Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a V-a

München, 22 august 1911

Ieri am încheiat conferinţa lăsând deschisă, să zicem aşa, perspectiva unei întrebări, întrebarea privitoare la fiinţa lui Dionysos. Ei bine, după cum ştiţi cu toţii, Dionysos este unul dintre zeii greci, şi deci întrebarea care vă preocupă se referă probabil la esenţa acestor zei greci. Am încercat, desigur, să caracterizăm din multe puncte de vedere astfel de figuri, precum Pluton, Poseidon şi chiar Zeus, însă întrebarea de care vă vorbesc ar putea să vă intereseze în mod deosebit relativ la cele discutate ieri, despre aportul pe care îl au entităţile spirituale ale Ierarhiilor superioare la conducerea spirituală a omenirii. V-aţi putea întreba, de exemplu, cărei categorii de fiinţe ale Ierarhiilor superioare socoteau vechii greci că aparţin zeii lor, în ce priveşte conducerea omenirii. După cum am spus ieri, în timpul civilizaţiei greco-latine, spre deosebire oarecum de celelalte epoci de civilizaţie anterioare, frâiele conducerii spirituale au fost cel mai puţin trase de sus. Faptul că la greci exista o conştienţă despre acest raport, am putea spune mai lax al spiritelor divine faţă de oameni, se poate vedea deja din faptul că grecii şi-au imaginat în aşa fel personajele lor divine încât în ele, de la un capăt la celălalt, regăsim într-adevăr nişte trăsături umane, putem spune greşeli omeneşti, pasiuni omeneşti, simpatii şi antipatii omeneşti. De aici, putem presupune imediat că grecii ştiau că, aşa cum oamenii aici jos, pe planul fizic, se străduie să meargă înainte, la fel se întâmplă şi cu Ierarhia de zei aflată imediat deasupra lor. Ei caută mereu să se ridice deasupra însuşirilor pe care le au. Zeii Greciei aveau în aşa măsură nevoie să avanseze în propria lor evoluţie, comparativ, de exemplu, cu zeii vechilor egipteni sau persani, încât efectiv nu se mai puteau sinchisi foarte mult, ca să folosesc un limbaj mai simplist, de oameni. De aici şi caracteristica atât de pur omenească a civilizaţiei greceşti, de a sta pe propriile ei picioare. Legătura dintre ei şi oameni a fost atunci mai slabă ca oricând. Grecii şi-au putut configura zeii într-un mod atât de omenesc, pentru că ei erau conştienţi de această realitate. Având în vedere tocmai acest fapt, noi trebuie să ne punem, desigur, întrebarea: Cărui ordin ierarhic aparţin zeii greci, conform însuşi modului de a simţi al poporului grec? Nouă trebuie să ne fie limpede că însuşirile zeilor greci exprimau suficient de explicit faptul că ei erau nişte entităţi luciferice, că în principiu, dintr-un anumit punct de vedere, noi îi putem socoti pe toţi, fără excepţie, nişte entităţi luciferice. Dacă reflectaţi puţin la ce anume îi animă pe zeii greci, ce anume vor ei de la cele ce se pot întâmpla în cursul vieţii pământeşti, nu veţi mai nutri nici cea mai mică îndoială că grecii simţeau că zeii lor nu şi-au desăvârşit evoluţia pe vechea Lună şi că au intenţia să tragă din evoluţia pământească acele foloase pe care oamenii înşişi le trag din ea. Chiar de aici rezultă că grecii erau conştienţi că întreaga lor lume divină avea în sine principiul luciferic, că ea nu şi-a încheiat cu totul evoluţia pe vechea Lună.

Din acest punct de vedere, conştienţa grecilor relativ la zeii lor se află într-un contrast izbitor cu conştienţa unui alt popor. Exista în Antichitate un popor care dezvoltase în modul cel mai exemplar conştienţa faptului că se află sub oblăduirea unei Ierarhii divine, care şi-a atins în întregime ţelul lunar în ce priveşte propria ei evoluţie. Iar cine a audiat conferinţele din anul precedent [ Nota 31 ], pe care le-am ţinut aici, la München, şi tot ceea ce s-a spus atunci despre Elohimi şi, de asemenea, despre încununarea Elohimilor în Iahve, nu are nicio îndoială că această conştienţă, că Elohimii, Iahve, făceau parte din categoria de zei ce nu pot fi afectaţi pe Pământ în mod nemijlocit de principiul luciferic pentru că şi-au atins pe vechea Lună ţelul final al evoluţiei lor, era nutrită de către vechiul popor ebraic. Acesta este marele contrast. Şi noi vedem această particularitate a conştienţei divine vechi ebraice exprimată minunat în acea puternică alegorie dramatică, ce luminează spre noi din negura timpurilor, al cărei conţinut profund vom ajunge să-l pătrundem de asemenea treptat, abia după ce ştiinţa spiritului se va putea adânci în el. Ce trebuie să fi gândit deci, relativ la om, conştienţa ebraică veche, dacă ţinem seama de convingerea ei profundă că vechiul popor ebraic se afla, în toate componentele sale, sub oblăduirea unei conduceri divine, a unor spirite ce au atins pe vechea Lună sfârşitul evoluţiei lor? Ea trebuie să-şi fi spus: Dăruire cu toate forţele sufleteşti faţă de această lume divină, iată ce îl introduce pe om în spiritualul Universului. Şi orice legătură cu alte forţe, cu acele forţe ce au o cât de mică tangenţă cu materia, îl îndepărtează de lumea spirituală. La aceasta face aluzie acel cuvânt ce răsună epigramatic din alegoria lui Iov, cuvânt ce ne este împărtăşit de răbdătorul Iov, căruia i se spune: „Blestemă pe Dumnezeul tău şi mori!” [ Nota 32 ]. În aceste cuvinte se află ceva grandios, puternic, şi, de asemenea, o indicaţie – plină de semnificaţie, cum numai ea poate fi – că legătura cu Dumnezeul Iahve, ca extract al Elohimilor, reprezenta pentru vechiul popor ebraic viaţa. Legătura cu această Ierarhie a Elohimilor însemna viaţa şi legătura cu oricare altă Ierarhie divină ar fi însemnat îndepărtarea de la acest principiu progresist al devenirii cosmice, moartea pentru evoluţia omenească. A muri era, de fapt, pentru vechiul popor ebraic similar cu a nu fi străbătut, de a nu fi pătruns de conţinutul substanţial al entităţii elohimice sau de Iahve.

Aceasta ar vrea să fie doar o primă referire la faptul că din negura timpurilor luminează spre noi o conştienţă spirituală diametral opusă faţă de ceea ce ne întâmpină mai târziu drept conştienţă grecească. În timp ce aceasta din urmă vrea să dezvolte omenescul Pământului, să includă în omenesc tot ceea ce poate oferi Pământul şi prin aceasta se supune unei Ierarhii divine ce revendică doar pentru sine, spre propria sa evoluţie, elementele vieţii pământeşti – de unde şi ţinerea cât se poate de lejeră a frâielor faţă de om –, cealaltă conştienţă, conştienţa ebraică, se dăruie cu totul principiului elohimic, se dizolvă cu totul în Iahve. Aceştia sunt cei doi mari poli ai civilizaţiei mai vechi a omenirii.

Dacă ieri spuneam că entităţile luciferice, în speţă entităţile îngereşti rămase în urmă pe vechea Lună, se pot încarna încă pe Pământ, pot merge printre oameni, în opoziţie cu entităţile îngereşti ce şi-au încheiat evoluţia lor pe Lună, care este acum situaţia cu zeii grecilor, despre care nu se spune nimic că s-ar încarna nemijlocit pe Pământ sub înfăţişare umană? Acest lucru pare a fi o contradicţie. Astfel de contradicţii vor mai fi, ele trebuie să existe pentru că ştiinţa spiritului este ceva extrem de vast şi complicat şi pentru că cele spuse în drama noastră rosicruciană [ Nota 33 ] Încercarea sufletului, că întortocheate sunt căile adevărului superior şi că pe ele poate merge doar acela care este hotărât să cutreiere răbdător prin labirinturi, sunt cuvinte adevărate. Aşa ceva trebuie să existe, astfel de contradicţii trebuie să se rezolve abia treptat, iar cine ar vrea să descifreze fără efort astfel de contradicţii nu va ajunge prea uşor la adevăr.

Grecii aveau conştienţa faptului că, aşa cum stăteau lucrurile pe vremea lor, fiinţele Ierarhiilor lor divine nu se puteau încarna nemijlocit pe Pământ. Dar aceste individualităţi sufleteşti, pe care grecii şi le reprezentau ca fiind zeii lor, se încarnaseră cu toate acestea în corpuri fizice, şi anume în timpul vechii epoci atlanteene. După cum noi îi vedeam pe eroi circulând pe Pământ în trupuri omeneşti, ce poartă în interior o ştiinţă de natură supraumană, o ştiinţă luciferică, după cum în eroi noi avem nişte îngeri lunari retardaţi încarnaţi mai târziu, tot aşa în zeii grecilor avem nişte entităţi ce şi-au efectuat încarnarea lor pământească în trupuri atlanteene. Pe atunci ele circulau ca oameni atlanteeni, ca regi şi preoţi atlanteeni, printre oameni. Atunci ele au dobândit de la evoluţia pământească ceea ce trebuiau să obţină prin încarnarea, prin încorporarea într-un trup omenesc. Astfel, noi putem spune: Conştienţa grecească îşi reprezenta că zeii ei ar fi de fapt fiinţe luciferice veritabile, dar că ele au parcurs deja încorporarea lor omenească în epoca veche atlanteeană. Este primul lucru pe care trebuie să îl admitem, dacă vrem să înţelegem cu adevărat toată această lume de zei a grecilor.

Dar şi o altă contradicţie s-ar mai putea revela sufletului dumneavoastră. Aţi putea spune: Da, pe de o parte tu spui că în exterior Zeus era reprezentantul macrocosmic al forţelor corpului astral ce acţionează în om, Poseidon, reprezentantul macrocosmic al forţelor ce acţionează în corpul eteric, Pluton, reprezentantul macrocosmic al forţelor ce acţionează în corpul fizic. Ar trebui, aşadar, să ne reprezentăm că aceste forţe sunt răspândite în depărtările spaţiului. – Faptul că ele acţionează afară şi nu concentrat, în făpturi omeneşti individuale, acesta este un argument pe care îl poate aduce doar cineva care nu a ajuns încă să-şi dea seama de felul în care decurge evoluţia, care este sensul întregii evoluţii. Este realmente dificil pentru o conştienţă modernă să ajungă la o relaţie justă cu noţiunile adevărate. Căci o astfel de conştienţă modernă cu greu îşi va putea reprezenta că ceea ce acţionează în exterior ca legi ale naturii, ceea ce este răspândit în spaţiu, se plimbă totodată pe Pământ într-un corp omenesc. Acest lucru se poate întâmpla însă foarte bine. Pentru un cercetător al naturii modern, dacă cineva i-ar spune: Ia toate acele forţe despre care vorbeşte astăzi chimistul, toate acele forţe chimice ce sunt consemnate în manualele de chimie şi care acţionează afară în amestecarea şi separarea substanţelor şi imaginează-ţi că toate aceste legi circulă acum concentrat încoace şi încolo, că merg pe două picioare şi apucă cu mâinile, asta ar fi pentru el expresia supremei nebunii. – Acest lucru ar fi, desigur, luat de către un om cu o conştienţă modernă drept cea mai fantastică absurditate. Şi la fel de puţin şi-ar putea reprezenta că contraimaginea macrocosmică, care se întinde acolo afară, în spaţiu, a forţelor ce acţionează în corpul nostru astral se deplasa cândva, în epoca veche atlanteeană, pe Pământ drept Zeus, după cum un suflet omenesc se concentrează astăzi într-o singură entitate. Şi în mod asemănător pentru Poseidon şi Pluton. În aceşti oameni atlanteeni, pe care conştienţa grecească îi desemna cu numele de Pluton, Zeus, Poseidon, se încarna ceva care în mod obişnuit sunt legi ale minunilor cosmice. Imaginaţi-vă aşadar un om real, după modelul de om atlanteean, deplasându-se pe Pământ în vechea Atlantidă precum ceilalţi atlanteeni şi imaginaţi-vă un observator dotat cu o conştienţă deplină, care se uită la sufletul acestui locuitor atlanteean – Zeus. Un astfel de observator şi-ar fi spus: Cu siguranţă, acest suflet al lui Zeus, ce se deplasează încoace şi încolo ca om atlanteean, pare a fi concentrat într-un astfel de corp, însă aceasta este Maya, este o iluzie, doar pare a fi aşa; în realitate lucrurile stau altfel, în realitate acest suflet este totalitatea forţelor macrocosmice ce acţionează în exterior drept contraimagine a forţelor sufleteşti concentrate în corpul nostru astral. – Să presupunem că o privire clarvăzătoare se îndrepta spre acest om atlanteean care era Zeus. Atunci el ar fi recunoscut: Acest suflet, în timp ce eu îl privesc, devine tot mai mare şi mai mare, se extinde, el este de fapt contraimaginea macrocosmică a forţelor sufletului omenesc din corpul astral. – La fel era şi în cazul acelor oameni atlanteeni ce erau ceilalţi zei ai grecilor. Lumea, aşa cum ne întâmpină ea pe plan fizic, este de la un capăt la celălalt Maya. Faptul că omul modern nu îşi poate reprezenta acest lucru, îl împiedică şi atunci când el încearcă să-şi reprezinte însăşi entitatea lui Christos Iisus. Căci dacă examinăm sufletul care era în Christos Iisus după Botezul în Iordan de către Ioan, avem aceeaşi situaţie. Acest lucru îl găsiţi explicat clar în broşura Conducerea spirituală a omului şi a omenirii. Acolo luăm cunoştinţă de faptul că o privire clarvăzătoare, sau în general privirea unui om, nu şi-ar putea imagina acest suflet comprimat într-un corp omenesc decât atât timp cât rămâne prizonier în Maya. În realitate, acest suflet există, pătrunzând toate spaţiile şi acţionând din toate spaţiile. Pentru omul captiv în lumea senzorială, el se prezintă ca şi când ar acţiona prin intermediul corpului lui Iisus din Nazareth. Dacă prin corpul lui Iisus după Botezul în Iordan trebuie să vedem acţionând universalul din Cosmos, în zeii greci aflaţi temporar în oameni atlanteeni trebuie să vedem forţele specifice din cadrul acestui Cosmos. Astfel, ele circulau realmente pe tărâmul planului fizic şi erau, conform Mayei, oameni atlanteeni veritabili.

Însă nu vă veţi mai mira deloc despre acest fapt dacă observaţi chiar omul obişnuit de astăzi. În fond, ceea ce dumneavoastră descrieţi ca fiind omul obişnuit este tot o Maya, iar dacă cineva crede că sufletul omenesc se află doar în interiorul spaţiului delimitat de corpul său este cea mai mare iluzie. În clipa în care omul se ridică la nivelul cunoaşterii lumilor spirituale se întâmplă că omul nu-şi mai priveşte corpul său fizic doar ca pe ceva în care stă vârât cu Eul său, ci ca pe ceva pe care el îl contemplă din afară, ca pe ceva faţă de care este supraordonat, iar cu Eul său se simte revărsat în spaţiul cosmic. În realitate, omul se află în afara sa, el este unit cu entităţile din lumea înconjurătoare, pe care de obicei doar le contemplă; într-un anumit sens, toate sufletele sunt extinse la nivelul macrocosmosului, locuiesc acolo, în marele Cosmos. În celălalt caz, când omul trece prin poarta morţii şi îşi separă sufletescul propriu-zis de trupesc, survine o stare ce ar putea fi descrisă astfel: omul se simte ca şi cum a fost deşertat, să zicem aşa, în macrocosmos, se simte una cu macrocosmosul, fiindcă abia atunci el intră în conştienţă omenească, care este realitate, nu Maya.

Am încercat să prezint puţin mai intuitiv ceea ce vieţuieşte o conştienţă care s-a eliberat de trup şi care, să zicem aşa, contemplă din exterior corpul fizic, pentru aceasta însă trebuind să trăiască în lumea spirituală, să se integreze în macrocosmos. S-a încercat să se prezinte aceasta în acel monolog din „Încercarea sufletului”, în care Capesius, după ce s-a cufundat în plăsmuirea Cosmosului, în plăsmuirea istorică a încarnării sale anterioare, revine la conştienţa obişnuită. Vedem cum prin sufletul lui Capesius se perindă atunci tot ceea ce a vieţuit el în timpul încarnării precedente. Acestea nu sunt zugrăvite sec, spunând că el a văzut o încarnare precedentă sau alta, ci, dacă urmăriţi foarte exact, cuvânt cu cuvânt, rând după rând acest monolog [ Nota 34 ], veţi găsi descris conform adevărului, veţi găsi zugrăvit realist tot ceea ce se vieţuieşte atunci şi puteţi căpăta din acest monolog o reprezentare a modului în care se desfăşoară în realitate o privire retrospectivă în Cronica Akasha în epoci de evoluţie trecute, în care au avut loc încarnări anterioare. Ca în orice lucru, dar în cazul acestui monolog mai mult ca oriunde, veţi greşi dacă treceţi cu vederea chiar şi un singur cuvânt, dacă nu apreciaţi că aici sunt descrise realist, până în cele mai mici amănunte, vieţuiri cât se poate de adevărate ale sufletului. Dar şi aici găsiţi menţionat faptul că omul trebuie să se întrebe: Da, dar toate acele lucruri care erau acolo, afară, în spaţiu nu sunt ţesute, oare, din substanţa mea sufletească? Capesius are efectiv sentimentul că cele ce i-au apărut acolo, afară, ar fi fost făcute din substanţa sa sufletească. Este un sentiment cât se poate de ciudat când te simţi parcă disipat în celelalte lucruri, extins la dimensiunile unui Cosmos, secat şi lihnit complet, în sensul propriu al cuvântului, de propria entitate, care este alcătuită din imagini şi care altuia îi apare drept aceste imagini, ce devin vizibile tocmai prin faptul că se îmbibă cu propria noastră substanţă sufletească.

Dacă cumpăniţi toate acestea veţi căpăta senzaţia că grecul avea un sentiment sigur în plăsmuirea imaginilor şi a lumii sale de zei. Aceşti zei ai Greciei erau, aşadar, în timpul erei atlanteene oameni cu suflet ce aveau o importanţă macrocosmică, iar prin această evoluţie ei au ajuns să poată interveni în a patra perioadă de civilizaţie postatlanteeană, dar ţinând cel mai puţin strâns frâiele, să zicem aşa, în conducerea spirituală a oamenilor. Ca zei ei nu mai aveau nevoie de încarnări precum Kekrops, Thezeu şi Kadmos, în care erau încarnate suflete luciferice rămase în urmă pe Lună, căci prin încarnarea lor atlanteeană ei au lichidat orice înseamnă întrupare omenească pe Pământ. Şi acum, dacă examinăm în mod just aceasta, trebuie să ne spunem: Dar atunci, aceşti zei, oricât de multe îi puteau ei în final conferi omului, un lucru nu îi puteau da: conştienţa de Eu, pe care trebuie să şi-o cucerească. Şi de ce nu i-o puteau da? Ei bine, din spiritul tuturor conferinţelor mele de până acum sper ca dumneavoastră să fi reţinut că pentru om această conştienţă a Eului a trebuit să se nască în special pe Pământ. Ştim desigur că pe Lună omul a dezvoltat mai întâi corpurile sale fizic, eteric şi astral. Pe atunci conştienţa de Eu nu se putea înrădăcina. În tot ceea ce s-a creat pe Lună, în ceea ce cunoscuseră zeii greci acolo ca principiu creator, nu era conţinută şi conştienţa Eului. Ei nu i-au putut da omului conştienţa de Eu, întrucât aceasta este un produs al Pământului. I-au putut da foarte multe lucruri care se referă la corpurile fizic, eteric şi astral, căci cu ele şi cu legile lor ei se familiarizaseră încă din timpul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună, pe care le-au parcurs la un nivel superior. Dar, pentru că rămăseseră în urmă, ele nu au putut deveni creatori ai conştienţei de Eu. Sub acest raport zeii greci se găsesc în opoziţie cu Elohimii, cu Iahve, care este chiar creatorul conştienţei de Eu prin excelenţă. Întreaga cultură sufletească modernă s-a putut dezvolta doar datorită faptului că în evoluţia spirituală a oamenilor au confluat aceste două curente opuse: curentul vechi ebraic, care a avut ca scop să trezească în sufletul omenesc în modul cel mai exemplar forţele ce conduc la conştienţa de Eu, şi celălalt curent, care a turnat în sufletul omenesc forţele de care aveau nevoie corpurile fizic, eteric şi astral omeneşti, pentru a putea absolvi cu bine evoluţia pământească.

Doar prin această contopire a celor două curente, a curentului grecesc şi a celui vechi ebraic, a fost posibilă naşterea acelui curent unificator, care ulterior a putut primi impulsul christic, principiul christic. Căci în cadrul curentului christic aceste două curente sunt precum un fluviu în care s-a contopit apa a două râuri. Şi după cum viaţa noastră sufletească nu este de conceput în cadrul civilizaţiei apusene fără impactul culturii greceşti, la fel ea nu este de conceput fără impulsul pe care l-a dat vechea cultură ebraică. Dar în cadrul Antichităţii greceşti propriu-zise lipsea posibilitatea de a se da omului direct, din lumea din care făceau parte Zeus, Poseidon, Pluton, din Ierarhia acestora, conştienţa sa terestră de Eu. Despre aceasta sufletul grec are de asemenea un sentiment uimitor de clar, pe care el l-a scos la lumină concepând figura lui Dionysos. Da, acest suflet grec a vorbit într-un mod cât se poate de clar tocmai în ce priveşte persoana lui Dionysos, încât nu putem decât să ne înclinăm admirativ şi cu veneraţie în faţa înţelepciunii acestei mitologii greceşti.

Aici ni se vorbeşte despre un Dionysos mai vechi, Dionysos Zagreus, care ar fi existat în vechea Grecie. Acest Dionysos mai vechi a fost un personaj pe care sufletul grec l-a conceput cu sentimentul său, simţind şi nu gândind cu gândurile noastre exterioare, spunându-şi: Conştienţei intelectuale pe care a atins-o omul în prezent i-a premers o conştienţă veche clarvăzătoare. Această conştienţă veche clarvăzătoare nu era în aceeaşi măsură supusă iluziei, Mayei, precum conştienţa de mai târziu a omenirii. Atunci când oamenii erau încă clarvăzători, ei nu credeau că sufletul omenesc este inclus în corpul fizic, că este delimitat de pielea sa, ci că centrul său se afla încă, să zicem aşa, în exteriorul corpului fizic. Şi omul nu credea că vede cu trupul său fizic datorită ochilor săi, ci el ştia: Cu conştienţa mea eu stau în afara corpului meu fizic. – Şi el arăta spre acest corp fizic ca spre o posesiune a sa. Ca să folosim o comparaţie, putem spune că omul modern este precum cineva instalat ferm şi comod într-un scaun în casa sa, care-şi spune: Eu sunt aici, înăuntru, iar pereţii casei mele mă înconjoară. – Omul clarvăzător din vechime nu era aşa, nu credea că se găseşte în interiorul casei sale. Pe el vi-l puteţi închipui ca pe cineva care iese pe poarta casei sale, se aşează în faţa ei şi spune: Asta este casa mea, pot să-i şi dau roată, o pot privi din diverse unghiuri, şi atunci pot vedea din afară un spaţiu mult mai mare din jurul casei decât dacă m-aş afla în ea. Aşa stăteau lucrurile cu vechea conştienţă clarvăzătoare. Dădeai roată în jurul propriei conformaţii trupeşti şi o priveai doar ca o posesiune a vechii conştienţe clarvăzătoare, a conştienţei aflate în exteriorul corpului fizic.

Dacă analizăm parcursul pământesc, felul cum s-a configurat Pământul începând din epoca veche lemuriană, trecând prin epoca atlanteeană şi epocile de cultură postatlanteene până în zilele noastre, ştim că conştienţa omenească s-a dezvoltat în mod treptat. În timpul vechii epoci lemuriene această conştienţă omenească era din multe puncte de vedere încă foarte asemănătoare vechii conştienţe lunare. Omul reflecta încă foarte puţin asupra corpului său, el era cu totul revărsat în spaţiu. Eul şi-a făcut intrarea în corpul omului abia treptat. În timpul epocii atlanteene omul se afla încă cu conştienţa sa destul de în afara trupului său. Această conştienţă deci şi-a făcut intrarea abia treptat în corpul fizic, fapt ce ne arată întregul sens al evoluţiei pământeşti. Dar asta presimţea şi sufletul grec. El a putut indica oarecum intuitiv spre o conştienţă timpurie, spre o conştienţă clarvăzătoare, care s-a manifestat, ce-i drept, în cadrul evoluţiei pământeşti, dar care imita îndeaproape vechea conştienţă lunară, conştienţă care a apărut când omul dezvoltase ca cel mai înalt mădular al său corpul astral. Stăm deci acum în faţa acestei evoluţii a omenirii şi putem spune: Când Pământul a ajuns în stadiul acesta de evoluţie, a apărut omul şi şi-a perfecţionat corpurile sale fizic, eteric şi astral, în corpul său astral purtând forţele lui Zeus. S-a adăugat apoi în cursul evoluţiei pământeşti tot ceea ce a condus spre Eu. Cu forţele astrale ale lui Zeus s-a unit un element nou. Acest element nou, care în epocile vechi nu era încă clar sudat cu forţele lui Zeus, dar care încerca să se alipească din ce în ce mai bine de ele ca entitate egoică, independentă, era la început parcă îndesat cu forţa acolo. Entitatea egoică independentă apare mai întâi cu însuşirea de clarvedere şi apoi cu cea intelectuală. Dacă privim în astral forţele lui Zeus, dacă în ceea ce se iveşte acolo şi are la început capacitatea de clarvedere vedem ceea ce am menţionat mai devreme drept Persefona, atunci putem spune: înainte ca omul să-şi fi pierdut conştienţa clarvăzătoare, înainte să apară felul intelectualist de conştienţă, în om trăia, pe lângă forţele lui Zeus existente în corpul său astral, Persefona, strâns unită cu forţele lui Zeus. Omul şi-a adus cu el acest corp astral de pe vechea Lună. Pe Pământ s-a dezvoltat în el viaţa sufletească, pe care noi o găsim reprezentată în Persefona. Şi acesta era omul în timpurile de demult. El simţea că are în corpul său astral forţele lui Zeus şi că o are în el pe Persefona. Omul din vremurile de demult nu îşi permitea să vorbească încă de un Eu intelectual, aşa cum o facem noi astăzi când vorbim de Eul nostru, dar de ceva putea să vorbească, de ceva ce lua naştere prin conlucrarea forţelor lui Zeus, ancorate în corpul astral, cu ale Persefonei. Rezultatul unirii în om a celor doi, a lui Zeus şi a Persefonei, era el însuşi. Era ceva ce îi era dat doar dinspre o latură, cea a lui Zeus, la care trebuia să se adauge cealaltă latură, asupra căreia Zeus ca atare nu avea o influenţă directă. Ceea ce era Persefona, ca fiică a Demetrei, era ceva legat de înseşi forţele Pământului. Persefona era fiica Demetrei, o fiinţă divină care nu avea comun cu Zeus decât faptul că era considerată sora lui, un suflet ce cunoscuse o cu totul altă evoluţie decât Zeus, aşa încât ea se înrudea cu Pământul şi putea acţiona asupra oamenilor dinspre Pământ, şi prin acesta şi asupra plăsmuirii conştienţei de Eu a omului.

Astfel, omul ducea cu sine din timpurile cele mai vechi corpul astral dinspre latura lui Zeus şi pe Persefona dinspre latura Pământului. Grecul din vechime era deci conştient că purta în el ceva a cărui origine nu o putea vedea dacă privea în sus, spre Ierarhiile divinităţilor din lumea de deasupra. De aceea el socotea acel lucru pe care îl purta în sine ca aparţinând zeilor subpământeni, acelor zei ce se aflau în legătură cu devenirea Pământului, în care zeii din lumea de deasupra nu aveau niciun amestec: Eu port în mine, în fiinţa mea, ceva, iar conştienţa mea pământească o datorez unui lucru pe care zeii de deasupra, din lumea lui Zeus, a lui Poseidon sau Pluton, nu mi-l pot da direct, la care ei nu pot decât să colaboreze. – Pe Pământ există, aşadar, ceva în afara a ceea ce sunt forţele macrocosmice ale lui Zeus, Poseidon şi Pluton, ceva asupra căruia Zeus nu poate decât să privească, pe care el însuşi nu îl poate produce. Din toate aceste motive pe care le-am menţionat, mitul grecesc îl descrie pe bună dreptate pe Dionysos cel vechi, Dionysos Zagreus, ca fiind un fiu al Persefonei cu Zeus. Toate acele forţe dinăuntrul vieţii pământeşti, care în timpurile vechi au acţionat pregătitor pentru conştienţă de Eu a omului, sunt, dacă le considerăm din punct de vedere microcosmic, al interiorului omului, vechea conştienţă clarvăzătoare. Dacă le privim din punct de vedere macrocosmic, al modului în care străbat elementele pământeşti, ele sunt vechiul Dionysos. Pe atunci deci, când omul nu avea încă un Eu dotat cu forţa intelectuală pe care o are astăzi, ci un precursor al Eului actual, respectiv conştienţa veche clarvăzătoare, care acum a devenit subconştientul nostru, atunci acest om contempla în afară – acesta era deocamdată cazul la greci – forţele macrocosmice ce strecoară în noi aceste forţe-Eu şi le numea Dionysos Zagreus, vechiul Dionysos. Dar grecul simţea ceva aparte faţă de tot ce îi putea da acest vechi Dionysos. Grecul, în principiu, trăia deja într-o cultură intelectuală, chiar dacă ea mai era încă străbătută de o fantezie suculentă, chiar dacă ea mai trăia încă în mare parte în imagini. În cadrul imaginii cultura greacă era deja o cultură intelectuală. Doar timpurile cele mai vechi mai prezintă urme ale culturii clavăzătoare. Tot ceea ce a parvenit istoriceşte din Grecia şi s-a transmis timpurilor ce au urmat este o cultură intelectuală, chiar dacă o cultură imaginativă saturată de fantezie. Aşa încât, în principiu, grecul privea în conştienţa sa o epocă veche, pentru care familiar era de fapt vechiul Dionysos, care lăsa să picure în natura omenească Eul, care încă mai era un Eu clavăzător. Şi grecul resimţea ca pe ceva tragic, atunci când îşi spunea: O astfel de conştienţă a Eului cum a existat odinioară lumea noastră pământească nu o mai poate recepta. – Încercaţi să vă transpuneţi pentru o clipă cât mai viu într-un astfel de suflet grecesc. El privea în urmă, interiorizând parcă vechile timpuri, şi îşi spunea: În acele vremuri exista o omenire ce trăia cu conştienţa în afara corpului fizic, unde sufletul trăia oarecum independent de această porţiune de spaţiu delimitată de piele, trăia afară, unitar, în lumile spaţiului.

Dar acele timpuri au trecut, ele aparţin trecutului. – Între timp această conştienţă de Eu a evoluat în aşa fel încât acum omul efectiv nu poate face altceva decât să se simtă inclus cu Eul său într-un spaţiu ce este delimitat de pielea sa. – De aceasta se mai lega şi un alt fapt. Imaginaţi-vă că printr-o minune cosmică ar fi posibil ca fiecare dintre sufletele aflate în corpurile lor fizice să iasă în afară, să se extindă în depărtările spaţiului. Toate aceste suflete s-ar contopi unele cu altele, nu ar mai fi separate. Câte capete stau aici pe scaune, spre atâtea puncte ar putea arăta sufletele individuale, ca spre o posesiune a lor. Dar sus sufletele s-ar amesteca, şi acolo am avea o unitate. Dacă după aceea sufletele, din această conştienţă care a fost înălţată, ar intra din nou în corpurile individualele s-ar întâmpla cu unitatea? S-ar îmbucătăţi, s-ar împărţi în atâtea părţi câte corpuri stau aici pe scaune. Reprezentaţi-vă acest simţământ, imaginaţi-vă că sufletul grecului ştia: a existat cândva o conştienţă în care sufletele individuale erau unite unele cu altele şi formau o unitate, în care fiinţa sufletească a omului plutea aerian pe deasupra Pământului şi nici una nu se putea deosebi fundamental de cealaltă ca o entitate-Eu. A venit apoi o vreme în care această entitate-Eu şi-a părăsit unitatea în care se afla şi fiecare suflet individual s-a condensat ca o picătură în câte un corp. Acest moment a fost imortalizat de fantezia grecească într-o imagine grandioasă, în figura lui Dionysos îmbucătăţit. Şi, cu un penel foarte fin, această mitologie grecească a întreţesut în legenda lui Dionysos figura lui Zeus, pe de o parte, şi figura Herei, pe de altă parte.

Noi spuneam: Zeus este puterea centrală a forţelor macrocosmice ce îşi au drept corespondent forţele sufleteşti ancorate în corpul astral. Aceste forţe sufleteşti s-au perpetuat de pe vechea Lună. Zeus, în principal, vine şi el tot de acolo, aşa încât el ia parte la crearea lui Dionysos, care iniţial, sub forma vechiului Dionysos, este un fiu al lui Zeus şi al Persefonei. Astfel că aportul lui Zeus la crearea lui Dionysos constă în faptul că acesta reprezintă principiul unitar, ceva ce nu este amestecat şi nu este îmbucătăţit încă. O altă evoluţie a cunoscut figura ce ne întâmpină în personajul feminin Нега. Ea a parcurs o evoluţie care sub un anumit raport spiritual era mult mai avansată decât cea a lui Zeus însuşi, ţinând seama că ea tindea mai mult spre terestru, în timp ce Zeus rămăsese în urmă, la stadiul de evoluţie al vechii Luni, s-a cramponat de acesta. Hera a mers mai departe şi a preluat anumite momente ce puteau fi valorificate pe Pământ. Ea aparţine acelei categorii de entităţi luciferice care lucrează, care au ca scop tocmai fragmentarea, individualizarea oamenilor; din acest motiv este ea atât de des prezentată drept o fiinţă geloasă. Gelozia se poate ivi doar acolo unde individualităţile sunt despărţite, unde ele se ştiu de unele singure. Hera face parte dintre acele figuri de zei care promovează în mod deosebit separarea, individualizarea, despărţirea, de unde şi prezenţa ei activă acolo unde Dionysos urmează să fie îmbucătăţit, el în sine provenind din unirea lui Zeus cu Persefona. Când omul de odinioară avea conştienţa clarvăzătoare ca o conştienţă unificatoare a venit ca zeitate individualizatoare Нега, fapt exprimat simbolic prin gelozia ei, şi i-a chemat pe zeii ce sunt concentraţi în forţele terestre, pe Titani, să sfărâme în bucăţi vechea conştienţă unificatoare, pentru ca ea să intre în corpurile individuale. Prin aceasta însă această conştienţă s-a izolat de Cosmos.

Grecul din Antichitate privea cu tragism în urmă la conştienţa clarvăzătoare ce trăia în afara corpului fizic şi se simţea una cu toate lucrurile din exterior. Această conştienţă nu putea fi decât contemplată retrospectiv, ca ceva trecut, de unde şi sentimentul tragic resimţit de vechiul grec. Dacă nu ar fi intervenit altceva, dacă nu ar fi existat decât fapta Herei, atunci oamenii ar fi mers pe Pământ unul lângă altul, fiecare închis în propria sa personalitate îngustă. Niciodată oamenii nu s-ar fi înţeles unul pe altul. Dar ei n-ar fi putut înţelege nici ceea ce există în jurul lor, elementele Pământului şi ale Cosmosului. Oamenii ar fi privit propriile lor corpuri ca pe o proprietate a lor, s-ar fi simţit închişi în corpurile lor ca într-o casă, ar fi simţit poate bucăţica de mediu din imediata lor apropiere aşa cum simte melcul că-i aparţine propria sa cochilie, dar mai departe, la o conştienţă cosmică, acest Eu nu s-ar fi putut extinde niciodată. Asta este ceea ce a vrut Нега, să-i separe complet pe oameni unii de alţii în individualităţile lor. Ce i-a salvat pe oameni de la această izolare, pentru ca acest Eu – care a căpătat totuşi o formă intelectuală – să ajungă mai târziu prin cunoaştere, prin cunoaştere intelectuală, nu clarvăzătoare, să-şi formeze o imagine despre lume, astfel încât să poată ieşi apoi afară şi să poată lega lucrurile între ele?

În timp ce privirea clarvăzătoare a cuiva cuprinde întreaga imagine a Cosmosului, privirii intelectuale îi este hărăzit să meargă de la o bucată de Cosmos la altă bucată de Cosmos, să lege între ele bucăţile disparate ale viziunii noastre despre lume şi să facă din ele, prin cunoaşterea intelectuală, prin ştiinţa intelectuală, un tablou general al lumii. În felul acesta apare ceva ce ar putea fi descris în felul următor: Acţiunea Herei, care nu a încetat să se dezvolte în continuare, nu a mers totuşi singură, ci intelectualitatea Eului a fost condusă în afară, omul putând să-şi facă o imagine de ansamblu asupra lumii, cu toate că el însuşi nu poate trăi în interiorul lucrurilor prin clavedere, precum Dionysos Zagreus, dar cel puţin îşi poate forma prin raţiune imagini despre lume. Grecul îşi imagina puterea centrală pentru această imagine despre lume, pe care noi ne-o facem cu gândurile şi imaginile fanteziei noastre cu care noi cuprindem lumea, prin entitatea zeiţei Pallas Athena.

De fapt, imaginea intelectualistă despre lume, înţelepciunea intelectualistă ce şi-a făcut intrarea în corpuri l-a salvat pe Dionysos îmbucătăţit, a salvat conştienţa unitară veche. Ea a condus conştienţa omenească din nou în afara sa. De aici vine şi această fină întorsătură a legendei lui Dionysos, care spune că din toate bucăţile Pallas Athena reface inima lui Dionysos, după ce el fusese tăiat în bucăţi de Titani la îndemnul Herei, şi o aduce lui Zeus. Aceasta este o figură de stil colosal de fină şi plină de înţelepciune, ce corespunde în totalitate minunilor cosmice, pe care ştiinţa spiritului ni le dezvăluie din nou astăzi şi faţă de care noi nu putem decât să ne înclinăm cu evlavie şi admiraţie. Ceea ce este înfăţişat astfel macrocosmic, şi anume că Dionysos este tăiat în bucăţi şi inima sa este salvată de Pallas Athena şi adusă lui Zeus, toate acestea nu sunt altceva decât contraimaginea macrocosmică a ceva ce se petrece microcosmic în noi. Sunt imagini de o profunzime uimitoare.

Noi ştim, desigur, că revelaţia fizică a omului pământesc este sângele, care pune în mişcare inima. Ce s-ar fi întâmplat însă, teoretic vorbind, dacă extinderea intelectualistă a Eului care a dezvoltat imaginea intelectuală despre Cosmos, nu ar fi salvat închistarea acestui Eu în trupul omenesc? Sau, ca să mă exprim simbolic, ce s-ar fi întâmplat dacă Pallas Athena n-ar fi salvat inima lui Dionysos îmbucătăţit şi nu i-ar fi adus-o lui Zeus? Oamenii ar fi circulat încoace şi încolo, fiecare închis în propria sa formă corporală, în acele forţe microcosmice ale formaţiunii sale corporale ce reprezintă exclusiv impulsurile egoiste inferioare, prin care omul vrea să se izoleze ca entitate separată, închisă în pielea sa. Omul are în sine aceste forţe ce au condus la fărâmiţarea lui Dionysos în multe bucăţi. Ele sunt impulsurile inferioare ale naturii omeneşti, ce acţionează sub o formă animalică, instinctivă în natura omenească şi care sunt temelia pe care se înalţă egoismul omenesc propriu-zis. Din aceste impulsuri se dezvoltă simpatia şi antipatia, impulsivitatea, instinctualitatea, începând cu impulsul de hrănire şi alte impulsuri asemănătoare şi terminând cu impulsul de reproducere, care aparţine în mod special categoriei de impulsuri inferioare. Dacă ar fi depins numai de Нега, dacă Pallas Athena n-ar fi intervenit salvator, omul nu ar fi dezvoltat decât nişte entuziasme ce izvorăsc din aceste impulsuri inferioare: entuziasme pentru hrană, pentru reproducere, pe scurt, doar pentru impulsurile inferioare.

Cum s-a întâmplat deci că omul a reuşit să învingă această natură omenească inferioară, orientată exclusiv spre egoism? Este tot egoitatea, care se referă la toate aceste impulsuri, dar există ceva în natura noastră omenească, ceva ce ne abate de la impulsurile inferioare amintite. Ceea ce ne abate de la impulsurile inferioare este faptul că în afară de acele entuziasme egoiste, ce vizează conservarea trupului prin instinctul de hrănire, conservarea speciei prin instinctul sexual, noi mai putem dezvolta cu inima noastră şi un alt entuziasm. În pofida acestui lucru, natura omenească ar rămâne ancorată în continuare în egoism. Caracterul egoist, de închistare în trup, dat de aceste impulsuri poate fi într-o oarecare măsură înlăturat, doar pentru că ele se amestecă şi cu altceva. Există un element superior, un element legat de inimă, de circuitul nostru sangvin în special, ce dezvoltă entuziasme superioare. Când inima noastră bate pentru lumea spirituală şi pentru marile idealuri ale lumii spirituale, când inima noastră se înflăcărează pentru spiritual, când ne simţim faţă de lumea spirituală la fel de calzi cum se simte omul cu impulsurile sale inferioare în viaţa erotică, atunci natura omenească este transfigurată şi spiritualizată prin ceea ce a adăugat Pallas Athena la fapta Herei. Omenirea îşi va însuşi o înţelegere deplină a acestei măreţe realităţi abia în decursul timpului, căci există multe obstacole în natura omenească actuală ce vor să contrazică aceste lucruri. De câte ori nu auziţi spunându-se: Ah, sunt acolo nişte capete sucite, pasionate de tot felul de lucruri care de fapt nici nu există! Aceştia dezvoltă sentimente de căldură faţă de nişte lucruri abstracte, faţă de ceva ce trebuie pur şi simplu să-ţi imaginezi că există, aşa cum fac oamenii în mod obişnuit în aşa-zisa viaţă reală, cu alte cuvinte faţă de instinctul de hrănire şi alte instincte inferioare. – Aceia însă care pot avea faţă de suprasenzorial, faţă de ceea ce nu vizează impulsurile inferioare un entuziasm fierbinte, astfel încât să se simtă faţă de lumea suprasensibilă ca în faţa unei realităţi, aceia se dăruie elementului pe care Pallas Athena l-a adăugat la fapta Herei. Aceasta este contraimaginea microcosmică pentru forţele guvernatoare din exterior, grandios exprimate ca simbol în mitologia greacă prin aceea că Pallas Athena salvează inima îmbucătăţită a lui Dionysos şi i-o aduce lui Zeus, pe care el o ascunde în şoldul său. După ce vechea conştienţă clarvăzătoare a coborât în om, ea s-a amestecat cu acel element pe care legenda lui Zeus îl exprimă atât de minunat, prin aceea că natura dionisiacă a fost ascunsă în şodurile lui Zeus. Tot ceea ce ar veni din Dionysosul îmbucătăţit şi-ar găsi pandantul său microcosmic în ceea ce îşi are sediul în natura corporală inferioară. Vedem astfel ce minunat coincid cu ştiinţa spiritului cele înfăţişate în imaginile grandioase ale vechii legende despre Dionysos.

Şi ni se povesteşte apoi cum a evoluat în continuare vechea conştienţă clarvăzătoare, reprezentată prin Dionysosul vechi, în comparaţie cu conştienţa ulterioară, respectiv conştienţa noastră actuală de Eu, reprezentată prin noul Dionysos, prin forţa dionisiacă mai târzie. Căci conştienţa actuală de Eu, cu cultura sa intelectuală, cu tot ceea ce vine din raţiunea noastră şi în special din Eul nostru, îşi are contraimaginea sa macrocosmică în cel de-al doilea Dionysos, care se naşte prin aceea că din inima salvată a lui Dionysos îmbucătăţit se face o băutură afrodisiacă pentru Semele, prin care se realizează unirea Semelei, adică a unei femei muritoare, cu Zeus, cu forţele corpului astral. Aşadar, o fiinţă, care evident este deja un alt om, se uneşte cu ceea ce vine de pe vechea Lună, şi de aici ia naştere omul prezentului nostru, care îşi are contraimaginea macrocosmică în noul Dionysos, fiul lui Zeus şi al Semelei. Ce ni se spune despre acest Dionysos? Da, dar dacă este contraimaginea macrocosmică a forţelor intelectuale ale Eului nostru, atunci el trebuie să fie oarecum inteligenţa ce se întinde deasupra Pământului, ce este răspândită afară, în depărtările spaţiului. Dacă grecul a simţit corect, el trebuie să-şi fi imaginat sub imaginea noului Dionysos, sub contraimaginea macrocosmică a Eului nostru intelectual, inteligenţa ce păşeşte pe deasupra Pământului. El trebuie să-şi fi imaginat că acolo, afară, în spaţiu, păşeşte o entitate care este precum inteligenţa ce circulă pe deasupra diverselor ţinuturi. Minunat, iubiţii mei prieteni! În splendida legendă despre cei doi Dionysos vechea conştienţă grecească ne povesteşte că acesta a migrat din Europa departe, în India, i-a învăţat pe oameni să cultive Pământul, viţa-de-vie şi aşa mai departe, s-a mutat în Arabia, apoi şi-a schimbat din nou locuinţa, venind înapoi prin Egipt. Tot ceea ce înseamnă cultură intelectuală este legat de traseul urmat de noul Dionysos. În mitologia greacă lucrurile stau realmente în felul următor: ceea ce noi, în mod arid şi prozaic, în mod abstract numim de obicei răspândirea culturii intelectuale, vechea mitologie grecească numea drumul noului Dionysos, care îi învăţa pe oameni agricultura, cultivarea viţei-de-vie, ştiinţa, dar şi scrierea şi alte lucruri asemănătoare: marşul noului Dionysos pe suprafaţa Pământului. Ce minunat se îmbină cele două gânduri, despre Dionysosul vechi şi despre Dionysosul nou. Ele sunt imagini ale omenirii ce progresează, ce trece de la conştienţa veche, clarvăzătoare, care avea drept contraimagine macrocosmică pe Dionysosul vechi, la conştienţa mai nouă, conştienţa intelectuală a Eului, ce are drept contraimagine macrocosmică pe noul Dionysos.

Să mai analizăm încă o dată ideea pe care am prezentat-o la începutul conferinţei de astăzi, anume că zeii cei vechi ai grecilor erau oameni atlanteeni. Despre Dionysosul vechi dumneavoastră puteţi presimţi că el, ca fiu al Persefonei şi al lui Zeus, este încă foarte înrudit – chiar dacă a preluat deja în sine nişte elemente pământeşti, dar le-a preluat din exterior – cu înşişi zeii Ierarhiei lui Zeus. El este fiul lui Zeus şi al Persefonei, al unei entităţi suprasensibile. Prin faptul că Dionysosul vechi este încă fiul lui Zeus şi al Persefonei, deci al unei făpturi suprasensibile pentru perioada postatlanteeană, el este cu întreaga sa fiinţă înrudit cu Ierarhia lui Zeus. De aceea, vechea conştienţă grecească simţea în mod clar, şi lăsa să transpară în legendă, că acest Dionysos vechi, Dionysos Zagreus, a trăit ca un om, dar, ca şi ceilalţi zei greci, a trăit ca om atlanteean printre oamenii epocii atlanteene şi circula printre ei. Dar dacă pătrundeţi întregul spirit al legendei despre Dionysosul nou, puteţi vedea trasparând în ea faptul că noul Dionysos, care este foarte înrudit cu omul – el provine într-adevăr dintr-o mamă pământeană –, este, de fapt, mai apropiat de om decât de zei. De aceea legenda lasă să se întrevadă, lucru de asemenea adevărat, că noul Dionysos a fost născut realmente în Grecia antică în împrejurări ce se pierd în negura timpurilor şi a trăit cu adevărat încarnat într-un corp postatlanteean. Această cultură intelectuală omenească ce se răspândeşte în spaţiu, această contraimagine macrocosmică spirituală a Eului nostru intelectual, a fost odinioară, în epoca postatlanteeană – aproximativ în epoca greacă preistorică –, încarnată ca om în Dionysosul ce a trăit cu adevărat, adică în noul Dionysos, după cum forţele lui Zeus fuseseră încorporate înainte în Zeusul atlanteean. Acest Dionysos mai tânăr, ce aparţine vechilor eroi greci, a trăit şi a crescut în Grecia şi a străbătut – căci acest marş a avut loc cu adevărat – toată Asia, până jos, în India. Şi o mare parte a culturii indiene – nu cea care ne-a rămas de la vechii sfinţi Rish, ci o altă parte – provine de la acest Dionysos mai tânăr. Apoi el a migrat cu cetele sale de pământeni către Arabia, Libia, şi din nou înapoi, până în Tracia. Tot acest traseu a fost parcus cu adevărat ca un marş, ca o mişcare puternică şi viguroasă de oameni, în epoca preistorică. Aşadar, o făptură dionisiacă, ce a trăit realmente ca om, a traversat, însoţit de un alai ciudat de satiri şi fauni, după cum îi prezintă mitul, toată Arabia, Libia, Tracia pentru ca să revină apoi ca într-un cerc din nou în Grecia. Noul Dionysos a fost un om real al epocii postatlanteene, al epocii preistorice greceşti învăluită în neguri. Şi după ce noul Dionysos şi-a aflat sfârşitul pământesc, sufletul său s-a revărsat în cultura intelectuală a omenirii. Şi pe bună dreptate, şi în spiritul adevărului, se poate pune întrebarea: Mai trăieşte noul Dionysos astăzi?

Da, iubiţii mei prieteni, mergeţi în toată lumea şi priviţi tot ceea ce trăieşte drept cultură intelectuală în lume, observaţi sufletescul, pe care istoricii noştri moderni şi specialiştii în istoria culturii îl numesc, într-o formă atât de dezolant prozaică şi abstractă, ideile istoriei, sau ce alte denumiri fantastice i-or mai fi dat – priviţi-o în realitatea sa concretă! Priviţi acest concret, acest macroteluric care înconjoară ca un strat spiritual Pământul, care se perepetuează de la epocă la epocă, care trăieşte în toate capetele, dar care îi învăluie ca o atmosferă a culturii intelectuale şi pe oamenii noştri în viaţa de zi cu zi. Priviţi aceasta! În ea trăieşte noul Dionysos, indiferent dacă luaţi ceea ce se predă în universităţile noastre, ceea ce s-a revărsat drept cultură intelectuală privitoare la maşinile industriilor noastre, sau dacă vă uitaţi la acele gânduri ce trăiesc în lume ca o atmosferă intelectuală deasupra Pământului nostru şi influenţează sistemul bancar şi bursa. În toate acestea trăieşte sufletul noului Dionysos. Acest suflet al noului Dionysos s-a revărsat treptat peste întreaga noastră cultură intelectuală de pe Pământ, după ce personalitatea individuală unică a noului Dionysos, care a efectuat acea mare campanie, a murit ca persoană.