Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a XI-a

München, 28 august 1911

Poemul în versuri Faust l-a însoţit pe Goethe încă din anii de tinereţe până – putem spune în sensul propriu al cuvântului – la moartea sa. Căci partea a doua a Faustului a fost sigilată de Goethe ca un testament, testamentul său literar. Iar finalizarea unor părţi importante ale acestui Faust, a cărţii a doua, aparţine cu adevărat ultimilor ani de viaţă ai acestui spirit universal. Cine are ocazia să-l urmărească pe Goethe în evoluţia sa spirituală, aşa cum se exprimă ea în acest poem de o viaţă, va putea vieţui unele lucruri extrem de importante, în special despre felul şi modul în care Goethe, atunci când revenea iar şi iar asupra acestui poem, poemul său de-o viaţă, de fiecare dată ajungea la alte idei despre felul cum urma să procedeze. Există astfel o notiţă interesantă despre finalul Faustului lui Goethe [ Nota 62 ], despre modul în care el ar fi trebuit să se sfârşească la un moment dat, conform vederilor lui Goethe din acea perioadă, pe care noi trebuie să o plasăm spre sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci ai secolului al XVIII-lea. Alături de câteva notaţii – dispoziţii n-ar fi cuvântul potrivit pentru acestea – referitoare la prima şi a doua parte, găsim o frază scurtă, o indicaţie despre final. Şi această indicaţie conţine cuvintele lui Goethe scrise cu creionul: Epilog în haosul pe drumul spre infern. – De aici puteţi conchide că Goethe avusese cândva în gând să-i hărăzească Faustului său un alt final decât acea călătorie în cer care există acum în poem, pe care l-a încheiat la cea mai avansată bătrâneţe, şi că intenţionase să încheie Faustul în sensul schiţat aluziv în Prolog – din cer, prin Cosmos, spre iad – printr-un „Epilog în haosul pe drumul spre infern”. Pe atunci existau idei, care trăiau şi în sufletul lui Goethe, că, dacă cunoaşterea depăşeşte anumite graniţe, ea nu poate ajunge decât într-un haos. Şi, într-un anumit fel, noi putem asocia această dispoziţie din care au izvorât aceste cuvinte, pe care vi le-am citat ca fiind cuvintele lui Goethe, cu ceea ce s-a putut spune ieri despre încercările noastre sufleteşti, atunci când sufletul se îndreaptă pe de o parte spre neant şi pe de altă parte coboară în fiinţa interioară învârtoşată a omului şi nu poate afla încă unirea, apropierea celor două. Goethe este o personalitate care, efectiv, a trebuit să cucerească totul pas cu pas, care a trebuit să experimenteze totul personal. De aceea acţionează atât de sincer şi onest asupra noastră tot ceea ce a creat Goethe, fireşte, uneori şi într-atât de măreţ încât nici nu-l putem urmări imediat, deoarece nu ne putem transpune întotdeauna în expresia aparte a personalităţii lui dintr-un moment sau altul al vieţii. De aceea noi suntem nevoiţi să consemnăm un progres cu adevărat mare pe care Goethe l-a făcut de la momentul în care a vrut să-şi încheie Faustul cu un „Epilog în haosul pe drumul spre infern” şi momentul în care îl încheie strict în sensul acelei fraze lapidare: „Cine cu zel s-a străduit, poate să fie mântuit!” [ Nota 63 ] Căci atunci când punea pe hârtie finalul, bine cunoscut astăzi de oricine, al Faustului său, în Goethe trăia acea presimţire despre care am vorbit ieri, dar şi acea energie care ne dă siguranţa că, în pofida faptului că trebuie să trecem prin tot felul de încercări sufleteşti, în cele din urmă trebuie să ajungem la reunirea pe care am amintit-o ieri. Spun acestea, iubiţii mei prieteni, pentru a caracteriza un pic trăsătura cea mai distinctivă din viaţa lui Goethe.

Acei oameni ce iubesc o viaţă în linie dreaptă, care se feresc să ajungă la contradicţii, care înseamnă totuşi elementul viu al unei vieţi progresiste, sunt şocaţi când află că, dacă urmăreşti neapărat, găseşti o mulţime de contradicţii în viaţa lui Goethe, că Goethe a gândit altfel lucrurile la bătrâneţe decât la tinereţe. Acest lucru se datorează exclusiv faptului că Goethe a trebuit să-şi cucerească prin luptă fiecare adevăr de viaţă. Şi tocmai la personalitatea lui Goethe putem vedea cum această viaţă provoacă nemijlocit pe plan fizic vieţuirile interioare, vedem cât de necesar se succed evenimentele în această viaţă, în aşa fel încât ea să ne facă oameni compleţi. Căci aspectul cel mai grandios care ne frapează la Goethe, dacă privim întreaga sa viaţă şi urmărim stadiile ei succesive, este universalitatea spiritului său, multilateralitatea, vastitatea acestui spirit. Şi este extrem de important să-l studiem pe Goethe în vremea sa tocmai dinspre această latură, şi de asemenea să comparăm ceea ce a fost el, prin universalitatea spiritului său, cu epoca noastră şi apoi să ne întrebăm: Ce poate să însemne Goethe, prin universalitatea spiritului său, pentru epoca noastră?

Aici este bine să analizăm puţin calitatea interioară a epocii noastre, a prezentului nostru, a culturii noastre spirituale. Pentru un antroposof, studierea spiritului epocii noastre are o importanţă cu totul aparte. Se spune adesea că epoca noastră ar fi epoca specializării, epoca în care trebuie să guverneze ştiinţa riguroasă. Şi tot foarte des ne vin pe limbă cuvintele pronunţate de un mare fizician, Helmholz [ Nota 64 ], şi anume, că în epoca noastră nu poate exista un spirit care să îmbrăţişeze toate ramurile cunoaşterii omeneşti – aşa cum sunt ele astăzi. A devenit chiar un loc comun a spune că în epoca noastră nu poate exista un Doctor universalis, că ar trebui să ne mulţumim cu o privire de ansamblu asupra uneia sau alteia dintre specialităţi. Dacă însă avem în vedere că viaţa este un tot unitar, că în viaţă toate se îmbină şi că viaţa nu se orientează în funcţie de cât putem cuprinde noi, cu sufletul nostru, din marele organism spiritual al vieţii epocii noastre, trebuie să spunem: Pentru epoca noastră ar fi de fapt rău dacă nu ar fi posibil, într-un fel, să câştigăm cel puţin spiritul care domneşte în toate specialităţile. Şi acest spririt îl putem câştiga cel mai uşor dacă încercăm să pătrundem prin acele porţi de acces pe care le poate deschide chiar ştiinţa spiritului. Ea trebuie să fie universală, ea trebuie, într-un anumit fel, să poată cuprinde dintr-o privire specialităţile diferitelor ştiinţe şi diferitelor domenii ale vieţii culturale în ansamblu. Şi astăzi am vrea să aruncăm o privire, măcar dintr-un punct de vedere, tocmai asupra vieţii spirituale a prezentului nostru, a felului cum se prezintă ea în lumina ştiinţei spiritului. Nu vom vorbi, pentru că nu avem la dispoziţie mult timp, despre acele domenii ştiinţifice care, mai mult sau mai puţin, rămân la fel în toate timpurile, cel puţin în spiritul lor, cu toate că în epoca noastră ele au cunoscut îmbogăţiri considerabile. Vom face abstracţie de domeniul matermaticii, cu toate că şi aici am putea nota faptul că matematica secolului al XIX-lea, prin contribuţiile sale importante din anumite ramuri, a atins chiar domeniul suprasensibilului. Vrem însă să arătăm că în cursul ultimelor decenii s-au făcut descoperiri mari şi importante în domeniile cele mai diverse ale ştiinţei moderne, care, dacă le privim în lumina justă, ne arată de fiecare dată că interpretarea spiritual-ştiinţifică concordă exact cu acestea, în timp ce tot ceea ce ne-a parvenit drept teorii până în zilele noastre nu concordă deloc cu datele, care cu atâta sârguinţă şi energie au fost adunate în cursul ultimelor decenii. Putem vedea deja dintr-un exemplu simplu pe care îl oferă fizica şi chimia, cât de curioasă a fost evoluţia ultimelor decenii.

Când eram tineri – prin anii şaptezeci, optzeci, sau chiar mai înainte -,în fizică şi chimie existau aşa-numitele teorii atomistice, ce explicau orice fenomen prin anumite forme de vibraţie, fie ale eterului, fie ale unei alte substanţe materiale. Noi am spune că pe atunci era la modă ca tot ceea ce ne iese în cale să explicăm în ultimă instanţă prin mişcări. Ulterior, cam prin anii nouăzeci ai secolului al XIX-lea, s-a văzut, prin datele ce au ieşit treptat la iveală, că teoria cinetică, teoria atomistică, nu mai mergea, iar atunci când Ostwald, cunoscut în special drept chimist şi cercetător al naturii, la întrunirea de la Lübeck [ Nota 65 ], a pus în locul acelei teorii atomistice [ Nota 66 ] aşa-numita energetică, teorie a energiei, a fost sub un anumit raport un fapt plin de însemnătate, însă în sensul cel mai restrâns. Acest lucru a fost într-un anumit sens un progres. Însă ceea ce s-a ivit mai târziu, chiar până în zilele noastre, în domeniul fizicii şi chimiei a condus în cele din urmă la un anumit scepticism, la o anumită neîncredere în tot ceea ce înseamnă demers teoretic. Astăzi doar nişte spirite rămase în urmă se mai gândesc să explice realităţile fizice exterioare, precum fenomenele de lumină sau alte realităţi fizice sau chimice, prin mişcările particulelor celei mai mici sau prin simple manifestări de energie. La aceasta a contribuit în special ceea ce s-a aflat în ultimii ani despre materie şi a condus la teoria radioactivităţii, intervenind deja ceva curios, şi anume că mari fizicieni, precum Thomson [ Nota 67 ], de exemplu, şi alţii, s-au văzut constrânşi, prin anumite raporturi ce au ieşit încet, încet la iveală, să arunce, din principiu, peste bord toate teoriile, şi în primul rând teoria despre eter şi formele lui artificiale de mişcare oscilatorie, care fusese cândva foarte mult luată în serios şi la care s-a lucrat asiduu, cu un calcul diferenţial şi integral foarte elaborat. Această teorie cinetică a fost abandonată de marii fizicieni, ei întorcându-se oarecum la o teorie a turbionului, elaborată încă de pe vremea lui Cartesius, pe baza unor vechi tradiţii oculte, am putea spune. Dar şi aceste teorii au căzut la rândul lor, aceasta antrenând după sine un soi de scepticism vizavi de orice acţiune de teoretizare, chiar în domeniile fizicii şi chimiei, după ce ai văzut că materia ţi se dezintegrează în mână, să zicem aşa, prin experimentele fizicii moderne. S-a ajuns astfel ca în ce priveşte fizica actuală, aşa cum s-a dezvoltat ea până în zilele noastre, teoriile cinetice atomistice şi teoriile energetice să nu mai reziste. Tot ceea ce ar fi putut fi susţinut acum cinci, şase sau mai mulţi ani, atunci când noi eram tineri, când se puneau atâtea speranţe în aceste teorii, când însăşi forţa gravitaţională se explica pe baza mişcării, a fost spulberat în ultimii ani pentru cei ce au cunoscut aceste lucruri. Fireşte, se continuă încă să se vieţuiască cele mai stranii lucruri de către cei care rămân în urmă. Aici aş vrea să vă indic ceva interesant, întrucât astăzi aş vrea să discut caracterul epocii şi pe cel al lui Goethe.

A apărut o broşură [ Nota 68 ], care se situează aproximativ pe o poziţie ce nu recunoaşte că ar exista o forţă gravitaţională, ceea ce înseamnă că materia şi corpurile cosmice nu se atrag reciproc. Această aşa-numită atracţie a reprezentat întotdeauna o dificultate pentru ştiinţă în a o susţine, deoarece îţi spui: Cum se poate ca Soarele să atragă Pământul, dacă el nu întinde ceva în spaţiu? Şi a venit în ultimele zile această scriere, care explică atracţia prin ciocniri. Astfel, dacă avem un corp, un corp cosmic sau doar nişte molecule, prin celelalte corpuri cosmice şi molecule se exercită continuu, din toate părţile, lovituri. Cum se face că aceste corpuri se izbesc în toate părţile? Căci, desigur, ele se ciocnesc şi intern, o dată încolo, altă dată încoace, şi aşa mai departe. Esenţialul ar fi acum ca dumneavoastră să aveţi în vedere cantitatea mare de lovituri ce se exercită, exterior şi interior, şi apoi cele ce se exercită între, faptul că aici rezultă o diferenţă. Ciocnirile ce se exercită între sunt mai puţine şi exercită forţe mai mici decât cele exterioare. Urmarea este că prin ciocnirile exterioare cele două – fie ele molecule sau corpuri cosmice – sunt împinse unele în altele. Aşa se explică prin ciocniri ale materiei ceea ce numim de obicei forţă de atracţie. Este nostim să mai consideri astăzi aşa ceva o noutate, însă pentru cei care se ocupă cu astfel de lucruri, aceasta este doar ceva nostim. Şi este nostim pentru simplul motiv că, de exemplu, pe când eu eram un băieţandru foarte tânăr, un anume Heinrich Schramm [ Nota 69 ] explica în detaliu această teorie, cu toate subtilităţile matematice de rigoare, într-o carte, care astăzi, desigur, este depăşită, Mişcarea generală a materiei ca factor de bază al oricărui fenomen al naturii. Acolo acest lucru este mult mai temeinic făcut. Astfel de lucruri apar tot mereu la cei care nu urmăresc evoluţia vieţii spirituale. Aici ai ocazia să întâlneşti cele mai ciudate lucruri, faptul că dintr-un punct de vedere unilateral se fac mereu şi mereu aceleaşi erori. Aş dori să accentuez în mod special că prin ceea ce au făcut în ultimii ani fizica şi chimia s-au adus dovezi clare că ceea ce noi numim materie este doar o reprezentare a oamenilor şi că prin anumite experienţe ea se dezintegrează şi că, dincolo de orice mişcare, de orice energie, fizica şi chimia o cârmesc direct spre punctul în care materia reintră în spiritual, în spiritul aflat la baza lui. Lumea de fapte a fizicii şi chimiei ne provoacă deja să aşezăm totul pe o bază spirituală.

Într-o situaţie cu totul asemănătoare este geologia sau paleontologia. Până prin anii şaizeci, şaptezeci ai secolului al XIX-lea mai existau acolo anumite teorii universaliste, ce aveau în vedere complexe mari de forţe. Astăzi vedem peste tot scepticism, iar la geologii sau paleontologii noştri cei mai buni vedem o limitare doar la simpla înregistrare a faptelor, deoarece nimeni nu mai îndrăzneşte să le sintetizeze în nişte gânduri. Există, desigur, un oarecare curaj întru a dezvolta gânduri care rezumă şirurile respective de date. Se ezită însă deocamdată să se facă pasul pe care şi geologia şi paleontologia îl aşteaptă: să se treacă de la material la spiritual să se facă chiar pasul dincolo de teoria Kant-Laplace. Nimeni nu îndrăzneşte să recunoască că acea nebuloasă originară, care nu este decât o pură închipuire, sfârşeşte în cele din urmă în spiritual, în sânul Ierarhiilor, pentru care teoria fizică exterioară, din partea mea chiar şi cea astrofizică, nu sunt decât un veşmânt exterior.

În mod diferit stau lucrurile dacă ne înălţăm spre acele ştiinţe ce se apropie mai mult de viaţă sau de suflet. Avem aici în primul rând biologia. Dumneavoastră cunoaşteţi, desigur, speranţele mari legate de progresele făcute în biologie odată cu apariţia lucrării de căpătâi a lui Darwin [ Nota 70 ] Originea speciilor. Ştiţi probabil că prin anii şaizeci ai secolului al XIX-lea Ernst Haeckel [ Nota 71 ], în cadrul adunării naturaliştilor din 1863 de la Stettin, extinde cu un curaj rar ceea ce, aparent, Darwin avusese în vedere doar pentru regnul animal. Şi vedem apoi o evoluţie curioasă în ce priveşte această biologie. Vedem pe de o parte spirite mai precaute, ce se limitează mai mult la înregistrarea faptelor, dar şi altele ce dau buzna în faţă şi construiesc teorii îndrăzneţe pe baza celor ce rezultă din cercetările comparate ale diferitelor forme de vieţuitoare. În special pe Haeckel îl vedem ieşind în mod curajos şi construind tot felul de genealogii, începând de la vieţuitoarele simple până la cele mai complicate, trecând mereu prin alte şi alte încrengături.

Dar pe lângă aceste direcţii de cercetare, să le zicem mai frapante, aflăm şi un curent ce trebuie considerat mai important şi pe care eu l-aş carateriza prin numele anatomisitului Carl Gegenbaur [ Nota 72 ]. In esenţă, Gegenbaur era de părere că pentru început nu trebuie să te întrebi despre raportul sau gradul de înrudire dintre diferitele vieţuitoare. Însă el consideră că, dacă se ia teoria darwinistă ca un principiu de cercetare cu caracter normativ, putem merge apoi şi cerceta anumite fapte sau date din lumea exterioară a formelor sau din lumea vie. Am putea exprima, să zicem, dispoziţia fundamentală a unui astfel de cercetător prin cuvintele: Nu vreau să-mi dau imediat cu părerea dacă animalele superioare se trag din păsări sau din peşti, dar am să pornesc de la principiul că există o înrudire. După aceea, voi cerceta bronhiile şi înotătoarele, voi cerceta înrudirile din ce în ce mai fine care rezultă. – Şi acolo unde s-a tratat munca darwinistă ca laitmotiv al investigaţiei, au rezultat desigur realizări tot mai importante în cercetare. Aceste realizări au rezultat şi acolo unde această cercetare – stimulată de impulsul darwinist – s-a axat pe studierea originii omului, pe studierea tuturor mărturiilor paleontologiei şi geologiei.

Întotdeauna când suntem mai prudenţi, procedăm în felul următor: cercetăm înrudirile, luăm teoria darwinistă ca punct de plecare, ca principiu călăuzitor. Iar aici a rezultat un fapt ciudat, şi anume că teoria darwinistă s-a dovedit în ultimii ani, sub acest aspect de principiu călăuzitor, deosebit de rodnică, dar şi că prin rezultatele la care ea a condus până acum a început să se contrazică, să se autodesfiinţeze! Aşa încât astăzi ne aflăm în faţa unui fapt curios, şi anume că în niciun domeniu nu domneşte atâta lipsă de unitate între cercetători – în orice problemă – ca în domeniul darwinismului. Aici mai există încă oameni – sunt dintre cei mai mult rămaşi în urmă – care explică provenienţa omului direct din maimuţele antropoide care mai trăiesc astăzi sau, eventual, s-au transformat puţin. Există aici cercetători moderni – în special printre aceia care urmăresc linia sangvină, înrudirea diferitelor substanţe din sânge – care au reluat această formă mai veche a teoriei darwiniste, precum Klaatsch [ Nota 73 ], care spune: Este imposibil, conform datelor care au rezultat, să explicăm provenienţa omului dintr-o formă animală existentă în ziua de azi. Există toate nuanţele, de la cei care încă mai deduc apariţia omului din maimuţă, aşa cum este ea astăzi, până la cei ce nu o deduc din maimuţă, dar nici din strămoşii acestor maimuţe sau ai altor mamifere. Trebuie urcat până la nişte animale despre care nici nu avem habar, din care se trag pe de o parte omul şi pe de altă parte mamiferele. Aşa încât maimuţele sunt foarte îndepărtate de om. – Iar ceea ce este curios este că atunci când astfel de cercetători încearcă să utilizeze actualele formaţiuni existente pentru a crea o reprezentare despre acei strămoşi adevăraţi ai omului, despre acei pitecantropi, toate formele fizice existente se reduc la ceva nebulos. Nu rezultă nimic concret. De ce nu? Deoarece şi în biologie avem de asemenea un loc unde cercetarea fizică exterioară a lucrurilor onest cercetate conduce într-acolo încât nu-ţi poţi reprezenta fizic strămoşii omului, încât orice reprezentare fizică dă greş. Se ajunge la o formă originară a omului, la ceva ce constituie rezultatul evoluţiei planetare anterioare, la omul originar spiritual despre care vorbim noi în ştiinţa spiritului.

Astfel, tocmai cercetările efectuate în cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea devin mărturii irefutabile, iar faptul că nu există un consens între cercetători este camuflat, deoarece studenţii ascultă doar ceea ce spune un singur profesor şi nu verifică ceea ce spun ceilalţi. Dacă faceţi o comparaţie între ceea ce spune un savant şi ceea ce spune un altul, puteţi descoperi astăzi un lucru curios. Veţi găsi, de exemplu, printre cărţile unui anumit cercetător al naturii, subliniat foarte apăsat, un pasaj, pe marginea căruia el spune: Dacă cineva, care ar vrea să-şi dea examenul de doctorat cu mine, ar face această afirmaţie, care aparţine cutăruia, l-aş pica fără multe vorbe. – Această afirmaţie însă nu este decât o afirmaţie făcută de către un coleg oarecare de la o altă universitate. Şi acestă divergenţă de vederi este lucrul care sare cel mai mult în ochi pe tărâmul biologiei, în timp ce în domeniul fizici şi chimiei elementul caracteristic îl constituie resemnarea faţă de orice teorie. Şi mai interesant este, desigur, dacă ne îndreptăm spre domeniul fiziologiei.

Vedem cum fiziologia se împotmoleşte în tot felul de teorii fantastice şi extrem de curioase. Vedem aici cum elementul pur exterior al fiziologiei este influenţat pretutindeni astăzi, chiar şi în cazul celor care, fără să vrea, dar conform întregului lor sens de gândire, gândesc materialist, de tot felul de lucruri aflate sub domeniul fizicului sau în cadrul acestuia. Aş putea indica aici sute de cazuri, ca de exemplu teoriile absolut ciudate apărute în ultima vreme sub influenţa unei şcoli vieneze, aşa-numita Şcoală freudiană [ Nota 74 ]: teorii despre felul în care viaţa inconştientă a omului, exprimată fie în viaţa de vis fie în alte aspecte ale vieţii, intervine în domeniul fiziologicului. Fac trimitere la astfel de fapte, pe care nu pot decât să le semnalez în treacăt, din simplul motiv că din ele putem vedea că, într-adevăr, din toate părţile se ridică imperativul, ivit de altfel şi teoretic, de a lăsa să conflueze materialul empiric, materialul exterior, sensibil, cu spiritualul. Vedem totodată cum, în clipa în care se impune un fel de concepţie, de viziune universalistă a ceea ce trebuie să fie impresia integralist-ştiinţifică a prezentului, intervine o anumită resemnare.

Şi în domeniul filosofici observăm această resemnare. Bunăoară, dumenavoastră vă este cunoscut, poate, că sub influenţa lui William Jones [ Nota 75 ] în America, a lui F.C. Schiller [ Nota 76 ] în Anglia şi a altor cercetători din domeniul filosofic s-a dezvoltat o teorie ciudată, care de fapt s-a născut din acea tendinţă către spirit pe care o au lucrurile, şi care totuşi nu vrea să-şi mărturisească sieşi că trebuie să se îndrepte către spirit. Este aşa-numitul pragmatism, care spune că diferitele fenomene ale vieţii ar trebui privite în aşa fel încât noi să inventăm nişte teorii despre ele, ca şi când ele ar fi rezumate. Însă tot ceea ce noi născocim aici nu este decât pentru o economie a spiritului, nu are o valoare intrinsecă, constitutivă, o valoare reală. Este ultimul reziduu al spiritelor cele mai consumate, mai terminate ale prezentului. Este necredinţa desăvârşită în spirit, care nu vrea să apeleze decât la nişte teorii fără putere, pe care le inventează pentru a lega între ele faptele, dar, în fond, fără să creadă că spiritul viu a pus întâi în lucruri gândurile, pe care noi le găsim în cele din urmă în ele.

Dar lucrul cel mai curios, fără îndoială, se întâmplă chiar în psihologie. Aici există anumiţi psihologi ce nu pot ajunge cu adevărat la un spirit viu, în care sufletul să se simtă ca înviind în lucruri. Dar nici nu pot să respingă faptul că, dacă se vrea cu adevărat instaurarea unei anume armonii între suflet şi lucruri, trebuie să fie adus ceva din suflet în lucruri. Ceea ce este vieţuit în suflet trebuie să aibă cumva o legătură cu lucrurile. Şi aici a apărut, iată, o expresie curioasă, care este răspândită la tot pasul în psihologiile germane, o expresie ce efectiv sfidează orice gândire filologică: „a-ţi transpune simţirea”. Cu greu poate fi imaginată o expresie mai derutantă, faţă de o gândire temeinică, decât aceea de „a-ţi transpune simţirea”. Ca şi când noi am putea transpune o anume simţire a noastră în lucruri, nu că noi aflăm legătura obiectivă, reală, cu ceea ce intuim în lucruri din lucrurile însele. Este o lipsă de spirit a psihologiei, ce vrea să iasă din încurcătură folosindu-se de astfel de cuvinte ambigue.

Şi am putea găsi multe trucuri de acest gen în prezent, pe care le scot la iveală tot felul de psihologii, ce nu merită să fie luate în serios. Alte psihologii se limitează exclusiv la a descrie instrumentele exterioare ale vieţii sufleteşti, creierul sau altele asemănătoare, ajungându-se chiar să fie luaţi în serios nişte psihologi care vor să demonstreze experimental că nimic din forţele şi energiile pe care noi le primim prin mâncare şi băutură şi aşa mai departe nu se pierde. Se vrea prin asta să se demonstreze că legea conservării energiei trebuie să fie dătătoare de ton şi în psihologie şi că acolo, înăuntru, nu lucrează o fiinţă sufletească pură specială prin intermediul instrumentelor corpului. O astfel de concluzie este realmente lipsită de orice logică, căci acela care conchide aşa ceva, care ajunge în situaţia jenantă de a susţine aşa ceva, ar trebui să admită ca fiind raţional să te postezi în faţa unei bănci, să începi să numeri câţi bani sunt aduşi în ea, să verifici câţi bani sunt scoşi din ea, să scazi şi să numeri câţi bani mai rămân în casă şi apoi, de aici, să tragi concluzia că în bancă nu există nişte oameni, care de fapt lucrează acolo. Astfel de concluzii se trag în ziua de azi, şi ele trec drept concluzii ştiinţifice. Acestea sunt teoriile care se construiesc pe baza rezultatelor furnizate de cercetarea actuală, care acoperă ca o ceaţă situaţia reală a acestor rezultate.

Starea reală a psihologiei o putem observa dintr-un fenomen extrem de intersant, pe care ni-l oferă ca exemplu un om realmente important, şi anume Franz Brentano [ Nota 77 ], care prin anii şaptezeci ai secolului al XIX-lea a scris o psihologie. El a scris primul volum dintr-o lucrare de psihologie de mai multe volume. Cine este în stare să pătrundă cele scrise în acest prim volum, din seria de mai multe volume ale psihologiei sale, cine ştie să abordeze lucrurile din punctul de vedere propriu-zis al realităţilor psihologice poate să-şi spună: Conform celor scrise acolo, care sunt considerate a fi primele începuturi la Franz Brentano, ar trebui, dacă s-ar putea merge mai departe exclusiv pe baza acestor prime începuturi, ca totul să ducă spre ştiinţa spiritului. Altfel nu poţi înainta. – Iar dacă cineva nu vrea să ajungă în final la ştiinţa spiritului şi face astfel de încercări, chiar şi firave, de a înţelege într-un mod raţional viaţa sufletească, ar trebui să ne închipuim că el nu va putea merge mai departe. Iar aici avem ceva interesant, şi anume că acest prim volum de psihologie, din mai multe ce urmau să apară, nu-şi găseşte de fapt o continuare. S-a rămas la acest prim volum. Brentano a făcut în lucrări mai mici unele încercări de a înţelege un aspect sau altul; dar în nici una el nu a găsit accesul, poarta spre ştiinţa spiritului, şi de aceea a pierdut orice ocazie de a facilita progresul în continuare al psihologiei. Din acest exemplu atât de semnificativ dumneavoastră puteţi vedea cum şi negativul, care ne întâmpină în prezent, reclamă mereu deschiderea spiritelor – care se întemeiază pe rezultatele atât de minunate apărute în ultimele decenii – spre ştiinţa spiritului. Desigur, această deschidere este încă pentru mulţi foarte grea astăzi, pentru mulţi există alte motive care vorbesc împotriva ei. Nu ne vom opri însă acum la motivele pe care le au ei, ci vom arăta numai că oriunde am căuta adevăratele forţe ce influenţează starea existentă astăzi în lumea ştiinţifică, în orice direcţie ne-am îndrepta, dacă procedăm corect şi cinstit şi cuprinzător şi energic, nu se poate ca în cele din urmă să nu ajungem la ştiinţa spiritului.

Cea mai depărtată de această ancorare în ştiinţa spiritului este, fără îndoială, istoria, aşa cum este ea practicată în prezent. Şi aici cel mai departe se situează, după cât se pare, nu acei istorici care văd în faptele istoriei un simplu joc întâmplător al impulsurilor şi pasiunilor oamenilor şi al altor fapte ale planului fizic, ci aceia care vorbesc despre gânduri predominante. Ca şi când gândurile abstracte ar putea acţiona! Dacă lor nu li se subscrie o voinţă, dacă ele nu sunt fiinţe spirituale, nu pot acţiona. De aceea este lipsit de sens ca în istorie să vorbim despre idei nefiinţiale, idei care nu sunt în acelaşi timp fiinţe. Abia atunci când în istorie se introduce viaţa vie, când ne imaginăm principiul spiritual de viaţă care străbate sufletele, că el se intensifică din ce în ce mai mult trecând de la un suflet la altul, când concepem istoria aşa cum este ea concepută în Les grands Initiés, în Marii Iniţiaţi, am atins punctul unde istoria confluează cu ştiinţa spiritului.

Putem spune astfel că unei priviri lispite de prejudecăţi i se arată cum întreaga strădanie ştiinţifică desfide o abordare spiritual- ştiinţifică. – Desigur, spiritele ce pătrund mai profund în viaţa spirituală, astfel încât vor cu adevărat să urmeze căile cunoaşterii cu tot sufletul, care nu doar emit teorii, ci a căror pulsaţie a inimii atârnă de această cunoaştere, o, aceste spirite arată şi în viaţa lor că în toate direcţiile aceasta este inspirată de ştiinţa spiritului. Putem arăta aici faptul că a existat un om, cunoscut ani la rând şi lumii exterioare ca un renumit poet, care a zăcut timp de decenii pe patul de suferinţă şi care în ultimii săi ani de viaţă a mai putut aşterne pe hârtie gândurile şi ceea ce i s-a arătat pe cărarea cunoaşterii pentru a le încredinţa posterităţii, un poet pe care filosofii, evident, nu l-au luat în serios. Mă refer la Robert Hamerling [ Nota 78 ]. Robert Hamerling – care, probabil, a fost luat relativ în serios doar de Vincenz Knauer [ Nota 79 ], care a şi ţinut nişte conferinţe despre el – nu a fost chiar un filosof teoretician, ci unul care s-a angajat cu toată inima sa pe căile cunoaşterii, care, atât cât i-a stat în putinţă, a adunat la un loc cunoştinţele de chimie, fizică, filosofic, fiziologie, biologie, istorie ale epocii noastre şi le-a fecundat cu intuiţie poetică. Robert Hamerling, care prin intuiţia sa poetică a putut să fecundeze gândurile despre lume, a aşternut pe hârtie tot ceea ce a găsit pe calea sa de cunoaştere în Atomistica voinţei. Şi această cale de cunoaştere nu a fost una care să pornească dintr-o pură teorie, dintr-o şcolire, pe care atâţia o parcurg în ziua de azi, ci una izvorâtă din viaţa nemijlocită. În această Atomistică a voinţei el a expus diferite chestiuni care pot atrage luarea-aminte cuiva care se interesează de modul în care spiritul ştiinţific exterior şi intelectualismul pot conflua cu spiritualitatea. Vom da citire aici unui pasaj din Atomistica voinţei, pentru a arăta câteva din gândurile sale solitare expuse în această carte apărută în 1891, gânduri pe care le-a consemnat pentru sine pe cărarea cunoaşterii, aşa cum a urmat-o el. „Am putea foarte bine gândi”, spune Hamerling la pagina 145 din volumul al doilea al Atomisticii voinţei, „posibilitatea existenţei unor fiinţe vii, a căror corporalitate să fie mai diafană decât a aerului atmosferic. Pentru alte corpuri cosmice, cel puţin, această presupunere nu este neplauzibilă. Fiinţe având o densitate a corporalităţii atât de redusă încât să fie invizibile, ar corespunde întocmai cu cea ce noi obişnuim să numim «spirite». Consistenţa lor ar fi asemănătoare acelor «corpuri eterice», ce continuă să trăiască şi după moartea individului ca trupuri sufleteşti”. Şi tot aşa se merge în continuare. Aveţi aici, în cadrul unei opere ieşite din frământările vieţii spirituale a prezentului, referirea la corpul eteric. Imaginaţi-vă acum, iubiţii mei prieteni, că pretutindeni ar domni adevărul şi cinstea şi o strădanie profundă de a cunoaşte ceea ce trăieşte cu adevărat în oameni drept gând, că oamenii s-ar interesa în mod cinstit de lucrurile existente, cu alte cuvinte că ei nu ar scrie atâtea cărţi, înainte să fi învăţat ce stă scris şi în alte cărţi: ar exista atunci în epoca noastră un cu totul alt mod de lucru, ar exista o continuitate, ar trebui, de asemenea, să se spună şi că din ştiinţa adevărată şi serioasă au izvorât în ultimele decenii, în toate domeniile, viaţă spirituală, priviri aţintite spre ţeluri şi perspective spirituale. Căci astfel de cazuri, precum acela al lui Robert Hamerling, există în număr mare.

În felul acesta specialităţile diferitelor ştiinţe se adună la un loc şi reclamă apariţia acelei ştiinţe, care doar ea poate da o imagine cuprinzătoare despre lume, aşa cum s-a încercat să se facă în Ştiinţa spiritului, pe care am putut s-o scriu schiţat cu puţin timp înainte şi în care, în afară de cercetarea spirituală, sunt incluse, fără să se observe, rezultatele tuturor ştiinţelor din ziua de azi. Dacă avem în vedere acest lucru, atunci trebuie să spunem: De fapt, nicăieri nu se duce lipsa unor porţi deschise spre spiritualitate, doar că ele nu sunt luate în seamă. – Cine cunoaşte ştiinţa prezentului găseşte peste tot, în rezultatele ei concrete nu în teoriile ei, că ea reclamă spiritualitate. Cândva, când vom ajunge să ne emancipăm de toate teoriile care privesc ştiinţa exterioară, de teoriile atomiste şi cinetice, de teoriile energetice şi de alte asemenea unilateralităţi, ce vor să cuprindă lumea în câteva noţiuni forţate, când vom lăsa să vorbească singură imensa cantitate de date şi rezultate pe care le dă la iveală ştiinţa actuală, nu vom mai găsi nicio contradicţie între ceea ce practicăm noi aici ca ştiinţă a spiritului şi rezultatele ştiinţifice adevărate ale cercetării actuale.

Goethe, care a împlinit într-un mod grandios toate condiţiile unui spirit universal, ne poate fi de mare ajutor pe un astfel de drum. Asta şi într-un fel exterior; căci cine cunoaşte schimbul de scrisori al lui Goethe ştie că pe vremea lui nenumăraţi cercetători ai naturii, din toate domeniile, au corespondat cu el despre cele mai importante probleme. Din biroul lui Goethe, din cabinetele sale de fizică sau de alt gen, porneau în toate direcţiile fire către diferitele ramificaţii ale ştiinţei. Goethe a corespondat cu botanişti, opticieni, zoologi, antropologi, geologi, mineralogi, istorici şi ar trebui să înşir aici toate ştiinţele. Cu toţii a purtat Goethe corespondenţă. Şi, lăsând la o parte faptul că spiritele retrograde nu au vrut într-adevăr să-l recunoască, deoarece el îi întrecea cu mult în cercetările sale, Goethe a găsit întotdeauna spirite care l-au apreciat în cel mai înalt grad şi i-au ascultat sfatul, atunci când era vorba să elucideze o anumită problemă, cât ar fi fost ea de specială. Este, fără îndoială, doar un amănunt exterior, dar putem vedea de aici şi că Goethe a colaborat, în gânduri dar şi în fapte, cu cei mai importanţi filosofi ai epocii sale, că Schelling, Hegel şi alţi filosofi au fost fecundaţi de ideile lui, că ideile lui Goethe se regăsesc, schimbate sau sub aceeaşi formă, în operele acestora. Putem vedea, în sfârşit, că Goethe s-a ocupat cu toată seriozitatea în cursul vieţii sale cu botanica, zoologia, cu osteologia în special, cu antropologia, că s-a ocupat, în sensul mai larg, cu optica şi fizica. Astăzi se mai găsesc încă oameni de ştiinţă din domeniul biologiei care îl apreciază într-o oarecare măsură pe Goethe. Exact opusul se întâmplă în cazul fizicienilor, iar dacă judecăm din punctul de vedere al Teoriei culorilor, trebuie să înţelegem că ei nu-şi pot face nicio idee pe marginea acestei lucrări, că ei nu înţeleg nimic din ea, deoarece această Teorie a culorilor va fi înţeleasă abia într-o epocă viitoare – probabil în a doua jumătate a secolului al XX-lea sau în prima jumătate a secolului al XXI-lea – în cazul că ea nu a fost cunoscută deja mai devreme prin intermediul ştiinţei spiritului. Fizica actuală consideră această Teorie a culorilor o absurditate. De vină nu este însă Teoria culorilor, ci formele pe care le-a luat ştiinţa în ziua de azi. Iar dacă înţelegeţi ceea ce am vrut să spun în cartea mea Concepţia despre lume a lui Goethe [ Nota 80 ] precum şi în prefaţa la operele de ştiinţe ale naturii ale lui Goethe [ Nota 81 ], editate de Kürschner, puteţi vedea că acolo există o concepţie despre teoria culorilor în sensul cel mai profund ştiinţifică, în comparaţie cu care toate teoriile fizice ale prezentului sunt diletantisme.

Putem vedea astfel că Goethe a lucrat cu adevărat în toate domeniile ştiinţei. Putem vedea cum în fiecare domeniu strădania sa după cunoaşterea legilor naturii este fecundată de forţele poetice pe care le-a avut în sine. La el nimic nu este separat, în sufletul său toate lucrurile interacţionează, dar nici unul nu îl deranjează pe celălalt. Şi aici Goethe ne este o dovadă vie că este o prostie, o absurditate să crezi că exercitarea vie a unei profesii, din partea mea a unei ramuri intelectuale a spiritului, ar putea deranja intuiţia. Dacă cele două impulsuri există doar sub forma lor de forţă şi caracter originar, atunci una nu o deranjează pe cealaltă. Putem să ne facem o reprezentare despre conlucrarea vie a forţelor sufleteşti ale omului, despre cum se exprimă ele în diferitele ştiinţe şi în ansamblul personalităţii umane, putem să ne formăm o astfel de reprezentare din necesitatea vieţii, dar ne este de ajutor şi faptul că a existat un astfel de spirit modern, în care această colaborare a diferitelor forţe sufleteşti ale personalităţii în ansamblul ei a fost vie în mod nemijlocit. De aceea este Goethe o personalitate atât de emblematică, pe care noi trebuie să o contemplăm dacă vrem să studiem această conlucrare a forţelor sufleteşti. Şi pentru că este un om la care se poate urmări efectiv cum creşte de la an la an în ceea ce priveşte aprofundarea vieţii sale sufleteşti, a înţelegerii lumii, în el avem un exemplu de cum ar trebui să persevereze omul pentru a ajunge la aprofundarea propriei vieţi sufleteşti. Nu pur şi simplu o analiză critică a lui Goethe, nu o îngânare a frazelor sale, nu preocuparea cu opera sa, ci aprecierea grandorii sale, care provine din fenomenul în ansamblu care este Goethe, exemplar pentru prezentul nostru, iată ceea ce ni se va arăta, poate, în mod cu totul deosebit în faţa sufletului într-o zi, care, ca şi ziua de azi, o zi calendaristică în sens mai restrâns, ne va aminti de viaţa lui Goethe. Şi foarte multe ar avea de învăţat de la Goethe în special spiritul ştiinţific actual. Acest spirit ştiinţific nu a progresat prea mult în ceea ce priveşte înţelegerea vieţii spirituale, însă tocmai dinspre această latură trebuie să cunoască Goethe, şi va cunoaşte, o înviere, trebuie să fie Goethe înţeles, şi va fi înţeles, din ce în ce mai mult, căci foarte mult din ceea ce putem numi o străluminare sănătoasă a progresului nostru în lumile spirituale, a ştiinţei noastre spirituale în special, poate porni de la exemplul lui Goethe, deoarece la Goethe totul este sănătos. Goethe este în toate privinţele de încredere, iar acolo unde se contrazice nu sunt contradicţii ce rezultă din logică, ci pentru că viaţa însăşi se contrazice, şi trebuie să se contrazică pentru că este vie.

Acesta a fost un gând pe care astăzi, cu ocazia zilei de naştere a lui Goethe, am ţinut să vi-l suscit, pentru a arăta cât de necesar este să ne adâncim şi într-un alt mod, un mod cu totul deosebit, în lucruri ce stau deschise în faţa noastră. Goethe ne poate oferi infinit de mult. Cel mai mult ne va oferi dacă vom uita multe din cele scrise despre el în nenumăratele lucrări care au apărut, căci acelea sunt destinate mai degrabă să arunce un văl peste adevăratul Goethe, decât să îl cunoască. Dar Goethe exercită o forţă de atracţie tainică, Goethe are ceva ce acţionează prin el însuşi, şi dacă vă veţi apleca asupra lui veţi observa că puteţi trăi deja în dumneavoastră înşivă o zi de naştere a lui Goethe, că veţi vieţui ceva din ceea ce este veşnic tânăr şi proaspăt în Goethe, despre care putem spune: Goethe poate învia din nou într-un suflet străluminat de ştiinţa spiritului. Epoca noastră materialistă, oricât de des pomeneşte numele lui Goethe, oricât de multe lucruri ar cita ea din operele lui Goethe, are totuşi puţină înţelegere din inimă pentru el.

A existat o vreme în care puteai fi realmente cu tot sufletul fascinat de Goethe, chiar şi atunci când vorbeai serios despre el – nu serios în sensul nostru literar-istoric, ceea ce nici nu este serios – se găseau oameni ce printr-o astfel de vorbire erau entuziasmaţi, erau captivaţi de nervul cel mai intim, spiritual, ce întotdeauna este prezent la Goethe. Şi aici putem iarăşi şi iarăşi aminti că Rosenkranz, hegelianul, într-o perioadă a anilor treizeci, patruzeci ai secolului al XIX-lea, bătrânul Karl Rosenkranz [ Nota 82 ], care se situa în vârful ierarhiei culturale a epocii sale, a avut îndrăzneala să anunţe la universitatea din Konigsberg cursuri despre Goethe. El a vrut la un moment dat să exprime deschis şi liber ce anume are de spus un filosof despre Goethe. Şi-a pregătit deci aceste conferinţe şi a ieşit din biroul său de savant cu gândul: Ei, măcar câţiva auditori o să ai, probabil. – Dar acest gând avea să îi dispară aproape cu totul când a ieşit din încăperea sa de studiu şi a văzut că afară era un viscol şi o zăpadă atât de mare încât puteai crede că nimeni nu se încumetă să iasă pe stradă, şi prin urmare nici să vină la un curs ce nu era neapărat obligatoriu. A mers totuşi într-acolo, însă avea să mai apară încă ceva: condiţiile în care urma să conferenţieze erau dintre cele mai neprielnice. Era un spaţiu ce nu putea fi încălzit, care nici măcar nu avea o podea ca lumea, iar de pe pereţi apa curgea şiroaie. Numele de Goethe însă exercitase o atracţie, în prima seară adunându-se un număr considerabil de oameni, iar pe parcurs venind din ce în ce mai mulţi. Şi deşi condiţiile din acea sală se înrăutăţeau pe zi ce trecea şi deveneau tot mai inconfortabile, oamenii veneau în număr tot mai mare, ajungând în cele din urmă ca sala să devină neîncăpătoare pentru prelegerile lui Karl Rosenkranz.

Goethe se numără printre acele spirite ce ne-ar putea impulsiona cel mai mult din punct de vedere antroposofic şi, dacă noi ne spunem că în corpul fizic al lui Goethe locuia un mare spirit, pe care, desigur, trebuie mai întâi să-l studiem, vom veni într-un mod mai sănătos la o discuţie antroposofică, decât dacă am pune să fie adus aici un corp în carne şi oase în care trăieşte un mare spirit, a cărui recunoaştere se bazează de autoritate. Există într-adevăr căi sănătoase ce duc în antroposofie. Trebuie doar să le parcurgem, să nu precupeţim osteneala. De aceea, chiar dacă la un astfel de ciclu de conferinţe sunt mulţi auditori, nici eu nu mă voi da în lături niciodată – şi dacă împrejurările o cer o voi face chiar într-un mod care pe mulţi îi va incomoda – să aduc lumină în cutare sau cutare cale mai obscură a investigaţiei spirituale, să spun cu curaj un lucru sau altul ceva mai delicat, un lucru sau altul mai greu de înţeles. Niciodată nu mă voi da în lături, pentru că ştiu că doar pe această cale este posibil un progres sănătos pentru antroposofie, o reală aclimatizare a antroposofiei în viaţa culturală modernă. Iar mie mi se pare că poţi urca în regiunile spirituale cele mai înalte, fără să fie nevoie să îţi răceşti inima. Mi se pare că toţi cei care s-au adunat aici pot presimţi totuşi cât de cât că antroposofia este interpretată cu mijloacele vieţii spirituale cele mai moderne şi că este o mare eroare dacă undeva, chiar pe tărâmul antroposofiei, se formează impresia că aici s-ar servi oamenilor o supă de Ev Mediu reîncălzită, şi nu ceva corespunzător ştiinţei moderne. Întrucât acest lucru se spune chiar de către unii oameni ce au contact cu antroposofia, trebuie să atragem atenţia că, dacă urmăreşti cu înţelegere cele spuse de noi, poţi vedea că nu tindem să prezentăm nimic medieval, că noi căutăm să promovăm ştiinţificul obiectiv, împreună cu o viaţă spirituală cu adevărat modernă. În ce măsură ne reuşeşte acest lucru, nu eu sunt acela care trebuie să o spună. Dar cel puţin ar trebui să se vadă clar că noi nu căutăm să promovăm nimic de Ev Mediu, nimic legat în vreun fel de tradiţiile vechi, ci ceva obiectiv, de aceeaşi factură cu ştiinţa modernă. Şi la fel de clar ar trebui să se vadă că inimile noastre pot fi impresionate de condiţiile de viaţă ce izvorăsc din această expunere antroposofică. Acesta mi se pare lucrul cel mai important pe care îl putem lua cu noi în inimile noastre dintr-o astfel de prelegere, pe care să îl purtăm apoi mai departe afară, în lume. Ceea ce am descris pe larg prin noţiuni şi cuvinte, se concentrează în inimile noastre, o trăim plenar în sentimentele şi simţămintele noastre, în compasiunea noastră, în faptele noastre – şi atunci trăim antroposofia. Şi aşa cum râurile pot curge şi se pot întinde departe peste ţări dacă primesc apă de la izvoare, tot aşa viaţa antroposofiei nu se poate revărsa în lume decât dacă îşi primeşte forţele de la izvoarele înţelepciunii, care astăzi ne sunt deschise prin intermediul acelor puteri spirituale pe care noi le numim Maeştrii înţelepciunii şi armoniei sentimentelor. Şi înţelegem ştiinţa spiritului în adevăratul sens al cuvântului atunci când ea ne vorbeşte în formele vieţii spirituale moderne, dar în acelaşi timp nu ne lasă inimile şi sufletele reci, ci le încălzeşte, în aşa fel încât această căldură se poate împărtăşi şi altora, oriunde s-ar afla ei în lume. În măsura în care veţi duce afară în lume cele spuse aici, nu doar prin gândurile dumneavoastră, ci şi prin sentimentele şi impulsurile de voinţă, prin faptele dumneavoastră, în aceeaşi măsură aceste conferinţe şi-au atins ţelul. Şi spre aceasta ne-am străduit noi în aceste conferinţe.

Cu această urare vă salut din inimă, iubiţii mei prieteni, ca de fiecare dată când dumneavoastră veniţi aici, cu aceste urări vă salut în ziua de astăzi, în care încheiem acest ciclu de conferinţe şi în care vă spun: Fie ca noi să rămânem alături în spirit, chiar dacă spaţial unul trebuie să trăiască aici şi altul acolo. Iar cel mai frumos salut, cel mai frumos cuvânt de despărţire pe care să-l luăm cu noi din această perioadă, în care am putut fi şi spaţial mai aproape unii de alţii, să fie acela de a ne găsi mereu alături în spirit, chiar dacă spaţial noi ne-am împrăştiat. În acest sens vă adresez astăzi, întrucât de ziua de naştere a lui Goethe ne aflăm la sfârşitul ciclului nostru, salutul la încheierea acestei serii de conferinţe. Să ne gândim cât mai des la ceea ce ne-a unit şi să lăsăm ca aceasta să fie rodnică şi pentru legătura personală, care întotdeauna se poate înnoda în iubire de la un om la altul. În acest sens să fim alături unul de celălalt, chiar şi după ce ne-am despărţit şi în acest spirit să ne adunăm din nou, mereu şi mereu, pentru a ne ridica spre înălţimile spiritului, ale vieţii suprasensibile.