Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


CREŞTINISMUL ROSACRUCIAN

A doua conferinţă

Neuchâtel, 28 septembrie 1911

Astăzi sarcina mea este să vă spun câte ceva despre opera lui Christian Rosenkreutz. Această operă îşi are începutul în secolul al XIII-lea, a continuat şi continuă până astăzi şi va dura în eternitate. Primul act al acestei opere este fără îndoială acela despre care am vorbit ieri, şi anume iniţierea lui Christian Rosenkreutz şi faptele care s-au petrecut între colegiul celor doisprezece şi cel de al treisprezecelea. Când, apoi, Christian Rosenkreutz s-a născut din nou în secolul al XIV-lea, trăind în acea incarnare mai mult de o sută de ani, opera sa a constat mai ales în pregătirea şi instruirea discipolilor celor doisprezece. În acel timp, existau puţini oameni care ştiau ceva despre Christian Rosenkreutz în afară de cei doisprezece. Nu trebuie, însă, să înţelegem prin aceasta că el nu avea contact şi cu alţi oameni, numai că aceştia nu-l cunoşteau ca atare. Şi, de fapt, această situaţie a rămas valabilă până în ziua de azi. Dar corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz acţionează permanent în cercul discipolilor şi forţele sale au acţionat în cercuri din ce în ce mai largi, iar astăzi există deja multi oameni în situaţia de a se afla sub influenţa forţelor acestui corp eteric.

Cei pe care Christian Rosenkreutz vrea să-i facă discipoli ai săi sunt selecţionaţi de el într-un mod cu totul aparte. Lucrurile se petrec în aşa fel, încât cel ales trebuie să devină atent la un eveniment anumit sau, poate, la mai multe întâmplări din viaţa sa. Această selecţie pe care o face Christian Rosenkreutz se concretizează în aceea că acelui om i se întâmplă să aibă în viaţă un moment de răscruce, o criză karmică. Să presupunem, de exemplu, că un om este pe punctul de a face ceva ce în mod neîndoios i-ar provoca moartea. Această situaţie poate îmbrăca cele mai felurite aspecte. Să zicem că omul merge pe un drum care îi poate fi fatal, în sensul că se află chiar în preajma unei prăpăstii, fără ca el să-şi dea seama de primejdie. Se întâmplă ca cel în cauză să fie chiar la câtiva paşi în faţa prăpastiei, când aude o voce care îi spune: Stai! astfel că el se opreşte brusc, dar fără să ştie încă de ce. Mii de cazuri asemănătoare se pot ivi. De remarcat este faptul că acesta nu este decât semnul exterior, dar cel mai important al apelului venit din lumea spirituală. Acest apel interior se produce pentru că persoana respectivă, cel ales, s-a preocupat în viaţa sa de probleme spirituale, teosofice sau de alte cunoştinţe de ordin spiritual. Întâmplarea exterioară pe care am luat-o ca exemplu este un fapt din lumea fizică, dar apelul nu venea de la o voce umană. Întâmplarea are loc întotdeauna în aşa fel, încât cel în cauză ştie foarte bine că vocea vine din lumea spirituală. La început, se poate crede că era ascuns cineva în apropiere şi vocea era a lui, dar dacă discipolul ales este suficient de pregătit, îşi dă seama că nu o persoană fizică intervenise în destinul său. Pe scurt, lucrurile stau în aşa fel, încât datorită acestei întâmplări discipolul află că există comunicări care vin din lumea spirituală. O astfel de întâmplare poate avea loc, în viaţa unui om, o dată sau, poate, de mai multe ori. Trebuie să înţelegem efectul pe care îl poate avea acest lucru asupra sufletului discipolului. Acesta îşi va spune: Prin graţia divină, viaţa mi-a fost prelungită, mi-a fost dată o nouă viaţă; prima era pierdută. Această nouă viaţă redată prin graţie divină va lumina pe discipol în întreaga existenţă care va urma. El are acest sentiment clar, care se poate exprima astfel prin cuvinte: Fără această întâmplare de factură rosacruciană, eu aş fi fost mort. Viaţa mea de acum înainte nu ar avea aceeaşi valoare fără această întâmplare.

În arice caz, este posibil ca un om să fi trăit un asemenea eveniment o dată sau de mai multe ori şi totuşi să nu se apropie de teosofie sau de ştiinţa spirituală. Dar mai târziu poate să apară amintirea unei astfel de trări. Mulţi dintre dumneavoastră care sunteţi aici, de faţă, îşi pot recapitula întâmplări trecute şi să-si dea seama că asemenea evenimente s-au petrecut cu adevărat în viaţa lor. Dar asemenea lucruri sunt remarcate astăzi în prea mică măsură. Ar trebui să ne dăm seama că trecem pe lângă atâtea evenimente importante fără să le dăm atenţie. Aceasta este o indicaţie asupra modului în care se face alegerea de discipoli de factură superioară în rosacrucianism.

Sau se mai poate întâmpla ca un asemenea eveniment să treacă pe lângă omul respectiv; atunci impresia se şterge şi el nu-i acordă nici o importanţă. Dar să presupunem cazul în care omul este atent şi consideră evenimentul ca fiind ceva important pentru el; atunci este posibil ca el să ajungă să gândească astfel: Tu te afli acum, propriu-zis, în faţa unei crize, a unei crize karmice, viaţa ta urma să se termine în clipa aceea, tu nu ai fost salvat decât datorită unui fapt aparent întâmplător. Din acea clipă, este ca şi cum ai început o a doua viaţă grefată pe prima. Această a doua viaţă trebuie să o priveşti ca pe un dar care ţi s-a făcut şi va trebui să te comporţi în consecinţă.

Când o asemenea trăire declanşează o dispoziţie sufletească care îl face pe om să considere că din clipa aceea viaţa lui este un dar ea face din acel om un adept al lui Christian Rosenkreutz. Acesta este, deci, modul în care sufletele sunt chemate la el. Şi cine îşi poate aminti o asemenea trăire poate spune: Christian Rosenkreutz mi-a dat un semn din lumile spirituale în sensul că eu aparţin curentului său. El a adăugat karmei mele posibilitatea unei asemenea experienţe. Acesta este felul în care Christian Rosenkreutz îşi alege discipolii. Aşa îşi alege el comunitatea. Cine este conştient de acest fapt îşi spune: Mi s-a arătat o cale, trebuie să o urmez şi să văd cât de profund pot să-mi angajez forţele proprii în slujba rosacrucianismului. În schimb, cei care nu înţeleg sensul experienţei trăite vor ajunge totuşi, dar mai târziu, să-l înţeleagă, căci cui i s-a arătat o dată semnul acela nu mai scapă de acesta.

Faptul că un om a putut avea o asemenea trăire, în felul în care am prezentat-o, provine din aceea că acel om, în timpul scurs între ultima moarte şi ultima sa naştere, s-a întâlnit în lumea spirituală cu Christian Rosenkreutz. Acolo şi atunci ne-a ales Christian Rosenkreutz, el a infiltrat în noi un impuls de viaţă care ne conduce acum spre asemenea trăire. Acesta este modul în care se stabilesc relaţiile spirituale.

Şi acum, pentru a pătrunde mai adânc în această problemă, vreau să vorbesc despre diferenţa dintre învăţământul lui Christian Rosenkreutz din primele timpuri şi cel de mai târziu. Acest învăţământ avea odinioară un caracter mai apropiat ştiinţelor naturii, în prezent el este mai aproape de ştiinţa spirituală. La început, s-a vorbit, de exemplu, mai mult despre procesele din natură şi această ştiinţă se chema alchimie; în măsura în care aceste procese aveau loc în afara Pământului, ştiinţa se numea astrologie. Astăzi pornim mai mult de la consideraţii de ordin spiritual. Dacă, de exemplu, examinăm epocile culturale postatlanteene succesive, cultura protohindusă, cultura protopersană, cultura egipto-caldeo-asiro-babiloniană şi cultura greco-romană, reuşim să cunoaştem natura dezvoltării sufletului uman. Rosacrucianul din evul mediu studia fenomenele naturale pe care le privea ca fenomene terestre ale naturii. El deosebea, de exemplu, trei fenomene naturale diferite pe care le considera ca fiind cele trei mari procese naturale.

Primul proces important este formarea de săruri. Tot ce se depune în natură ca materie solidă într-o soluţie, precipită sau cristalizează era numit de rosacrucianul din evul mediu sare. Dacă însă rosacrucianul evului mediu vedea cum se formează această sare, el îşi făcea o cu totul altă reprezentare, alta decât cea pe care şi-o fac oamenii astăzi. Căci spectacolul unui astfel de proces trebuia să acţioneze ca un fel de rugăciune în sufletul aceluia care privea, dacă voia să simtă că l-a înteles. De aceea, rosacrucianul evului mediu căuta mai întâi să se lămurească asupra a ceea ce se va petrece în propriul său suflet când trebuia să aibă loc procesul formării sării. El gândea: Natura umană se distruge în continuu datorită instinctelor şi a pasiunilor. Viaţa ar fi o continuă distrugere, un proces permanent de putrefacţie, de descompunere, dacă ne-am lăsa numai în voia dorinţelor şi a pasiunilor. Dacă, însă, omul vrea cu adevărat să se apere împotriva acestui proces de descompunere, trebuie să se dăruiască unor gânduri curate, îndreptate spre cele spirituale. Era vorba, aici, de o dezvoltare superioară a gândirii. Rosacrucianul din evul mediu ştia că, dacă într-o incarnare el nu luptă împotriva pasiunilor sale, se va reincarna cu predispoziţii spre îmbolnăvire, dar dacă îşi purifică pasiunile, în următoarea incarnare va veni cu structuri sănătoase. Procesul de dominare a forţelor care conduc la putrefacţie, prin spiritualitate, este formarea microcosmică de sare. În felul acesta înţelegem cum un asemenea fenomen natural putea deveni pentru rosacrucianul evului mediu o rugăciune pioasă. Observând fenomenul de producere a sării, rosacrucienii medievali îşi spuneau, cu un sentiment de cea mai pură evlavie: Aici, forţe divine spirituale au acţionat timp de milenii, aşa cum acţionează în mine gândurile curate. Rugăciunea mea se înalţă dincolo de iluzie, de maya naturii, către gândurile zeilor, ale entităţilor spirituale dumnezeieşti. Acest lucru o ştia rosacrucianul din evul mediu şi el gândea mai departe: Când mă las inspirat de natură să nutresc asemenea simţăminte, eu însumi devin asemenea macrocosmosului. Dacă privesc acest proces numai în aspectul său exterior, atunci mă despart de Dumnezeu, mă desprind de macrocosmos. Aşa gândea şi simţea teosoful sau rosacrucianul evului mediu.

O altă experienţă trăită era procesul de dizolvare, un alt proces natural care conducea, de asemenea, pe rosacrucianul evului mediu la rugăciune. Tot ceea ce era capabil să dizolve un alt lucru era numit argint-viu sau mercur. De data aceasta, pentru rosacrucian se punea întrebarea: Care este, de fapt, calitatea corespunzătoare din sufletul omului? Ce calitate a sufletului acţionează aşa cum acţionează în natură argintul-viu sau mercurul? Rosacrucianul din acea vreme ştia că ceea ce corespunde mercurului sunt toate formele de iubire existente în suflet. El face o distincţie între procesele de dizolvare de natură inferioară şi cele de natură superioară, după cum există forme de iubire inferioare şi altele superioare. Iată cum contemplarea unui proces de dizolvare devenea, la rândul său, rugăciune pioasă, şi teosoful evului mediu gândea: Iubirea lui Dumnezeu a acţionat în lumea din afară timp de mii de ani, după cum şi înăuntrul meu acţionează iubirea.

Al treilea proces important din natură era pentru teosoful din evul mediu arderea sau combustia, care are loc când o materie exterioară se consumă în flăcări. Şi, din nou, rosacrucianul din evul mediu căuta fenomenul intern care corespunde acestei arderi exterioare. El găsea acest fenomen sufletesc lăuntric în sentimentul de devoţiune fierbinte faţă de divinitate. Şi tot ce se consuma prin foc numea sulf sau sulphur. El vedea în stadiile de evoluţie a Pământului procesul unei purificări succesive, asemănătoare unui proces de ardere, sau unui proces sulfuric. Şi aşa cum ştia că Pământul va fi cândva purificat prin foc, percepea şi în devoţiunea fierbinte faţă de divinitate un proces de ardere. În procesele terestre, el vedea acţiunea zeilor care privesc spre alte divinităţi, şi mai înalte. Pătruns de o mare evlavie şi de un sentiment profund religios, privind un proces de ardere îşi spunea: Acum zeii aduc sacrificii divinităţilor şi mai înalte decât ei. Iar când, în evul mediu, teosoful efectua el însuşi un proces de ardere, în propriul său laborator, resimţea ceva pe care-l putea exprima astfel: Eu fac acum ceea ce zeii înşişi fac, atunci când se jertfesc unor divinităţi superioare lor. El se considera demn să înceapă un asemenea proces în laboratorul său numai atunci când se simţea pătruns de un sentiment de jertfă, când simţea el însuşi, în sinea sa, dorinţa să se ofere ca jertfă zeilor. Puterea flăcării umplea pe teosof de sentimente profund religioase, şi el gândea: Când văd în afară, în macrocosmos, flacăra, percep gândurile, iubirea şi atitudinea de jertfă a zeilor.

Rosacrucianul din evul mediu efectua el însuşi în laboratorul său aceste experienţe şi se dăruia contemplării rezultatului său, formarea de săruri, dizolvarea şi arderea, cu un profund sentiment religios, resimţind totodată că se află în strânsă legătură cu toate forţele din macrocosmos. Aceste fenomene făceau ca în sufletul său să apară mai întâi gânduri divine, în al doilea rând iubire divină şi în al treilea rând sentimentul sacrificial divin. Şi atunci, rosacrucianul acelor timpuri descoperea că dacă reproducea un proces de formare a sării se creau în el gânduri curate, purificatoare. În cazul unui proces de dizolvare se simţea cuprins de iubire, era străbătut de iubirea dumnezeiască, iar în cazul unui proces de combustie, de ardere, era gata pentru oficierea unui sacrificiu, îndemnat să se jertfească pe altarul lumii.

Aceste stări le trăia efectiv experimentatorul. Dacă un clarvăzător ar fi asistat la aceste experienţe, el ar fi observat o modificare în aura persoanelor implicate în efectuarea experienţelor. Aura, care înainte de începerea experienţelor era foarte eterogenă, pestriţă, deoarece, eventual, fusese plină de pofte sau instincte ce stăpâniseră pe cel în cauză, o dată cu efectuarea experienţelor devenea monocoloră. Mai întâi, în cazul experienţelor pentru formarea de sare: culoarea aramei – gânduri pure, divine, apoi, în experientele de dizolvare: culoare argintie – iubire divină şi, în sfârşit, auriu strălucitor – iubire divină pentru jertfă sau pentru oficierea unui sacrificiu divin, în cazul experienţelor de combustie. Alchimiştii spuneau că au făcut din aură cuprul subiectiv, argintul subiectiv şi aurul subiectiv. Urmarea era că acela care trecuse prin aceste experienţe şi le trăise cu adevărat în mod intim era pătruns întru totul de iubire divină. Aşadar, în urma acestor experienţe devenea o fiinţă plină de puritate, de iubire şi de voinţă de sacrificiu şi prin acest cult al jertfei, al sacrificiului, îşi pregăteau teosofii în evul mediu o anumită clarvedere. Aşa, de exemplu, teosoful evului mediu putea contempla modul în care, în spatele a ceea ce considerăm că este maya, fiinţele spirituale fac ca lucrurile să ia fiinţă sau să dispară din nou. Prin aceasta, el vedea şi ce forţe din suflet sunt pozitive şi care nu. El reuşea să descifreze, să cunoască propriile noastre forţe de creaţie şi de descompunere. Într-o clipă de iluminare, teosoful medieval Heinrich Khunrath [25] numea acest proces legea creaţiei şi a descompunerii.

Prin observarea naturii, teosofului din evul mediu i-a devenit clară legea evoluţiei şi a involuţiei. Ştiinţa pe care şi-o însuşea în felul acesta o exprima prin anumite semne, prin figuri şi tablouri imaginative. Era un fel de cunoaştere imaginativă. Ceea ce am expus în conferinţa ţinută ieri în legătură cu „figurile secrete ale rosacrucienilor“ este rezultatul celor spuse mai înainte.

Astfel au lucrat cei mai buni alchimişti din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea şi chiar până la începutul secolului al XIX-lea. Despre această muncă cu adevărat morală, etică, intelectuală nu s-a scris nimic. Ceea ce s-a spus despre alchimie se referă numai la experientele exterioare, s-a scris doar despre cei care utilizau alchimia ca scop în sine. Falsul alchimist nu voia să producă decât materiale. El vedea în experienţele de ardere numai câştigul material. Adevăratul alchimist nu acorda nici o valoare produsului pe care îl obţinea în final. Pentru el contau numai trăirile sufleteşti lăuntrice pe care le avea în timp ce se năştea produsul nou, numai gândurile care erau în interiorul său. Din această cauză, exista o lege foarte strictă, ca teosoful din evul mediu care obţinea prin  experienţele sale aur sau argint să nu aibă niciodată un câştig material pentru sine. Îi era îngăduit doar ca produsul obţinut să-l doneze altcuiva. Astăzi, oamenii nu mai au o reprezentare corectă a acelor experienţe. Nu au nici o idee despre ce putea să simtă cel care trăia asemenea experienţe. Teosoful putea să treacă prin drame sufleteşti de mare intensitate în laboratorul său; de exemplu, când obţinea antimoniu, el vedea în acest proces un element moral de o deosebită importanţă.

Dacă aceste evenimente nu ar fi avut loc atunci, astăzi nu am putea practica rosacrucianismul în sensul ştiinţei spirituale. Ceea ce un rosacrucian a experimentat şi a trăit, atunci, în evul mediu, în raport cu procesele naturale constituie ştiinţa sacră a naturii. Ceea ce el trăia ca spirit de sacrificiu, ca mari bucurii, în măreţele fenomene naturale, precum şi ca durere şi tristeţe, ca evenimente înălţătoare şi producătoare de satisfacţii, obţinute în cursul experimentelor pe care le făcea, toate acestea acţionau asupra lui ca o descătuşare şi eliberare. Dar toate acestea se află în prezent depuse în cele mai adânci străfunduri ale fiinţei umane, ele au fost introduse în om atunci.   

Cum regăsim, astăzi, acele forţe ascunse care au condus, atunci, la clarvedere? Mai întâi, le aflăm studiind ştiinţa spirituală, apoi prin dăruirea totală vieţii interioare a sufletului prin meditaţie şi concentrare. Printr-o astfel de evoluţie interioară preocuparea pentru natură redevine, treptat, un cult al jertfei. De aceea, oamenii trebuie să-şi însuşească ceea ce numim în prezent ştiinţa spirituală. Mii de oameni trebuie să i se consacre, să ducă o viaţă interioară, pentru ca în viitor să poată fi perceput din nou adevărul spiritual în spatele naturii, pentru ca să înveţe, din nou, să descifreze spiritualul pe care maya îl ascunde. În viitor, chiar dacă la început numai un mic număr, oamenii vor putea percepe evenimentul pe care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului şi vor percepe în eteric pe Hristos, care va veni printre oameni şi va fi vizibil în suprasensibil. Dar mai întâi este necesar ca omul să revină la o percepere spirituală a naturii. Cine nu cunoaste întregul sens interior al lucrării rosacrucienilor poate crede că omenirea se mai află încă pe aceeaşi treaptă de evoluţie ca acum două mii de ani. Înainte ca acest proces să fi fost parcurs, ceea ce nu este posibil decât cu ajutorul ştiinţei spirituale, omul nu va ajunge la o vedere spirituală. Există mulţi oameni devotaţi şi buni care nu se recunosc ca adepţi ai ştiinţei spirituale, dar, în fond, ei sunt totuşi teosofi.

Datorită evenimentului care a avut loc cu prilejul Botezului în apa Iordanului, când Hristos a coborât şi s-a întrupat în Iisus din Nazaret, precum şi a Misteriului de pe Golgota, omenirea a devenit aptă ca mai târziu – dar începând chiar din acest secol, aproximativ din anul 1930 – să contemple şi să trăiască pe Hristos în corpul eteric. Hristos a coborât într-un corp fizic, pe Pământ, numai o singură dată, şi acest lucru trebuie bine înţeles. Revenirea lui Hristos nu trebuie înţeleasă decât ca contemplare a lui Hristos în mod suprasensibil în corpul eteric. De aceea, oricine vrea să meargă pe adevăratul drum al evoluţiei trebuie să-şi dezvolte facultatea de a putea să vadă cu ochiul spiritual. Omenirea nu ar progresa cu nimic dacă Hristos ar reapărea încă o dată sub formă de corp fizic. Următoarea revelaţie va avea loc într-un corp eteric.

Tot ceea ce au putut da diversele curente religioase a fost reunit de Christian Rosenkreutz şi colegiul celor doisprezece. Consecinţa acestui fapt va fi că aportul fiecărei religii precum şi năzuinţele şi ţelurile credincioşilor se vor găsi în impulsul dat de Hristos. Acesta va fi mersul evoluţiei în următoarele trei milenii: să atingem şi să promovăm o înţelegere clară a impulsului adus de Hristos. Începând chiar din secolul al XX-lea, toate religiile se vor reuni în ceea ce am putea numi Misteriul rosacrucianismului. Împlinirea acestei unificări va fi posibilă în următoarele trei milenii deoarece nu va mai fi necesar ca omenirea să înveţe din documentele religioase, ci oamenii vor putea avea o contemplare directă a lui Hristos şi vor înţelege singuri acel eveniment pe care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului. Omenirea însăşi va trece prin experienţa trăită de Pavel.

Cinci mii de ani după iluminarea lui Buddha sub arborele Bodhi va apărea Maitreya Buddha, eveniment care se va întâmpla aproximativ peste trei mii de ani*. El va fi succesorul lui Gautama Buddha. Între cercetătorii spirituali adevăraţi nu există nici o controversă în această privinţă. Atât cercetătorii din Apus, cât şi cei din Răsărit sunt de acord în această privinţă. Două lucruri sunt ferm stabilite:

Primul: Hristos nu a trăit decât o singură dată într-un corp fizic, dar va apărea din nou, începând din secolul al XX-lea, în corp eteric. În secolul al XX-lea se vor naşte mari individualităţi, de exemplu acel Bodhisattva, succesorul lui Gautama Buddha şi care – după cum am mai spus – peste aproximativ trei mii de ani va deveni Maitreya Buddha. Dar nici un cercetător spiritual serios nu va putea da numele lui Hristos unei fiinţe incarnată fizic în secolul al XX-lea, nici un cercetător spiritual autentic nu va aştepta ca Hristos să apară în secolul al XX-lea într-un corp fizic. Fiecare ocultist adevărat va considera o asemenea afirmaţie ca fiind o falsificare grosolană. Dar Bodhisattva va însemna o trimitere la Hristos.

Al doilea: Bodhisattva, care s-a arătat în trecut ca Jeshu ben Pandira, va apărea ca Maitreya Buddha abia peste trei mii de ani. Ocultiştii indieni ar face o mare greşeală, o mare eroare dacă ar sustine că Maitreya Buddha ar putea apărea mai înainte de această dată. Este posibil ca în India să existe şi astfel de ocultişti, dar care nu sunt de fapt veritabili cercetători spirituali şi care, din motive ascunse, vorbesc despre un Maitreya Buddha deja incarnat în prezent. Numai o încredere deplină în teosofia rosacruciană şi o sinceră devoţiune faţă de Christian Rosenkreutz pot să ne împiedice, pe fiecare dintre noi, să cădem într-o asemenea eroare.

* Gautama Buddha este atestat istoric între 566–486 î.Hr., iar iluminarea sub arborele Bodhi a avut Ioc în anul 537 î.Hr. Rezultă că Maitreya Buddha se va revela ca atare în anul 4463 d.Hr. (Nota trad.)

Toate aceste lucruri sunt spuse în rosacrucianism, astfel încât pot fi verificate prin raţiune. O raţiune sănătoasă poate verifica toate aceste lucruri. Pe dumneavoastră vă rog să nu credeţi nimic numai în baza unui sentiment de autoritate, ci consideraţi tot ce am spus doar ca o sugestie pe care, apoi, să o verificaţi singuri. Eu sunt complet liniştit, căci cu cât veţi verifica mai mult, cu atât veti găsi că teosofia sau ştiinţa spirituală sunt mai logice, mai raţionale. Cu cât există mai puţină credinţă bazată pe autoritate, cu atât va fi mai multă înţelegere pentru Christian Rosenkreutz. Vom recunoaşte cel mai bine pe Christian Rosenkreutz, dacă ne vom adânci mai mult şi mai profund în individualitatea lui şi vom deveni conştienţi că spiritul său există permanent. Şi cu cât ne vom apropia mai mult de acest mare spirit, cu atât vom primi o forţă mai mare. Din corpul eteric al acestui mare călăuzitor, care va fi mereu prezent, putem spera să obţinem forţă şi susţinere, dacă îi vom cere ajutorul.

Putem să înţelegem chiar şi acel eveniment straniu al maladiei lui Christian Rosenkreutz, dacă ne vom adânci în aprofundarea ştiinţei spirituale. În secolul al XIII-lea această individualitate a trăit într-un corp fizic care ajunsese la un asemenea grad de slăbiciune, încât devenise transparent, şi timp de câteva zile el a zăcut ca mort, primind în acest timp de la cei doisprezece înţelepciunea lor; el a trăit – aşa cum am spus – chiar şi evenimentul petrecut pe drumul Damascului.

Fie ca spiritul adevăratului rosacrucianism să fie prezent şi inspirator chiar în acest Zweig (ramură), şi atunci forţa corpului eteric al lui Christian Rosenkreutz va fi cu atât mai activă aici.

Cu aceasta, fie inaugurată munca pe care o începeţi acum în acest Zweig şi fie ca toţi cei prezenţi să-i poată ajuta, după puteri, pe prietenii din Neuenburg (Neuchâtel) şi să le trimită cele mai bune gânduri, pentru ca spiritul acestei ramuri, întemeiată acum, să fie urmat. Cu cât ne apropiem mai mult de lucruri elevate şi ne desfăşurăm activitatea în acest spirit, cu atât mai repede ne vom atinge ţelul propus. Eu însumi am să vă reamintesc permanent măreţia activităţii noastre plină de speranţă şi cer ajutorul marelui călăuzitor al Apusului. Fie, deci, ca această ramură să devină o piatră de temelie a Templului pe care dorim să-l înălţăm. Am inaugurat astăzi acest Zweig în spiritul lui Christian Rosenkreutz şi în acest spirit vrem să încercăm să ducem munca noastră mai departe.