecului, ceva prin care forţele Demetrei au devenit, în omenirea ce a evoluat treptat, ceea ce sunt ele astăzi. Dar la fel este adusă, ca prin farmec, în faţa sufletului nostru întreaga minune a naturii omeneşti, îndată ce Demetra stă în faţa noastră cu avertismentul serios al unei puteri originare, ce străbate magic din veşnicii întreaga simţire omenească. Când Demetra stă în faţa noastră, ceva ne vorbeşte din veşniciile timpurilor ca un impuls al naturii omeneşti. Aceasta o simţim revărsându-se de pe scenă atunci când Demetra, cel mai mare reprezentant al acestei puteri originare, pe care noi o desemnăm astăzi doar prin numele abstract al castităţii omeneşti, stă în faţa noastră cu întreaga ei realitate fecundă, care nu este asceză, care include în acelaşi timp iubirea originară a omenirii. Pe de altă parte, ce ne parvine dinspre Eros? Iubirea nevinovată în germene. Regentul ei este Eros, aşa o simţeau grecii.

Şi acum urmează dezvoltarea dramei. Ce forţe acţionează de la bun început de-a lungul întregii drame, cu o putere însufleţitoare tragică? Alternanţa între castitate, care este totodată iubire originară şi fecunditate, şi iubirea nevinovată, înainte de a îmboboci, iată ceea ce domneşte în cadrul dramei, după cum afară, printre minunile triviale ale naturii, domnesc forţele electricităţii pozitive şi negative. Astfel, în spaţiul în care se revarsă această dramă originară importantă a omenirii putem simţi curgând ceva din presentimentul mai mult sau mai puţin inconştient, sau conştient, al forţelor ce urcă din timpuri imemoriale ale omenirii şi se răspândesc în tot ceea ce formează viaţa noastră modernă. Numai că, într-un fel – şi aici indic din nou ceva ce va fi dezvoltat în zilele care urmează –, acele curente originare, curentul Demetrei şi curentul lui Eros, vor fi din ce în ce mai mult asimilate în viitorul omenirii de acele curente care au trebuit să fie sugerate prin cele trei făpturi, Luna, Astrid şi Philia [ Nota 11 ]. În faţa sufletului nostru trebuie să se producă o legătură vie între curentele Demetra, Eros şi, la mijloc, între acestea, Persefona, pe de o parte şi ceea ce stă să mijească astăzi, într-o formă deocamdată slab conturată şi impersonală, pe de altă parte. Este ca un fel de conştiinţă a spiritului, care răsună deocamdată dintr-un străfund nedefinit şi care astăzi nu poate fi adus încă pe scenă. Este doar o voce din exterior şi sunt aceste trei făpturi, adevărate fiice ale Demetrei: Luna, Philia şi Astrid.

Am încercat să vă caracterizez sentimentele care au făcut ca Misteriul de la Eleusis, în noua sa formă creată de Edouard Schuré, să fie pus la începutul dezbaterilor noastre spiritual-ştiinţifice. Dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, prin toate cele ce au premers aceşti ultimi ani, veţi privi desigur expunerile noastre referitoare la această operă atât de importantă cu acea privire care ar trebui să fie atât de naturală pentru toţi aceia care se află în cadrul curentului nostru antroposofie. Ce cere, în fond, această privire de la noi? Ei bine, astăzi este extraordinar de uşor, chiar la îndemâna oricărui copil, să ni se înşire, făcându-se legătura cu ceea ce oferă arta dramatică în exterior, în lume, erorile şi poate diletantismele pe care le facem noi toţi atunci când încerăm cu forţele noastre slabe să abordăm o operă atât de importantă precum „Misteriul de la Eleusis”. Pe noi nu ne interesează însă absolut deloc, sau n-ar trebui să ne intereseze, să caracterizăm, să reprezentăm pe scenă situaţii în modul în care se face aceasta afară, pe scenele noastre actuale. Însă aceia care presimt încă de pe acum ceea ce încercăm noi să facem prin imprimarea specificului cunoaşterii spirituale în artă ştiu că pe noi ne interesează cu totul altceva. Ei vor fi ştiind şi că toate acestea, care pot atinge o anumită perfecţiune abia în viitor, trebuie să apară în prezent într-o formă imperfectă. Menirea noastră nu este aceea de a concura cu producţiile scenice din exterior. Noi nu ne gândim sub nicio formă să facem ceva similar cu alte producţii scenice din afară, iar simpla comparaţie cu acestea este o eroare. Critica de artă poate să spună orice vrea cu privire la ceea ce se cere astăzi în cadrul reprezentărilor scenice exterioare, cu privire însă la ceea ce vrea, ceea ce trebuie să vrea ştiinţa spiritului, chiar şi în ceea ce priveşte arta, aceasta este un diletantism.

Şi aceia dintre dumneavoastră care simt împreună cu mine, care pot împărtăşi acel sentiment profund de recunoştinţă pe care îl simt eu de fiecare dată la momentul de debut al activităţilor noastre müncheneze faţă de toţi aceia care sunt gata să dea o mână de ajutor pentru realizarea acestor activităţi, acei prieteni dintre dumneavoastră care simt aceasta, nu vor considera nelalocul lui, nu vor considera ca fiind ceva personal dacă şi în acest an, din nou, voi adresa la sfârşitul acestei prelegeri introductive un gând de profundă recunoştinţă. Nu sunt numai multe mâini care contribuie pentru a face posibile aceste activităţi, ci sunt suflete care chiar s-au pătruns de ceea ce poate să fie fructul cel mai frumos al vieţii de strădanie spirituală, pe care eu l-aş numi căldură spirituală. Iar această căldură spirituală, cu adevărat, nu rămâne niciodată fără urmări, fără o posibilitate de dezvoltare treptată a a aceea ce se vrea în câmpul respectiv. Şi la fel ne aflăm de fiecare dată când pornim să pregătim toate acestea, la început doar micul grup de oameni, care aici, în München, sunt precursorii societăţii mai mari, care apoi se reuneşte pătrunsă de căldură spirituală, iar noi avem credinţa în acţiunea noastră, chiar dacă la început toate merg cu poticneli: credinţa că trebuie să meargă. Şi reuşim până la nivelul pe care îl putem noi atinge. Prin această întreprindere noi găsim mereu dovada realităţilor, faptul că lumea este guvernată de forţe spirituale, că ele ne ajută, că noi ne putem lăsa în seama lor. Şi dacă câteodată s-ar putea să ni se pară că lucrurile nu merg, atunci ne spunem că, dacă se întâmplă să fie aşa, aceasta ar fi în sensul forţelor aflate în spatele acţiunii noastre. Şi atunci ar fi drept ca lucrurile să nu meargă. Astfel noi nu acţionăm şi nu ne gândim absolut deloc la ceea ce ne-am reprezentat că trebuie să rezulte în final. Noi ne gândim la forţele spirituale faţă de care vrem, în sensul epocii noastre, să aducem o mică, o palidă jertfă, jertfa intelectualităţii actuale pe altarul aprofundării religioase a inimii omeneşti. Şi este frumos să vedem cum, în mod miraculos, această căldură spirituală există realmente la acel mic grupuleţ de oameni, cum fiecare dintre ei, efectuând munca, nicidecum uşoară, de jertfă, vieţuieşte efectiv spiritualul. Este o muncă frăţească aceea pe care ceilalţi, care colaborează aici, ne-o prestează nouă; iar cine înţelege ce am vrut să spun prin aceste cuvinte, va resimţi împreună cu mine sentimentele de recunoştinţă cărora vreau să le dau expresie chiar în această clipă.

Primul nostru gând de mulţumire se îndreaptă, desigur, spre creatorul noului „Misteriu de la Eleusis”, dar cele mai multe sentimente de recunoştinţă se îndreaptă spre colaboratorii mei din timpul pregătirilor acestor festivităţi müncheneze. Înainte de toate, aş vrea să-i amintesc pe cei care prin acţiunile lor, străbătute de o astfel de căldură spirituală plină de iubire în slujba ştiinţei spiritului, s-au încumetat să-şi unească astăzi frumoasa şi calda lor dispoziţie cu ceea ce vrem noi aici. Permiteţi-mi mai întâi să-mi satisfac o profundă dorinţă a inimii amintind cele două personalităţi [ Nota 12 ] care şi-au adus aici o contribuţie cu totul deosebită, astfel încât peste tot vedem radiind cea mai frumoasă unitate între gândirea lor spirituală şi munca lor pur tehnică, depusă cu ocazia evenimentului nostru munchenez: domnişora Stinde şi baroana Kalckreuth. Permiteţi-mi să-l pomenesc pe iubitul nostru prieten Adolf Arenson [ Nota 13 ], care ca şi în anii precedenţi a aranjat partea muzicală pentru toate cele trei dimineţi. Las la latitudinea propriilor dumneavoastră inimi şi propriilor dumneavoastră suflete să aprecieze aceste prestaţii. Eu însumi consider ca un noroc deosebit al sorţii ca iubitul nostru prieten Arenson să contribuie chiar în acest mod, cu partea muzicală a activităţilor, la munca noastră de ansamblu. Şi, de asemenea, eu resimt ca un destin extrem de favorabil faptul că decorul scenic, care îmi stăruie în faţa ochilor ca fiind străbătut de o adiere cu adevărat religioasă, să fie realizat într-un mod atât de magistral de iubita noastră domnişoară von Eckhardstein [ Nota 14 ]. Pentru mine, dragii mei prieteni, fiecare pată de culoare, roşie şi albastră, fiecare nuanţă, strălucitoare sau mată, din decorul scenei sunt importante şi cu sens, iar faptul că acest lucru este simţit de către personalitatea pe care am pomenit-o, este un lucru pe care noi trebuie să-l percepem ca o muncă cu adevărat purtată de spirit. Şi aş mai dori să vă atrag atenţia asupra tablourilor care vi s-au arătat în planul mai îndepărtat al scenei, cu care pictorii noştri [ Nota 15 ], domnul Linde, domnul Volckert şi domnul Hass, au contribuit la inaugurările noastre dramatice; prin această indicaţie vreau să vă fac să înţelegeţi că în sufletele acestor personalităţi s-a revărsat gândul spiritual că el îşi păstrează realmente forţa până în vârful pensulei. Ceea ce dumneavoastră vedeţi în cadrul decorului de pe scenă, aşa cum l-au conceput cei trei pe care i-am numit, este spiritualitate. În tot ceea ce s-a menţionat aici noi nu vedem, desigur, ceva încheiat, ceva desăvârşit, ci ceva ce constituie începutul unei voinţe, iar prin ceea ce se vrea a se face şi deocamdată nu poate fi realizat noi am dori să se observe felul în care se poate gândi configurarea pe mai departe a artei. De aceea, pentru noi, faptul că şi aranjamentul dramatic interior se află exclusiv în mâinile unor interpreţi ce tind spre o cunoaştere spirituală este de o importanţă neţărmurită, căci eu aş dori – nu dintr-o înclinaţie personală, ci pentru că trebuie – să ştiu că nici măcar un singur cuvânt din aceste producţii dramatice ale noastre nu este rostit pe scenă de către cineva având o altă părere, chiar şi dacă acest cuvânt ar fi rostit cu cea mai mare perfecţiune artistică şi cu cel mai mare rafinament artistic al tehnicii scenice actoriceşti actuale. Căci este de dorit cu totul altceva decât această tehnică scenică exterioară. Nu se vrea ceea ce este numit astăzi artă. Se vrea însă ca în fiecare suflet ce stă acolo pe scenă şi joacă împreună cu ceilalţi inima să vorbească dintr-o căldură sprituală; ca din întregul mod de interpretare, mai mult sau mai puţin bun, să răzbată o astfel de adiere, prin care să vieţuim căldura spirituală drept artă şi arta drept căldură spirituală. De aceea fiecare dintre participanţii la aceste manifestări inaugurale din cadrul ciclului nostru münchenez ar trebui să resimtă: aici, când se rosteşte ceva, nu există cuvânt care să nu fie resimţit în acelaşi timp şi în străfundul sufletului interpretului. Aceasta produce într-o anumită privinţă acea ingenuitate artistică pe care un altul care nu vrea să simtă spiritual, o poate resimţi drept diletantism, dar care este începutul a ceva ce trebuie să vină aici, începutul a ceva ce cândva va fi resimţit, în sensul cel mai profund şi cel mai spiritual al cuvântului, drept adevăr artistic, oricât de imperfect şi de amatoresc vi s-ar părea el astăzi. De aceea niciodată nu se va încerca în vreun fel, iubiţii mei prieteni, să se vină spre dumneavoastră, care aveţi înţelegerea necesară, cu accente dramatice. Dumneavoastră veţi suporta liniştiţi orice lungire, dacă situaţia o cere la un moment dat. Pentru noi nimic nu este prea lung, nimic nu este, din punctul de vedere obişnuit în ziua de astăzi, prea nedramatic, deoarece noi nu ne orietăm după cerinţele exterioare ale artei dramatice, ci după necesităţile interioare, şi nu ne vom dezice niciodată de convingerile noastre dramatice. Dacă luăm, de pildă, basmul pe care Felicia îl povesteşte lui Capesius în tabloul cinci din „Încercarea sufletului”, un spectator obişnuit de teatru ar putea spune: Mă plictiseşte de moarte. – Noi nu o să ne sfiim niciodată să aducem pe scenă această plictiseală, dacă adevărul dramatic în sensul spiritual o cere. Iar libertatea dramatică pretinde ca fiecare individualitate ce ne arată iubire să-şi dea concursul, să încerce să acţioneze în mod liber la locul lui, astfel încât fiecare să poată resimţi ceea ce face şi spune pe scenă ca pe propriul lui cuvânt şi sentiment, ca pe ceva ce porneşte de la el însuşi. Dumneavoastră nu veţi vedea în ceea ce

facem noi domnind o regie tiranică, aşa cum se obişnuieşte mai nou în foarte multe locuri. În schimb veţi vedea domnind, chiar dacă amatoresc şi imperfect, acel spirit ce se răspândeşte invizibil, ca o boare peste evenimentul nostru, acţionând unitar, dar tocmai de aceea diferit în fiecare suflet omenesc. De aceea, când te afli în centrul unei astfel de acţiuni, cum este cea a noastră, resimţi în primul rând acea recunoştinţă profundă faţă de tot ceea ce a adus ca jertfă fiecare interpret [ Nota 16 ]. Faţă de toţi, începând cu domnişoara von Sivers până la cei care au avut roluri mai mici, trebuie să menţionăm aici acest sentiment de recunoştinţă. Nu este posibil să-i enumerăm pe toţi, deoarece atât de mulţi şi-au oferit ajutorul. Dar toţi au făcut foarte mult. Vreau numai să-l menţionez pe acela care, într-o formă plină de dăruire, s-a dedicat unui rol important în anul acesta, un rol ce mie îmi stă în mod deosebit la inimă şi care este foarte greu, deoarece ridică dificultăţi interioare mari: am în vedere rolul lui Capesius, interpretat de iubitul nostrui domn Doser. Vreau să amintesc şi felul plin de abnegaţie în care iubitul nostru domn Seiling s-a dedicat, iată sunt deja doi ani, interpretării acelei entităţi, acelei fiinţe, pe care eu aş numi-o conştiinţa dramatică, care astăzi nu poate apărea încă pe scenă, care îşi poate demonstra vivacitatea prin faptul că nu apare în persoană pe scenă, şi felul în care acelaşi domn Seiling a prezentat cu mare măiestrie în faţa noastră, în anul precedent şi în acest an, rolul lui Strader. Prestaţii precum cea oferită în tabloul patru de acel dialog dramatic dintre Capesius şi Strader ne dau deja ocazia să simţim în suflet la ce se va ajunge cândva, atunci când arta va fi străbătută de pulsul cunoaşterii spirituale ca de sângele ei vital şi când cunoaşterea sprituală va fi configurată de artă ca de propria-i corporalitate. De aceea, când în faţa ochilor noştri s-a derulat acest frumos punct al prestaţiei dramatice din tabloul patru, am resimţit o mulţumire profundă.

Şi acum, aş putea continua înzecit acest discurs de mulţumire. Aş putea, în ultimul rând, să vă mulţumesc chiar dumneavoastră, tuturor celor care aţi manifestat în suflet înţelegere pentru ceea ce va deveni necesar într-o artă dramatică viitoare, ca invizibilul să domnească alături de vizibil, ca sugestia să meargă în paralel cu reprezentarea exterioară mai grosieră, ca personajele să fie plasate afară într-o lumină mai favorabilă a rampei, să zic aşa, şi altele, ce trebuie sădit mai mult incifrat în străfundul cuvântului omenesc. Ceea ce s-a intenţionat şi se va resimţi din ce în ce mai mult ca adevărată intenţie prin cele trei personaje, Philia, Astrid şi Luna, nu poate fi pus în lumină decât dinspre o anumită latură, cea care ne şi întâmpină în cele trei făpturi atunci când ele apar fizic pe scenă. Dar prin aceste trei făpturi, prin care s-au avut în vedere impulsuri importante ale evoluţiei omenirii, sunt atinse, de asemenea, taine sufleteşti intime, cu care nu poţi să te descurci decât dacă reuneşti ceea ce, pe de o parte, este împins în lumina puternică şi insistentă a rampei şi ceea ce, pe de altă parte, este sugerat prin intimitatea cuvântului la cele trei figuri feminine. Aceste trei figuri feminine, care acţionează în lumina argintie a Lunii şi care formează din plăsmuirile efemere ale naturii picăturii de apă acel receptacul, care este un reprezentant intim pentru ceea ce vor ele, în lumina lor mai vizibilă şi în lumina lor mai intimă – aceste trei personaje, care ne apar în basm în lumina argintie a Lunii şi ne arată că ele însoţesc sufletele omeneşti ca prieteni intimi ai sufletului nostru, că ele se formează în anii copilăriei şi se plămădesc pe parcursul a de trei ori trei sute şaizeci de săptămâni, nu pot fi înţelese decât dacă se pătrunde în ambele aspecte: acela care captivează, care farmecă mintea şi este prezentat exterior vizibil într-un mod mai rudementar pe scenă, şi acela al povestirii unui basm intim, care pentru spectatorul de teatru modern poate fi atât de plictisitor, dar care este singurul ce poate reda acea intimitate aflată în făpturi precum cele trei, Luna, Astrid şi Philia. Şi dacă ne uităm că astăzi există deja un număr de suflete ce pot avea o simţire imparţială şi pură faţă de ceva ce altminteri nu este atât de uşor adus pe scenă, atunci putem spune că ştiinţa spiritului este recunoscătoare profunzimilor acestor suflete, dumneavoastră tuturor, pentru că aţi vrut să vă conduceţi şi să vă călăuziţi sufletele întru a resimţi şi a recepta ceea ce se vrea a se face aici în slujba cunoaşterii spirituale. Şi, după toate acestea, veţi privi ca pe ceva obiectiv faptul de a se da curs, la sfârşitul acestei părţi introductive, la cele ce vor fi dezbătute în zilele care urmează, tocmai acestor sentimente de recunoştinţă. Şi o bucurie plină de recunoştinţă o resimt de fiecare dată văzând nu numai felul cum lucrează împreună iubiţii noştri colaboratori şi cum se implică în ceva nou, ca de exemplu iubitul nostru domn Mercklein [ Nota 17 ], care interpretează rolul lui Ahriman, ci şi plăcerea cu care lucrează pentru noi aceia care deocamdată stau departe de viaţa spiritual-ştiinţifică, precum personalul de scenă. Aceasta se observă, şi eu resimt, de fapt, o anumită recunoştinţă de fiecare dată când un lucrător sau altul vine şi spune că ar dori şi el să aibă o carte. Toate acestea – o ştiu foarte bine iubiţii mei prieteni – sunt imperfecte şi doar la început, dar ele sunt ceva despre care putem spune că dă roade, că va acţiona în viitor. Şi dacă din ceea ce am putut face noi aici la debutul evenimentului nostru central münchenez rămânem în suflet cu un lucru: că ştiinţa spiritului nu trebuie să fie ceva abstract, ceva ce se practică precum în viaţă, ci că ea are legătură cu ansamblul condiţiilor noastre de viaţă, atunci puţinul ce urmează a fi realizat prin aceasta şi-a făcut, pentru început, efectul. Atunci s-a atins ceva din ceea ce am vrut noi. În acest spirit vă adresez salutul meu astăzi, la începutul acestui ciclu, ce va fi consacrat câtorva consideraţii referitoare la nişte aspecte care ne întâmpină atunci când ne îndreptăm privirea spre Cosmosul mare, când resimţim acel lucru despre care în civilizaţia antică grecească se spunea că de la el porneşte orice teosofie, orice filosofie; când resimţim ceea ce se cheamă minunare, de la care provine şi cuvântul minune, când vieţuim ceva dintr-un presentiment a ceea ce numim încercare sufletească şi presimţim ceva din acel lucru ce ne apare ca o mântuire de orice minunare, ca o eliberare de orice încercare: revelaţiile spirituale. Ceea ce poate fi resimţit din toate aceste trei lucruri: din minunile naturii, din încercările sufleteşti, din revelaţiile spirituale mântuitoare, va face obiectul consideraţiilor noastre următoare.