Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a III-a

München, 20 august 1911

În acest ciclu de conferinţe sper să vă pot oferi, dinspre o anumită latură, o privire de ansamblu asupra unor fapte importante ale ştiinţei spiritului. Firul sau dispoziţia generală ce trebuie să însoţească acest demers nu o veţi putea sesiza decât în ultimele conferinţe, deoarece trebuie abordată o serie întreagă de probleme, ce se vor închega ulterior, în ultimele zile, într-o imagine de ansamblu. În ultimele două seri m-am referit de mai multe ori la Misteriul de la Eleusis, la mitologia greacă; voi mai avea încă multe ocazii să mă refer la reprezentaţiile noastre. Că în acest ciclu noi urmărim şi un alt ţel o veţi putea recunoaşte abia la sfârşit. În această seară aş vrea, privit dintr-o altă direcţie, să vă trezesc puţin sentimentul că ştiinţa spiritului urmăreşte în prezent să ajungă la acea mare şi viguroasă înţelepciune, din care noi am văzut o mică părticică, că ea străluminează toate acele figuri şi imagini şi ştiri despre Misterii ce au ajuns până la noi din vechea Eladă. Dacă vrem însă să presimţim întreaga misiune şi sarcină a ştiinţei spiritului în ziua de azi, trebuie, iubiţii mei prieteni, să ne familiarizăm mai întâi cu faptul că multe reprezentări, multe noţiuni dominante din prezent trebuie să se schimbe. Iar în această privinţă omul actual este deseori de-a dreptul miop, nu gândeşte dincolo de clipa prezentă. Tocmai din acest motiv, pentru a trezi un sentiment despre cum ar trebui să ne schimbăm modul de reprezentare, gândirea noastră însăşi, dacă vrem într-adevăr să desluşim misiunea ştiinţei spiritului, am făcut apel la tipologia cu totul aparte a concepţiei greceşti despre lume şi viaţă, despre raportul omului faţă de lumea spirituală. Căci inima grecească, sufletul grecesc au simţit cu totul altfel decât simte omul modern în această privinţă. Şi astăzi, chiar acum la început, aş dori să menţionez un fapt.

Dumneavoastră tuturor vă este bine cunoscută o noţiune, o idee, pe care astăzi nu numai că o folosim curent în vocabularul limbii noastre şi al tuturor limbilor, dar ea a intrat şi în denumirea unei anumite direcţii ştiinţifice. Este vorba de cuvântul natură. Când este pronunţat cuvântul natură, imediat iau naştere o mulţime întreagă de reprezentări legate de ceea ce simte sufletul actual privitor la un lucru desemnat drept natură. Şi noi contrapunem atunci natura sufletului sau spiritului. Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, tot ceea ce crede omul actual atunci când utilizează cuvântul natură, tot ceea ce desemnăm noi astăzi drept natură, pur şi simplu nu exista pentru o gândire grecească veche. Ceea ce desemnaţi astăzi cu acest cuvânt trebuie şters complet din minte, dacă vreţi să pătrundeţi în gândirea grecului antic. Acel dualism, acea opoziţie dintre natură şi spirit pe care noi o resimţim astăzi nu era cunoscută de grecul din Antichitate. Când îşi îndrepta privirea spre fenomenele exterioare, aşa cum se desfăşoară ele în pădure şi câmpie, în Soare şi Lună, în lumea stelelor, vechiul grec nu resimţea încă o existenţă naturală golită de spirit, ci pentru el tot ceea ce se întâmpla acolo în lume era fapta unor entităţi spirituale, aşa cum pentru noi o faptă oarecare, cum ar fi, de exemplu, cea constând dintr-o mişcare a mâinii, este expresia activităţii noastre sufleteşti. Când noi mişcăm mâna de la stânga spre dreapta ştim că la baza acestei mişcări se află o activitate sufletească, şi nu vorbim de o opoziţie între mişcarea propriu-zisă a mâinii şi voinţa noastră, ci ştim că ceea ce se mişcă acolo drept mâna şi voinţa noastră, sub formă de impuls de mişcare, constituie o unitate. Când facem un gest ce aparţine sufletului nostru, noi încă mai simţim unitatea. Când însă ne întoarcem privirea spre mersul Soarelui şi Lunii, când privim norii care se deplasează, când percepem aerul în mişcare sub formă de vânt, atunci noi nu mai vedem cum vedea vechiul grec, ceva asemănător mişcărilor mâinii sau nişte gesturi ale unor entităţi divin-spirituale, ci ceva ce noi privim conform unor legi exterioare abstracte, pur matematice-mecanice. Vechiul grec nu cunoştea o astfel de natură, care este analizată după legi matematico-mecanice, pur exterioare, care nu descrie direct fizionomia exterioară a acţiunii divin-spirituale. Vom vedea cum a luat naştere noţiunea de natură, aşa cum o utilizează azi omul modern.

Spirit şi natură erau, aşadar, în deplină armonie în acele timpuri străvechi. De aceea nici nu existau încă pentru vechiul grec aceleaşi conotaţii ca cele de astăzi pentru ceea ce noi numim minune. Dacă facem abstracţie acum de nuanţările de fineţe, putem spune astăzi că vedem o minune atunci când percepem în lumea exterioară un proces care nu poate fi explicat după legile naturale cunoscute sau înrudite cu ele şi care presupune intervenţia nemijlocită a spiritului. Acolo unde omul ar percepe nemijlocit un spiritual, pe care nu l-ar putea înţelege şi explica exclusiv conform legilor exterioare, matematico-mecanice, el ar vorbi de ceva care-l face să se minuneze. Vechiul grec nu putea vorbi în acest sens de un lucru demn de mirare, căci lui îi era clar că tot ceea ce se întâmpla în natură se datora spiritului, indiferent dacă era vorba de întâmplări curente ce se înscriu în ordinea noastră naturală sau de raporturi naturale mai rare. Una era mai rară, cealaltă constituia obişnuitul, însă spiritul, creaţia divin-spirituală şi acţiunea divin-spirituală, era pentru el în toate, în orice eveniment din natură. Vedeţi deci ce modificare au suferit aceste noţiuni. De aceea, faptul că noi resimţim intervenţia spirituală în evenimentele exterioare ale planului fizic ca pe o minune, ca pe ceva ce iese din cursul obişnuit al evenimentelor, este de asemenea ceva funciarmente caracteristic epocii actuale. Această delimitare strictă între ceva ce se crede a fi stăpânit de legi naturale şi ceva în care trebuie să recunoaştem o intervenţie nemijlocită a lumilor spirituale este proprie doar felului modern de a simţi.

Vă vorbeam ieri despre coexistenţa armonioasă a două curente, curentul Demetra-Persefona şi curentul Agamemnon-Ifigenia, dacă pot spune aşa. Ele trebuie reunite prin misiunea ştiinţei spiritului. Referitor la unirea acestor două curente, noi am putea să vorbim şi despre necesitatea ca omenirea să înveţe din nou să simtă că pretutindeni, în întâmplările obişnuite de zi cu zi şi în cele mai puţin obişnuite, este activ spiritualul. Pentru aceasta însă este necesar ca acest simţământ al omului modern despre existenţa celor două curente să se reveleze şi sufletului său, ca el să îşi spună clar: Pe de o parte eu am aici acele lucruri ce se încadrează, ca un sistem natural, în legile pe care le recunoaşte fizicianul, chimistul, fiziologul, biologul, şi pe de altă parte am nişte întâmplări ce pot fi urmărite simplu, la fel ca şi celelalte fapte ce se înscriu în legile fizice, matematico-chimice, dar care nu pot fi explicate dacă nu se recunoaşte ca realitate existenţa unei urzeli şi a unei vieţi spirituale în spatele planului fizic.

În drama rosicruciană vedeţi transpus în sufletul lui Strader tot acest conflict, creat în sufletul omenesc de dihotomia reprezentată de cele două contrarii, natură şi spirit, şi în acelaşi timp de dorul după reunirea celor două. Iar felul în care acţionează o întâmplare ce iese din făgaşul obişnuit al legilor naturale – precum viziunea Theodorei – asupra cuiva obişnuit să considere valabil doar ceea ce cade sub incidenţa legilor fizicii şi chimiei, faptul că acea întâmplare poate acţiona asupra sufletului ca o probă, ca o încercare sufletească, îl puteţi vedea, de asemenea, urmărind caracterul şi evenimentele sufleteşti prin care trece Strader în drama-misteriu Poarta iniţierii. Prin aceasta aveţi cristalizat, însă doar aproximativ, ceea ce se exprimă în nenumărate suflete moderne drept sentiment al acestei opoziţii. Aceste suflete de tipul lui Strader sunt foarte multe în ziua de azi. Pentru ele este necesar, pe de o parte, să sesizeze aspectul neobişnuit, paradoxal dintr-un curs normal, regulat al unor fapte naturale, ce pot fi explicate prin legile fizicii, chimiei, biologiei etc. Pe de altă parte, este necesar ca aceste suflete să ajungă să observe şi acele evenimente ce apar pe plan fizic, dar care sunt catalogate de către mentalitatea pur materialistă drept minuni, şi ca atare nu sunt luate în seamă sau sunt considerate ca fiind o imposibilitate.

Am mai menţionat şi cu alte ocazii că meritul de a semnala astfel de fapte legate frumos, într-un mod cum este necesar pentru mişcarea teosofică actuală, îi revine prietenului nostru Ludwig Deinhard [ Nota 25 ]. În prima parte a cărţii sale Misterul omului veţi vedea chiar această latură a vieţii moderne şi indicarea corectă a faptelor planului fizic şi a substratului lor din lumea spirituală, veţi vedea cum poate spiritul modern să ia în considerare şi să ţină seama de această latură, absolut necesară pentru mişcarea noastră. În această privinţă este de o importanţă extraordinară că noi avem acum această carte, ce poate fi utilă şi poate acţiona cu rost, în special dacă ajunge în mâinile prietenilor noştri, deoarece ei pot deschide cu această ocazie şi o altă cale de acces în lumea spirituală pentru sufletele ce stau deoparate, care au nevoie şi de o altă cale de acces decât cei ce simt deja fiorul esoteric. Şi întrucât în această carte se încearcă o armonizare justă a uneia dintre căi, cea a gândirii ştiinţifice moderne, cu esoterismul nostru, ea este, în mâinile prietenilor noştri, un mijloc excelent de a sluji ştiinţa spiritului tocmai în epoca noastră.

Astfel, noi putem spune că astăzi există un dor de a aplana contradicţia dintre natură şi spirit, care în vechea Eladă încă nu exista. Faptul că se fac încercări – găsiţi aceste încercări şi în cartea de care am amintit –, că se întemeiază societăţi ce urmăresc urzirea şi fiinţarea şi a altor legi din lumea fizică decât cele pur chimice, fiziologice, biologice, este o dovadă că în cercurile cele mai largi se resimte un dor de a depăşi această contradicţie. În cadrul mişcării noastre spiritual-ştiinţifice există, aşadar, misiunea concilierii, a armonizării contradicţiei dintre spirit şi natură. Noi trebuie, să zicem aşa, să ne extragem cunoaşterea din noile surse ale concepţiei spiritual-ştiinţifice, trebuie să fim din nou în stare de a vedea în cele ce ne înconjoară mai mult decât vede ochiul fizicianului sau al chimistului sau al anatomistului sau al fiziologului sau al biologului. În plus, trebuie să pornim efectiv de la omul însuşi, care ne desfide în mod categoric să studiem nu numai legile chimice şi fizice ce acţionează în corpul fizic, ci şi interacţiunea fizicului, sufletescului şi spiritualului, care pentru un observator atent pot apărea pretutindeni în faţa ochiului lui spiritual şi, într-un mod mult mai evident, în faţa ochilor lui exteriori.

Omul modern nu mai resimte acea intervenţie a forţei Demetrei sau a forţei Persefonei în organismul omenesc, pe care eu nu am putut decât să v-o schiţez. El nu mai resimte realitatea fundamentală că purtăm în noi ceea ce este revărsat afară, în Univers. Grecul simţea asta. Aşa, de exemplu, el simţea, chiar dacă nu se putea exprima în sensul nostru modern, un adevăr asupra căruia ştiinţa spiritului modernă abia acum începe să se convingă – un adevăr pe care eu vi l-aş tălmăci în felul care urmează. Dumneavoastră vă îndreptaţi astăzi privirea spre curcubeu. Câtă vreme nu vi-l puteţi explica, el rămâne o minune a naturii, o minune cosmică ca orice altceva. Să zicem că din sfera, din ambianţa noastră cotidiană ne apare dintr-odată în faţa ochilor minunatul curcubeu, cu cele şapte culori ale sale. Facem abstracţie acum de toate explicaţiile fizice, căci fizica viitorului va avea cu totul altceva de spus, chiar şi despre curcubeu, decât fizica de astăzi. Să zicem, deci, că acolo afară privirea ne cade asupra curcubeului, ce apare parcă din sânul Universului înconjurător. Atunci noi privim în macrocosmos, în lumea cea mare. Din sânul ei se naşte curcubeul. Acum să ne îndreptăm un pic privirea spre interior. În interiorul nostru noi putem face observaţia – ea este o observaţie absolut obişnuită, numai că trebuie s-o aşezăm în lumina justă – că, de exemplu, din starea de clocire, lipsită de orice gând în care ne aflăm, ies nişte gânduri care au legătură cu ceva anume, cu alte cuvinte, că în suflet ne străfulgeră un gând. Să luăm aceste două lucruri: o realitate a macrocosmosului, aceea că din sânul Universului se naşte curcubeul, şi cealaltă realitate, că gândul se naşte în noi înşine din cealaltă viaţă sufletească a noastră. Sunt două realităţi despre care înţelepţii din Grecia antică ştiau deja un lucru, pe care oamenii prezentului vor ajunge să-l înveţe din nou prin ştiinţa spiritului. Forţele ce fac să străfulgere în microcosmosul nostru gândul sunt aceleaşi forţe ce provoacă acolo afară, în sânul Universului, curcubeul. După cum forţele Demetrei din exterior pătrund în oameni şi devin active în interior, tot aşa forţele ce în exterior formează curcubeul din ingredientele existente în natură – aici ele ar acţiona pe o scară mai extinsă, în spaţiu – acţionează în noi microcosmic, în lumea cea mică a omului; aici ele fac să străfulgere din nedefinit gândul nostru. O fizică exterioară, desigur, trece deocamdată pe lângă astfel de adevăruri, totuşi acesta este efectiv un adevăr.

Tot ceea ce există acolo afară, în spaţiu, există şi în noi. Omul nu recunoaşte încă consonanţa deplină a forţelor ce acţionează tainic în el însuşi şi a celor ce sunt active afară, în macrocosmos, poate chiar consideră aceasta o visătorie, o fantazare. Vechiul grec nu putea spune tot ceea ce v-am spus eu acum, deoarece el nu pătrundea toate aceste lucruri cu ajutorul unei culturi intelectuale, dar toate acestea trăiau în viaţa sa sufletească subconştientă, el le vedea sau le simţea clarvăzător. Şi dacă vrem să exprimăm acum acest sentiment în cuvintele noastre moderne, trebuie să spunem: Vechiul grec simţea, de exemplu, că în interiorul lui acţionau acele forţe ce făceau să străfulgere gândul şi că acestea erau aceleaşi forţe ce organizează afară curcubeul. Aşa simţea el. Apoi el se întreba: Dacă aici, în interior, forţele sufleteşti sunt cele ce fac să străfulgere gândul, ce anume acţionează afară, ce spiritual este răspândit în depărtările spaţiului: sus şi jos, dreapta şi stânga, înainte şi înapoi? Ce se întinde peste tot în spaţiu? Dacă în interior avem forţele sufleteşti care fac să străfulgere în interior gândul, să străfulgere afară curcubeul, aurora dimineţii şi amurgul serii, strălucirea şi lumina norilor, acolo afară, în spaţiu, ce există? – O, acolo pentru vechiul grec era o fiinţă spirituală ce năştea din întregul eter universal toate aceste fenomene, aurora şi amurgul, curcubeul, strălucirea şi lumina norilor, fulgerul şi tunetul. Iar din acest sentiment, care aşa cum s-a spus nu devenise o cunoaştere intelectuală, ci era un sentiment elementar, s-a născut intuiţia: Acesta este Zeus. – Şi nu vom dobândi o reprezentare, şi cu atât mai puţin un sentiment a ceea ce resimţea grecul drept Zeus, dacă nu ne vom apropia de acest sentiment pe calea modului nostru spiritual-ştiinţific de a vedea lumea. Zeus era o fiinţă palpabilă bine structurată, însă pe ea nu ţi-o puteai reprezenta dacă nu aveai sentimentul că forţele care fac să străfulgere în noi gândul acţionează şi în fulgerul exterior, precum şi în curcubeu şi aşa mai departe. Astăzi însă, pe tărâmul antroposofic, atunci când privim înăuntrul omului şi vrem să ne informăm în legătură cu forţele care provoacă în noi un fenomen precum gândul sau reprezentarea, spunem că tot ceea ce străluminează şi străfulgeră în cadrul conştienţei noastre constituie ceea ce noi numim corpul astral omenesc. – Şi aici avem elementul substanţial microcosmic, corpul astral, iar întrebarea pe care tocmai am pus-o într-un mod figurat o putem reformula într-un mod spiritual-ştiinţific, spunând: În noi, microcosmic, avem corpul astral. Ce anume corespunde afară în depărtările spaţiului corpului astral, ce anume umplu toate spaţiile, în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, în sus şi jos? – După cum corpul astral este răspândit în microcosmosul nostru, la fel sunt străbătute întinderile spaţiului, la fel este împânzit eterul universal de contraimaginea macrocosmică a corpului nostru astral. Şi, de asemenea, noi putem spune: Ceea ce grecul îşi reprezenta prin figura lui Zeus este contraimaginea macrocosmică a corpului nostru astral. În noi există corpul astral, el provoacă străluminarea fenomenelor conştienţei. În afara noastră se întinde peste tot astralitatea, ce naşte din ea însăşi ca dintr-un sân cosmic curcubeul, aurora dimineţii şi amurgul serii, fulgerul şi tunetul, norii, zăpada şi aşa mai depărate. Omul actual nu are nici măcar un cuvânt care să definească ceea ce îşi imagina grecul prin Zeus, care este contraimaginea macrocosmică a corpului nostru astral.

Şi noi întrebăm în continuare. În afară de faptul că în interior străluminează gândul, reprezentarea, sentimentul timp de o clipă sau un timp foarte scurt, noi mai avem o viaţă sufletească de durată, cu pasiunile, efectele, viaţa tălăzuitoare a sentimentelor, care rămân în noi, care sunt memorate şi devin obişnuinţe. Această viaţă sufletească a noastră este de aşa natură încât după ea deosebim diferite caractere umane. Avem înaintea noastră un om dominat de pasiuni furtunoase, ce cuprind năvalnic tot ceea ce le iese în cale; avem un alt om care are faţă de lume o atitudine apatică. Aceasta este altceva decât gândul ce străluminează pentru o clipă, este ceva ce conferă structura durabilă a vieţii noastre sufleteşti, ce constituie fundamentele fericirii noastre, ale destinului nostru. Omul cu temperament năvalnic, cu pasiuni, simpatii şi antipatii vii poate, în anumite împrejurări, sub imperiul mişcărilor tălăzuitoare ale acestor simpatii şi antipatii, să comită un lucru sau altul, spre norocul sau nenorocul lui. Aceste forţe existente în noi, care reprezintă elementul mai stabil, mai durabil, devenit memorie şi obişnuinţă, sunt ceva diferit de forţele corpului astral. Aceste forţe sunt legate deja de corpul nostru eteric sau corpul vieţii; cunoaşteţi aceasta din alte conferinţe. Dar dacă ar fi să resimţim acum greceşte, ar trebui să întrebăm la rândul nostru: Există acolo, afară, în Univers, nişte forţe identice cu elementul activ în obişnuinţe, în pasiuni şi afecte durabile? – Iar grecul simţea aceasta tot aşa, fără să şi-o conştientizeze în mod intelectual, explicit. Grecul simţea că în marea tălăzuitoare, în furtunile şi uraganele ce vuiesc pe deasupra Pământului sunt active aceleaşi forţe ce pulsează în noi afectul durabil, pasiunea, obişnuinţa sau memoria. Microcosmice sunt forţele sufleteşti pe care le putem rezuma prin noţiunea de corp eteric, ce constituie sursa efectelor noastre durabile. Macrocosmice sunt forţele legate mai puternic de Pământ decât forţele lui Zeus, ce traversează depărtările spaţiului; sunt forţele ce produc vântul şi intemperiile, furtuna şi starea de acalmie atmosferică, marea liniştită şi marea spumegândă. În toate aceste fenomene pe care tocmai le-am amintit, furtună şi intemperii, mare spumegândă şi mare liniştită, uragan şi acalmie atmosferică etc., omul actual nu vede decât o natură, iar meteorologia actuală nu este decât o ştiinţă exterioară pur fizică. Pentru grecul antic nu exista o astfel de ştiinţă pur fizică, aşa cum o avem noi astăzi în meteorologie. Pentru grec ar fi fost la fel de absurd să vorbească despre o astfel de meteorologie cum ar fi pentru noi să cercetăm care sunt forţele fizice ce mişcă muşchii feţei atunci când râdem, ca şi când noi n-am şti că în aceste mişcări musculare se revarsă forţe de natură sufletească. Fenomenele meteorologice erau pentru el gesturi, efecte spirituale. Furtuna şi uraganul, vântul şi intemperiile erau doar nişte gesturi sesizabile exterior, dar care corespund aceloraşi acţiuni spirituale care se arată în noi, în microcosmos, sub formă de afecte durabile, pasiuni, memorie. Iar grecul, care în mod fiinţial mai posedă încă prin clarvedere o conştienţă despre persoana, despre regentul ce deţinea puterea centrală asupra acestor forţe din macrocosmos, atribuia aceastea lui Poseidon.

Şi, în continuare, noi vorbim astăzi despre corpul fizic omenesc ca despre componenta cea mai densă a entităţii omeneşti. Din punct de vedere microcosmic, în corpul fizic omenesc trebuie, de asemenea, să vedem tot ceea ce aparţine în noi de sfera ce nu a fost menţionată printre celelalte două lucruri amintite. De corpul astral se leagă tot ceea ce înseamnă gânduri şi reprezentări, ce apar şi dispar în noi; de corpul eteric ţine tot ceea ce apare în natura omenească ca afecte durabile, de tipul obişnuinţelor, ceva ce este mai mult decât un gând, deci ceva ce nu duce în sufletul omenesc doar o existenţă izolată de gând. Pentru ceea ce nu este nici afect pur, ci trece într-un impuls de voinţă, într-un impuls de a face ceva, omul din actuala existenţă pământească, ce se desfăşoară între naştere şi moarte, are nevoie de corpul fizic. Corpul fizic înseamnă tot ceea ce ridică simplul gând sau, de asemenea, simplul afect la nivelul de impuls volitiv, care stă iniţial la baza unei fapte din lumea fizică. Dacă vorbim, aşadar, despre impulsuri volitive, despre forţe sufleteşti din noi ce stau la baza impulsurilor de voinţă şi ne întrebăm: Ce expresie exterioară avem pentru aceste forţe sufleteşti pe care le reclamăm drept voinţă? acest lucru stă în faţa noastră sub forma întregii fizionomii a corpului fizic. Corpul fizic este expresia impulsurilor de voinţă, după cum corpul astral este expresia simplelor gânduri, iar corpul eteric expresia afectelor durabile şi a obişnuinţelor. Pentru ca voinţa să poată acţiona prin intermediul omului în lumea fizică, omul trebuie să aibă corpul fizic. În lumile superioare acţiunea volitivă este cu totul altceva decât în lumea fizică. Astfel, din punct de vedere microcosmic şi noi avem în noi forţe sufleteşti ce dau naştere impulsurilor de voinţă, care sunt necesare pentru om în special pentru ca el să poată considera Eul drept puterea centrală a forţelor sale sufleteşti. Căci, dacă nu ar avea o voinţă, omul nu ar ajunge niciodată la conştienţa Eului. Şi acum ne putem din nou întreba – de data asta dintr-un alt punct de vedere faţă de ieri – ce anume simţea grecul când îşi punea întrebarea: Există acolo, afară, în macrocosmos, nişte forţe similare acelora care provoacă în noi impulsul de voinţă, toată această lume a voinţei, şi care sunt ele? Ce există acolo afară? Şi el răspundea numindu-l pe Pluton. Pluton, ca acea putere centrală din exterior, din spaţiul macrocosmic, strâns legată de planetele solidificate în formă de sferă, era pentru greci contraimaginea macrocosmică a impulsurilor de voinţă, ce au împins în străfundurile vieţii sufleteşti şi viaţa Persefonei.

Pentru o conştienţă clarvăzătoare, pentru o privire în interiorul lumii spirituale reale apare o diferenţiere în ce priveşte cunoaşterea de sine a omului, în sensul că el ajunge să deosebească clar această natură triplă a entităţii sale, de corp astral, corp eteric, corp fizic. Grecul antic nu era absolut deloc predispus la o examinare exactă a microcosmosului, aşa cum o facem noi astăzi. Oamenii au început să-şi îndrepte privirea spre microcosmos în special în cea de-a cincea epocă postatlanteeană de cultură, adică în epoca noastră. Vechiul grec avea în atenţie mai mult forţele lui Pluton, Poseidon şi Zeus din exterior şi găsea ca de la sine înţeles ca ele să acţioneze şi în interiorul lui. El trăia mult mai mult în macrocosmos decât în microcosmos. Prin aceasta se şi deosebeşte epoca veche de cea modernă, că grecul resimţea mai mult elementul macrocosmic, de unde şi lumea lui populată de personaje divine, care pentru el erau puterile centrale ale forţelor macrocosmice corespunzătoare, în timp ce omul modern este preocupat mai mult de microcosmos, de fiinţa centrală a lumii în care trăim, de om, şi de aceea urmăreşte mai mult în propria sa fiinţă particularităţile Cosmosului, structurat tripartit. Observăm astfel un fapt curios, că din sânul esoterismului apusean, chiar la începutul celei de-a cincea epoci postatlanteene, apare sub cele mai diverse forme conştienţa despre forţele sufleteşti, despre modul lor de a acţiona în interior, ele împărţind entitatea omenească în corp fizic, corp eteric şi corp astral.

Multe dintre lucrurile apărute în această privinţă la spiritele ce au trăit la începutul epocii moderne pot fi astăzi din nou confirmate, acolo unde cercetările oculte sunt întreprinse şi aprofundate în direcţia acestei laturi microcosmice. Aşa, de pildă, se pot certifica pe deplin cele apărute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea despre capacitatea de clarpercepţie gustativă a propriei fiinţe. Aşa cum se poate vorbi de o clavedere, de o clarauzire, se poate vorbi şi de o clarpercepţie gustativă. Iar această facultate se poate referi la entitatea triplă a omului, şi eu vă pot face o comparaţie între nişte percepţii gustative exterioare şi diferite percepţii gustative, pe care le poate avea omul în legătură cu propria sa entitate tripartită.

Încercaţi să vă reprezentaţi în mod viu, cât se poate de viu, gustul pe care îl resimţiţi atunci când mâncaţi un fruct foarte acru, cum ar fi nişte porumbe, ce îţi fac gura pungă. Dacă vă imaginaţi acum această senzaţie potenţată şi că sunteţi complet pătrunşi de această senzaţie astringentă, de compresiune, de crampe de-a dreptul în interior, dacă vă imaginaţi deci că aţi simţi în dumneavoastră că sunteţi de sus până jos, de la degete până la ultimul mădular al organismului, străbătuţi de un gust astringent, atunci aveţi acea cunoaştere de sine, pe care ocultistul trebuie să o numească cunoaştere de sine a corpului fizic omenesc, prin simţul ocult al gustului, prin simţul gustativ spiritual. Atunci când cunoaşterea de sine merge până acolo încât te simţi străbătut cu totul de acest gust astringent, ocultistul ştie că se află în faţa cunoaşterii de sine a corpului fizic, căci el ştie că corpul eteric şi corpul astral trebuie să aibă un alt gust, dacă putem spune aşa. Te simţi pe tine că ai un alt gust ca om fizic decât ca om astral şi ca om eteric. Aceste lucruri nu sunt de domeniul ficţiunii, ci provin din cunoştinţe concrete, la fel de răspândite în rândul celor ce cunosc ştiinţa ocultă precum legile exterioare în rândul fizicienilor şi chimiştilor.

Luaţi acum în considerare un alt gust, nu chiar cel de zahăr sau bomboană, ci acea senzaţie gustativă fină, eterică, pe care majoritatea oamenilor nu o percep, dar pe care o puteţi totuşi resimţi în corpul fizic atunci când păşiţi într-o atmosferă în care vă simţiţi foarte bine, să zicem, pe o alee cu pomi sau într-o pădure, unde sentimentul pe care îl simţiţi îl puteţi exprima cam aşa: Ah, aici mă simt cu adevărat bine, căci mi-aş dori ca întreaga mea fiinţă să devină una cu parfumul pe care îl emană copacii. Imaginaţi-vă acel gen de senzaţie ce se poate ridica efectiv până la un fel de senzaţie gustativă, pe care îl puteţi avea atunci când uitaţi de sine în interioritatea dumneavoastră şi vă simţiţi una cu mediul înconjurător, ca şi când v-aţi pierde percepând gustativ în atmosfera care vă înconjoară. Dacă vă imaginaţi această senzaţie transpusă în spiritual, aveţi acea clarpercepere gustativă pe care o cunoaşte ocultistul atunci când caută cunoaşterea de sine accesibilă corpului eteric al omului. Ea ia naştere când îţi spui: Acum îmi deconectez corpul meu fizic, tot ceea ce este legat de impulsurile de voinţă, chiar orice gând care îmi străfulgeră, şi mă dărui doar acelor afecte, obişnuinţe şi pasiuni durabile, acelei naturi de simpatii şi antipatii din mine. Când ocultistul receptează aceasta drept clarpercepere gustativă, când el, ca ocultist practic, se simte în acest corp eteric al lui, atunci apare clarperceperea gustativă în forma pe care tocmai v-am descris-o acum pentru lumea fizică, numai că spiritualizată. Aşa încât noi trebuie să deosebim o cunoaştere de sine a corpului fizic şi o cunoaştere de sine a corpului eteric.

Corpul astral poate fi şi el cunoscut în acest mod de ocultistul practic, adică de ocultistul clarperceptiv, clarsenzitiv. Dar aici nu mai putem vorbi de o senzaţie gustativă. Ea nu dă rezultate, după cum nici percepţia gustativă fizică nu dă rezultate, nu funcţionează faţă de anumite substanţe. Autocunoaşterea corpului astral trebuie abordată deja altfel. Dar şi acum este posibil ca ocultistul practic să-şi deconecteze corpul său fizic, să-şi deconecteze corpul său eteric şi să se rezume doar la cunoaşterea propriului său corp astral, adică să nu ia nimic altceva din el însuşi în considerare decât corpul astral. Omul obişnuit nu face aşa ceva. Când se percepe pe sine, el percepe acţiunea simultană a corpurilor fizic, eteric şi astral. El nu are niciodată corpul fizic şi corpul eteric decuplate şi corpul astral singur. Pe acesta, omul obişnuit nu-l poate percepe, deoarece el nu-şi poate deconecta corpul fizic şi corpul eteric. În ocultismul practic, când se întâmplă acest lucru apare mai întâi, ce-i drept, o senzaţie mai puţin plăcută, o senzaţie ce nu poate fi comparată decât cu aceea pe care o are sufletul în lumea fizică atunci când omul are prea puţin aer, când are o insuficienţă respiratorie. Când sunt deconectate corpurile eteric şi fizic şi autocunoaşterea se referă la corpul astral, intervine o senzaţie de spaimă, o senzaţie ce aminteşte de insuficienţa respiratorie. De aceea, autocunoaşterea referitoare la astral este într-un anumit mod şi cea mai afectată, iniţial, de frică şi spaimă, deoarece din principiu ea constă dintr-un fel de îmbinare cu sentimentul de teamă. Într-o monocultură, să zicem aşa, noi nu putem percepe corpul astral fără să nu ne înfricoşăm. Faptul că în viaţa obişnuită, practică, noi nu luăm în seamă această stare de înfricoşare existentă în noi permanent provine din aceea că omul obişnuit sesizează, atunci când se percepe pe sine, un amestec, o conlucrare, armonioasă sau nearmonioasă, a corpurilor fizic, eteric şi astral şi nu doar câte un mădular separat al entităţii omeneşti.

Şi acum, după ce aţi ascultat care sunt sentimentele de bază ce se ivesc în suflet drept cunoaştere de sine, atât faţă de corpul fizic, ce reprezintă în noi forţele lui Pluton, cât şi faţă de corpul eteric, ce reprezintă în noi forţele lui Poseidon, şi faţă de corpul astral, ce reprezintă în noi forţele lui Zeus, în dumneavoastră se poate naşte întrebarea: Cum conlucrează aceste forţe individuale? Care este raportul dintre cele trei forţe sau tipuri de forţe, ale corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral? – Cum procedăm noi când vrem să exprimăm un raport între nişte obiecte sau procese ale acestei lumi? Foarte simplu! Dacă cu o ocazie oarecare cineva v-ar da ceva ce ar conţine nişte boabe de mazăre şi nişte boabe de fasole şi eventual şi nişte boabe de linte bine amestecate printre ele, aţi avea atunci un melaj pestriţ. Dacă aceste ingrediente separate nu sunt în cantităţi egale, trebuie mai întâi să le separaţi pentru ca să obţineţi raportul dintre cantităţile de fasole, mazăre şi linte. Puteţi spune, de exemplu, că raportul dintre aceste trei ingrediente, fasole, mazăre şi linte, este de, respectiv, 1:3:5 sau oricare altul. Pe scurt, acolo unde aveţi de-a face cu un amestec puteţi fi îndemnaţi să aflaţi proporţia în care se află diferitele substanţe ce conlucrează sau se întrepătrund în acel amestec. La fel, în sufletul dumneavostră s-ar putea ivi întrebarea: Ce raport există în noi între mărimile forţelor corpului fizic, corpului eteric şi corpului astral? – Prin ce am putea exprima care dintre ele este mai puternic, care este mai slab, sau care este mărimea corpului fizic, mărimea corpului eteric şi mărimea corpului astral? Există vreo formulă numerică sau de alt gen prin care noi să putem exprima raporturile dintre intensităţile forţelor corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral? Despre acest raport, ce ne dă ocazia să privim în profunzime atât în domeniul minunilor cosmice cât şi în acelea ale încercărilor sufleteşti şi ale revelaţiilor spirituale, vom începe să vorbim astăzi. El ne va conduce din ce în ce mai profund la ceea ce ne-am propus; acest raport se poate exprima. Putem indica ceva care să ne arate foarte exact cantităţile şi intensităţile forţelor noastre interioare, din corpurile fizic, eteric şi astral, şi conlucrarea lor corespunzătoare. Iar acest raport aş dori mai întâi să vi-l schiţez pe tablă, căci el poate fi exprimat doar printr-o figură geometrică. Prin ea se pot observa şi raporturile de mărime dintre ele. Ceea ce desenez eu la tablă are darul, dacă ne adâncim în această figură, în tot ceea ce conţine ea, să ne dea – precum un semn al scrierii oculte pentru meditaţie – raporturile de mărime şi intensitate ale forţelor corpului nostru fizic, ale corpului nostru eteric şi ale corpului nostru astral. Şi acest semn al scrierii oculte este:

desen

După cum vedeţi, eu desenez o pentagramă. Dacă avem în atenţie această pentagramă, ea este pentru noi un semn pentru corpul eteric, dacă privim lucrurile exterior. Dar eu v-am mai spus că acest corp eteric conţine şi forţele centrale pentru corpul astral şi corpul fizic, că de la el pornesc toate forţele ce ne fac să fim bătrâni şi tineri. Şi întrucât în corpul eteric se află centrul, să zicem aşa, pentru toate aceste forţe, este posibil atunci să arătăm, pe baza figurii copului eteric, a peceţii corpului eteric, raporturile de intensitate dintre forţele fizice, forţele corpului fizic, forţele eterice, forţele corpului eteric, şi forţele astrale, forţele corpului astral din om. Şi obţinem foarte exact raporturile de mărime dacă ne spunem pentru început: Aici, în interiorul pentagramei se formează un pentagon cu vârful în jos. Acest pentagon îl albesc în întregime cu creta. Aveţi aici una dintre figurile parţiale ale pentagramei. Altă piesă componentă a figurii parţiale a pentagramei o obţineţi dacă aveţi în vedere triunghiurile lipite de pentagon, pe care le-am haşurat cu linii orizontale. V-am descompus astfel pentagrama într-un pentagon central cu vârful în jos, pe care l-am albit în întregime cu cretă, şi cinci triunghiuri, pe care le-am haşurat cu linii orizontale. Dacă faceţi raportul între mărimea acestui pentagon şi mărimea triunghiurilor, respectiv suma tututor suprafeţelor ocupate de triunghiuri, mărimea acestui raport este egală cu raportul existent între forţele corpului fizic şi forţele corpului eteric din om. Reţineţi deci că, aşa cum se poate spune, dacă se amestecă linte cu fasole şi mazăre, că raportul cantităţii de linte faţă de cantitatea de fasole este de trei la cinci, la fel se poate spune că raportul intensităţii forţelor din corpul fizic faţă de intensitatea forţelor corpului eteric este egală cu raportul suprafeţelor pentagonului faţă de suma suprafeţelor triunghiurilor, pe care le-am haşurat orizontal. – Şi acum voi desena un pentagon cu vârful în sus, care se formează circumscriindu-l pentagramei. De data aceasta nu trebuie să luaţi triunghiurile, născute aici ca nişte colţuri, ci întregul pentagon, inclusiv suprafaţa pentagramei, deci tot ceea ce am haşurat vertical. Rog deci să priviţi acest pentagon circumscris pentagramei, haşurat vertical. Raportul suprafeţei, a mărimii pentagonului cu vârful în jos, faţă de suprafaţa pentagonului cu vârful în sus, haşurat vertical, este similar raportului intensităţii forţelor corpului fizic faţă de intensitatea forţelor corpului astral din om. Şi raportul triunghiurilor haşurate orizontal, luate ca sumă, faţă de mărimea pentagonului cu vârful în sus este egal cu raportul intensităţii forţelor corpului eteric faţă de intensitatea forţelor corpului astral. Pe scurt, în această figură aveţi indicat tot ceea ce se poate numi raportul reciproc al forţelor corpului fizic, al forţelor corpului eteric şi al forţelor corpului astral. Doar că omul nu conştientizează toate acestea. Pentagonul cu vârful în sus conţine întregul astral din om, inclusiv cel despre care omul nu ştie deocamdată nimic, care este elaborat pe măsură ce Eul transformă tot mai mult corpul astral în Sine spirituală sau Manas.

Acum, în dumneavoastră se poate naşte întrebarea: Care este raportul acestor trei învelişuri faţă de Eul propiru-zis? Vedeţi dumneavoastară, despre Eul propriu-zis, despre care am spus că este bebeluşul, componenta cea mai puţin dezvoltată dintre elementele fiinţiale omeneşti, despre acest Eu omul, astăzi, într-o evoluţie normală, nu ştie decât foarte puţin. Dar toate forţele acestui Eu se află deja în el. Dacă aveţi în vedere forţele totale ale Eului şi căutaţi să aflaţi raportul lor faţă de forţele corpului fizic, ale corpului eteric şi ale corpului astral, nu trebuie decât să trasaţi un cerc în jurul întregii figuri. Dacă aş haşura şi acest cerc ca suprafaţă întreagă, atunci raportul mărimii acestei suprafeţe faţă de mărimea suprafeţei pentagonului cu vârful în sus, faţă de suma suprafeţelor colţurilor triunghiurilor haşurate orizontal, faţă de pentagonul cu vârful în jos albit în întregime cu cretă indică raportul forţelor întregului Eu – reprezentate prin suprafaţa cercului – faţă de forţele corpului astral – reprezentate prin suprafaţa pentagonului mare –, faţă de forţele corpului eteric – reprezentate prin triunghiurile haşurate orizontal, lipite de laturile pentagonului mic –, faţă de forţele corpului fizic – reprezentate prin suprafaţa pentagonului albit în întregime cu cretă. Dacă vă dăruiţi meditativ acestui semn ocult şi ajungeţi să vă formaţi o anumită imagine despre raportul acestor patru suprafeţe, puteţi obţine o imagine privitoare la raportul reciproc dintre corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eu. Dumneavoastră trebuie, aşadar, să vă imaginaţi cercul mare în aceeaşi lumină şi să-l aveţi în vedere în cadrul meditaţiei. Apoi puneţi alături pentagonul cu vârful în sus. Deoarece acest pentagon este ceva mai mic decât cercul mare, mai mic cu sectoarele de cerc de aici, acest pentagon cu vârful în sus vă va face impresia că este mai mic decât cercul. Diferenţa faţă de impresia pe care v-o face cercul este aceeaşi cu diferenţa dintre forţele corpului astral şi forţele Eului. Şi dacă mai aveţi în vedere al treilea element, cele cinci triunghiuri haşurate orizontal, fără pentagonul central, aveţi din nou o impresie mai slabă, imaginându-vi-le toate acestea iluminate la fel. Cu cât impresia pe care v-o lasă aceste triunghiuri este mai slabă faţă de impresia pe care v-au făcut-o celelalte două de dinainte, cu atât mai slabe sunt forţele corpului eteric faţă de forţele corpului astral şi ale Eului. Dacă vizualizaţi doar pentagonul mic, veţi obţine de la el, pentru aceeaşi iluminare, cea mai slabă impresie. După ce v-aţi făcut o imagine despre intensităţile diferite ale acestor impresii, şi reuşiţi să menţineţi împreună – precum sunetele unei melodii, să zicem – aceste patru impresii, dacă deci vă imaginaţi la un loc aceste patru impresii despre mărimea celor patru suprafeţe, aveţi acea armonie de intensităţi existentă între forţele Eului, ale corpului astral, ale corpului eteric şi ale corpului fizic. Ceea ce v-am înfăţişat acum este ca un semn ocult, asemănător semnelor scrierii oculte. Asupra acestor semne se poate medita. V-am descris aproximativ metoda prin care se face aceasta. Îţi creezi mai întâi o impresie despre intensităţile diferite pe care le produc aceste suprafeţe, ca suprafeţe luminate uniform, prin raporturile lor de mărime. Obţii atunci o impresie prin relaţionare, care îţi poate reda raporturile dimensionale reciproce ale forţelor celor patru mădulare ale entităţii omeneşti. Aceste lucruri sunt semne ale scrierii adevărate, ale scrierii oculte izvorâte din esenţa, din fiinţa lucrurilor. A medita asupra aceastei scrieri înseamnă să citeşti semnele mirabile ale lumii, înseamnă să citeşti semnele ce ne introduc în tainele mari ale lumii. Prin aceasta ajungem treptat la o înţelegere de ansamblu a ceea ce acţionează acolo afară ca minuni cosmice care constau în aceea că spiritul se revarsă în materie conform anumitor raporturi.

Prin aceasta eu am suscitat în dumneavoastră ceva exersat realmente, ca cel mai elementar lucru, în vechile şcoli pitagoreice. Căci, omul începe să perceapă, prin auzul său spiritual, armoniile şi melodiile forţelor din Cosmos pornind de la semnele scrierii oculte, ajunge să le realizeze prezenţa lor, după care observă că el a contemplat lumea cu minunile ei în adevărul lor. Despre acestea vom vorbi însă mâine. Astăzi am avut ca scop să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră acest semn al scrierii oculte, care ne-a introdus un pic înăuntrul naturii omeneşti.