Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a X-a

München, 27 august 1911

În cursul conferinţelor noastre am putut arăta modul în care oamenii, în diferite epoci, îşi formau reprezentări despre ceea ce este cuprins, de fapt, în fiinţa Cosmosului şi în evenimentele cosmice. Este cuprins în aşa fel încât omul, prin faptul că îşi însuşeşte anumite senzaţii şi sentimente despre evenimentele şi entităţile Cosmosului, ajunge la ceva ce îi conferă mulţumire, despre care el trebuie să-şi spună că îi creează o legătură necesară cu lucrurile, că dobândeşte prin aceasta fie o explicaţie la enigmele lumii, fie o altfel de satisfacţie. Acest lucru arată că omul nu se contrapune simplist, aşa cum este el, lumii, ci caută să găsească la ceea ce i se arată simţurilor sale, dar şi cunoaşterii sale clarvăzătoare, o explicaţie mai profundă, o explicaţie despre ceva ce se ascunde la prima vedere, pentru ca să poată în felul acesta să stea într-o armonie justă cu lumea. Prin aceasta omul arată că el tinde în special să obţină o explicaţie referitoare la lume, că această lume îi ridică semne de întrebare, că raportul lui cu lumea nu se încheie odată cu felul în care el se situează faţă de ea într-o primă instanţă. În timpurile vechi, acest lucru se exprima prin analizarea sentimentului pe care îl au oamenii faţă de cele mai neobişnuite şi surprinzătoare entităţi şi fapte ale devenirii cosmice. Se spunea că omul are la început un sentiment de minunare în faţa lucrurilor şi fiinţelor, şi că din sentimentul de minunare se naşte întreaga filosofie [ Nota 52 ], tot ceea ce năzuieşte să obţină omul ca explicaţie despre lume. Pe de altă parte, din experienţele pe care fiecare le poate face, putem spune: Prin sentimentul de minunare, de mirare, sufletul omenesc tinde spre ceva ce potoleşte, ce suprimă această minunare. – El nu se poate rezuma la simpla uimire, căci altminteri întreaga lume ar consta pentru el doar din minuni. Sufletul omenesc nu se poate opri în faţa minunilor lumii cu mirarea lui, el trebuie să reprime mirarea, trebuie să înlăture, să zicem aşa, din cale tot ceea ce îi apare drept minune cosmică, găsind prin el însuşi un fel de explicaţie, un răspuns la partea enigmatică, la partea paradoxală şi mirabilă a fenomenelor şi fiinţelor cosmice.

Am văzut cele mai diferite forme prin care sufletul grec, de exemplu, suprima minunarea, prin faptul că cerceta imaginile date de vechea conştienţă clarvăzătoare pentru explicarea lumii şi căuta să înţeleagă ce anume exprimau prin ei de zei. Îndată ce grecul afla: în cutare sau cutare faptă cosmică, în cutare sau cutare lucru al lumii acţionează făpturi spirituale, care sunt reprezentate prin formele şi fiinţele mitologiei greceşti, sentimentul său de uimire se transforma într-un fel de armonie între sufletul propriu şi minunile cosmice. Spre deosebire de acea lume grecească, în lumea noastră materialistă de astăzi se gândeşte altfel. Epoca noastră este reticentă în a-şi da un răspuns prin imagini plastice la enigmele lumii, atunci când ea consideră că este necesară domolirea sentimentului de minunare. Epoca noastră, dacă ar fi să dea o explicaţie pentru lucrurile care se întâmplă în lume, ar considera un astfel de răspuns ca fiind fantastic. Epoca noastră înclină spre o explicare intelectuală a enigmelor lumii, spre un răspuns care poate fi definit drept ştiinţific. Dar, din tot ceea ce aţi putut presimţi pe parcursul acestor conferinţe şi al altora, dumneavoastră puteţi conchide că modalitatea uzitată astăzi, această modalitate ştiinţifică intelectualistă, searbădă, prozaică, este doar o fază, o perioadă trecătoare în căutarea noastră de a astâmpăra mirarea în faţa minunilor cosmice. Căci dacă omul actual priveşte în urmă în felul său, pe care îl numeşte ştiinţific, la forma grecească de explicare a lumii şi o numeşte copilăroasă şi îşi închipuie că ea ar fi o plăsmuire a fanteziei care nu are nicio legătură cu realitatea, dacă omul crede că a găsit astăzi acel spirit ştiinţific care va rămâne aşa pentru veşnicie, atunci trebuie să i se răspundă că este foarte miop. Căci după cum devenirea omenirii a cunoscut un curs care a trecut peste forma în care grecii îşi explicau lumea, ajungând la nivelul intelectual şi prozaic cerut de timpurile noastre, tot aşa omul va sări şi peste această mentalitate materialistă intelectualistă şi, dacă între timp nu vom deveni mai inteligenţi, vom ajunge în viitor să gândim despre ceea ce astăzi este considerat ştiinţă pură aşa cum gândim despre Antichitatea greacă. Legile lui Kepler, legile noastre biologice li se vor părea urmaşilor noştri de domeniul mitologiei, dacă aceştia nu vor putea, printr-o privire lărgită cosmic, să întrevadă faptul că toate modurile de a explica lumea sunt la fel de îndreptăţite. Aroganţa fără egal a timpului nostru, care afirmă că mitologia este o fantasmă şi că ştiinţa noastră ar fi în sfârşit explicaţia dorită, va fi biruită şi se va înţelege că epoca noastră nu a constituit decât o fază, care va trebui şi ea depăşită, aşa cum s-a întâmplat până acum. Analizând însă modul prozaic şi materialist de explicare a lumii, numit în exterior ştiinţă, trebuie să spunem: Tocmai acest gen de explicare, cu formele şi ideile sale intelectualiste, este cel care pătrunde cel mai puţin în realităţile adevărate.

Odată va trebui să ne răspundem în mod serios la înterbarea: De ce lucrurile stau în felul acesta? Dacă analizaţi întregul spirit al conferinţelor de până acum, şi multe alte lucruri care v-au fost prezentate de-a lungul timpului, dumneavoastră trebuie să vă spuneţi că felul în care omul priveşte lumea s-a modificat de-a lungul timpului de foarte multe ori. Omul s-a transformat, iar în epocile vechi ale clarvederii s-a recurs la forţe cu mult mai puternice şi mai solide decât astăzi. Prin explicaţia materialistă simplistă sufletul îşi extrage oarecum, prin instrumentul creierului, aspectele cele mai inconsistente şi mai fantomatice ale ideilor sub formă de idei intelectuale, pentru a da astfel o explicaţie privitoare la lume. Explicaţiile care se dădeau în vremurile mai mult sau mai puţin clarvăzătoare din trecut erau mult mai suculente, mult mai pline de realitate. Am văzut deja ieri cum creierul nostru este un fel de aparat care zăgăzuieşte, care face să stagneze corpul nostru astral şi, întrucât plăsmuirile acestui corp astral nu sunt lăsate de creier să treacă, ele apar în conştienţă sub forma gândurilor noastre privitoare la lume. În vremurile vechii conştienţe clarvăzătoare însă, nu numai plăsmuirile corpului astral erau oprite de către om, ci şi acelea ale corpului eteric. Consecinţa era că omul lăsa să curgă mult mai mult din propria sa fiinţă, din propria sa Sine, din substanţa sa sufletească în plăsmuirile cunoaşterii sale.

Schematic am putea spune aşa: Vechea clarvedere, dar chiar şi contemplarea veche a grecilor, înclinată mult mai mult spre fantezie, era de aşa natură încât, dacă în faţa sufletului grecului antic stătea un gând referitor la Zeus sau Dionysos, el era consistent îmbibat cu realitate, care, bineînţeles, era luată în primul rând din însăşi materia sufletească omenească, dar, pentru că era extrasă din străfundurile cele mai adânci ale lumii, această reprezentare a vechilor greci despre zeii lor avea mult mai multă realitate în sine decât reprezentările sub formă de idei din epoca recentă. Dacă aş însemna cu un cerc gândul vechiului grec, gândul unui om actual ar trebui să vi-l desenez mult mai diluat, mult mai slab umplut cu substanţă, cu materie sufletească. (S-a schiţat pe tablă desenul respectiv [ Nota 53 ].) Sufletul omenesc, atunci când plăsmuieşte actualele idei şi reprezentări, extrage mult mai puţin şi mai diluat din sine decât o făcea înainte, astfel că în imaginea despre lume pe care şi-o poate însuşi un suflet cu conştienţa actuală este cuprins mult mai puţin din realitatea cosmică decât înainte. Aşa încât adevărul este exact invers faţă de cel pe care îl prezintă filosofia savantă şi plină de trufie din zilele noastre, care crede că grecii ar fi avut în zeii lor nişte plăsmuiri fantastice, fără niciun fel de realitate, şi că abia în legile naturii, cu abstracţiunea lor, descoperite astăzi există cu adevărat realitate. Nu, lucrurile nu stau aşa. Plăsmuirile cunoaşterii greceşti erau mult mai saturate de realitate adevărată, în schimb cunoştinţele care ne parvin astăzi prin intermediul legilor naturii sunt precum nişte lămâi complet stoarse. Aşa ceva poate simţi sufletul, dacă nu are idei preconcepute, insuflate de aerul de superioritate savantă şi ştiinţifică a epocii noastre, ci însetează după îmbibarea conştienţei cu realitate. Când sufletul nostru simte că trebuie să înseteze după realitate, el are atunci, în special faţă de ceea ce i se oferă astăzi prin ceea ce numim ştiinţă riguroasă, sentimentul că tocmai aici este mai mult afundat în iluzie sau Maya. Nicicând lumea nu a fost mai mult cuprinsă în hăţişurile Mayei decât acum, prin creaţiile filosofici sau spiritului ştiinţific din ziua de azi.

Cum s-a ajuns aici? Toate acestea s-au întâmplat pentru că omul a trebuit să-şi dezvolte în cursul evoluţiei sale pământeşti conştienţa de Eu actuală! In acest scop el a trebuit să fie complet singur cu sine, cu Eul său. El a trebuit să fie separat de legătura cu lumea exterioară. Acele conţinuturi puternice, substanţiale, ce îi dădeau posibilitatea de a introduce mult material sufletesc în plăsmuirile sale, cum se întâmpla în cazul figurilor de zei ale grecilor, i-ar fi făcut imposibil omului să ajungă la conştienţa de Eu, întrucât el ar fi fost într-o măsură mult prea mare revărsat în lume, în Cosmos. Pentru ca omul să poată deveni puternic în ce priveşte conştienţa sa de Eu, el a trebuit să fie rupt, izolat de realităţile cosmice, sufletul nostru devenind astfel slab faţă de realităţile cosmice, infinit de slab pentru o cunoaştere obiectivă a lumii. Sufletul nostru, ca suflet cunoscător, ca suflet conştient, animat de o conştienţă cosmică, construit special spre a dezvolta conştienţa de Eu, este cât se poate de slab în raport cu stările pe care el însuşi a trebuit să le traverseze odinioară. Datorită slăbiciunii noastre spre care a trebuit să evoluăm, în conştienţa noastră actuală tind să-şi facă loc aceste idei mai şterse, mai puţin umplute de realitate, şi aceste legi raţionale ale naturii.

Acela însă care astăzi, datorită erudiţiei sau credinţei pe bază de autoritate proprii timpului nostru, este educat în spiritul ştiinţelor naturii clădite pe pure abstracţiuni, nu va ajunge, desigur, la sentimentul de infinită sărăcire în raport cu realitatea adevărată. Cel care însă simte în sine setea de a se uni strâns cu realitatea cosmică ştie că într-un anumit moment al vieţii va fi încercat de sentimentul: O, cât de departe mă simt, prin reprezentările din ziua de azi, de adevărata realitate, cât de prins îmi pare că sunt într-un cerc de năluci şi fantome pur exterioare! – Acest lucru ar putea fi exprimat şi în formele ştiinţifice exterioare, ceea ce am şi făcut în mica mea lucrare, apărută cu mulţi ani în urmă [ Nota 54 ], Adevăr şi ştiinţă. Acolo se arată că omul, prin faptul că ajunge la cunoaşterea raţională intelectuală obişnuită, ajunge doar la o parte a ştiinţei, a adevărului, şi că avansează spre un alt aspect al lumii decât este cel care i se oferă. Acesta este drumul ştiinţific, perfect posibil, chiar dacă pentru filosofia epocii actuale sună de neînţeles. Dar pe de altă parte se naşte dorinţa de a pătrunde pe căile esoterice într-o realitate mai suculentă decât cea pe care o pot da simplele legi raţionale abstracte. Şi atunci când sufletul simte că prin conştienţa normală actuală nu pot apărea decât nişte idei care faţă de realitatea plină de sevă sunt Maya, când sufletul nu este o lămâie complet stoarsă ce nu recunoaşte decât ştiinţele actuale, el se va simţi ca şi gol faţă de realitatea cosmică. El va simţi, ce-i drept, că prin ideile sale poate ajunge până la capătul lumii, până în depărtările cosmice, dar nu ţine seama de ceva ce se spune în a doua dramă-misteriu Încercarea sufletului: „Să nu te opreşti în depărtările cosmice” [ Nota 55 ]. Căci cine ar vrea să se oprească în depărtările cosmice va fi cuprins de sentimentul că prin ideile sale, foarte slabe, în fond, el s-ar împrăştia parcă într-un spaţiu infinit. Acolo ele sunt şi mai mult diluate, şi cu cât mergem mai departe în depărtările cosmice cu atât se diluează mai mult, ajungând cu ideile noastre în faţa unui abis infinit de gol. Cel care însetează după realitate, cel care trebuie să se lămurească în privinţa enigmelor şi minunilor lumii în sensul spiritului ştiinţific abstract, se va afla în cele din urmă cu ideile sale, ce se dizolvă complet într-o ceaţă spirituală, în faţa golului cosmic. Şi atunci sufletul trebuie să simtă o frică infinită în faţa neantului. Cine nu poate resimţi această frică în faţa golului, a neantului, pur şi simplu nu a ajuns încă să simtă adevărul în privinţa conştienţei prezentului.

Astfel, dacă încercăm să ne extindem conştienţa actuală în depărtările cosmice, ne aşteaptă un fior îngrozitor al spaimei, frica în faţa nimicului cosmic, de care niciun om care ia în serios ceea ce este conştienţa actuală normală nu poate fi cruţat. Dacă sufletul vrea să cunoască până la capăt sensul şi spiritul epocii noastre trebuie să treacă printr-o astfel de încercare. Odată el va trebui să resimtă la marginea abisului care se cască în toate direcţiile această frică în faţa golului, în faţa sentimentului de a ne pierde în spaţiile cosmice, în depărtările spaţiului. Şi dacă din concepţia goetheană despre lume ne-a rămas în minte fraza: Să devii una cu Universul, să-ţi extinzi Sinea la nivelul unui Cosmos..., atunci trebuie să ne spunem: Dacă prin mijloacele cunoaşterii actuale am ajuns până în depărtările cosmice şi încercăm să înţelegem lumea cu ajutorul principiilor filosofice de azi, care nu pot fi decât abstracte, deoarece sunt luate din conştienţa actulă, un suflet sănătos trebuie să treacă prin încercarea de a sta în faţa golului, în faţa abisului ce se cască în toate direcţiile, de a experimenta frica de a se mistui cu ce este mai bun în fiinţa sa, cu tot ceea ce înseamnă conştienţă, în neantul infinit. – Acesta este sentimentul general, toate celelalte sentimente nefiind decât cazuri particulare ale acestei frici faţă de gol, al acestui horror vacui [ Nota 56 ]. Şi un sentiment nesănătos, în cazul unei vieţi sufleteşti mărginite, ar fi acela de a nu putea resimţi cum conştienţa prezentă se spulberă, se risipeşte în faţa Universului infinit, îndată ce vrea să se extindă la nivelul acestui Univers. Aceasta este soarta sufletului, atunci când el vrea să iasă cu conştienţa sa actuală în afară şi să pătrundă în depărtările, în spaţiile cosmice.

Există şi o altă cale pe care o poate apuca sufletul. Ea este cea pe care o ia atunci când coboară în propriile adâncuri şi când în această coborâre învaţă ceea ce este organizarea sa. Sufletul vieţuieşte de data asta, însă real, ce anume a adăugat el la organizarea sa. Subconştientul, care licăreşte în corpul eteric, dar nu este vieţuit în conştienţa normală, este ceea ce s-a primit drept corp astral pe vechea Lună. Şi mai puţin vieţuieşte omul ceea ce a fost dobândit drept corp eteric în timpul epocii solare, sau chiar deloc ceea ce a dobândit în corpul fizic în cursul perioadelor Saturn, Soare şi Lună şi în cursul perioadei noastre terestre. Acestea sunt teritorii închise. Dar la aceste teritorii închise au lucrat generaţii întregi de zei, de Ierarhii spirituale. Într-adevăr, atunci când coborâm prin cunoaştere clarvăzătoare, prin instruire esoterică, în propria fiinţă şi în spatele conştienţei noastre de Eu, aflăm ceea ce sunt corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic în noi, nu ne trezim într-un spaţiu vid, ci într-o substanţialitate cosmică mult mai consistentă. Tot ceea ce au lucrat în noi, oamenii, în cursul a milioane şi milioane de ani nenumărate Ierarhii spirituale, aceasta întâlnim acolo jos. Dacă însă omul vrea să se familiarizeze, dacă învaţă, printr-o cunoaştere de sine serioasă, aşa cum o dă instrucţia esoterică, să se cufunde în tot ceea ce au prestat de-a lungul a milioane de ani nenumărate generaţii de zei, el nu va întâlni în formă pură ceea ce au prestat zeii. Căci în toate acestea omul a îngrămădit ceea ce a dezvoltat el însuşi ca impulsuri, pofte, pasiuni, afecte, instincte de-a lungul generaţiilor. Şi ceea ce el a introdus astfel s-a unit, în cursul încarnărilor pământeşti, cu ceea ce exista acolo, jos, în corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Acestea formează o masă compactă; în ea pătrundem iniţial noi. Ceea ce am introdus forţat în această entitate divină ne înceţoşează propria entitate divină, aşa încât atunci când ne cufundăm în noi înşine aflăm exact opusul a ceea ce găsim atunci când ne îndreptăm în afară, în depărtările cosmice.

Când ieşim în afară există pericolul de a ne afla la sfârşit înaintea vacuumului. Când pătrundem în noi înşine există pericolul să intrăm în regiuni din ce în ce mai dense, pe care noi înşine le-am compactat prin impulsurile, poftele şi pasiunile noastre. Aşa cum atunci când ieşim în afară, în depărtările cosmice, simţim cum substanţa conştienţei noastre se sfărâmă şi se distruge, atunci când ne cufundăm în propriile adâncuri sufleteşti simţim din ce în ce mai puternic cum suntem respinşi, aşa cum suntem respinşi de o minge de cauciuc atunci când este apăsată. De fiecare dată, atunci când vrem să ne cufundăm în propriul nostru interior, suntem respinşi. Acest lucru îl putem remarca foarte clar. Se întâmplă nu numai că instinctele, poftele şi pasiunile noastre, pe care le întâlnim prima dată atunci când intrăm în noi înşine, ni se par înfiorătoare, dar la aceasta se adaugă şi faptul că ele ne apar ca şi cum în orice clipă ar vrea să ne cuprindă. Ele devin tari, devin puternice, natura lor volitivă iese în mod deosebit în relief. În timp ce atunci când trăim în starea de conştienţă obişnuită putem să nu urmăm un impuls sau altul, îndată ce ne cufundăm puţin în noi înşine aceste impulsuri şi instincte îşi desfăşoară întreaga lor forţă, şi noi nu putem face altceva decât să le cedăm. Suntem cuprinşi continuu de o voinţă de natură inferioară care se naşte în noi şi suntem aruncaţi înapoi în noi înşine mai răi decât fuseserăm înainte. Ne aflăm atunci când ne cufundăm în noi înşine, în faţa rezistenţei, a densităţii mari, ca să spunem aşa, a impulsurilor şi instinctelor. Acesta este celălalt pericol.

Ne aflăm, aşadar, în faţa a două mari pericole: de a ne dizolva cu totul în neant cu conştienţa noastră, atunci când vrem să pătrundem în depărtările cosmice, şi de a supune întreaga conştienţă impulsurilor şi instinctelor existente în fiinţa noastră şi de a cădea pradă celui mai mare egoism, atunci când ne cufundăm în noi înşine. Aceştia sunt cei doi poli între care se desfăşoară încercările sufleteşti: teama în faţa neantului şi căderea în egoism. Toate celelalte încercări sufleteşti nu sunt decât cazuri particulare a ceea ce putem numi polul disoluţiei în neant şi celălalt pol, căderea în egoism, în egoitate. În acest sens, chiar şi cunoaşterea superioară este periculoasă. Căci ce învăţăm noi prin această cunoaştere superioară? Învăţăm că nenumărate Ierarhii spirituale s-au ocupat de noi, că în toate componentele ei corporalitatea noastră fizică, eterică şi astrală este formată de către Ierarhii, că spiritele Cosmosului au lucrat pentru ca, în sfârşit, omul să poată apărea. Când omul se cufundă esoteric în propriul său interior este cuprins de acest sentiment: Da, tu ai fost, de fapt, ţelul şi scopul zeilor, ţinta muncii lor ai fost tu. – Aici există marele pericol ca omul să cadă într-un imens orgoliu.

Capesius se teme să nu fie cuprins de acest orgoliu [ Nota 57 ], atunci când aude din gura lui Felix Balde că Ierarhiile spirituale au lucrat pentru ca omul să poată apărea şi că ţelul tuturor acţiunilor zeilor este omul. În spaima lui Capesius există acest subînţeles. Iar încercarea sa sufletească este de a afla acest lucru. De aceea, este necesar ca omul să se apropie cu smerenie de cunoaşterea faptului că el este ţelul zeilor, să o recunoască şi să o înţeleagă cu modestie, altfel ea îl conduce la îngâmfare. Căci în lume, dacă noi îl considerăm pe om ţelul zeilor, există toate şansele să devenim orgolioşi, îngâmfaţi. În macrocosmos sunt toate şansele pentru aşa ceva, atunci când observăm continuu cum zeii se silesc să creeze şi să perfecţioneze ceea ce este entitatea omenească. Este bine să ne facem nişte reprezentări mai concrete despre modul în care zeii au lucrat odinioară la formarea şi dezvoltarea omului: Tronurile împreună cu Spiritele personalităţii de-a lungul epocii saturniene; Heruvimii împreună cu Spiritele înţelepciunii şi cu Arhanghelii în timpul vechii epoci solare, Serafimii împreună cu Spiritele mişcării şi cu îngerii în timpul vechii perioade lunare. Putem noi oare pe Pământ să mai observăm ceva din toată această muncă din afară înăuntru depusă pentru plăsmuirea omului? Aici atingem un alt fenomen curios al vieţii noastre spirituale moderne, pe care în cursul acestor conferinţe a trebuit adesea să-l pomenim.

În principiu, nimic nu poate oferi mai multe dovezi de natură exoterică pentru cele ce se vestesc aici de către ştiinţa spiritului, decât realităţile ştiinţei moderne. Modul în care s-a dezvoltat această ştiinţă modernă în ultimele decenii prin realizările ei oferă pretutindeni o dovadă pentru tot ceea ce se propovăduieşte aici. Numai că de multe ori aceste realizări sunt cel mai puţin înţelese chiar de către aceia care le descoperă. Iar explicaţia cu care vin acum privitor la acestea filosofia şi ştiinţa exterioară este cel mai mare impediment pentru înţelegerea ştiinţei spiritului. Faptele sunt pretutindeni o dovadă, însă interpretările care se dau astăzi acestor fapte reprezintă o piedică: acesta este paradoxul. – Asupra câtorva chestiuni de genul acesta am atras deja atenţia în diverse locuri. Din spiritul conferinţelor mele dumneavoastră puteţi deduce faptul că, să zicem aşa, creierul este ultimul mădular care a fost elaborat în cazul omului. Restul organizării interne a fost prelucrat mai înainte de către spiritele diferitelor Ierarhii. Dar, semiconştient, încă şi astăzi se mai lucrează la organizarea creierului, lucru ce poate fi observat, numai că ceea ce oferă aici ştiinţa modernă ca realizări, atât de frumoase şi de minunate, nu este interpretat în mod corect. Să luăm un exemplu.

În luna aprilie a acestui an s-ar fi putut serba jubileul de cincizeci de ani pentru o descoperire extrem de importantă a ştiinţei moderne, care, dacă este just înţeleasă, reprezintă o dovadă, o mărturie deplină pentru teoria evoluţionistă spiritual-ştiinţifică. Rezultatele spiritual-ştiinţifice pot fi găsite doar prin clarvedere, ele pot fi confirmate prin datele scoase la lumină de către ştiinţa exterioară. Ar fi putut fi serbat al cincizecilea jubileu al acelui extrem de important discurs pe care Broca, marele medic şi filosof, l-a ţinut în luna aprilie a anului 1861 în cadrul Societăţii de antropologie din Paris, referitor la centrul vorbirii [ Nota 58 ]. Căci ceea ce a făcut Broca este o dovadă deplină a faptului că în legile interioare ce guvernează creierul fizic sunt sădite premisele pentru acea configuraţie, pentru acea formaţiune a unei anumite părţi a creierului ce conduce la conştienţa actului vorbirii şi, de asemenea, la înţelegerea sunetelor vorbirii. În aprilie 1861, când Broca a descoperit că instrumentul vorbirii se găseşte în a treia circumvoluţiune frontală a creierului mare şi că acest instrument trebuie să fie în ordine, dacă este ca omul să înţeleagă sunetele vorbirii, şi că o altă parte trebuie de asemenea să fie în ordine, dacă el vrea să le pronunţe, s-a făcut un pas important, care poate fi valorificat din punct de vedere spiritual-ştiinţific şi care este o dovadă pentru realităţile spiritual-ştiinţifice. De ce? Pentru că din modul în care se dezvoltă centrul vorbirii se vede exact faptul că mişcările exterioare ale omului, mişcările mâinilor sale, deci ceea ce el execută pe jumătate inconştient în viaţă, contribuie la configurarea acestui centru al vorbirii. De ce acest centru al vorbirii este dezvoltat la om în special pe partea stângă? Deoarece omul, conform condiţiilor culturale de până acum, a folosit cu predilecţie mâna dreaptă. Astfel, corpurile eteric şi astral, care provoacă din subconştient gesturile mâinii, sunt cele care acţionează în interiorul creierului şi îl formează. Astăzi antropologii prezintă în mod sugestiv faptul că, datorită activităţii macrocosmice a Universului, creierul este format din exterior spre interior. Dacă această parte este lezată sau paralizată, nu mai există nici facultatea de a vorbi. Dacă ţinem seama că acea parte a creierului mai puternic dezvoltată, pe care de obicei noi o stimulăm prin manipulările pe care le facem cu mâna dreaptă, poate fi activată şi dinspre latura stângă, lucru care, de exemplu, mai este posibil încă în copilărie, dar nu şi în perioada următoare, observăm într-adevăr cum creierul poate fi modelat din afară printr-o activitate sistematizată, astfel încât să primească un centru al vorbirii în circumvoluţiunea a treia corespunzătoare din partea dreaptă a creierului. N-ar trebui aici să spunem: Lucrul cel mai eronat pe care ni-l putem reprezenta este să ne închipuim că facultatea vorbirii este creată printr-o aptitudine cerebrală? – Nu, nu aptitudinile cerebrale fac posibil acest lucru, ci omul, în cursul activităţii pe care el o depune. Facultatea vorbirii se formează în creier dinspre macrocosmos. Organul vorbirii vine de la limba pe care o vorbim, nu limba de la organul vorbirii. Iată ce a fost descoperit prin această lucrare fiziologică importantă a lui Broca. Centrul vorbirii a fost format din exterior, prin faptul că zeii sau spiritele Ierarhiilor l-au ajutat pe om să efectueze nişte activităţi care îi creează centrele vorbirii. Centrul vorbirii se formează dinspre limbă, şi nu invers.

Just înţelese, toate aceste descoperiri moderne sunt o dovadă deplină în favoarea ştiinţei spiritului, şi este păcat că de fiecare dată sunt nevoit să mă refer doar pe scurt la astfel de chestiuni. Dacă s-ar putea vorbi pe larg despre aspecte caracteristice de acest gen, atunci aţi vedea cât de miopi sunt oamenii care spun că ştiinţa spiritului ar contrazice ştiinţa modernă. Din contră! Ea contrazice doar explicaţiile pe care le dau astăzi savanţii, ea nu contrazice ceea ce ştiinţa oferă ca fapte propriu-zise. Felul în care am ieşit noi ca oameni în cursul existenţei noastre pământeşti din formaţiunea macrocosmică care ne înconjoară este rezultatul activităţii Ierarhiilor, care ne-au format din afară spre interior. Noi suntem realmente un rezultat al macrocosmosului. Astfel, noi suntem astăzi un rezultat al mişcărilor membrelor noastre, al gesturilor noastre, care vorbesc o limbă mută şi care se imprimă în creier, care nu are sădită de la bun început în el aptitudinea vorbirii. Omul originar nu a dobândit nicio predispoziţie prin el însuşi, ci totul i s-a format, i s-a plăsmuit, i s-a dat din macrocosmos prin activitatea Ierarhiilor spirituale.

De aici putem conchide că noi, cu conştienţa noastră actuală, suntem, de fapt, nişte oameni slabi. Dacă vrem să mergem afară, în Cosmos, ne găsim în faţa unui vid, dacă vrem să coborâm în noi, cădem în capcana propriei noastre naturi. Prin aceasta apar marile încercări sufleteşti, care trebuie să intervină dacă omul vrea să se apropie dintr-o direcţie sau alta de secretele Cosmosului, în privinţa cărora el trebuie să se mire, căci ele i se arată în primă instanţă drept minuni cosmice.

Cum se explică ceea ce tocmai a fost spus acum? Ei bine, aceasta se explică prin faptul că dacă ieşim în afară şi ne îndreptăm spre întinderile cosmice, pătrundem într-o regiune pe care în ultimele două conferinţe am desemnat-o a fi tocmai regiunea zeilor sau spiritelor de sus, care nu sunt altceva decât reprezentarea sau proiecţia zeilor sau spiritelor reale. Intrăm, aşadar, într-o lume ce nu are niciun fel de autonomie. Nu trebuie să ne mirăm atunci că ceea ce ne poate oferi această lume ne conduce în cele din urmă în gol. Oricât încearcă omul să răzbată la cunoaştere atunci când se ridică în aceste regiuni în care gândirea sa, reprezentările sale pot pătrunde în primă instanţă, el însuşi nu poate ajunge decât la nişte reprezentări, la reprezentările zeilor, şi nu poate intra într-o realitate adevărată. Dacă însă coboară înăuntrul său, în ceea ce a fost sădit în el milioane şi milioane de ani, ajunge la faptele, la rezultatele celorlalte lumi divin-spirituale, pe care în cursul ultimelor conferinţe le-am numit lumi ale zeilor subpământeni, ale zeilor adevăraţi. Dar pentru a răzbate până la ele noi trebuie să trecem mai întâi prin zona propriilor noastre insticte, pofte şi pasiuni, prin tot ceea ce ne prinde, ne absoarbe şi ne modifică, aşa încât trebuie să-l urmăm. Iar acest lucru ne conduce la egoitate, la egoism şi ne îndepărtează de acei zei din lumea de jos. Avem astfel celălalt pol al încercărilor sufleteşti. Dacă vrem să ne apropiem de zeii superiori, ajungem în neant, într-o lume de pure reprezentări. Dacă vrem să ne apropiem de zeii inferiori, ne părăseşte orice reprezentare, întrucât suntem cuprinşi de instinctele oarbe de mânie din propriul nostru interior şi ne consumăm cu totul în însăşi aceste instincte. De aceea, aceste încercări sufleteşti sunt foarte dificile. Un singur lucru ne deschide o perspectivă, pentru început una pur teoretică. Trebuie totuşi să ne spunem: Oricât de diluate ar fi ideile, oricât de diluat ar fi ceea ce ne poate da egoitatea, egoismul, acestea provin totuşi din Totul universal. Vom reuşi poate, pe una sau alta din aceste căi, să facem faţă încercării sufleteşti, numai dacă vom şti să ne regăsim în mod just în această conştienţă a noastră, dacă vom şti să o tratăm în autonomia ei, aşa cum este ea în sine însăşi, şi dacă ea devine apoi din ce în ce mai fortificată. Aici trebuie să mai caracterizăm un lucru, şi anume modul în care putem ajunge şi altfel la adevăr, decât cu conştienţa obişnuită, normală.

Să presupunem că ne pătrundem de ceea ce noi am numit deja în cele mai diverse moduri, de impulsul christic, că învăţăm să înţelegem în semnifiaţia lui cea mai profundă cuvântul paulinic: Nu eu, ci Christos în mine [ Nota 59 ]. Stăm apoi cu conştienţa noastră normală aici şi ne spunem pentru început: Nu vreau să las ca această conştienţă normală să acţioneze singură, nu vreau să rămân exclusiv în această personalitate a mea, ci vreau să mă pătrund cu substanţialitatea care, de la Misteriul de pe Golgota, este conţinută, da, în atmosfera pământească, să mă pătrund cu substanţa lui Christos. Dacă ne pătrundem cu ea, noi nu luăm cu noi, atunci când ne îndreptăm în afară, în depărtările cosmice, doar ideile noastre diluate, ci luăm – oricât am merge de departe în întinderile spaţialului – substanţialitatea lui Christos. Toate ideile noastre sunt pătrunse atunci de substanţa lui Christos, şi aici se revelează un lucru extrem de curios, pe care aş vrea să vi-l clarific pe baza dezvoltării ştiinţifice a epocii moderne.

Mai întâi s-a pornit de la fenomenele naturale exterioare, care au fost explicate prin tot felul de forţe şi altele de genul acesta. Apoi s-a ajuns să se explice ceea ce se întâmplă în lumea exterioară, lumină, sunete şi aşa mai departe, prin oscilaţiile particulelor eterice în mişcare, sau chiar ale particulelor materiale ponderabile în mişcare, şi să fim fericiţi că ne-am putut explica întreaga lume printr-o lume de atomi ai eterului în mişcare de oscilaţie, şi altele de genul acesta. Acum, pentru că totuşi nu conduce la nimic, după cum oamenii s-au putut convinge, acest mod de a privi lumea a fost deja abandonat în cea mai mare parte, dar conştienţa publică generală are sub acest raport un grad mai mare de inerţie, ea rămâne întotdeauna câţiva paşi în urma progresului ştiinţific. În acest domeniu există încă din plin nostalgia după acea explicaţie a lumii prin abstracţiunea atomilor oscilanţi, ca şi când spaţiul ar fi umplut numai cu oscilaţii. Da, vedeţi dumneavoastră, atunci când, cu ajutorul ideilor noastre şi al experimentelor empirice pe care le putem face în privinţa realităţilor ajungem la astfel de rezultate, în acel moment, în care te apropii de aşa-zisa lume atomistică, simţi realmente acest vid, căci acei atomi, care sunt inventaţi, nu există, de fapt, câtuşi de puţin. Atomii pot exista în măsura în care ei au o realitate empirică, atât timp cât microscopul mai arată ceva, atât timp cât mai există substanţialitate, cât aceasta mai este dotată cu lumină şi căldură, însă pentru a explica lumina şi căldura în sine nu avem voie să luăm în ajutor atomii sau vibraţiile atomilor, căci atunci introducem în lume un sistem cosmic inventat de noi, iar un sistem cosmic inventat conduce la ceva ce nu mai are un conţinut real. De aceea, această veche teorie atomistă pur şi simplu nu mai are niciun conţinut. Ne-o imaginăm, dar simţim că ea nu mai are legătură cu realitatea.

Nu la fel se întâmplă atunci când de fiecare dată pătrundem ideile noastre, legile noastre abstracte, cu ceea ce este cu adevărat impulsul christic, despre care ştiţi cu toţii, desigur, că nu este înţeles în sensul pe care îl are în vedere o confesiune ortodoxă, ci vizează impulsul christic macrocosmic. Cu el trebuie să ne pătrundem în sensul paulinic. Noi nu purtăm afară, în lume, ideile şi noţiunile noastre abstracte, ci ceea ce sunt ele ca formă a conştienţei noastre prezente, pătrunsă de impulsul christic. Şi aici experienţa ne oferă ceva cu totul paradoxal. Aşa cum, atunci când ieşim în afară cu o conştienţă lipsită de Christos, devenim din ce în ce mai goi şi mai săraci cu cât mergem mai departe, îndată ce am primit impulsul lui Christos conştienţa noastră devine cu atât mai bogată şi mai plină cu cât avansăm mai mult în întinderile cosmice. Şi dacă am ajuns la clarvedere avem atunci, graţie sufletului umplut de Christos, un material sufletesc bogat, aşa încât, în final, în faţa noastră stau ca realităţi suprasensibile, în imagini puternice şi grandioase, adevăratele cauze ale realităţii. În timp ce conştienţa noastră fără de Christos ne duce în depărtările cosmice în faţa vidului, conştienţa umplută de Christos ne aduce în faţa cauzelor reale ale fenomenelor cosmice şi ale minunilor cosmice. De aceea, în mica mea broşură Conducerea spirituală a omului şi omenirii mi-am permis să spun: Oricât de nebunesc apare lucrul acesta astăzi, în viitor chimia şi fizica şi fiziologia şi biologia vor fi îmbibate de impulsul christic, iar ştiinţa adevărată va fi în multe privinţe, despre care nici nu visăm, o ştiinţă pătrunsă de impulsul christic. Cine nu este dispus să creadă aceasta, să răsfoiască măcar o dată cartea de istorie şi să se convingă cum, adesea, nebunia timpurilor anterioare a devenit raţiunea timpurilor care au urmat. Şi în această privinţă poate să fie liniştit, dacă cumva ar vrea să ne compătimească, întrucât noi suntem convinşi că ceea ce în zilele noastre este considereat nebunie constituie raţiunea epocii viitoare! Pe cât de nebunească îi apare omenirii actuale ideea unei chimii christice, pe atât de raţională i se va părea ea posterităţii. Dacă noi îl transpunem pe Christos în afară, în concepţia noastră despre lume, el ne va oferi plinătate în loc de vid.

Şi dacă alegem cealaltă cale, dacă ne umplem sufletele în sens paulinic, în spiritul celor ce au putut fi spuse aici, cu impulsul lui Christos şi apoi ne cufundăm în noi înşine, ce se întâmplă atunci? Impulsul lui Christos are particularitatea de a acţiona dizolvant, distrugător asupra egoismului nostru. Şi lucru curios: cu cât coborâm mai adânc, împreună cu impulsul christic, în noi înşine, cu atît egoismul ne poate stăpâni mai puţin. Pătrundem atunci din ce în ce mai mult în noi înşine şi, în timp ce traversăm cu impulsul lui Christos zona instinctelor şi pasiunilor noastre egoiste, facem cunoştinţă cu entitatea omenească, învăţăm să cunoaştem în întregime secretele minunii cosmice care este omul. Da, acest impuls christic ne permite să mergem încă şi mai departe. În timp ce în mod obişnuit suntem aruncaţi înapoi ca o minge de cauciuc şi nu ne putem cufunda în noi înşine, în domeniul propriei noastre organizări omeneşti, prin Christos pătrundem din ce în ce mai adânc în noi, ne străbatem pe noi înşine, ieşim, să zicem aşa, din nou din noi înşine de cealaltă parte. Aşa încât, dacă mergând în afară, în depărtările cosmice, noi întâlnim peste tot în depărtările spaţiului principiul lui Christos, când, pe de altă parte, ne cufundăm în domeniul lumilor subpământene găsim, de asemenea, tot ceea ce este impersonal, independent de noi. În ambele părţi găsim ceea ce este mai presus de noi, ceea ce ne transcende. În depărtările cosmice nu ne pulverizăm, nu ne risipim, ci găsim lumea zeilor de sus; în jos pătrundem în lumea zeilor adevăraţi.

Iar ceea ce ne conduce în noi înşine şi ceea ce ne conduce în depărtările cosmice am putea-o reprezenta sub forma unui cerc, cele două drumuri întâlnindu-se în final în afara noastră. Acest domeniu în care ne cufundăm în mod obişnuit, în care ardem ca o flacără, şi depărtările spaţiale, în care ne pulverizăm ca în neant, acestea se întâlnesc. – Şi gândurile noastre despre lume se unesc cu voinţa care ne întâmpină dinspre lume, atunci când coborâm în noi înşine. Gânduri umplute de voinţă, gânduri care voiesc! Printr-un astfel de proces nu mai stăm în faţa unor gânduri abstracte, ci în faţa gândurilor cosmice, ce în sine sunt gânduri creatoare, gânduri ce pot voi. Gânduri care vor: aceasta înseamnă însă zei, fiinţe spirituale, căci gândurile umplute de voinţă sunt entităţi spirituale. În felul acesta cercul se închide. Străbatem astfel încercările sufleteşti care ne ies în cale, în timp ce altminteri ajungem în neant datorită slăbiciunii propriului suflet. Astfel, dacă coborâm în noi înşine trecem prin egoitatea noastră supradimensionată – aceasta înseamnă prin sufletul închistat în egoitate, în egoism –, în ambele părţi de fapt, spre ceva ce ne conduce spre încercări sufleteşti, ceva ce însă niciodată nu ne poate spune ceva despre lume.

Noi trebuie să umblăm pe ambele căi, trebuie să resimţim ambele rezistenţe, atât frica în faţa vidului, cât şi rezistenţa propriei egoităţi. Şi trecând astfel prin noi înşine spre cealaltă latură, a naturii volitive, apropiindu-ne de Cosmos, suntem cuprinşi, îndată ce ieşim în acest fel din noi înşine, de sentimentul de empatie infinită, de compasiune infinită cu toate fiinţele. Iar această empatizare, această compătimire este ceea ce se uneşte, atunci când circuitul se închide, cu gândurile cosmice, primind substanţă, care altfel dispar. Impulsul christic ne conduce treptat, treptat, spre închiderea cercului, ne conduce la a recunoaşte ceea ce fiinţează şi trăieşte în întinderile spaţiului drept gânduri umplute de voinţă, adică gânduri vii, gânduri reale. După aceea însă, după ce încercările sufleteşti ne-au condus în acest fel mai departe, noi suntem purificaţi în sufletul nostru, suntem pătrunşi de procesul de limpezire pe care a trebuit să-l parcurgem. Străbătând în jos prin tot ceea ce ne arată Păzitorul pragului a fi cauza egoismului nostru, suntem de asemenea imunizaţi faţă de tot ceea ce ne dă ocazia să ne pulverizăm în depărtările spaţiului şi să resimţim frica de vid.

O astfel de înţelepciune, care, în fond, ne conduce spre misterul cel mai profund al încercărilor sufleteşti, domnea în vechile Misterii greceşti. Tocmai de aceea miştii greci, discipolii acestor Misterii, erau conduşi, pe de o parte, spre frica în faţa abisului infinit şi spre cunoaştere şi, pe de altă parte, spre ispita prin egoitate şi biruirea egoităţii prin compasiunea şi empatia infinită cu toate fiinţele. Şi în cununia, în unirea sentimentului de împreună-simţire, de compasiune cu gândurile, ei vieţuiau purificarea de toate încercările sufleteşti. O slabă încercare, o foarte palidă imagine a acestei purificări a creat-o în Grecia tragedia originară, drama originară. Primele drame ale lui Eschil, chiar şi cele ale lui Sofocle [ Nota 60 ] ne fac să recunoaştem – deşi doar foarte puţin – spre ce tindeau ele, care le era menirea. Menirea lor era ca prin modalitatea şi specificitatea în care decurgea acţiunea pe scenă, prin derularea ei continuă, cursivă, să trezească teama şi compasiunea şi să conducă la catharsis, la purificarea de frică şi compasiune. Aristotel, care deţinea această cunoştinţă moştenită prin tradiţie, că drama greacă reproducea în mic sentimentul grandios, sentimentul colosal de frică şi egoitate, de învingere a fricii prin curaj, de învingere a egoităţii prin compasiune, printr-o infinită compasiune, Aristotel, care ştia că drama era în mic un mijloc de educare, a definit tragedia ca pe o descriere a unui şir de evenimente corelate între ele, menite să trezească în sufletul omenesc teama şi compasiunea şi să-l purifice în privinţa acestor însuşiri.

Sufletele omeneşti au pierdut în cursul timpului aceste adevăruri grandioase, le-au uitat. Începând din secolul al XVIII-lea şi până în secolul al XIX-lea, când Aristotel a început să fie din nou studiat, s-a adunat un noian de explicaţii în legătură cu ce a vrut Aristotel să spună, de fapt, prin asta. Ceea ce a vrut să spună nu poate fi înţeles decât dacă noi, la rândul nostru, înţelegem că drama a provenit din vechile Misterii. Savanţii nu pot atinge decât stratul cel mai superficial, căci din explicaţia noţiunii de dramă nu s-a obţinut mare lucru pentru definiţia aristotelică de frică şi compasiune [ Nota 61 ], oricâtă muncă s-a depus în aceste biblioteci. Aşa însă, noi vedem cum din devenirea cosmică şi a umanităţii trebuie să izvorască încercările sufleteşti. Mai vedem, de asemenea, şi că aceste încercări sufleteşti iau naştere din faptul că sufletul nostru se simte obligat să urmeze două căi, o cale în depărtările cosmice şi cealaltă în propriile adâncuri fiinţiale; că el trebuie să treacă prin încercări deoarece nu poate avea perspectiva ambelor laturi, dar poate spera să închidă cercul, să găsească voinţa dinspre una din laturi, gândurile dinspre cealaltă latură şi prin asta realităţile adevărate, acel lucru prin care se revelează lumea ca spirit voitor, ca voire spirituală.

Rezultatul la care ajungem în final este că întreaga lume se dizolvă în spirit, că noi vedem pretutindeni spirit şi că tot ceea ce există substanţial-material îl recunoaştem a fi o manifestare exterioară a spiritului, o imagine înşelătoare a spiritului. Întrucât nu ne ştim în spirit, dar trăim în spirit, trebuie să trecem prin astfel de încercări. Căci noi trăim, de fapt, în spirit, însă nu o ştim. Noi vedem spiritul într-o formă înşelătoare şi trebuie ca din iluzia, care suntem noi înşine, ca din visul, drept care ne visăm, să ne trezim la realitate, trebuie să lepădăm tot ceea ce ne mai aminteşte de material sau de legile privitoare la lucrurile materiale. Aceasta este o cale, al cărei capăt noi îl putem presimţi, însă din atari presimţiri ne răsare tăria, care ne spune: Noi vom putea închide în cele din urmă cercul şi vom putea găsi în revelaţia spirituală rezolvările enigmelor cosmice, satisfacţiile pentru încercările sufleteşti prin care am trecut.

Astfel, o relatare adevărată a ştiinţei spiritului nu trebuie niciodată să ne descurajeze. Şi chiar şi atunci când ni se arată cât de dificile sunt încercările sufleteşti, că ele trebuie să apară de fiecare dată din nou, trebuie să ne spunem: Noi trebuie să facem cunoştinţă cu ele, da, chiar să trecem prin ele, căci faptul că le cunoaştem în mod abstract, asta nu ne ajută la nimic. Trebuie însă să avem încrederea că, trecând peste încercările sufleteşti, putem răzbate, putem ajunge la revelaţiile spirituale. Fireşte, acela care vrea să se liniştească pe sine spunându-şi că revelaţiile spirituale trebuie să apară totuşi odată şi odată, că de aceea nu trebuie să cauţi cu tot dinadinsul încercările sufleteşti, acela de-abia cade pradă încercărilor sufleteşti. Cine ar spune, de exemplu: Ne-ai reprezentat aici pe scenă prima dramă rosicruciană, în care aflăm o evoluţie a sufletului ce părea să ne arate că Johannes Thomasius a atins deja o anumită înălţime spirituală. Acum, dacă ne bazăm pe aceasta, putem să luăm distanţă faţă de a doua dramă rosicruciană, Încercarea sufletului, putem pur şi simplu spera că odată şi-odată ar trebui să urmeze şi revelaţia spirituală. Pentru ce să ne mai aventurăm în încercări sufleteşti? – Cine gândeşte în acest fel, tocmai acela se va arunca în cele mai rele încercări sufleteşti, căci prin conştienţa noastră normală, prin intelectul nostru, nu ne putem sustrage încercărilor sufleteşti, ce trebuie depuse, sedimentate în noi. De aceea este mai bine să trecem în revistă toate încercările pe care acest suflet le poate vieţui, să luăm cunoştinţă de toate încercările sufletelor omeneşti şi să nu paralizăm în faţa lor, să înţelegem că şi un om precum Johannes Thomasius poate cădea pradă iluziei şi greşelii şi trebuie să meargă mai departe, pe cu totul alte căi decât ne-am imaginat la început. Niciodată însă nu trebuie să ne pierdem încrederea că sufletul omenesc este capabil să înalţe Sinea sa divină la revelaţiile spiritului. De aceea, mersul sufletului omenesc este să stea în faţa lumii, să privească, să simtă această lume drept Maya sau marea iluzie, să simtă că în cadrul acestei Maya sau mari iluzii se ascund minunile cosmice, că minunarea este prima încercare sufletească şi că încercările ulterioare devin din ce în ce mai dificile, dar că sufletul trebuie să-şi poată păstra tăria, astfel încât să ajungă să închidă cercul şi în cele din urmă să găsească, prin revelaţia spirituală, rezolvarea minunilor cosmice, purificarea încercărilor sufleteşti. Acesta este mersul pe care sufletul omenesc – dar nu numai sufletul omenesc – îl face, spre care tind şi pe care îl fac în sufletul omenesc toate Ierarhiile divine.

Prin aceasta am schiţat ceea ce ne-am propus în principal pentru ciclul din acest an: să suscităm o reflectare asupra legăturii care există între minunile cosmice, încercările sufleteşti şi revelaţiile spirituale.