Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


ETERIZAREA SÂNGELUI. INTERVENŢIA LUI
HRISTOS ETERIC ÎN EVOLUŢIA PĂMÂNTULUI

Basel, l octombrie 1911

Cunoaşterea de sine a omului este o chemare pe care sufletul nostru a simţit-o, de fapt, în toate timpurile când a aspirat la cunoaştere, fie în sensul mistic fie în sensul realist sau de orice alt fel, dar această cunoaştere de sine nu este, aşa cum a trebuit să subliniez şi cu alte ocazii, deloc uşor de realizat, cum îşi imaginează uneori mulţi oameni, chiar şi unii antroposofi. Dificultăţile pe care le ridică această cunoaştere de sine trebuie să fie avute în vedere în continuu de antroposof, deoarece cunoaşterea de sine este de o stringentă necesitate dacă dorim să ajungem la un ţel demn de natura noastră umană, în contextul existenţei universale, la o viaţă şi o activitate demne de fiinţa umană.

Astăzi, aş dori să vedem de ce este dificilă cunoaşterea de sine pentru om. Omul este, fără nici o îndoială, o fiinţă complexă, şi când spunem ceva referitor la sufletul său, la viaţa sa lăuntrică nu ne reprezentăm această viaţă sufletească, interioară ca fiind ceva simplu, elementar, ci vrem să pătrudem tot mai profund, cu răbdare şi perseverenţă, în mod real, această minunată alcătuire, în acest minunat edificiu cosmic, spiritual, divin, prin care se poate manifesta omul. Două lucruri ne pot frapa, în ceea ce priveşte sufletul uman, înainte de a pătrunde efectiv în esenţa actului de cunoaştere.

La fel cum un magnet are un pol nord şi un pol sud, sau aşa cum aspectul exterior al lumii prezintă alternanţa lumină-întuneric, ca gradaţii ale luminii, la fel şi sufletul are, s-ar putea spune, doi poli de existenţă. Ambii pot să ne apară când analizăm omul în două situaţii, în două poziţii, în viaţă. O astfel de situaţie ne-ar putea apărea când vedem un om care, să zicem, se găseşte pe stradă, cufundat în contemplarea unui fenomen care frapează prin frumuseţea şi nobleţea sa. Omul stă nemişcat, nu-şi mişcă nici mâinile, nici picioarele şi nu-şi ridică ochii de la fenomenul (sau obiectul) care i-a atras atenţia şi pe care îl observă şi ne dăm seama că este preocupat să-şi formeze o imagine lăuntrică a ceea ce are în faţa ochilor. Putem spune: El este cufundat în ceea ce vede, îşi reprezintă ambianţa sa. Aceasta ar fi una din situaţiile de care vrem să ne ocupăm. O altă situaţie ar fi următoarea: Cineva traversează strada şi se simte deodată ofensat, chiar rănit sufleteşte de un alt om. Fără să stea prea mult pe gânduri, se irită, devine furios şi îşi descarcă mânia împotriva celuilalt, lovindu-l sau printr-o altă reacţie. Conştientizăm în acest caz o manifestare a forţelor care izvorăsc din mânie, din iritare. Sesizăm aici manifestarea unor impulsuri de voinţă şi ne dăm seama că aceste impulsuri nu au fost precedate de prea multă gândire, că persoana respectivă nici nu ar fi făcut gestul de a lovi, ca urmare a mâniei care l-a cuprins, dacă s-ar fi gândit mai înainte. Ne aflăm aici în faţa a două comportări extreme: una care se manifestă pe de-a-ntregul ca o reprezentare din care este exclusă orice urmă de voinţă conştientă, şi alta în care este exclusă viaţa de reprezentări, iar subiectul trece brusc la manifestarea unui impuls voluntar. Acestea sunt cele două situaţii care ne dezvăluie cei doi poli extremi ai sufletului uman. Caracterul impulsiv este un pol, faptul de a te lăsa în voia unei impresii, a unei reprezentări sau a unor gânduri, fără ca voinţa să intervină, este celălalt pol. Am prezentat faptele într-un mod absolut exoteric, numai prin observarea vieţii exterioare.

Putem merge acum ceva mai în profunzime, ajungând în acele sfere în care ne putem descurca numai dacă recurgem la ajutorul cercetării oculte. Aici ne întâmpină o altă polaritate, cea dintre starea de veghe şi somn. Ştim, desigur, ce înseamnă, în perspectiva ocultă, somnul şi starea de veghe. După conceptele elementare antroposofice, în starea de veghe cele patru componente ale omului, corpurile fizic, eteric, astral şi eul, sunt organic întrepătrunse, acţionează împreună, în starea de somn corpul fizic şi corpul eteric se află în patul în care dormim, în timp ce corpul astral şi eul sunt răspândite în marele Univers care mărgineşte în mod nemijlocit existenţa noastră fizică. Am mai putea trata aceste fapte şi altfel. Putem, de exemplu, să ne întrebăm care este situaţia dacă observăm în ce relaţii se află reprezentările noastre, gândirea şi voinţa cu impulsurile sale, cu starea de veghe şi cu somnul.

Dacă aprofundăm lucrurile mai mult, ni se revelează faptul că, într-un anumit sens, fiinţa umană, în existenţa sa fizică actuală, de fapt, doarme continuu. Numai că noaptea doarme altfel decât ziua. Vă puteţi imagina acest lucru chiar şi numai în mod exterior, deoarece ştiţi că ziua omul se poate trezi în mod ocult şi poate deveni clarvăzător privind în lumea spirituală. În legătură cu acest mod de abordare, corpul fizic obişnuit este adormit şi se poate spune că avem de-a face cu o trezire atunci când omul învaţă să se slujească de simţurile sale spirituale. În ceea ce priveşte somnul din timpul nopţii, este foarte clar că atunci omul doarme. În felul acesta putem spune că somnul obişnuit este somn faţă de lumea fizică, exterioară, iar conştienta de veghe, din timpul zilei, este stare de somn faţă de lumea spirituală.

Putem înfăţişa aceste fapte şi într-un cu totul alt mod. Dacă le cercetăm mai profund, constatăm că, în starea obişnuită de veghe a vieţii fizice, omul are, de regulă, o putere prea mică asupra voinţei. Voinţa este ceva ce scapă în mare măsură vieţii diurne. Dacă observaţi cu atenţie ceea ce numim voinţa umană, atunci veţi vedea cât de puţin îşi poate stăpâni omul, în viaţa de fiecare zi, impulsurile sale. Observaţi cât de putin, din ceea ce se face de dimineaţa până seara, rezultă din gândirea proprie sau din facultăţile de reprezentare, din decizie  personală, individuală. Când cineva sună la uşă şi spuneţi: Intraţi!, această reacţie nu este o concluzie a gândirii şi a voinţei proprii. De asemenea, când vă este foame şi vă aşezaţi la masă, nu puteţi spune că acest fapt este o decizie deliberată, deoarece a fost provocat de organism; de starea de foame pe care o aveaţi. Încercaţi să vă recapitulaţi viaţa de fiecare zi şi veţi constata cât de puţin este influenţată voinţa direct de forul vostru interior. Care este cauza? Răspunsul ni-l dă cercetarea spirituală care ne arată că în ceea ce priveşte voinţa omul este, de fapt, adormit în timpul zilei, cu alte cuvinte, în impulsurile sale de voinţă el nu este deloc prezent. Putem ajunge la concepte şi reprezentări din ce în ce mai corespunzătoare şi putem să devenim, în ce ne priveşte, fiinţe morale sau de bun gust, dar în ce priveşte voinţa nu putem face nimic. Cultivând gânduri bune, am putea să acţionăm doar indirect asupra voinţei; voinţa nu este influenţată direct de viaţa noastră de fiecare zi, ci doar în mod indirect, pe ocolite, ca să spunem aşa, respectiv prin somn. Când dormim nu gândim, nu avem nici un fel de reprezentări: facultatea de gândire şi cea de reprezentare sunt cele care trec în stare de somn. În schimb, voinţa veghează şi pătrunde în organism din exterior, şi îl însufleţeşte. De aceea, dimineaţa ne simţim odihniţi şi în forţă, pentru că ceea ce pătrunde în organismul nostru este de natură voluntară. Faptul că nu ne dăm seama de această acţiune a voinţei, faptul că nu ştim nimic despre aceasta poate să ne pară credibil dacă ne gândim că facultatea noastră de reprezentare doarme când noi înşine dormim. De aceea dorim să dăm, mai întâi, un impuls pentru gândirea şi meditaţiile noastre ulterioare. Veţi vedea că pe măsură ce progresăm în cunoaşterea de sine acest adevăr se confirmă tot mai mult. Omul doarme, în ceea ce priveşte voinţa, când este în stare de veghe şi doarme, în ceea ce priveşte capacitatea lui de reprezentare, când doarme. În timpul zilei doarme voinţa, noaptea doarme viaţa de reprezentări.

Dacă omul nu este conştient că în timpul nopţii voinţa nu doarme, aceasta provine din faptul că el nu înţelege că este treaz decât atunci când are reprezentări. Voinţa nu doarme noaptea, ci acţionează ca într-un veritabil element de foc şi lucrează asupra corpului său pentru a regenera ceea ce s-a uzat în timpul zilei.

Există, deci, în om doi poli, impulsurile de voinţă şi viaţa de observare sau de reprezentări, şi oamenii au relaţii cu totul opuse cu aceşti doi poli. Întreaga noastră viaţă interioară, sufletească, se desfăşoară, cu nuanţe diferite, între aceşti doi poli; vom încerca să stabilim un raport între această viaţă sufletească, viaţa sufletească microcosmică, şi ceea ce recunoaştem a fi lumile superioare. Din cele spuse până acum, am dedus că unul din cei doi poli ai vieţii noastre sufleteşti este viaţa de reprezentări.

Pentru omul cu o gândire materialistă şi care ia în considerare numai realităţile exterioare viaţa de reprezentări apare ca ceva ireal. De câte ori nu auzim pe cineva exprimând asemenea idei: Ei bine, reprezentările şi gândurile nu sunt altceva decât reprezentări şi gânduri! Cel ce spune aşa ceva vrea să demonstreze prin aceasta că dacă avem în mână o felie de pâine sau o bucată de carne aceasta este o realitate, dar un gând nu este decât un gând. Cei mai mulţi cred că gândurile nu pot fi mâncate şi, deci, ele nu sunt cu adevărat reale, sunt „doar“ gânduri. Dar de ce nu sunt ele decât gânduri? Pentru simplul motiv că ceea ce omul consideră a fi gânduri, ceea ce sunt propriu-zis gândurile, nu reprezintă decât o umbră a lucrului însuşi. Când aveţi în faţă o floare şi îi priviţi umbra, aceasta indică existenţa florii, o realitate de fapt, fără a fi însă floarea însăşi. La fel se întâmplă şi cu gândurile. Şi anume, gândirea umană este numai umbra reprezentărilor şi a entităţilor care se află într-o lume superioară, într-o lume pe care o numim planul astral. Vă puteţi reprezenta corect gândirea propriu-zisă dacă vă imaginaţi capul uman – în desenul de mai jos el este redat schematic. În cap se află gândurile pe care vreau să le reprezint în acest desen prin liniuţele interioare. Dar aceste gânduri care se află în cap să ni le reprezentăm ca fiinţe vii, în planul astral. Acolo acţionează fiinţe de tot felul, se întâlnesc multe reprezentări şi activităţi care îşi proiectează umbra în oameni, iar aceste procese se oglindesc în capul omului sub forma gândirii. Este o reprezentare corectă, dacă vă formulaţi următoarea judecată: Din capul nostru pornesc în mod constant curenţi către planul astral, iar acestea sunt umbrele care provoacă în cap viaţa de gândire.

figura 1

Există însă, în afară de ceea ce numim viaţa de gândire, şi o altă viaţă. În viaţa curentă, se face o deosebire între viaţa de gândire şi viaţa afectivă, deosebire care nu este cu totul exactă, dar o spun pentru a obţine din viaţa obişnuită un concept în acest sens. Printre sentimentele pe care le manifestă sufletul se întâlnesc unele de amabilitate, de simpatie, altele de nemulţumire, de antipatie. Primele însoţesc acţiunile corecte, juste, binevoitoare; antipatia apare ca urmare a unor acţiuni incorecte, nedrepte, răuvoitoare. Această viaţă de sentimente este deja ceva mai mult decât o simplă reprezentare, este altceva. Mai putem să ne facem reprezentări şi asupra unor lucruri care ne sunt indiferente. Dar trăirile sufleteşti de simpatie sau de antipatie le avem numai faţă de ceea ce este frumos şi bun sau faţă de ceea ce este rău şi urât. Aşa cum tot ce se derulează în om sub formă de gânduri ne duce către planul astral, la fel tot ce este legat de sentimentele de simpatie sau de antipatie ne călăuzeşte spre ceea ce numim Devachanul inferior. Şi la fel cum în desenul de mai sus am trasat liniile spre planul astral, aş putea să le prelungesc cu aceste reprezentări până în Devachan sau lumea cerească. În om se derulează procese din lumea cerească sau Devachan, şi aceasta mai ales sub formă de sentimente de simpatie şi de antipatie pentru ce este frumos sau urât, bine sau rău, astfel încât, purtând în noi ceea ce numim sentimentele faţă de lumea moral-estetică, este vorba, de fapt, de umbrele Devachanului inferior sau ale lumii cereşti, pe care le purtăm în suflet.

Există, apoi, şi un al treilea element în viaţa sufletească a omului, pe care trebuie să-l deosebim de simpla preferinţă pentru acţiuni marcate de bunăvoinţă. Dacă te afli într-un loc şi vezi o faptă frumoasă, o faptă de bunăvoinţă şi găseşti plăcere în aceasta, este altceva decât dacă tu însuţi îţi implici voinţa în săvârşirea unei fapte, dacă tu însuţi desfăşori o acţiune binefăcătoare. Aş găsi întemeiat să consider plăcerea pentru ce este bun şi frumos şi neplăcerea pentru acţiuni dăunătoare şi urâte ca fiind elemente de natură estetică, şi, dimpotrivă, ceea ce împinge pe om să facă el însuşi, efectiv, binele ca element de natură morală. Elementul moral se află pe o treaptă mai înaltă în comparaţie cu ceea ce nu este decât de natură estetică, simpla plăcere sau neplăcere stau pe o treaptă inferioară faţă de sentimentul de a face tu însuţi bine sau rău. În măsura în care sufletul se simte împins să acţioneze, în măsura în care simte impulsuri morale, acestea sunt umbre proiectate din Devachanul superior, din lumea cerească superioară.

Ne putem imagina că aceste trei activităţi de natură sufletească care se suprapun, cea pur intelectuală a gândirii, a reprezentărilor şi a observaţiei, cea estetică a sentimentelor de plăcere sau neplăcere şi cea morală, a impulsurilor fată de bine sau de rău, aceste trei trăiri ale vieţii sufleteşti ale omului sunt imaginile microcosmice suprapuse a ceea ce se află şi în marele Univers exterior, în cele trei lumi care compun macrocosmosul: lumea astrală, care se reflectă în suflet, ca lume a gândirii, lumea intelectuală; lumea devachanică inferioară, care se proiectează ca lume estetică, a plăcerii şi a neplăcerii; şi a treia, lumea Devachanului superior, a cărui umbră se proiectează ca moralitate.

GÂNDIRE UMBRE ALE ENTITĂŢILOR
DIN PLANUL ASTRAL
(starea de VEGHE)
SIMPATIE ŞI ANTIPATIE UMBRE ALE ENTITĂŢILOR
DIN DEVACHANUL INFERIOR
(starea de VIS)
IMPULSURILE MORALE UMBRE ALE ENTITĂŢILOR
DIN DEVACHANUL SUPERIOR
(starea de SOMN)

Dacă facem o legătură între ce am spus acum şi ceea ce am vorbit mai înainte referitor la cei doi poli ai sufletului uman, vom percepe elementul intelectual ca pe un pol care domină mai ales viaţa diurnă în stare de veghe, când suntem treji în raport cu viaţa intelectuală. Omul este treaz în timpul zilei în ce priveşte intelectul, în timpul somnului este treaz în ce priveşte voinţa. Deoarece însă în timpul somnului el doarme în ce priveşte intelectul, nu este conştient de ceea ce întreprinde voinţa. Dar indirect el acţionează cu voinţa în ceea ce am numit impulsul şi principiile de bază morale. De fapt, omul are nevoie de somn pentru ca ceea ce primeşte ca impulsuri morale prin gândire să devină cu adevărat eficace. Iată un adevăr: aşa cum se prezintă omul de astăzi în viaţa obişnuită, nu poate realiza ceva corect decât în plan intelectual; mai puţin poate realiza în plan moral; în această privinţă, avem nevoie să fim ajutaţi de forţe venite din macrocosmos.

Ceea ce este în noi ne poate conduce mai departe numai în zona intelectualităţii, dar pentru a deveni mai buni din punct de vedere moral trebuie să fim ajutati de zei. Iată motivul pentru care, seara, ne cufundăm în somn; prin aceasta putem pătrunde în voinţa divină, acolo unde nu putem ajunge doar cu neputinciosul nostru intelect şi unde forţe divine transformă în forţe de voinţă principiile morale pe care le-am asimilat şi insuflă în voinţa noastră ceva la care altminteri nu putem ajunge decât în gândurile noastre.

Între aceşti doi poli, între polul voinţei, care stă de veghe în timpul nopţii, şi polul intelectului, care veghează ziua, se află domeniul estetic, care există permanent în om. Am văzut că omul, în timpul zilei, nu este complet treaz. Numai cei mai prozaici, cei mai filistini sunt mereu lucizi când sunt în stare de veghe. De fapt, oamenii trebuie să viseze chiar în timpul zilei, trebuie să viseze şi în timpul stării de veghe, trebuie să se dedice artei, poeziei sau oricărei alte activităţi care să nu fie legată doar de realitatea prozaică. Cei care reuşesc aceasta creează o legătură ce poate exercita asupra existenţei o influenţă benefică. A te lăsa în voia unor astfel de gânduri înseamnă, într-o oarecare măsură, a pătrunde ca un vis în viaţa noastră din starea de veghe. În viaţa de somn avem vise; acestea sunt visele adevărate care pătrund în conştienţa obişnuită*. Este ceva de care fiecare om are nevoie, ceva ce ne face să nu dorim să ducem o simplă viaţă prozaică, searbădă, nesănătoasă. Visul vine de obicei noaptea, nu este ceva ce mai trebuie justificat. El este elementul de mijloc care se plasează între cei doi poli: visul de noapte şi visul din timpul zilei, care pot trăi în fantezie.

* Referire la starea de conştienţă pe care fiinţa umană o avea în timpul perioadei atlanteene. (Nota trad.)

Avem, aşadar, o structură tripartită în suflet: intelectul, prin care suntem atât de treji şi purtăm în noi umbrele planului astral, când în timpul zilei ne lăsăm în voia gândurilor, astfel încât adesea apar ideile şi fanteziile cele mai fecunde din viaţa cotidiană, precum şi marile invenţii. În timpul somnului, când visăm, când aceste vise intervin în viaţa noastră de somn, atunci în noi se proiectează imaginile din lumea cerească inferioară sau din Devachanul inferior. Iar când, apoi, imprimăm în somn voinţei noastre moralitate – acest fapt nu îl putem percepe direct, ci numai prin efectele sale –, dacă suntem în stare să implantăm această influenţă a puterilor spiritual-divine din timpul nopţii în gândurile şi ideile noastre, atunci impulsurile pe care le conştientizăm sunt umbrele coborâte din Devachanul superior, din lumea cerească superioară. Acestea sunt impulsurile şi sentimentele morale care trăiesc în noi şi care ne fac să spunem: În fond, viaţa omenească nu este justificată decât prin aceea că punem gândirea noastră în slujba binelui şi a frumosului, iar acţiunea noastră intelectuală se lasă străbătută de adevăratul, autenticul sânge al inimii vieţii spiritual-divine, se lasă străbătută de impulsuri morale.

Ceea ce am stabilit ca fiind viaţa sufletească a fiinţei umane, mai întâi printr-o investigaţie exterioară sau exoterică, iar apoi printr-una ceva mai mistică, rezultă de fapt dintr-o cercetare ocultă mai profundă. Ni se revelează astfel ceea ce am descris acum mai mult exterior, procese pe care clarvederea le poate percepe în om. Când, astăzi, o fiinţă umană se află în faţa noastră în stare de veghe şi o privim cu un ochi clarvăzător, se observă că anumite raze de lumină merg în mod constant de la inimă spre cap. Dacă vrem să prezentăm această percepţie în mod schematic trebuie s-o facem astfel încât zona inimii s-o plasăm în punctul din care pornesc constant curenţi spre creier, înconjurând, în interiorul capului, acel organ care în anatomie este descris ca fiind glanda pineală (a se vedea schema).

figura 2

Ca nişte raze de lumină circulă de la inimă în sus, spre cap, şi înconjoară glanda pineală. Aceşti curenţi se formează datorită faptului că sângele uman, care este o substanţă de natură fizică, se transformă în mod continuu în substantă eterică, astfel că în zona inimii are loc permanent un proces de trecere a sângelui într-o substanţă eterică fină, iar aceasta, la rândul său, curge spre cap şi înconjoară ca o lumină glanda pineală. Acest proces de eterizare a sângelui are loc permanent în omul treaz. Dar când dormim lucrurile se prezintă cu totul altfel, în sensul că un observator înzestrat cu facultăţi oculte ar observa permanent un curent venind din exterior şi din spate spre inimă. Când omul doarme, aceşti curenţi care vin din afară, din spaţiul cosmic, din macrocosmos spre interiorul omului care doarme şi al cărui corp fizic şi eteric se află în pat reprezintă ceva cu totul minunat. Aceste raze sunt foarte diferite, în funcţie de oameni. Oamenii, când dorm, sunt diferiţi, iar dacă ar şti cât de penibili apar pentru privirea ocultă, clarvăzătoare, când dorm, uneori în public, ar evita să o mai facă, pentru că în felul acesta se trădează.

În fapt, calităţile morale se revelează într-o mare măsură în coloratura deosebită a ceea ce pătrunde în om când doarme, astfel că cine are principii morale de speţă joasă primeşte alţi curenţi decât un altul cu principii superioare, elevate. Nu are nici un rost să ne prefacem în timpul zilei. Faţă de înaltele puteri cosmice, nu ne putem preface. Fapt este că într-un om care are doar o usoară tendinţă spre principii nu tocmai morale afluează continuu raze luminoase de un roşu-brun şi tot felul de alte culori care tind spre un ton roşu-brun. În schimb, la cei care au idealuri morale înalte apar raze luminoase de culoare violet-liliachie. În momentul când ne trezim sau când adormim, în zona glandei pineale se dă un fel de luptă între ceea ce afluează de sus în jos şi ceea ce afluează de jos în sus. La omul în stare de veghe, elementul intelectual merge de jos în sus, sub forma unor efecte luminoase, iar ceea ce este propriu-zis de natură moral-estetică merge de sus în jos. În momentul când ne trezim sau când adormim, curenţii care merg în sus şi curentii care merg în jos se întâlnesc şi atunci se poate aprecia dacă cineva este deosebit de inteligent dar are principii inferioare, şi în acest caz are loc o luptă intensă în apropierea glandei pineale, sau dacă cineva are principii sănătoase şi dacă intelectualitatea sa vine în întâmpinarea ta; atunci apare o uşoară răspândire a unui fenomen luminos, licărind în jurul glandei pineale. Aceasta este în acelaşi timp cufundată într-o mică mare de lumină, în momentul când ne trezim sau în momentul când adormim: Prin această slabă licărire care înconjoară glanda pineală, în momentul trezirii sau în momentul adomirii, se revelează o calitate morală. Aşa se oglindeşte în om natura sa morală. Iar această slabă şi liniştită licărire se extinde adesea mai departe, până în zona inimii. Aşa apar în om două curente, unul din macrocosmos, celălalt din microcosmos.

Întreaga importantă a modului cum se întâlnesc în om cele două curente am putea-o aprecia abia când, pe de o parte, am gândi la ceea ce s-a spus într-o manieră mai mult exterioară despre viaţa sufletească, aşa cum se prezintă în tripla sa polaritate, intelect, estetic, moral, care radiază de sus în jos, de la creier la inimă, iar pe de altă parte ajungem să sesizăm întreaga importanţă a celor spuse, dacă aducem în faţa ochilor fenomenul corespunzător din macrocosmos. Acest fenomen trebuie descris în prezent aşa cum se prezintă ca rezultat al unor cercetări oculte de o acurateţe deosebită, întreprinse în ultimii ani de unii rosacrucieni izolaţi. Potrivit acestora trebuie luat în considerare elementul macrocosmic în paralel cu cel microcosmic. Şi atunci se vede – căci vă veţi apropia tot mai mult de înţelegerea acestui lucru – că ceea ce am spus că se petrece în macrocosmos se petrece la fel şi în microcosmos.

Aşa cum în regiunea inimii are loc o transformare perpetuă a sângelui în substanţă eterică, un proces asemănător se întâmplă şi în macrocosmos. Cuprindem cu înţelegerea noastră acest fapt dacă ne îndreptăm privirea spre Misteriul de pe Golgota şi spre acea clipă când sângele lui Iisus Hristos a curs din rănile sale. Acest sânge nu trebuie privit doar ca substanţă chimică, ci, prin tot ce s-a spus despre natura lui Iisus din Nazaret, ca ceva cu totul deosebit. În timp ce sângele curgea şi se infiltra în pâmânt, Pâmântului i s-a dat o substanţă care în timp ce se unea cu el a constituit un eveniment de cea mai mare importanţă pentru toate timpurile ce vor veni şi care nu a putut avea loc decât o singură dată. Ce s-a întâmplat cu acest sânge în continuare? Nimic altceva decât ce se întâmplă de obicei în inima omului. Acest sânge trece în cursul evoluţiei Pământului printr-un proces de eterizare. Şi aşa cum sângele nostru afluează ca eter de la inimă în sus, tot aşa trăieşte, din momentul Misteriului de pe Golgota, în eterul Pământului sângele eterizat al lui Iisus Hristos. Corpul eteric al Pământului este impregnat cu ceea ce a rezultat din sângele care a curs pe Golgota; acest fapt este deosebit de important. Dacă ceea ce s-a întâmplat nu ar fi avut loc, prin Iisus Hristos, atunci în om nu s-ar fi petrecut decât procesele pe care le-am descris mai inainte. Aşa însă, din momentul săvârşirii Misteriului de pe Golgota, există o posibilitate permanentă ca în aceşti curenţi, care merg de jos în sus, să fie asociată şi acţiunea sângelui eteric al lui Hristos.

Prin faptul că în corpul eteric al Pământului se află sângele eteric al lui Iisus din Nazaret, în sângele eterizat al omului, care circulă de jos în sus, de la inimă spre creier, se găseşte, de asemenea, şi sângele eterizat al lui Iisus din Nazaret, astfel că în om nu se întâlneşte numai ceea ce am arătat mai înainte, ci curentul sanguin uman, propriu-zis, întâlneşte curentul sanguin al lui Iisus Hristos. Dar o astfel de unire a acestor două curente este posibilă numai când omul întâmpină cu înţelegere corectă ceea ce este conţinut în impulsul adus de Hristos. Altminteri, nu este posibilă nici un fel de legătură, cele două curente se vor respinge reciproc, se vor îndepărta unul de altul, după cum s-au şi ciocnit. Această înţelegere nu o putem dobândi decât în măsura în care o asimilăm potrivit cu cerinţele corespunzătoare fiecărei epoci de evoluţie a Pământului. În epoca în care Iisus Hristos trăia pe Pământ, puteau aduce în întâmpinarea faptelor ce se petreceau atunci o înţelegere corectă cei care veneau la precursorul Lui, Ioan, şi se botezau în formula pe care ne-o arată Evangheliile. Ei primeau botezul pentru a transforma păcatul, respectiv karma vieţilor anterioare ajunsă la termen, şi pentru a afla că impulsul cel mai important din evoluţia Pământului va coborî acum într-un corp fizic. Evoluţia omenirii îşi urmează însă cursul, şi pentru epoca noastră actuală este important ca omul să înveţe să înţeleagă faptul că trebuie să asimileze cunoştinţele ştiinţei spirituale şi să însufleţească în mod progresiv ceea ce curge de la inimă spre creier în aşa măsură, încât să ajungă la înţelegerea antroposofiei. Consecinţa acestui fapt va fi că fiinţa umană va putea prelua ceea ce începe să intervină în secolul al XX-lea, adică, dincolo de ipostaza fizică a lui Hristos care a trăit în Palestina, ipostaza lui Hristos eteric.

În prezent am ajuns la acel moment când Hristos în ipostaza lui eterică intervine în viaţa Pământului şi va deveni vizibil, la început doar pentru un mic număr de oameni, care-l vor vedea ca într-o clarvedere naturală. Apoi, în următoarele trei milenii, Hristos va deveni vizibil pentru tot mai mulţi oameni. Aceasta trebuie să se întâmple, este un fapt natural. Că aşa va fi este la fel de adevărat, după cum în secolul al XIX-lea au apărut cuceririle posibile cu ajutorul electricităţii. Că un anumit număr de oameni vor vedea pe Hristos în ipostaza sa eterică şi vor trăi evenimentul de pe drumul Damascului este adevărat. Dar va trebui ca oamenii să înveţe să ia în considerare momentul în care Hristos va veni la ei. Nu vor trece, de acum, decât puţine decenii şi pentru oameni, în special pentru tineri, acest lucru se va produce – acum deja se pregăteste aceasta peste tot: un om oarecare vine într-un loc sau altul, are o trăire sau alta. Dacă acel om şi-a dezvoltat în mod real percepţia prin activităţi şi exerciţii antroposofice, ar putea deja să remarce că, deodată, cineva din preajma lui intervine pentru a-l ajuta, făcându-l atent asupra unui aspect sau altul, ceea ce înseamnă, de fapt, că în faţa lui este Hristos, dar el are impresia şi crede chiar că este doar un om fizic oarecare. Dar îşi va da seama că este o fiinţă supranaturală pentru că dispare imediat. Mulţi vor trece prin această trăire simţind că deodată li se strânge inima, îi apasă o durere, deşi stau liniştiţi în odaia lor, neştiind ce să facă, văd că uşa camerei se deschide: apare Hristos sub înfăţişarea sa eterică şi le transmite cuvinte de consolare. Căci Hristos va deveni pentru oameni un mângâietor viu! Oricât de grotesc ar putea să apară astăzi acest lucru, adevărul este, totuşi, că uneori când oamenii se strâng laolaltă şi nu prea ştiu ce să facă sau chiar dacă mai mulţi oameni sunt împreună şi aşteaptă, ei vor vedea apărând pe Hristos în forma sa eterică! Acolo va fi prezent El însuşi, va lua parte la discuţie, cuvântul său se va auzi chiar în adunări. Ne îndreptăm spre aceste timpuri. Partea pozitivă este ceea ce va interveni, ca element pozitiv şi constructiv, în evoluţia omenirii.

Nu trebuie să rostim nici un cuvânt împotriva marilor progrese culturale ale timpurilor noastre, ele sunt necesare pentru salvarea şi eliberarea oamenilor. Chiar dacă avem în vedere toate progresele obţinute în dominarea forţelor naturii, acest lucru este ceva mic şi neînsemnat în comparaţie cu ceea ce va fi dat omului care va trăi, celui care va vieţui în sufletul său trezirea întru Hristos, care va interveni în cultura umană şi în problemele ei. Ceea ce se va dezvolta, prin aceasta, în om sunt forţe pozitive de coeziune. Hristos aduce în cultura umană forţe constructive.

Da, dacă ne-am referi la primele timpuri postatlanteene, vom vedea că atunci oameni îşi clădeau locuinţele într-un mod cu totul diferit decât o facem noi astăzi. Ei utilizau pentru aceasta tot felul de materii vegetale care creşteau în preajma lor şi, ceva mai mult, prin însuşi faptul de a le utiliza, contribuiau la dezvoltarea lor, la creşterea lor. Chiar şi palatele erau construite în acest fel, împletind ramuri şi tulpini unele cu altele, şi aşa mai departe. Astăzi oamenii trebuie să construiască din ruine. Întreaga civilizaţie materială este făcută din sfărâmături. Şi în decursul anilor ce vor veni veţi înţelege şi mai bine cât de multe feluri de lucruri diverse sunt produse ale distrugerilor, sfărâmături.

Lumina însăşi se distruge în cadrul procesului nostru terestru postatlantean. Până în perioada Atlantidei, acest proces terestru avea un caracter progresiv; de atunci, el este într-o continuă degradare. Ce este lumina? Ea se degradează, iar lumina degradată este electricitate. Ceea ce noi cunoaştem ca fiind electricitate este lumina însăşi care se degradează în sânul materiei. Forţa chimică, care trece printr-o transformare în cadrul evoluţiei terestre, este magnetism. Va apărea însă şi o a treia forţă. Iar dacă electricitatea le apare astăzi oamenilor ca făcând minuni, atunci această a treia forţă va influenţa într-un mod şi mai miraculos cultura noastră. Şi cu cât vom utiliza mai mult această forţă, cu atât mai curând va deveni Pământul un cadavru, pentru ca ceea ce este elementul spiritual al Pământului să se poată pregăti pentru a acţiona pe Jupiter. Forţele trebuie utilizate în vederea distrugerii Pământului, pentru ca prin aceasta omul să se elibereze de sub influenţa sa, iar corpul Pământului să se poată degrada. Atât timp cât Pământul urma un proces evolutiv progresiv, acest lucru nu era cu putinţă, deoarece numai Pământul în curs de dezagregare poate utiliza această mare cucerire culturală care este electricitatea. Oricât de curioasă poate să pară această afirmaţie acum, ea va trebui susţinută din ce în ce mai mult. Trebuie să înţelegem natura procesului de evoluţie, deoarece numai aşa oamenii vor reuşi să valorifice în mod corect cultura noastră. Vom afla prin aceasta că este necesar ca Pământul să se degradeze, căci altfel spiritul nu se va elibera. Dar totodată oamenii vor învăţa să aprecieze şi ceea ce este pozitiv: pătrunderea forţelor spirituale în existenţa noastră terestră.

Constatăm deja marele şi considerabilul progres care a constat în faptul că a fost necesar ca timp de trei ani Hristos să umble într-un corp fizic uman, îndelung pregătit, spre a putea deveni vizibil ochilor noştri fizici. Prin ceea ce s-a întâmplat în acei trei ani, oamenii au devenit apţi pentru a vedea în viitor şi pe acel Hristos care va umbla într-un corp eteric şi care va interveni tot atât de real şi activ în viaţa terestră cum a făcut-o Hristos în corpul fizic în vremea evenimentelor adevărate din Palestina. Oamenii vor înţelege aceste lucruri doar cu condiţia să nu le privească cu simţurile tulburi, să fie convinşi că au a face cu un corp eteric care se va deplasa prin mijlocul lumii fizice şi că acesta este singurul corp eteric care poate acţiona în lumea fizică exact aşa cum acţionează în mod obişnuit un corp fizic. Acest corp eteric se va deosebi de un corp fizic numai prin aceea că va putea fi prezent, în acelaşi timp, în două, în trei sau chiar într-o sută sau o mie de locuri, ceea ce numai o structură eterică o poate face şi nicidecum una fizică. Rezultatul acestui progres este faptul că cei doi poli, despre care am vorbit mai înainte, polul intelectualităţii şi cel al moralităţii, vor deveni una, se vor contopi din ce în ce mai mult într-o unitate. Aceasta se va realiza deoarece oamenii vor învăţa, în decursul următoarelor milenii, să vadă pe Hristos în lume, în ipostaza sa eterică. Ei vor fi pătrunşi, tot mai mult, chiar în timpul zilei, de acţiunea directă a Binelui în lumea spirituală. În timp ce acum voinţa doarme ziua, iar omul nu poate acţiona, în fond, decât indirect, cu ajutorul reprezentării, în cursul următoarelor milenii se va ajunge ca, prin ceea ce îşi exercită influenţa din zilele noastre şi depinde de Hristos, acţiunea omului să poată fi îmbunătăţită în mod direct, chiar şi ziua, în stare de veghe.

Ceea ce visa Socrate [26], că virtutea s-ar putea preda ca învăţătură, se va realiza realmente. Căci va apărea din ce în ce mai mult, pe Pământ, posibilitatea ca nu numai intelectul să fie format şi stimulat de profesori, ci şi impulsurile morale să fie răspândite în cadrul sistemului de învăţământ. Schopenhauer a spus: „A predica morala este uşor, a o fundamenta este foarte greu“ [27]. De ce este aşa? Fiindcă predica nu răspândeşte, de fapt, morala. Se poate foarte bine să fii de acord cu principiile morale, dar să nu le respecţi. Cuvintele apostolului Pavel se potrivesc pentru cei mai mulţi oameni: „Spiritul este dispus, dar carnea este slabă“. Dar aceasta se modifică prin faptul că flacăra morală emană din figura lui Hristos. Astfel se va instaura din ce în ce mai mult pe Pământ recunoaşterea de către om a necesităţii moralei şi a impulsurilor pe care le insuflă. Pământul se va transforma în măsura în care omul va simţi tot mai mult că moralitatea aparţine Pământului. În viitor, vor fi imorali doar acei oameni care vor primi ajutor numai în stare de imoralitate, care vor fi posedaţi de forţele rele, demonice, de forţe ahrimanice şi asurice* şi care tind spre această stăpânire. Acesta este stadiul viitor al Pământului: suficient de mulţi oameni să fie gata să înveţe şi să predea învăţăminte despre moralitate, care totodată vor da o fundamentare moralităţii; în acelaşi timp vor fi şi oameni care din propria lor voinţă vor dori să se ataşeze la puterile răului, formând o armată a răului împotriva celor buni [28]. Nimeni nu va fi constrâns să aleagă o cale sau alta, fiecare va alege prin propria sa voinţă liberă.

* Asuras (în sanscrită, „spirite“). Iniţial erau privite ca fiinţe spirituale care participă la evoluţie, atât pentru a produce ordine, dar şi dezordine, pentru a crea, dar şi pentru a distruge. Ulterior sunt privite ca forte rebele, negative, chiar satanice. (Nota trad.)

Urmează apoi o perioadă când pe Pământ se va petrece ceva ce se întâlneşte, de fapt, numai în definiţiile grandioase ale ocultismului şi ale misticii orientale, o perioadă în care această atmosferă de moralitate se va amplifica în cel mai înalt grad. Despre acest moment mistica orientală pomeneşte de mai multe milenii. Dar mai ales de la apariţia lui Buddha se vorbeşte cu o deosebită forţă despre acel moment din viitor când Pământul va fi scăldat într-o atmosferă eterică de moralitate. Şi ca o mare speranţă pentru viitor, speranţă care exista încă din timpul vechilor Rishi în mistica orientală, este considerat faptul că Pământul va primi acel impuls, văzut ca o parte din fiinţa lui Vishva-Karman, sau, aşa cum îl numeşte Zarathustra, Ahura-Mazdao. Pentru mistica orientală, din entitatea pe care noi o numim Hristos va emana acel impuls moral, acea atmosferă terestră de moralitate; de fapt, mistica orientală îşi punea speranţa în însuşi Hristos.

Mijloacele de investigaţie spirituală ale misticii orientale nu au fost suficiente pentru a-şi putea imagina acest adevăr, dar s-a putut ajunge la o reprezentare a ceea ce apare ca o consecinţă a acestui eveniment. Misticii orientali şi-au imaginat că figurile pure din Akasha, scăldate în foc, în lumina Soarelui, se vor împlini, vor veni în decursul a cinci mii de ani de la Iluminarea marelui Buddha ca urmare a unui fapt care nu poate fi recunoscut numai prin mistica orientală. O minunată reprezentare, într-adevăr: va veni ceva ce nu va fi posibil decât datorită atmosferei morale purificate a Pământului, Fiii luminii şi ai Soarelui* vor păşi prin această atmosferă morală terestră nu ca fiinţe fizice, incarnate, ci sub forma unor figuri pure din Akasha. Dar atunci, la cinci mii de ani de la Iluminarea lui Gautama Buddha, va fi prezent şi Instructonal care-i învaţă pe oameni să înţeleagă ce figuri minunate sunt acele forme şi structuri pure de foc şi lumină. În epoca noastră, de la cel care va deveni cândva Maitreya Buddha – nu în prezent, ci cândva – pornesc cele mai importante învăţături despre entitatea hristică.

* Îngeri şi Arhangheli. (Nota trad.)

Se uneşte astfel mistica orientală şi cunoaşterea creştină din Occident într-o unitate minunată. Va deveni foarte clar şi faptul că cel care peste trei mii de ani de la începutul erei noastre va apărea ca Maitreya Buddha va avea încă numeroase incarnări pe Pământ, ca Bodhisattva, ca urmaş al lui Gautama Buddha. Una din incarnările sale anterioare a fost realizată în persoana lui Jeshu ben Pandira, care a trăit cu o sută de ani înainte de era noastră. Cel incarnat în persoana lui Jeshu ben Pandira este acelaşi care va deveni Maitreya Buddha şi care la fiecare o sută de ani apare într-un corp fizic, carnal, e drept, nu ca Buddha, ci ca Bodhisattva. Chiar acum, în epoca noastră, emană de la acesta, care, cum am spus, într-o bună zi – nu acum, ci în viitor – va deveni Maitreya Buddha, cele mai importante învăţături despre entitatea lui Hristos şi despre Fiii focului – Agnishvatti din mitologia hindusă.

Semnul prin care omul poate recunoaşte pe acela care într-o zi va deveni Maitreya Buddha este acelaşi, atât pentru mistica orientală, cât şi pentru cunoaşterea creştină. Semnul de recunoaştere al aceiuia care va fi cândva Maitreya Buddha şi care, spre deosebire de Fiii focului, apare la răstimpuri într-un corp fizic ca Bodhisattva, constă în faptul că acesta creşte în tinereţe fără ca nimeni să bănuiască ce fel de individualitate se află în el. Acest aspect este valabil permanent, astfel încât cei care înţeleg această regulă vor recunoaşte în el un Bodhisattva abia la vârsta de treizeci – treizeci şi trei de ani. Atunci se produce un fel de substituire de personalitate. Maitreya Buddha se va face cunoscut de umanitate tocmai în al treizeci şi treilea an din viaţa sa. La fel cum Iisus Hristos şi-a început opera abia în al treizecilea an de viaţă, tot aşa şi Bodhisattvi care vor anunţa în continuare pe Hristos vor fi recunoscuţi în al treizeci şi treilea an din viaţa lor. Şi însuşi Maitreya Buddha se va conforma acestei reguli generale, el care prin cuvinte profunde şi pătrunzătoare, despre care astăzi nu ne putem face nici o reprezentare, va propovădui, ca Bodhisattva metamorfozat, mari secrete ale existenţei; el va vorbi într-o limbă care abia trebuie să fie creată, căci astăzi nici un om nu ar putea găsi cuvintele prin care Maitreya Buddha va vorbi oamenilor. Motivul pentru care nu se poate vorbi oamenilor în această limbă este acela că în fiinţa umană nu există încă instrumentele fizice corespunzătoare. Cuvintele Iluminatului nu vor transmite nişte simple învăţături, ci vor inocula impulsuri morale în sufletele oamenilor. Asemenea cuvinte nu pot fi încă rostite de laringele fizic pe care îl avem în prezent. Ele pot exista acum numai în lumile spirituale.

Antroposofia este pregătirea pentru tot ce va veni în viitor. Cei care apreciază cu seriozitate evoluţia omenirii doresc ca evoluţia sufletească să nu se împotmolească, ci să continue în aşa fel, încât Pământul să se poată elibera în mod real în partea lui spirituală şi să poată lăsa partea sa cea mai grosolană să se desprindă ca un cadavru – şi oamenii ar putea împiedica întregul proces; cei care vor ca acest proces evolutiv să se realizeze trebuie să dobândească înţelegerea vieţii spirituale, cu ajutorul a ceea ce astăzi numim antroposofie. Antroposofia devine astfel o datorie, iar cunoaşterea devine ceva faţă de care simţim că avem o responsabilitate. Şi dacă ajungem să simţim şi să vrem astfel şi dacă deţinând aceste secrete ale Universului considerăm că putem să fim antroposofi, atunci sentimentele noastre sunt cele corecte. În această situaţie, antroposofia nu trebuie să fie pentru noi ceva ce satisface curiozitatea, ea trebuie să devină ceva fără de care nu putem trăi. Numai în acest caz sentimentele noastre sunt corecte, numai atunci devenim pietre de construcţie vii în acest măreţ edificiu care trebuie să fie construit în sufletele oamenilor şi care se poate întinde deasupra lor.

Antroposofia este o deschidere spre adevăratele fenomene ale Universului, aşa cum se vor arăta oamenilor în viitor propriilor noastre suflete, fie că vom fi încă într-un corp fizic, fie că vom fi între moarte şi o nouă naştere. Numai că oamenii trebuie să dobândească înţelegerea acestor evenimente neapărat cât sunt aici, pe Pământ, într-un corp fizic, fără să fie afectaţi între moarte şi o nouă naştere de ceea ce se va petrece atunci. Pentru cei care îşi însuşesc fiind în corp fizic înţelegerea lui Hristos va fi indiferent dacă vor fi în viaţă când soseşte momentul de a-l contempla pe Hristos sau dacă vor fi trecut prin poarta morţii. Dar cei care acum refuză înţelegerea lui Hristos, dacă în momentul producerii acelor evenimente vor fi trecut prin poarta morţii, trebuie să mai aştepte până la o nouă incarnare, deoarece nu au posibilitatea să dobândească între moarte şi o nouă naştere această bază. Dacă, însă, acest fundament a fost dobândit o dată, el este dobândit pentru totdeauna şi Hristos poate fi contemplat şi între moarte şi o nouă naştere. Astfel, antroposofia nu este ceva ce se învaţă numai pentru viaţa fizică, ci este ceva ce are valoare şi atunci când am părăsit, prin moarte, corpul fizic.

Aceste lucruri am dorit să vi le ofer astăzi pentru înţelegerea omului şi pentru a crea un prilej de a răspunde la unele întrebări. Cunoaşterea de sine este dificilă deoarece omul este o fiinţă foarte complicată. Şi omul este atât de complicat pentru că el este legat cu toate lumile şi entităţile superioare. Ceea ce există în noi sunt imagini umbrite ale marelui Univers şi ceea ce este constituţia noastră, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul, componentele noastre, toate acestea sunt lumi pentru fiinţele divine. Ceea ce este pentru noi corp fizic, eteric, astral şi eu, este în realitate o lume, cealaltă lume este cea superioară, lumea cerească. Pentru entităţile spiritual-divine ale lumilor superioare elementele corporale sunt lumi superioare spiritual-divine. De aceea omul este ceva atât de complicat, pentru că el este cu adevărat imaginea reflectată a lumii spirituale. Acest fapt trebuie să-l determine să aibă conştienţa demnităţii sale ca om. Dar din această recunoaştere că noi suntem, de fapt, o imagine, că suntem încă departe de ceea ce trebuie să fim, pe calea ocolită care ne apropie de această recunoaştere, pe lângă demnitatea de om trebuie să dobândim şi modestia adecvată şi smerenia faţă de macrocosmos şi zeii săi.

Din răspunsurile date la întrebările puse pe marginea conferinţei

Întrebare: Ce trebuie să înţelegem prin cuvintele lui Pavel „a vorbi în limbi“?
Răspuns: La anumiţi oameni excepţionali, se poate întâmpla ca nu numai fenomenul vorbirii să fie prezent în stare de veghe, ci se alătură vorbirii ceva ce există de obicei numai în conştienţa de somn. Este fenomenul despre care vorbeşte Pavel. Şi Goethe se referea la acesta, din acelaşi punct de vedere. El a scris două studii foarte frumoase despre acest fenomen.

Întrebare: Cum vor fi înţelese cuvintele de consolare ale lui Hristos?
Răspuns: Oamenii vor simţi aceste cuvinte în inima lor. Se vor putea prezenta şi ca o auzire fizică.

Întrebare: Ce sunt forţele şi substanţele chimice în raport cu lumea spirituală?
Răspuns: Există în lume o seamă de substanţe care au proprietatea de a se combina sau de a se descompune. Ceea ce numim fenomen chimic este o proiecţie în lumea fizică venită din lumea Devachanului, a armoniei sferelor, astfel că în combinaţia a două substanţe după greutatea lor atomică avem de fapt umbra proiectată a două sunete din armonia sferelor. Afinitatea chimică a două substanţe în lumea fizică este o umbră proiectată din lumea armoniei sferelor. Raporturile numerice din chimie sunt cu adevărat expresii ale raporturilor numerice din armonia sferelor. Această armonie a devenit mută pentru noi ca urmare a densificării materiei. Dacă am putea să aducem în mod real substanţele până la o diluare de natură eterică şi am putea percepe numărul atomic ca pe un principiu formator intern, atunci am auzi ceva din armonia sferelor. Există lumea fizică, lumea astrală, Devachanul inferior şi Devachanul superior. Dacă am supune un corp unei presiuni până la a atinge o stare subfizică, am ajunge în lumea subfizică, în lumea subastrală, în lumea subdevachanică inferioară sau Devachanul răului şi chiar în lumea subdevachanică superioară sau Devachanul superior al răului. Lumea astrală a răului este domeniul lui Lucifer, subdevachanul superior al răului este domeniul lui Ahriman, iar Devachanul superior de natură negativă este domeniul spiritelor pe care le numim Asuras. Când împingem procesele chimice mai jos decât lumea subfizică, în lumea devachanică inferioară a răului, ia naştere magnetismul, iar dacă lumina este precipitată în lumea submaterială, deci pe o treaptă mai jos decât lumea materială, ia naştere electricitatea. Dacă ceea ce trăieşte în armonia sferelor este precipitat şi mai jos, până în domeniul stăpânit de Asuras, atunci ia naştere o forţă şi mai teribilă, care nu va mai putea fi ţinută în secret mult timp. Trebuie numai să dorim ca atunci când această forţă va apărea, şi trebuie să ne-o reprezentăm mult mai puternică decât descărcările electrice de cea mai mare intensitate, mai înainte ca această forţă să fie dată omenirii de către un inventator oamenii să nu mai aibă în ei nimic imoral!

Întrebare: Ce este electricitatea?
Răspuns: Electricitatea este lumină în stare submaterială. Este lumina comprimată în modul cel mai puternic. Luminii trebuie să i se atribuie şi o interioritate; ea este aceeaşi în orice punct. Căldura se poate răspândi în trei direcţii ale spaţiului; în cazul luminii, trebuie să vorbim de o a patra direcţie. Lumina se răspândeşte în patru dimensiuni; interioritatea este această a patra dimensiune.

Întrebare: Ce se întămplă cu cadavrul Pământului?
Răspuns: Ca rest al evoluţiei lunare a rămas ceea ce este astăzi Luna, care se roteşte în jurul Pământului. La fel şi Pământul va avea un rest care se va roti în jurul lui Jupiter. Apoi, resturile se vor dizolva treptat în eterul cosmic universal. Pe Venus nu va mai fi un rest. Venus va apărea mai întâi sub formă de căldură pură, apoi ca lumină şi va trece, în final, în lumea spirituală. Pentru Pământ, acest rest devine cadavru. Dar aceasta este o cale ce nu trebuie urmată şi de om, deoarece atunci el ar fi expus unor chinuri îngrozitoare. Vor exista însă destul de multe fiinţe care vor merge cu acest cadavru, deoarece în felul acesta ele se vor putea dezvolta astfel la un nivel superior.


Anexă la Răspunsuri la întrebări

Se reflectă ca lumi subfizice:

‒ Lumea astrală
‒ domeniul lui Lucifer
‒ Devachanul inferior
‒ domeniul lui Ahriman
‒ Devachanul superior
‒ domeniul Asuras-ilor

figura 3