Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a VIII-a

München, 25 august 1911

În cursul conferinţei de ieri am putut vedea că în natura omului acţionează diverse forţe ale macrocosmosului şi, de asemenea, am mai văzut felul în care resimţea sufletul grec aceste forţe ale macrocosmosului, că în mare parte el exprima plastic aceste forţe prin ceea ce ne-a rămas din mitologia greacă. Dacă am adus în discuţie de mai multe ori mitologia greacă nu am făcut-o pentru a o explica ci pentru a lumina într-un mod corespunzător, dinspre o anumită latură, adevăruri primordiale, pentru care apelezi mai degrabă la imagini şi la ceea ce ţi se oferă din punct de vedere istoric, decât la reprezentări abstracte din viaţa noastră, care prin sărăcia lor nu ajung să exprime marile minuni ale lumii. Ieri am mai putut vedea că în figura lui Dionysos există deja ceva care este legat intim de forţele noastre sufleteşti, de ceea ce noi putem numi încercări sufleteşti.

Ce numim noi, de fapt, în sens esoteric încercări sufleteşti? Încercările sufleteşti apar atunci când omul ajunge să urmeze acele căi ale sufletului care conduc în sus, în lumile spirituale. Ieri am indicat oarecum pe cele mai uşoare şi mai slabe dintre acestea. Dacă ar fi să vorbim în general, atunci ar trebui să spunem că încercările sufletului constau în faptul că pe calea spre lumile superioare avem nişte vieţuiri pe care nu suntem din capul locului maturi să le întâmpinăm, ci abia după o anumită pregătire. Încercările constau în aceea că trebuie să faci anumite eforturi pentru a suporta nişte cunoaşteri, că trebuie să te confrunţi în linişte cu aceste vieţuiri. O vieţuire sufletească, care în principiu nu este străină sufletului dumneavoastră, v-a fost sugerată în cea de-a doua dramă rosicruciană, „Încercarea sufletului”, către finalul ei, iar noi ne putem eventual face o imagine despre ceea ce înseamnă în adevăratul sens al cuvântului o încercare sufletească tocmai pornind de la această vieţuire a sufletului. Să ne imaginăm figura lui Capesius zugrăvită aici. Din cele două drame noi ştim trăirile prin care trece Capesius. Am văzut că el se apropie treptat de viaţa spirituală, că are la început doar nişte presimţiri despre aşa ceva datorită simţului său sănătos, care îl scot din cele practicate de el până atunci în manieră savantă. Capesius ajunge să presimtă că lumea spirituală include totuşi în sine o realitate superioară; ajunge până acolo, în special datorită faptului că trăieşte intens aceste presimţiri, că ele devin foarte vii în el, ajunge să aibă anumite impresii, necesare de alfel, despre ceea ce se cheamă a fi comunicări exterioare ale ocultismului, ale ştiinţei spiritului sau oculte. Aceste comunicări ale ştiinţei spiritului se deosebesc din principiu de celelalte comunicări, să zicem ştiinţifice sau literare. În timp ce celelalte comunicări acţionează doar asupra intelectului nostru şi, eventual, prin intermediul intelectului asupra forţelor noastre afective, ceva spiritual sau ocult-ştiinţific acţionează just asupra ta doar atunci când simţi că cea mai intimă viaţă sufletească ţi-a fost zgâlţâită, ţi-a fost într-un fel răscolită, nu prin conţinutul abstract, ci prin viaţa vie ce se revarsă din tot ceea ce este ştiinţă a spiritului. Aşa ceva simte Capesius după ce, prin presimţirile avute, se edifică şi se adânceşte apoi, în primul tablou din Încercarea sufletului, în scrierile, în aşa-numita carte a vieţii ce provine de la Benedictus. Aceasta însă are drept urmare nu numai faptul că el începe să reflecteze, că, aşa cum se face de obicei, îşi frământă creierul pentru a ajunge în spatele sensului lucrurilor, ci că începe să simtă lumea spirituală, că lumea spirituală năvăleşte în el într-un mod ce pentru el rămâne de neînţeles. Da, încă o consecinţă! Dispoziţia sufletească ce domneşte în primul tablou al celei de-a doua drame-misteriu ar putea fi foarte uşor comparată cu dispoziţia faustică de la începutul Faustului lui Goethe; totuşi ea diferă esenţialmente de această dispoziţie faustică. Dispoziţia faustică arată doar că prin toată ştiinţa existentă nu poţi ajunge decât la un anumit fel de îndoială, de scepticism, că în consecinţă din propriul interior vine impulsul de a căuta alte căi decât căile obişnuite ale ştiinţei sau ale cunoaşterii. La Capesius mai este şi altceva. La început, tocmai prin aceea că persistă în îndoială, în necunoaştere, aceasta fiind cel mai mare păcat al omului, el este condus spre conflicte profunde. El ia cunoştinţă de faptul că în profunzimile sufletului omenesc zace ceva ce în primă instanţă este străin conştienţei obişnuite a omului, ceva despre care el nu ştie nimic. Acolo jos, în străfundurile sufletului nostru, stă ascunsă o comoară. Acolo, în aceste adâncuri profunde ale sufletului, noi ascundem ceva ce la început nu poate fi recunoscut de către conştienţa normală, iar dacă ne adâncim în acestea cu felul de a gândi şi cu sensul adevărat al ştiinţei spiritului învăţăm că a nu lăsa să se degradeze comoara ce odihneşte în sufletul nostru nu este doar o dorinţă egoistă, ci însăşi datoria cea mai stringentă a omului faţă de forţele macrocosmosului.

Învăţăm, iubiţii mei prieteni, că în fiecare om, acolo, jos în profunzimile sufletului, zeii au depus odinioară în noi ceva din propriul lor trup, din propria lor substanţă. Învăţăm să simţim că zeii au renunţat la o bucată din propria lor existenţă, că au rupt-o, să zicem aşa, au desprins-o din ei şi au depus-o în sufletele noastre. Noi ca oameni putem face acum două lucruri cu această comoară sufletească, care este o moştenire de la zei. Putem, dintr-o anumită comoditate omenească, să spunem: Ah, de ce am nevoie de cunoaştere, zeii mă vor conduce oricum la ţel. – Ei nu fac însă aşa ceva, căci au coborât această comoară în interiorul nostru pentru ca noi s-o ridicăm de acolo din propria noastră libertate. Putem aşadar să lăsăm această comoară sufletească din noi nevalorificată. Aceasta este o cale pe care o poate urma sufletul omenesc. A doua cale este de a deveni conştienţi de datoria noastră cea mai înaltă faţă de puterile cereşti şi să ne spunem: Noi suntem datori s-o ridicăm, suntem datori s-o aducem în conştienţa noastră din adâncurile întunecate în care stă ascunsă. – Ce facem aşadar atunci când aducem la suprafaţă această comoară sufletească din adâncurile conştienţei noastre? Îi dăm acestei comori sufleteşti o altă formă decât o avusese înainte în trupul zeilor, dar prin această formă, pe care ea a căpătat-o prin noi, o redăm într-un mod tainic zeilor. Prin cunoaştere noi nu ne îndeletnicim cu ceva care slujeşte exclusiv egoismului nostru, prin cunoaştere noi nu facem nici mai mult nici mai puţin decât să ducem înapoi zeilor în lumile spirituale, într-o formă nouă, căpătată prin noi, averea, moştenirea nobilă lăsată de ei, pentru ca ei să o recapete cu ajutorul nostru. Dacă însă lăsăm să decadă comoara sufletească din noi, practicăm în cel mai adevărat sens al cuvântului egoismul, căci atunci această comoară sufletească se pierde în mod ireversibil pentru procesul cosmic: însuşirile sufleteşti ereditare provenite de la zei le lăsăm să putrezească, dacă refuzăm în noi cunoaşterea.

Dispoziţia lui Capesius provine de aici. În prima scenă a celei de a doua drame el resimte ca pe o datorie a sa să nu persevereze în îndoială, să nu persiste în sentimentul că nu poţi şti nimic, ci să realizeze că dacă lasă să putrezească comoara sufletească este, într-un sens mai înalt, o încălcare a datoriei faţă de puterile cosmice. Doar că la început el nu se simte capabil să utilizeze instrumentele corpului său pentru a ridica această comoară sufletească. Aceasta este discrepanţa din sufletul său, care nu mai are nimic fantastic. El îşi spune mai degrabă: Tu trebuie să cunoşti, nu trebuie în niciun fel să perseverezi în necunoaştere şi să te dedai sentimentului că forţele pe care le avem iniţial la dispoziţie ca urmare a vieţii noastre obişnuite sunt slabe pentru a ridica comoara sufletească de care vorbeam. – Aici nu există decât o ieşire: să ai încredere faţă de propriul tău suflet. Dacă el dezvoltă cu răbdare, încet, încet, ceea ce a fost depus în el, forţele, pe care acum le simte ca fiind încă slabe, vor creşte din ce în ce mai mult, astfel încât poate să-şi împlinească într-adevăr datoria faţă de puterile cosmice. Pentru că noi nu posedăm decât forţa pe care am dobândit-o în trecut, trebuie ca această încredere în forţa de răzbatere şi în fecunditatea sufletului omenesc să ne susţină ori de câte ori suntem în încurcătură sau ne e frică. Ea trebuie să ne susţină atunci când ni se pare că nu putem face ceva.

Toate încercările sufletului se derulează în principiu în acest fel: ne dăm înapoi îngroziţi în faţa acestei frici sau neputinţe. Putem birui astfel de încercări în adevăratul sens al cuvântului doar dacă găsim în noi acea tărie sufletească ce provine din încrederea faţă de noi înşine, din încrederea ce se poate dezvolta în noi treptat prin adâncirea în ştiinţa spiritului.

Din spiritul care a animat tot ceea ce s-a spus în aceste conferinţe dumneavoastră vă veţi fi dat seama că în om, în întreaga sa natură şi fiinţă, acţionează două curente cosmice. Pentru a armoniza cu adevărat în om aceste două curente cosmice este nevoie de tărie sufletească, este nevoie de forţa de a te opune curajos şi neînfricat acestora. Acest lucru dumneavoastră îl puteţi vedea exprimat foarte clar la sfârşitul dramei a doua, Încercarea sufletului. Acolo se vede cum Capesius a trecut prin vieţuiri oculte importante, cum i s-a permis să arunce o privire în încarnarea sa precedentă, să se cunoască pe sine aşa cum a fost el pe Pământul nostru cu secole în urmă. Şi după aceea dumneavoastră găsiţi spuse nişte cuvinte ce nu trebuie deloc luate uşor, şi anume că aflarea parcursului unei vieţi impune nişte obligaţii pentru multe alte vieţi, nu doar pentru una. Imaginaţi-vă puţin, iubiţii mei prieteni, că privind înapoi în încarnarea precedentă vedeţi cum v-aţi situat faţă de cutare sau cutare om, ce aţi greşit faţă de un om sau altul, astfel încât după o asemenea privire în încarnarea precedentă îţi simţi bilanţul vieţii încărcat într-o foarte mare măsură. Apoi, prin faţa sufletului nostru trece ceva ce ne-ar putea lăsa complet fără curaj. Noi recunoaştem: În actuala ta încarnare nu poţi îndrepta nimic din ceea ce ai strâns în bilanţul datoriilor tale. – Desigur, la foarte mulţi oameni întâlnim cel mai aprins dor de a face cât mai mult bine, dar el se naşte din egoism. Căci un lucru este cu totul de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni şi egoismul lor: că trebuie să ducă cu ei prin poarta morţii foarte, foarte multe lucruri din contul neachitat al datoriilor, că ştiu: Tu trebuie să mori şi trebuie să iei cu tine în următoarea ta încarnare cutare sau cutare lucru din bilanţul datoriilor tale. – Această îndrăzneală însă, de a-ţi mărturisi franc şi cinstit: Tu ai pe suflet o serie de răutăţi şi fapte rele, aceasta cere o doză înaltă de altruism, în timp ce în general omul este predispus să fie atât de bun cât îşi poate imagina el că poate să fie bun un om. Cine a făcut într-adevăr nişte experienţe oculte de acest gen trebuie să poată să-şi recunoască fără reţinere latura sa rea, şi chiar să poată să-şi spună că este imposibil să îndrepţi totul chiar în această viaţă.

Romanus exprimă aceasta [ Nota 43 ] în câteva cuvinte care se vor paradigmatice, şi anume că este necesar să duci cu tine prin poarta morţii datoria neachitată din viaţa precedentă, să întâmpini cu curaj clipa în care Păzitorul, care ne prezintă bilanţul datoriei noastre, va apărea în faţa noastră. Romanus spune acest lucru în „Încercarea sufletului” şi noi trebuie să ţinem seama de aceasta. Aici ne aflăm în faţa celuilalt curent, ce ar putea fi desemnat în felul următor: Dacă omul exersează acum nu acea cunoaştere de sine obişnuită, ci o cunoaştere de sine adevărată, dacă învaţă să cunoască cu adevărat ceva din fiinţa sa cea mai intimă, atunci el găseşte ceva ce de regulă nu şi-ar dori cu niciun chip să aibă, ceva care nu numai că îl incomodează în cel mai înalt grad, ci, dacă aceasta apare într-adevăr, îl poate chiar nimici. – Comparaţi ceea ce domneşte în atâtea suflete omeneşti, chiar dacă ele au cunoştinţă despre unele lucruri din ştiinţa spiritului, cu acest simţământ fundamental al sufletului, care are ceva devastator. Cât de des auzim aceste cuvinte: Ah, eu fac aceasta din pură mărinimie, nu vreau nimic pentru mine, şi aşa mai departe. Poate chiar din contră, când îţi doreşti cel mai mult ceva pentru tine maschezi, ascunzi acesta prin faptul că îţi spui: Eu nu vreau acest lucru pentru mine.- Acesta este un fapt curent. Este mai bine însă să recunoşti că este adevărat că de fapt îţi doreşti acţiunile ce doar aparent sunt cele mai dezinteresate. Căci prin aceasta pui o bază pentru a învăţa să suporţi treptat acea imagine pe care ţi-o pune în faţă Păzitorul pragului, paznicul aflat la graniţa lumii spirituale.

Şi acum, în sensul cel mai înalt, să punem întrebarea: De ce găsim atât de multe lucruri nearmonizate în noi? Ce face, de fapt, ca noi să găsim atâta dizarmonie în noi? – Da, vedeţi dumneavoastră, aceasta are legătură cu întreaga evoluţie a omenirii. Dacă vrei să înţelegi de ce omul găseşte atâta dizarmonie tocmai atunci când pătrunde mai adânc în propria sa natură şi entitate, va trebui să începi să priveşti ceva mai serios această evoluţie a omenirii. Să presupunem deci în acest moment că aici, în noi, s-ar ascunde o comoară sufletească profundă, care pentru conştienţa normală din ziua de azi rămâne de fapt complet inconştientă; că dacă, prin încercările noastre sufleteşti, am descoperi-o, am găsi infinit de multă dizarmonie pe tărâmul sufletului nostru, multe lucruri în faţa cărora am putea tresălta înfioraţi şi înspăimântaţi şi ne-am putea simţi striviţi. Ce este acel lucru pe care îl purtăm în noi? Noi ştim cu toţii că evoluţia omenirii a fost una extrem de complicată, până ce omul să ajungă la stadiul la care a ajuns în prezent. Noi ştim că pentru a ajunge la constituţia sa actuală omul a trebuit să parcurgă vechile evoluţii Saturn, Soare şi Lună şi că abia după aceea a intrat în evoluţia pământească. Cândva, când într-un cerc mai mare de oameni se va cunoaşte cât de complicate sunt adevăratele aspecte ale vieţii, că nu poţi înţelege absolut nimic din ceea ce este omul şi lumea care îl înconjoară fără să priveşti în urmă la ceea ce au fost evoluţiile Saturn, Soare şi Lună, atunci se va vedea cât de naiv este tot ceea ce oferă ştiinţa noastră actuală abstractă, că ea rămâne de fapt la suprafaţa lucrurilor. Prin evoluţiile Saturn, Soare şi Lună s-a pregătit şi s-a dezvoltat încet actuala entitate cvadripartită a omului. Iar când evoluţia lunară a luat sfârşit, omul ajunsese deja la un stadiu de evoluţie destul de înalt. Intervalul de timp între evoluţia lunară şi cea pământească a fost umplut apoi prin aceea că spiritualul, ceea ce a rămas din omul lunar, a fost prelucrat şi transformat în ceea ce trebuia să fie germenele evoluţiei pământeşti.

În ce situaţie a ajuns omul pe Pământ, în urma evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună? La această întrebare noi am răspuns deja din cele mai diferite puncte de vedere. Astăzi vom mai adăuga un nou aspect. Căci noi nu putem cunoaşte faptele propriu-zis oculte implantând câteva noţiuni abstracte, ci făcând lumină dinspre toate laturile şi apropiindu-ne în acest fel de ceea ce este adevărul. Căile adevărului înalt sunt întortocheate [ Nota 44 ] şi pe ele poate umbla doar acela care vrea să exploreze cu răbdare labirinturile. Cum a ajuns omul în cadrul evoluţiei pământeşti, aducând cu el cele ce au rezultat pe Lună? În principiu, tot ceea ce este actualmente corpul fizic al omului, cu facultatea lui de a percepe prin intermediul simţurilor, nu exista câtuşi de puţin la începuturile evoluţiei pământeşti. Chiar dacă pe vechiul Saturn exista deja prima predispoziţie pentru acest corp fizic, chiar dacă pe Soare şi pe Lună această predispoziţie s-a dezvoltat în continuare, atingând deja pe vechea Lună o treaptă înaltă, dumneavoastră trebuie totuşi să vă imaginaţi că în intervalul de timp dintre evoluţia Saturn şi evoluţia Soare, dintre evoluţia Soare şi evoluţia Lună, dintre evoluţia Lună şi evoluţia Pământ tot ceea ce s-a dezvoltat ca predispoziţie a corpului fizic şi a altor corpuri a cunoscut din nou o spiritualizare. După ce Luna şi-a încheiat evoluţia, el a căpătat din nou o substanţialitate suprasensibilă. Fizicul, care se dezvoltase şi se plăsmuise pe Saturn şi în continuare, nu mai era acum, desigur, ceva fizic, tot ceea ce însemna acesta fiind absorbit din nou în spirit, dizolvându-se oarecum în spirit, existând în spirit ca forţe ce puteau crea formaţiuni fizice – dar fizicul ca atare nu exista. Ceea ce noi numim corp fizic nu exista, atunci când a început evoluţia pământească, drept corp fizic, ci exista spiritual, aşa încât el doar treptat a putut să se condenseze şi să devină corp fizic. El conţinea forţele ce au condus ulterior la condensarea corpului fizic. Noi trebuie să menţionăm acest fapt. Putem merge şi mai departe.

Noi ştim că acum ne aflăm în epoca postatlanteeană, ştim că acesteia i-a premers epoca atlanteeană şi epoca lemuriană. Şi ajungem apoi, dacă mergem în urmă, dincolo de epoca lemuriană, în epoci şi mai vechi ale evoluţiei terestre. Când a venit însă rândul epocii lemuriene, omul încă nu ajunsese, în ce priveşte corpul fizic, la forma pe care o are astăzi. Tot ceea ce astăzi este fizic exista pe atunci, în principiu, chiar şi în cele mai dense porţiuni ale sale, sub formă de corp eteric, ceea ce înseamnă că forţele corpului fizic actual erau ca şi cum ar fi fost dizolvate în corpul eteric. Acest corp eteric poseda chiar acele forţe care, dacă s-ar fi densificat conform propriei lor naturi, ar fi putut conduce la actualul nostru corp fizic; ele erau deci, sub un anumit raport, forţele corpului fizic, dar nu existau sub formă de corp fizic. Aşadar, pe când omul îşi începea evoluţia sa lemuriană, corporalitatea sa cea mai densă era în principiu una eterică, întreaga densificare ce a condus la corpul fizic petrecându-se începând doar din această epocă. Iar această densificare drept corp fizic s-a făcut într-un mod complicat. Omul exista la început pentru contemplarea spirituală într-un corp eteric. În acest corp eteric existau acele forţe ale corpului fizic dobândite ca urmare a evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună. Ele aveau tendinţa de a se condensa, astfel încât în mod treptat a putut lua naştere corpul fizic, dar deocamdată ele nu erau un corp fizic. Omul n-ar fi devenit aşa cum este astăzi dacă forţele corpului său fizic s-ar fi densificat doar conform predispoziţiilor sale de atunci. Dacă tot ceea ce era sădit ca predispoziţie la începutul epocii atlanteene ar fi căpătat expresie în corpul său fizic, el ar fi arătat şi din punct de vedere fizic-exterior cu totul altfel.

Acest lucru trebuie să-l reţinem acum, faptul că omul arată astăzi altfel decât a fost înzestrat în acea epocă, pe care noi trebuie să o plasăm înaintea vechii epoci lemuriene. În decursul epocilor lemuriană, atlanteeană şi postatlanteeană, în natura omenească au acţionat nu numai acele forţe existente anterior ca predispoziţie în om, ci şi alte forţe. Dacă vrem să ne facem o reprezentare asupra modului în care au acţionat în continuare forţele corpului eteric, cel mai bine putem face acest lucru pe baza unui anumit sistem organic al corpului fizic omenesc. Să încercăm să înţelegem cum a luat naştere din corpul eteric mai întâi o parte a entităţii omeneşti, de la epoca lemuriană încoace.

desen

Să presupunem că acest desen ne-ar ilustra corpul eteric al omului, felul cum era el înainte ca Pământul să intre în etapa sa de evoluţie lemuriană. În acest corp eteric se află incluse cele mai variate curente, cele mai variate direcţii de forţă, ca rezultat al vechilor evoluţii Saturn, Soare şi Lună. Din aceste forţe ce sunt incluse aici, din aceste curente, să încercăm să evidenţiem ceva. O serie de curente ţinteau, aveau ca ţel să realizeze în organismul fizic omenesc tot ceea ce noi putem numi circulaţie sangvină, cu centralizarea ei, cu centrul ei în inimă. Aşadar, ceea ce a dus la formarea sistemului sangvin, având ca centru inima, sunt nişte forţe dobândite în vechile stări Saturn, Soare şi Lună, dar care înaintea epocii lemuriene erau ancorate în corpul eteric, care s-au densificat oarecum, în aşa fel încât a putut lua naştere sistemul circulator, cu centrul său, inima, drept organ fizic. Am cuprins astfel cu privirea acel sistem organic ce a luat fiinţă prin condensare treptată dintr-un anumit tip de forţe ale corpului nostru eteric, începând din vechea epocă lemuriană. După cum dumneavoastră puteţi vedea cristalizând, luând naştere printr-un tratament corespunzător, o formă de cristal de sare de bucătărie dintr-o soluţie în apă de sare de bucătărie, la fel se întâmplă într-un sens mai înalt cu ceea ce noi numim sistem circulator şi inimă. El se cristalizează din nişte forţe ale corpului eteric omenesc ce au tendinţa de a se densifica, de a se condensa, devenind acest sistem organic fizic. Ele s-au putut structura în această inimă fizică abia în cursul acestei evoluţii pământeşti.

Vom vedea mai târziu de ce acest lucru s-a produs abia în cursul evoluţiei pământeşti şi nu mai devreme, în cursul evoluţiei lunare, de exemplu. Ce reprezintă, de fapt, pentru noi sistemul circulator şi sistemul cardiac? Sunt lume eterică condensată, forţe condensate ale lumii eterice. Pentru evoluţia pământească ar fi intervenit, pentru acele forţe care s-au condensat devenind inima noastră şi sistemul nostru circulator, un fel de sfârşit, de moarte, începând din momentul în care ele ar fi atins exact consistenţa pe care o prezintă astăzi inima noastră fizică şi sângele nostru fizic, întreg acest sistem. Partea cea mai importantă şi mai tainică a evoluţiei pământeşti constă în aceea că nu a avut loc numai această condensare a forţelor aduse de pe vechiul Saturn, vechiul Soare şi vechea Lună într-un astfel de sistem organic, că deci nu s-a produs doar o simplă transformare a ceea ce exista în corpul eteric în corp fizic, ci că pentru fiecare sistem al organismului nostru intervine în evoluţia pământească un impuls, prin care ceea ce mai înainte fusese eter şi s-a condensat în ceva fizic, se dizolvă, se preschimbă din nou în eter. Astfel, printre impulsurile cele mai importante ale evoluţiei noastre pământeşti se numără şi acela că forţele eterice, după ce s-au densificat într-un sistem de organ, nu sunt lăsate la acest stadiu sau punct final, ci intervin alte impulsuri, ce produc o dizolvare. În momentul în care în evoluţia pământească organele pământeşti au dobândit densitatea cea mai mare, în acel moment anumite puteri ale macrocosmosului dizolvă din nou substanţialităţile acestor sisteme de organe, astfel încât ceea ce mai înainte s-a furişat oarecum în interiorul sistemelor organice iese din nou la suprafaţă, devine din nou vizibil.

Din punct de vedere ocult noi putem urmări foarte exact cum se petrece această disoluţie în cazul inimii şi al sângelui ce o străbate, putem vedea deci cum intervin impulsurile pământeşti în substanţele unui astfel de organ. Din inimă pornesc în permanenţă curenţi, vizibili pentru privirea clarvăzătoare. Dacă dumneavoastră puteţi vedea prin clarvedere cum pulsează sângele prin corpul omenesc, veţi observa, de asemenea, că în inimă acest sânge se subţiază oarecum din nou, că aici sângele se descompune din nou în componentele sale fizice cele mai fine şi se întoarce iarăşi la forma eterică. După cum sângele s-a format treptat în cadrul eterului, tot aşa avem acum în trupul omenesc actual procesul invers. Sângele se eterizează, iar din inimă izvorăsc încontinuu curenţi eterici ce se revarsă spre capul omenesc, aşa încât noi vedem corpul eteric revenind la starea iniţială pe calea ocolită a sângelui. Ceea ce s-a cristalizat deci din eter în sistem circulator şi inimă omenească în epoca prelemuriană vedem eterizându-se acum din nou şi revărsându-se în corpul eteric în sus, spre cap. Şi dacă această parte a curenţilor eterici omeneşti nu s-ar revărsa continuu din inimă spre cap, noi nu am putea gândi. Oricât am încerca să reflectăm asupra lumii şi să cunoaştem tainele ei, nu am putea gândi nimic doar cu simplul instrument al creierului nostru fizic. Creierul nostru ar fi pentru cunoaştere un organ complet inutilizabil, dacă ar acţiona exclusiv ca un creier fizic. Din ocultism ne putem face o reprezentare a modului în care ar acţiona creierul, dacă ar fi obligat să se bazeze doar pe el însuşi. Atunci omul nu ar putea gândi decât nişte lucruri care au legătură cu necesităţile interne ale vieţii sale. De exemplu, ar putea gândi: Acum mi-e foame, acum mi-e sete, acum vreau să-mi satisfac cutare sau cutare instinct. – Dacă omul ar fi dependent exclusiv de creierul său fizic, n-ar putea gândi decât ceea ce se referă la propriile sale necesităţi corporale, ar fi cel mai mare egoist. Aşa însă creierul nostru este străbătut de acei curenţi eterici substanţiali fini ce curg în sus, pornind din inimă. Aceşti curenţi eterici sunt înrudiţi nemijlocit cu un organ important şi delicat al creierului, cu aşa-numita glandă pineală sau epifiză. Ei spală şi stropesc încontinuu glanda pineală. Glanda pineală este înconjurată continuu de undele de căldură puternice ale acestor curenţi eterici fini, iar mişcările ei ca organ cerebral fizic sunt în consonanţă cu curenţii eterici pe care vi i-am descris ca pornind din inimă. Prin aceasta însă, aceste mişcări eterice stau în legătură şi cu creierul fizic, îi imprimă creierului fizic o tendinţă spre cunoaştere egoistă, fapt care ne dă posibilitatea să cunoaştem ceva din lumea exterioară, din ceea ce nu suntem noi înşine. Aşadar, pe calea ocolită a glandei pineale, sistemului nostru circulator eterizat acţionează din nou, înapoi, asupra creierului nostru. O expunere şi mai exactă dintr-o anumită direcţie puteţi afla după ce vor apărea conferinţele ţinute de mine la Praga sub titlul Fiziologie ocultă [ Nota 45 ]; acolo am menţionat, dinspre o altă latură, unele lucruri privitoare chiar la funcţionarea glandei pineale.

Vedem astfel că în cadrul devenirii pământeşti avem un proces ce ne conduce nu numai la o condensare, ci şi la o nouă dizolvare, spre starea de dinainte. Dacă dăm atenţie acestui fapt trebuie să ne spunem: Aşadar, noi purtăm în noi nişte forţe care, într-o anumită măsură, sunt replăsmuite, sunt readuse la forma pe care o avuseseră în timpul vechilor evoluţii Saturn, Soare şi Lună. Omul, prin conştienţa sa obişnuită, aşa cum există ea astăzi în el, nu ştie nimic despre acest joc de forţe minunat din corpul său eteric, ce realizează o comunicaţie între inima sa şi creierul său. Cel care, în decursul unei evoluţii oculte, ajunge la conştienţa acestui fapt, îşi dă seama într-un mod ciudat de aceşti curenţi eterici. Cunoaşterea de sine furnizează aici ceva extrem de curios, ceva extrem de semnificativ. Prin ea învăţăm să recunoaştem că aceste forţe curg dinspre inimă spre creier, pentru a forma creierul în aşa fel încât omul să-l poată întrebuinţa ca o unealtă a vieţii sale sufleteşti. Dar imediat remarcăm că aceste forţe nu au trecut nevătămate, să zicem aşa, prin organizarea omenească, că omul nu le eliberează în aceeaşi stare în care au intrat în inima sa. Tot ceea ce omul a dezvoltat între timp, din inconştient, tot ceea ce a dezvoltat ca instincte, pofte şi ce s-a mai întâmplat în natura sa, este reintrodus în curentul eteric pe care îl formăm din interiorul inimii. Astfel, sub un anumit raport, noi am primit aceste forţe în epoca veche lemuriană ca un curent eteric pur, ce nu conţinea o altă dorinţă, o altă voinţă decât aceea de a se densifica sub forma minunată şi plină de înţelepciune a inimii noastre. Noi am trăit apoi cu această inimă şi acest sistem circulator ca oameni fizici, am parcurs pe Pământ diferite încarnări, fără ca să ştim ceva despre această densificare a corpului nostru eteric vechi în componentele fizice ale inimii şi sistemului circulator. Şi ne-am pătruns de tot ceea ce a trecut prin noi ca pofte, dorinţe, simpatii şi antipatii, ca pasiuni, obişnuinţe şi rătăciri, iar noul corp eteric, cel care ia fiinţă acum, care se ridică, tulburat, spre creier, este străbătut de toate acestea. Noi trimitem toate acestea dinspre inima noastră în sus, fapt despre care ne dăm seama în cunoaşterea de sine adevărată. Ne dăm seama că toate lucrurile pe care le-am primit în adâncul vieţii noastre corporale de la zeii înşişi nu putem să le returnăm la fel cum le-am primit, ci impurificate prin propria noastră fiinţă. Încet, încet trebuie să ne apropiem de ceea ce tocmai am descris a fi un fel de impuritate a propriei noastre fiinţe.

Dacă vrem să înţelegem aceasta trebuie să avem în vedere că atunci când a început evoluţia Saturn, mai bine spus înainte ca ea să fi început, curentul eteric al întregii omeniri şi al întregii evoluţii pământeşti la care am făcut referire era încă unul singur, că disocierea, dualitatea forţelor macrocosmosului s-a petrecut de fapt în momentul de debut al evoluţiei saturniene. Vom arăta, de asemenea, şi de ce a apărut aceasta; acum nu dorim decât să menţionăm acest fapt. Dualitatea în tot ceea ce înseamnă acţiune macrocosmică se instituie abia în momentul în care începe evoluţia saturniană. Mitologia greacă indică această dualitate contra- punându-l pe Saturn, sau Cronos, cum îl mai numeau vechii greci, tatălui său, Uranus, arătând prin aceasta că ei îi era clar că la origini a existat o unitate a tuturor forţelor macrocosmice. Când însă Saturn sau Cronos începe să se cristalizeze, imediat ceva sădit tainic în acest Cronos începe să se opună evoluţiei universale. Apare o dezbinare, o falie, şi, pentru ca să rămânem astăzi la ceea ce s-a menţionat mai sus, vom spune: întreaga formaţie de entităţi divin-spirituale care a domnit în acea perioadă a evoluţiei în care Saturn şi-a început devenirea s-a divizat oarecum în două, aşa încât de acum înainte avem un curent evolutiv ce participă nemijlocit la tot ceea ce se întâmplă de la Saturn, Soare şi Lună încoace, până la Pământul nostru, şi un alt curent paralel cu acest curent principal.

Ca să folosesc o comparaţie simplistă, dumneavoastră vă puteţi reprezenta acest curent paralel gândindu-vă la raportul pe care-l are aerul, atmosfera ce înconjoară Pământul ca o substanţă mai fină, faţă de particulele mai dense ale Pământului, faţă de apă şi faţă de pământul solid. Putem de asemenea să ne reprezentăm că peste etapele Saturn, Soare şi Lună trece o evoluţie mai densă, mai condensată, dar că aceasta este întotdeauna învăluită de o evoluţie mai diluată. Putem să ne reprezentăm cumva că vechiul Saturn, vechiul Soare şi vechea Lună îşi au entităţile lor divin-spirituale ce acţionează în mod nemijlocit asupra lor, în propria lor substanţă, dar că în jur există întotdeauna şi alte entităţi divin-spirituale, ce înconjoară la rândul lor fiinţele spirituale ce acţionează nemijlocit în Saturn, Soare şi Lună, aşa cum aerul înconjoară Pământul. Am indicat prin aceasta două sfere divine sau spirituale, dintre care una participă direct, intervine direct în toate evenimentele ce se succed pe Saturn, Soare şi Lună; cealaltă generaţie divină, cealaltă serie de zei se ţine oarecum la distanţă, intervine doar din afară, indirect, şi noi trebuie să ne reprezentăm acum felul în care se raportează o categorie de zei la cealaltă categorie de zei. Şi am rugămintea să luaţi acum aminte la raportul care există între zeii ce alcătuiesc substanţa propriu-zisă a lui Saturn, a Soarelui şi a Lunii, ce participă nemijlocit la evoluţiile Saturn, Soare şi Lună, şi ceilalţi zei, ce plutesc oarecum în jurul acestei sfere cosmice şi o însoţesc în evoluţia ei succesivă.

Cel mai bine vă puteţi reprezenta aceasta dacă pentru început vă îndreptaţi privirea asupra omului însuşi. Să luăm sufletul omenesc; el gândeşte. Ce înseamnă acest lucru: el gândeşte? Înseamnă că el produce gânduri. Acesta este un proces care se desfăşoară în noi şi care, pe de o parte, face ca noi să fim această fiinţă sufletească reală, iar pe de altă parte înalţă continuu gândurile noastre, învăluie continuu, să zicem aşa, acest suflet. Omul, ca fiinţă sufletească, şi gândirea sa sunt încă pe o treaptă relativ inferioară a organizării cosmice. Acele entităţi pe care le-am desemnat acum drept zei şi pe care le-am împărţit în două curente se află pe o treaptă mult mai înaltă. Imaginaţi-vă că omul ar fi în stare nu numai să-şi perceapă gândurile ca gânduri, ci că sufletul omenesc ar fi atât de puternic încât ceea ce gândeşte ar deveni imediat o fiinţă, că noi am naşte gândurile noastre ca fiinţe, că dacă am sesiza un gând el s-ar afla deja aici în mod real. Într-un fel, gândul rămâne în Cronica Akasha, dar el nu se condensează până acolo încât omul să-l aibă în faţa ochilor ca realitate. Imaginaţi-vă că noi nu am gândi gânduri, ci odată cu fiecare gând am da naştere unei fiinţe. Am sesizat atunci ce se întâmplă în cadrul lumii divin-spirituale. Zeii ce trăiau în cea mai frumoasă armonie, în cea mai desăvârşită unitate, care existau înainte de a exista vechiul Saturn, s-au reprezentat pe ei înşişi: au gândit. – Numai că gândurile lor nu erau precum gândurile omeneşti, pe care trebuie să le numim ireale, ci erau fiinţe, erau alţi zei. Aşa încât noi avem nişte generaţii de zei ce există de la origini prin ei înşişi în realitatea lor, şi alţii, care sunt reprezentările reale ale zeilor nemijlocit legaţi de Saturn, Soare şi Lună. Aceştia sunt zeităţile ce planează oarecum în jurul sferei cosmice a lui Saturn, Soare, Lună, în evoluţia ei.

Avem, aşadar, două generaţii de zei. Una dintre generaţii este lumea de reprezentare a celeilalte, are efectiv acelaşi raport faţă de cealaltă precum gândurile noastre faţă de existenţa noastră sufletească reală. Cum i-am numit oare până acum pe acei zei care, de fapt, sunt doar gândurile celorlalţi zei? Pe aceşti zei, ce nu sunt decât gândurile celorlaţi zei, noi i-am numit, din cauza anumitor însuşiri, entităţi luciferice, iar într-un cadru mai larg trebuie să socotim printre entităţile luciferice toate fiinţele despre care putem spune: Zeii originari au avut nevoie, cunoscându-se pe sine, să se reprezinte pe sine. De aceea ei şi-au contrapus lor, ca nişte gânduri cosmice sau fiinţe-gând, fiinţele luciferice, aşa cum astăzi omului îi stau în faţă gândurile lui. Şi după cum în principiu omul se cunoaşte pe sine mai întâi în gândurile sale, tot aşa zeii originari au învăţat să se cunoască pe sine prin Lucifer şi cetele sale. Noi am putea exprima aceasta şi puţin altfel. Am putea spune că aceste entităţi, care de fapt nu erau decât reprezentările celorlalte, au rămas întotdeauna în urma celeilalte evoluţii. Zeii avansaţi au lăsat cumva în urmă o părticică din ei înşişi, astfel încât au putut privi în urmă la aceasta. După cum în viaţa reală nu ne putem recunoaşte decât într-o oglindă, ei s-au putut privi pe sine în această oglindă aruncată în afară, alcătuită din propria lor substanţă. Astfel, entităţile luciferice sunt, de fapt, entităţi rămase în urmă, entităţi coborâte din zeii originari şi aruncate afară, pentru a exista acolo o oglindă a cunoaşterii de sine pentru făpturile de zei progresiste.

Într-un anumit sens, ceea ce se petrece microcosmic în noi înşine, în sufletul nostru, este în întregime o imagine a acestui macrocosmos. Numai că ceea ce este prefigurat într-un anumit mod în macrocosmos, în noi este inversat. În microcosmosul nostru noi purtăm o imagine a acestui conflict divin al acestor generaţii de zei, dintre care una este o generaţie originară iar cealaltă una provenită din seria celor dintâi, existând aici pentru ca aceasta să o poată reprezenta pe cealaltă. De aici dumneavoastră puteţi conchide că între aceste două curente ale generaţiilor de zei trebuie să fie o mare deosebire; ea se vădeşte şi în noi în mod limpede. Ea se observă în faptul că întreaga noastră Sine, incluzând şi ceea ce este inconştient în noi, din care a provenit şi organismul nostru trupesc, îşi are originea în generaţia de zei originari. În schimb, ceea ce vieţuim cu conştienţa noastră, ceea ce putem cuprinde cu ajutorul conştienţei noastre obişnuite, de zi cu zi, se revendică de la generaţia de zei ce nu sunt decât reflectarea celor originari.

Înăuntrul nostru, ceea ce reprezintă fiinţa noastră provine dinspre două laturi. Organizarea noastră de ansamblu, cu tot ceea ce este inconştient, provine de la generaţia originară de zei. Cealaltă organizare, de care noi suntem conştienţi, provine dinspre cealaltă latură, dinspre generaţia de zei ce doar pluteau pe deasupra vechiului Saturn a vechiului Soare şi a vechii Luni. Din acest motiv resimţim noi, atunci când ne aplecăm asupra vieţii noastre de reprezentare, că reprezentarea este, să zicem aşa, fiica cea mai tânără a unei generaţii de zei, din acest motiv resimţim noi aspectul ireal al vieţii noastre de reprezentare, caracterul de umbră, efemer, al gândirii noastre. Acest lucru este un fapt care li se revela şi discipolilor Misteriilor greceşti atunci când li se explica: În întreaga devenire trăiesc curenţi divini atotcuprinzători, care ne invadează inconştient cu întreaga lor fiinţă, şi alţii care captează doar conştienţa obişnuită normală. – Atunci, acestui discipol grec îi devenea clar faptul că trebuia să facă abstracţie de această conştienţă normală şi trebuia să se îndrepte către zeii vechi, numiţi şi zei subpământeni, zei chtonici sau ai adâncurilor, în natura cărora Dionysos îşi avea propria sa contribuţie. Numai în acest fel putea el să ajungă la cunoaşterea fiinţei adevărate a omului.

Există un singur lucru în cadrul evoluţiei pământeşti prin care ar putea intra în noi ceva cu totul nou, cum ar fi, de exemplu, un element nou al clarvederii, dar şi un element nou al sufletului afectiv şi al acţiunii, străbătut de forţe oculte.

În fapt, pentru orice viaţă omenească, de la curentul divin ce plana pe deasupra vechilor evoluţii Saturn, Soare şi Lună nu putea veni, până la un moment dat, decât ceea ce am caracterizat mai sus. Aceasta intra în conştienţa omenească din exterior, fără ca omul să coboare, să zicem aşa, în interiorul său, în regiunea zeilor de jos. În ea se putea revărsa doar ceva ce nu a putut niciodată să ajungă la realitatea cosmică adevărată. Prin cunoaştere exterioară nu se putea ajunge la realitatea cosmică propriu-zisă, căci pentru aceasta ar fi trebuit ca în ceea ce a ajuns din exterior la conştienţa noastră obişnuită în cursul lungii perioade ce subîntinde epocile Saturn, Soare şi Lună să se fi amestecat ceva ce nu este numai o viaţă de reprezentare a zeilor subpământeni, ci o realitate. Ceva ce acţionează ca şi când această viaţă de gânduri obişnuită, care întotdeauna ni se prezintă ca o viaţă ireală de gânduri, ce parcă ar fi emanată prin transpiraţie de sufletul nostru, ar fi cuprinsă aşa de-odată de o realitate substanţială, că un gând preferat în mod special de noi s-ar opri în loc, ar sta lângă noi precum însuşi sufletul nostru – ca o realitate. Ar fi trebuit să intervină aşa ceva, dacă zeii ce planau în spaţiul înconjurător ar fi vrut să acţioneze aşa cum au acţionat de-a lungul tuturor epocilor curenţii divini, care au acţionat până în interiorul organizării noastre trupeşti prin intermediul celeilalte Sine. Ar fi trebuit ca din afară să curgă spre noi ceva care, venind din lumea spirituală, să însemne o reînnoire, o reînviere, o revigorare a ceea ce ne-a organizat şi apoi a fost tras în jos, în adâncurile conştienţei noastre.

Acest ceva, care la un moment dat a pătruns în această generaţie de zei aflată în exterior, a fost de fapt Christos, care la Botezul în Iordan a intrat în corpul lui Iisus din Nazareth. Odată cu Christos, în viaţa fizică îşi face intrarea, pe aceeaşi cale pe care o urmaseră anterior pentru viaţa terestră acei zei ce nu erau de fapt decât nişte fiinţe reflectate de către ceilalţi zei, o entitate divină. Dar acum, pentru prima dată îşi face intrarea o entitate reală, care nu este doar o reflectare, în sensul în care erau ceilalţi zei, ci este o entitate autonomă, substanţial autonomă. Din spaţiul cosmic, în care anterior nu au trăit decât reprezentările celorlalţi zei, soseşte aici un astfel de gând divin, care este real. Cum de a fost posibil să se producă acest lucru? Acest lucru s-a putut produce prin faptul că acest eveniment important al Botezului în Iordan a cunoscut un lung proces de pregătire, ce s-a desfăşurat de-a lungul întregii noastre evoluţii omeneşti, începând cu Saturn, Soare şi Lună. Ceea ce s-a întâmplat acolo, la Iordan şi mai târziu prin Misteriul de pe Golgota, este ecoul unui alt eveniment important, care, bineînţeles, s-a desfăşurat într-un trecut foarte, foarte îndepărtat, pe care noi trebuie să-l plasăm undeva în urmă, în vechea evoluţie solară.

Noi avem deci în cadrul evoluţiei, în ordinea derulării lor până în prezent, evoluţiile Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Pe Pământ noi vieţuim Misteriul de pe Golgota şi Botezul în Iordan. Din Cronica Akasha [ Nota 46 ] mai putem desprinde şi un alt eveniment important, petrecut în timpul vechii evoluţii solare, ce se poate caracteriza după cum urmează. Pe atunci era foarte avansat un proces, despre care se poate spune: Zeii de sus sunt reprezentările zeilor de jos, sunt dependenţi de ei. – Şi aceşti zei de sus găsesc a fi mai adecvat propriei lor entităţi, ca să mă exprim simplist, să trăiască în elementul eterat al lumilor superioare, decât în elementul mai dens, din care s-a format Pământul. În timpul evoluţiei solare s-a întâmplat această sciziune între două generaţii diferite de zei, dintre care una este gata să trăiască în continuare cu elementele pământ, apă şi aer, precum zeii adevăraţi de odinioară. Cealaltă generaţie de zei găseşte că este prea dificil să se transpună în aceste elemente dense, şi trăieşte mai departe împreună cu ceea ce noi numim elemente eterice, mai întâi cu căldura, apoi cu eterul luminii, cu eterul chimic şi cu eterul vieţii. Mai putem caracteriza aceste două curente divine şi prin aceea că unul alege calea mai grea, de a merge prin elementele mai dense, iar cealaltă calea mai uşoară, de a se mişca oarecum în jurul celorlalţi zei în eterul chimic şi al vieţii, construindu-şi trupurile lor din acestea. În consecinţă, tot ceea ce trăieşte astfel în acest element eteric mai diafan – şi aceasta se întâmplă în principal chiar în timpul vechii evoluţii solare – formează nişte forţe ce nu pot trăi mult timp decât în aceste elemente mai diluate.

Dar, aproximativ pe la mijlocul vechii evoluţii solare, se întâmplă acel lucru impunător, copleşitor, că o entitate formează în timpul acestei evoluţii solare nişte forţe ce se află în opoziţie cu elementele eterice mai fine, mai diafane. Vizavi de celălalt eveniment, pe care noi îl numim Misteriul de pe Golgota, marea jertfă pământească, putem vorbi de o jertfă solară, care a constat în aceea că o entitate şi-a ales să locuiască printre zeii ce nu voiau să trăiască decât în elementele mai fine, dar care a dat naştere, a format nişte forţe mai dense, pe potriva elementelor pământeşti. Şi astfel, începând cu evoluţia solară, noi avem în rândul entităţilor, care de fapt cu forţele pe care le deţin nu sunt înarmate decât pentru eteric, o entitate care în cadrul eterului cosmic prezintă o strânsă înrudire cu terestrul. Această entitate a aşteptat de atunci, de la vechea evoluţie solară, momentul potrivit pentru a introduce în Pământul însuşi forţele formate de el. Şi marele merit al lui Zarathustra a fost acela că el a recunoscut: În Soarele pe care noi îl vedem aici afară, a rămas ceva de pe vremea vechiului Soare. Acesta găzduieşte temporar această fiinţă. Dar se apropie momentul în care această fiinţă va aduce şi pe Pământ făptura sa, adaptată elementelor.

Şi a venit apoi momentul pentru care, ce-i drept, omenirea nu era încă coaptă, în care ea să recunoască însăşi această fiinţă inserată în lumea eterică, în care însă a recunoscut iniţial imaginea sa oglindită. Aceasta a fost o primă pregătire. Şi astfel, din motive pe care le vom menţiona mâine, această fiinţă s-a arătat omenirii de-a lungul evoluţiei mai întâi în oglindă, nu direct. Această imagine în oglindă se poate caracteriza spunând că ea se raportează la realitate precum lumina lunară, care este o lumină solară reflectată, la lumina directă a Soarelui însuşi. – Acea fiinţă, care s-a pregătit mai întâi în vederea măreţei sale fapte de pe Golgota în timpul vechii epoci solare, s-a arătat iniţial oamenilor în imaginea sa reflectată, iar acestă imagine reflectată a fost numită de către vechiul popor ebraic Iahve sau Iehova. Iar Iahve sau Iehova este Christos reflectat, este în principiu similar lui Christos, prevestit profetic printr-o imagine oarecum în oglindă. Prevestit, până când a sosit momentul ca fiinţa să se poată arăta în propria sa înfăţişare, în imaginea originară, nu în cea din oglindă.

Astfel, acest cel mai important Eveniment pentru Pământ îl vedem prefigurat deja pe vechiul Soare, vedem omenirea pregătită pentru Christos de către Antichitatea ebraică. Vedem fiinţa care odinioară s-a separat de Pământ şi s-a îndreptat spre Soare coborând din nou pe Pământ, dar mai vedem, de asemenea, cum ea îi este înfăţişată omului mai întâi într-o imagine oglindită, într-un fel de reprezentare. După cum zeii de sus sunt reflectarea zeilor de jos, tot aşa Iahve sau Iehova este reflectarea Christosului real, asemănându-se, pentru cel ce pătrunde cu adevărat lucrurile, în întregime acestuia. De aceea, sub un anumit raport, noi putem vorbi de Iehova-Christos, şi prin aceasta atingem şi sensul adevărat al Evangheliilor, care ne spun că Christos însuşi a vorbit despre aceasta: Dacă vreţi să mă cunoaşteţi, trebuie să ştiţi totodată şi cum au vorbit despre mine Moise şi profeţii.

Christos ştia foarte bine că atunci când în timpurile vechi se vorbea despre Iahve sau Iehova se vorbea despre el şi că tot ceea ce s-a spus despre Iahve se raportează la el aşa cum se raportează imaginea reflectată la imaginea sa originară.