Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


JESHU BEN PANDIRA – CEL CARE PREGĂTEȘTE ÎNŢELEGEREA
IMPULSULUI DAT DE HRISTOS. KARMA – CONŢINUT AL VIEŢII

Prima conferinţă

Leipzig, 4 noiembrie 1911

Dacă în ştiinţa spirituală luăm în considerare în afara lumii noastre fizice şi alte lumi suprasensibile şi spunem că omul este în relaţie nu numai cu lumea fizică, ci şi cu lumi suprasensibile, se poate ivi o întrebare: Ce se găseşte în sufletul uman, înainte de a ajunge la o oarecare facultate de clarvedere, de natură suprasensibilă, care să ne indice că fiinţa umană are o legătură cu lumile suprasensibile? Cu alte cuvinte: Poate şi un om obişnuit, care nu are capacitatea de clarvedere, să remarce ceva în sufletul său care să indice că omul se află în relaţie cu lumile superioare? Conferinţa noastră de astăzi precum şi cea de mâine vor fi consacrate în mod deosebit răspunsului la aceste întrebări.

Dacă observăm viaţa sufletească a omului, vom constata că aceasta este structurată în trei domenii distincte şi care, într-o anumită privinţă, sunt independente unele de altele, păstrând totodată o strânsă legătură între ele.

Primul lucru care ne apare când ne privim pe noi înşine ca suflet este viaţa noastră de reprezentări, care înglobează, într-un anumit sens, gândirea noastră şi memoria noastră. Amintirea şi gândurile nu sunt de natură fizică, ele aparţin de domeniul invizibilului, aparţin lumilor suprasensibile. În viaţa sa de gândire, omul găseşte o indicaţie privind lumile superioare. Oricine poate să-şi formeze o părere despre ce este această viaţă de reprezentări, aducând în faţa unui om un obiect pe care acesta îl priveşte. Apoi, el se întoarce. Obiectul nu mai este în faţa lui, dar el nu l-a uitat, păstrează imaginea acestuia, imaginea obiectului trăieşte în el. Acesta este modul în care ne formăm reprezentări despre lumea din jurul nostru şi, dacă vorbim despre o viaţă de reprezentări, putem vorbi ca despre o parte a vieţii noastre sufleteşti.

O a doua componentă a vieţii noastre sufleteşti o putem sesiza când ne punem întrebarea: Nu mai avem despre lucruri şi despre fiinţe şi altceva în suflet decât numai reprezentările noastre? Da, mai avem şi altceva. Este ceea ce numim sentimente de dragoste şi de ură, ceea ce în gândire este numit simpatie şi antipatie. Noi găsim că un lucru este frumos, altul este urât, unul ne place, pe altul îl urâm, unul e bun, altul e rău. Dacă dorim să cuprindem într-o noţiune tot ce apare în acest sens în sufletul nostru, putem vorbi de mişcări afective. Viaţa noastră afectivă este cu totul altceva decât viaţa de reprezentări. În viaţa afectivă avem o trimitere mult mai intimă la lumea invizibilului, decât în cazul vieţii de reprezentări. Este a doua componentă a mecanismului nostru sufletesc această viaţă a mişcărilor noastre afective. Avem, deci, până acum două domenii sufleteşti, viaţa de reprezentări şi viaţa mişcărilor afective.

Conştientizăm un al treilea aspect atunci când ne spunem că un lucru nu este numai frumos sau urât, numai bun sau rău, ci ne vom simţi îndemnaţi să facem un lucru sau altul când avem impulsul de a acţiona. Când întreprindem ceva, când facem o faptă mai deosebită sau apucăm numai un obiect, atunci trebuie să existe întotdeauna un impuls în sufletul nostru care ne determină la această faptă. Aceste impulsuri se transformă încetul cu încetul în obişnuinţe şi nu avem nevoie ori de câte ori facem ceva să actualizăm aceste impulsuri. Când, de exemplu, plecăm undeva şi trebuie să mergem la gară, nu ne propunem să facem primul, al doilea sau al treilea pas, ci mergem pur şi simplu la gară. Toate acestea au la bază acest al treilea element al vieţii noastre sufleteşti, impulsurile noastre de voinţă, ca ceva care depăseşte cu totul domeniul vizibilului.

Dacă legăm acum întrebarea iniţială: Posedă omul obişnuit un punct de sprijin pentru a putea sesiza existenţa unor lumi superioare? cu aceste trei impulsuri specifice lui, atunci trebuie să luăm în considerare viaţa de vis şi raporturile sale cu cele trei elemente sufletesti, impulsul gândirii, cel al mişcării afective şi impulsul de voinţă. Putem face o distincţie netă între aceste trei elemente ale vieţii noastre sufleteşti: viaţa de reprezentare, viaţa mişcărilor afective şi impulsul voliţional. Dacă reflectăm mai adânc, putem identifica fiecare din aceste elemente ale vieţii noastre sufleteşti în viaţa obişnuită, exterioară.

Să luăm mai întâi în considerare viaţa de reprezentare. Ea se desfăşoară pe tot parcursul zilei, cu condiţia ca gândirea să fie activă. Avem reprezentări în tot cursul zilei iar seara, când ne simţim obosiţi, aceste reprezentări încep să se estompeze. Este ca şi cum ele s-ar transforma într-un fel de ceaţă. Încep să slăbească din ce în ce mai mult, şi în final dispar complet şi putem adormi. Această viaţă de reprezentare, aşa cum o avem în planul fizic, durează, aşadar, de la trezire până la adormire şi dispare ca atare în momentul adormirii. Un om nu-şi va putea imagina că atunci când doarme cu adevărat ‒ aşadar nu ca un clarvăzător ‒ el ar putea să-şi continue totuşi viaţa de gânduri în acelaşi fel. Viaţa gândurilor, respectiv viaţa de reprezentare care ne umple existenţa de la trezire la adormire, trebuie să se stingă, şi abia atunci putem adormi.

Omul trebuie însă să-şi spună că reprezentările pe care le are şi care în timpul zilei l-au acaparat într-o foarte mare măsură, atunci când nu moţăie, nu sunt o piedică în calea adormirii. Că lucrurile stau aşa se vede cel mai bine când, înainte de a adormi, ne lăsăm pradă unor reprezentări deosesbit de intense, datorită, de exemplu, lecturii unei cărţi mai dificile. Dacă am gândit ceva în mod intens, adormim foarte uşor, iar când se întâmplă să nu putem adormi, este bine să luăm o carte sau să ne ocupăm cu ceva care să ne oblige la un efort de gândire, cum ar fi un manual de matematică. Aceasta ne ajută să adormim. Dimpotrivă, nimic din ceea ce ar reprezenta un interes mai acut pentru noi înşine nu ne va ajuta să adormim, cum ar fi, de exemplu, lectura unui roman care ar prezenta întâmplări şi probleme sau aspecte care să ne intereseze personal. Aici apar mişcările noastre afective, căci acestea ne împiedică să adormim. Când ne culcăm dominaţi de sentimente vii, puternice, de emoţii, când ceva ne apasă pe suflet, sau am avut parte de o mare bucurie, care nu s-a manifestat încă în exterior, atunci ne tot întoarcem în pat, când pe o parte, când pe alta, şi nu putem adormi. Rezultă că în timp ce reprezentările care nu sunt însoţite de stări afective ne obosesc, şi astfel putem adormi uşor, reprezentările care ne produc emoţii puternice ne împiedică să adormim. În această situaţie, nu este posibil să realizăm detaşarea necesară care să ne ajute să adormim. Vedem, prin urmare, că viaţa afectivă este într-un raport cu totul diferit cu existenţa noastră decât viaţa de reprezentări.

Dacă vrem să facem o deosebire netă între aceste două aspecte, atunci trebuie neapărat să mai luăm în considerare şi altceva, şi anume să facem o referire la vise. Mai întâi, omul ar putea foarte bine să creadă că atunci când asupra lui acţionează viaţa atât de variată a viselor acestea sunt reprezentări din starea de veghe care îşi continuă, în vis, existenţa. Dacă, însă, examinăm faptele într-un mod mai profund, vom constata că viaţa de reprezentări nu se continuă în vis. Ceea ce are darul să provoace oboseala în suflet nu are continuitate în vis. Această continuitate există numai dacă reprezentările sunt însoţite de mişcări afective puternice. Acestea sunt cele care pătrund în vis. Pentru a izbuti să facem această constatare este necesară o examinare riguroasă a faptelor. Să luăm un exemplu: cineva visează că este iar tânăr şi trece prin cutare sau cutare evenimente. Imediat însă visul se modifică şi apare ceva ce nu face parte din trăirile sale anterioare, un eveniment de care nu-şi aduce aminte, deoarece nu l-a trăit în planul fizic. Dar apar persoane cunoscute. Aşa cum se întâmplă adesea în vis, suntem implicaţi în acţiuni împreună cu prieteni sau cunoscuţi pe care nu i-am văzut de mult timp. Dacă însă examinăm lucrurile cu atenţie, va trebui să admitem că în ceea ce apare în vis sunt mişcări afective în fundal. Poate că suntem încă ataşaţi de un vechi prieten, care nu ne-a devenit, între timp, cu totul indiferent. Trebuie să mai existe o urmă de viaţă afectivă legată de acest prieten. Nimic nu apare în vis care să nu fie legat de mişcările noastre afective. În consecinţă, trebuie să tragem o anumită concluzie, şi anume: Dacă reprezentările pe care conştienţa noastră din starea de veghe ni le mijloceşte în timpul zilei nu reapar în vis, aceasta este o dovadă că ele nu se continuă şi în starea de somn. Dacă stările afective ne împiedică să adormim, aceasta dovedeşte că ele nu ne abandonează, că sunt prezente pentru ca să poată apărea în imaginile de vis. Mişcările afective sunt cele care atrag imaginile care ne apar în vis. Explicaţia stă în faptul că mişcările afective sunt legate mai intim cu fiinţa omului decât viaţa de reprezentări şi le purtăm în noi şi în somn. Ele sunt, deci, un element sufletesc care rămâne ataşat de noi şi în timpul somnului. Contrar reprezentărilor obişnuite, stările afective pătrund o dată cu noi în somn, sunt ceva, deci, mult mai strâns, mult mai intim legat de individualitatea omului decât gândirea obişnuită, care nu este impregnată de stări afective.

Cum stau lucrurile cu al treilea element sufletesc, cu impulsurile de voinţă? Putem să dăm şi aici un exemplu. El poate fi observat, în orice caz, numai de acei oameni care privesc mai atent momentul când adormim. Când un om şi-a însuşit printr-o pregătire specială o anumită capacitate de a observa acel moment, observaţiile făcute se dovedesc extrem de interesante. Mai întâi reprezentările apar ca învăluite în ceaţă, iar lumea exterioară se şterge şi omul are sentimentul că fiinţa sa sufletească se dilată dincolo de structura sa corporală, ca şi când nu s-ar mai afla în limitele epidermei, ci se revarsă în elementele Cosmosului. O senzaţie de mare bunăstare se poate lega de clipa adormirii. Urmează apoi un moment când ne apare o anumită amintire. Această amintire o au, probabil, foarte puţini oameni, dar putem percepe acest moment, dacă îi dăm suficientă atenţie. Ne apar, atunci, în faţă impulsurile de voinţă, atât cele bune cât şi cele rele, pe care le-am avut, şi este uimitor că omul simte că impulsurile bune sunt legate de toate forţele sănătoase ale voinţei, ceea ce îi dă o senzaţie de prospeţime. Dacă omul reuşeşte să-şi aducă astfel în faţa sufletului impulsurile bune de voinţă înainte de a adormi, el se simte, atunci, cu atât mai înviorat şi mai plin de viaţă şi îşi va spune: Ah, dacă acest moment ar putea dura cât mai mult! Dacă acest moment ar putea dura o veşnicie! Apoi simte cum elementul corporal este abandonat de elementul sufletesc, intervine o bruscă tresărire şi omul adoarme. Nu este nevoie să fim clarvăzători pentru a experimenta această trăire, trebuie doar să observăm cu atenţie viaţa sufletească. Rezultă de aici ceva foarte important: impulsurile noastre de voinţă acţionează înainte de a adormi şi noi le resimţim ca pe ceva ce ne dă forţă. Simţim o fortificare extraordinară. Faţă de simplele mişcări afective am spus că ele sunt mai strâns legate de individualitatea noastră decât gândirea obişnuită, decât reprezentările obişnuite. Despre natura impulsurilor noastre de voinţă trebuie să spunem că ele nu sunt ceva ce rămâne legat de noi în timpul somnului, ci ceva ce devine în noi o sursă de învigorare, de fortificare a vieţii. Viaţa impulsurilor de voinţă este mult mai intim legată de viaţa noastră decât sunt mişcările afective, şi cel care observă mai des momentul când adoarme simte că dacă nu-şi poate rememora impulsurile bune de voinţă din timpul zilei, aceasta acţionează asupra lui ca şi cum ceva din ceea ce pătrunde în el în timpul somnului ar fi omorât. Impulsurile de voinţă sunt în legătură cu starea de sănătate şi de boală, cu forţa noastră de viaţă.

Gândurile nu pot fi văzute. Omul vede, de exemplu, un buchet de trandafiri mai întâi cu organele obişnuite ale percepţiei fizice. Când însă el se întoarce sau se depărtează îi rămâne imaginea obiectului. El nu mai vede obiectul, dar şi-l poate reprezenta. Viaţa de gânduri pe care o avem este, deci, ceva de natură suprasensibilă. Mişcările afective au un caracter suprasensibil şi mai pronunţat, iar impulsurile de voinţă, deşi se transformă în fapte, sunt şi ele, totuşi, suprasensibile. Dar, în acelaşi timp, ştim, luând în considerare tot ce am spus mai înainte, că viaţa noastră de gândire, care nu este impregnată de impulsurile de voinţă, nu are decât o slabă legătură cu noi. S-ar putea crede că cele spuse sunt contrazise de faptul că totuşi, a doua zi, reprezentările din ziua precedentă ne apar din nou în suflet, că oricum ne putem aduce aminte de ele. Da, chiar trebuie să ni le amintim. Trebuie să ne rememorăm reprezentările în mod suprasensibil.

În privinţa mişcărilor afective lucrurile stau altfel, ele sunt mai strâns legate de noi. Când ne ducem la odihnă cu un sentiment de remuşcare sau de regret, atunci dimineaţa, când ne trezim, vom constata că avem capul.greu, sau ceva asemănător. Când am trăit remuşcarea, a doua zi o vom resimţi sub formă de slăbiciune, de greutate sau de toropeală; dacă mergem la culcare cu un sentiment de bucurie, aceasta se va manifesta a doua zi sub formă de învigorare şi de bună dispoziţie. Nu avem nevoie să ne amintim mai întâi bucuria sau regetul, să reflectăm la ele, le simţim pur şi simplu în corpul nostru. Nu este necesar să ne aducem aminte tot ceea ce a fost; acesta este prezent şi a intrat în noi în timpul somnului, a vieţuit cu noi. Stările noastre afective sunt legate de făptura noastră etemă mai strâns, mai intens decât gândurile noastre.

Cel care este capabil să-şi observe impulsurile de voinţă simte că acestea sunt pur şi simplu din nou prezente. Ele sunt permanent prezente. Se poate întâmpla ca în momentul când ne trezim să remarcăm faptul că în clipa aceea retrăim într-un anumit sens, în mod nemijlocit, ceea ce în ziua precedentă am resimţit ca o bucurie de a trăi datorită impulsurilor morale bune pe care le-am avut. Într-adevăr, nimic nu ne face mai vioi decât impulsurile voluntare pozitive pe care le-am lăsat să străbată prin sufletul nostru în ziua precedentă. Din această cauză, se poate spune că ceea ce numim impulsuri de voinţă este legat în modul cel mai intim de existenţa noastră.

Cele trei elemente care compun viaţa noastră sufletească sunt, aşadar, diferite unele de altele, şi dacă luăm în considerare aceste diferenţe din punctul de vedere al ştiinţei oculte, vom înţelege că se poate susţine că prin gândurile noastre, care sunt fără îndoială de natură suprasensibilă, suntem în legătură cu lumea suprasensibilă, că prin mişcările sau stările afective suntem în legătură cu o altă lume suprasensibilă, iar prin impulsurile de voinţă ne aflăm în legătură cu încă o altă lume suprasensibilă, şi mai strâns legată de fiinţa noastră adevărată. Iată de ce putem spune: Când percepem prin simţuri lumea exterioară, luăm cunoştinţă de ce se află în lumea fizică. Când ne formăm reprezentări, acestea revelează o viaţă de gândire şi stau în legătură cu lumea astrală; mişcările afective ne aduc în legătură cu ceea ce putem numi lumea cerească sau Devachanul inferior, iar lumea impulsurilor morale ne pune în legătură cu Devachanul superior sau lumea înţelepciunii. Omul este, în felul acesta, în relaţie cu trei lumi prin gândire, simţire şi impulsuri de voinţă. În măsura în care omul aparţine de lumea astrală, el îşi poate purta gândurile în lumea astrală, stările sau mişcările afective pot fi purtate în lumea devachanică, iar în lumea cerească superioară îşi poate duce tot ceea ce are în sufletul său ca impuls de voinţă.

Judecând lucrurile în felul acesta, vom vedea cât de îndreptăţită este ştiinţa ocultă să vorbească de existenţa a trei lumi. Şi dacă ţinem seama de aceasta, vom privi lumea morală cu totul altfel, căci prin lumea impulsurilor de voinţă pozitive noi suntem în legătură cu lumea cea mai de sus, dintre cele trei, în care poate pătrunde entitatea umană.

Viaţa noastră de gândire obişnuită pătrunde numai până în lumea astrală. Putem să avem gânduri pline de spirit, dacă ele nu sunt pătrunse de sentimente nu ajung mai departe de lumea astrală, pentru celelalte lumi aceste gânduri nu au nici o importanţă. Veţi înţelege astfel, fireşte, de ce se spune despre ştiinţa obişnuită, despre ştiinţa lumii exterioare, acea ştiinţă seacă şi prozaică: Nici un om nu poate, printr-o gândire lipsită de efluvii afective, să spună ceva despre alte lumi decât despre cea astrală. În mod obişnuit, gândirea unui cercetător ştiinţific, fie chimist, fie matematician, nu poate merge mai departe de suprafaţa lucrurilor, întrucât îi lipseşte mişcarea afectivă pentru cercetarea lui. Da, cercetării ştiinţifice i se pretinde, în mod categoric, să procedeze în acest mod, adică fără efuziuni sentimentale, şi de aceea nu poate pătrunde dincolo de lumea astrală.

Abia când gândirea cercetătorului este asociată cu sentimentele de entuziasm sau poate de repulsie apare posibilitatea să se înalţe până în lumea devachanică. Numai când în gândire şi în reprezentări intervin mişcări afective, când simţim că un lucru este bun iar altul rău ataşăm gândurilor acel element care le poate purta spre lumea cerească. Numai atunci putem pătrunde cu privirea în realităţile profunde ale existenţei. Dacă dorim să înţelegem ceva despre lumea devachanică, nici o teorie nu ne poate ajuta. În direcţia aceasta primim ajutor numai dacă ne asociem gândurile cu stări afective. Gândirea singură ne aduce în contact numai cu lumea astrală. Când cineva stabileşte, de exemplu, relaţiile geometrice dintr-un triunghi, aceasta nu îl ajută decât să ia contact cu lumea astrală. Dar dacă acel cineva priveşte triunghiul ca pe un simbol în care vede ceea ce se referă la participarea omului la cele trei lumi, la alcătuirea sa tripartită ş.a.m.d., atunci el poate urca şi mai sus. Cine simte că simbolurile reprezintă expresia forţelor sufleteşti, cine îşi imprimă aceste gânduri în sensibilitatea sa, şi cine implică sentimente şi în ceea ce mai înainte era doar cunoaştere, acela îşi pune gândirea în legătură cu Devachanul. De aceea, atunci când medităm, să resimţim cu toată puterea ceea ce ne este dat, căci numai aşa ajungem să avem legătură cu lumea devachanică. Actuala ştiinţă lipsită de sensibilitate, oricât de perspicace ar fi ea, nu poate pune pe om în legătură decât cu lumea astrală.

Arta, muzica, pictura etc., dimpotrivă, introduc pe om în lumea Devachanului inferior. S-ar putea obiecta: Dacă lucrurile stau astfel încât efluviile afective ne conduc în Devachanul inferior, atunci impulsivităţile, pasiunile, instinctele ar putea face acelaşi lucru. Desigur, asta şi fac. Dar aceasta este numai o dovadă că suntem mai strâns legaţi de sentimentele noastre decât de gânduri. Simpatiile noastre pot fi legate şi de natura noastră inferioară, iar prin impulsuri şi instincte este activată viaţa afectivă şi aceasta ne duce spre Devachanul inferior. În timp ce, dacă am avut o gândire falsă, eronată, aceasta se lichidează, ca să spunem aşa, în Kamaloka, ceea ce am dezvoltat în noi ca mişcări afective ne însoţeşte până în lumea Devachanului şi ni se impregnează până la o nouă incarnare, astfel încât ajunge să se exprime în karma noastră. Prin viaţa noastră afectivă, în măsura în care aceasta poate avea un aspect dublu, noi ne ridicăm în lumea Devachanului sau o pângărim.

Dimpotrivă, prin impulsurile de voinţă, care sunt morale sau imorale, noi vom fi în legătură cu lumea superioară, cu care, de asemenea, putem fi în consonanţă sau o putem ofensa, ceea ce va trebui să rezolvăm în karma noastră. Când un om este atât de rău şi de decăzut încât prin impulsurile sale negative stabileşte o asemenea legătură cu lumea superioară încât aceasta din urmă este grav lezată, el este izgonit. Dar impulsul trebuie să plece, totuşi, din lumea de sus. Întreaga importanţă a vieţii morale ne apare în întreaga sa măreţie, dacă privim lucrurile în acest sens.

Din lumile cu care omul stă într-o relaţie atât de strânsă, prin natura sa sufletească tripartită, dar şi prin natura sa fizică, din aceste lumi pornesc acele forţe care pot conduce pe om prin lume. Cu alte cuvinte, când observăm un obiect aparţinând lumii fizice, acest lucru se întâmplă numai datorită faptului că avem ochi pentru a-l vedea. Prin aceasta, omul stă în legătură cu lumea fizică; prin faptul că dezvoltă în el o viaţă a gândurilor este în legătură cu lumea astrală, prin sentimentele pe care le dezvoltă este în legătură cu lumea Devachanului, iar prin moralitatea sa, cu lumea Devachanului superior.

Patru lumi
Participarea omului
Devachanul superior
Voinţă: impulsuri morale
Devachanul inferior
Sentiment: idealuri estetice
Lumea astrală
Gând: natură eterică
Lumea fizică
Corporalitate: natură fizică-materială

Omul are patru relaţii, cu patru lumi diferite. Aceasta nu înseamnă însă nimic altceva decât faptul că el are relaţii cu entităţile acestor lumi. Din acest punet de vedere este interesant să considerăm evoluţia omenirii purtându-ne privirea în trecutul, prezentul şi viitorul imediat.

Din lumile pe care le-am prezentat pornesc forţe care pătrund în viaţa noastră. Trebuie să menţionăm în primul rând că în perioada dinaintea noastră oamenii erau îndrumaţi, de preferinţă, erau structuraţi pentru a fi influenţaţi mai ales de lumea fizică, pentru a primi impulsuri din lumea fizică. Aceasta se întâmpla în epoca anterioară, în epoca de cultură greco-romană. În această epocă a acţionat şi Hristos pe Pământ, într-un corp fizic. Întrucât omul era evident predispus ca asupra sa să acţioneze forţele care proveneau din lumea fizică, Hristos a trebuit să apară în planul fizic.

În prezent, trăim într-o epocă în care în mod precumpănitor se dezvoltă gândirea, când omul primeşte impulsuri din lumea gândurilor, din lumea astrală. Acest lucru este evident în istoria exterioară. În epoca anterioară, precreştină, abia dacă se poate vorbi de filosofi, cel mult se poate vorbi de o pregătire a gândirii în epoca precreştină, şi de aceea istoria filosofiei începe cu Thales. Abia după epoca culturală greco-romană apare gândirea ştiinţifică. Gândirea intelectualistă apare doar în secolul al XVI-lea. De aici şi marele progres al ştiinţelor naturale, care elimină orice afectivitate din activitatea de gândire. Şi dacă acum, în vremea noastră, ştiinţa este atât de apreciată, aceasta se datorează faptului că gândirea nu este deloc impregnată cu stări afective. Ştiinţa noastră este lipsită de afectivitate şi îşi caută utilitatea în eliminarea oricărei simţiri. Vai de cel care ar dori să simtă ceva faţă de experienţele pe care le face în laborator! Aceasta este caracteristica epocii noastre, care pune omul cel mult în legătură cu planul astral.

Epoca următoare, care va veni după a noastră, va fi deja mai spiritualizată. Atunci simţirea va vorbi împreună şi cu ştiinţa. Dacă cineva va voi să treacă un examen pentru a fi admis să lucreze în domeniul ştiinţei, va fi necesar să poată simţi lumina care se află în spatele tuturor lucrurilor şi lumea spirituală care face posibilă orice existenţă. Criteriul de apreciere a unei lucrări ştiinţifice va consta în urmărirea capacităţii omului de a dezvolta o afectivitate suficientă, în caz contrar, va cădea la examen. Poţi să ai o cantitate de cunoştinţe oricât de mare, dacă nu ai şi sentimente adecvate nu poţi lua examenul. Ceea ce spun acum poate să sune foarte curios, dar lucrurile stau exact aşa şi masa de laborator pentru experienţe se va transforma în altar, în faţa căruia examinarea unui candidat va consta în a se verifica dacă la o experienţă de descompunere a apei în hidrogen şi oxigen sunt dezvoltate şi sentimentele care să corespundă cu ceea ce zeii resimt când are loc fenomenul. Omul va primi atunci impulsuri prin legătura strânsă pe care o va avea cu Devachanul inferior.

Urmează, apoi, o altă epocă, ultima înainte de viitoarea mare catastrofă prin care va trece Pământul, când omul, prin impulsurile sale de voinţă, va fi în legătură cu lumea superioară, când pe Pământ va avea valoare numai ceea ce este moral. Atunci nu vor sta pe primul loc nici eficienţa exterioară, nici intelectul, nici afectivitatea, ci impulsurile de voinţă. Nu abilitatea omului va fi hotărâtoare, ci calităţile sale morale. Din această cauză, când omenirea va ajunge la acel moment, ea va fi atins epoca morală când se va afla într-un raport special cu lumea Devachanului inferior.

În cursul evoluţiei se trezesc în om tot mai mult forţe de iubire, din care el îşi poate obţine cunoştinţele, stimulările şi activităţile sale.

În timp ce în trecut, în vremea când Hristos a coborât pe Pământ într-un corp fizic, oamenii nu l-ar fi putut percepe altfel decât într-un corp fizic, în epoca noastră încep să se trezească în om, în mod efectiv, forţe care îl vor face apt să vadă pe Hristos nu în corp fizic, ci într-o formă de natură eterică prezentă în planul astral. Deja în secolul nostru, începând cam din anii '30 şi apoi din ce în ce mai mult, până către mijlocul secolului, un mare număr de oameni îl vor percepe pe Hristos în forma sa eterică. Acesta va fi marele progres faţă de epoca anterioară, când oamenii nu aveau încă maturitatea să vadă pe Hristos sub această formă. Se explică astfel cuvintele din Evanghelie: Hristos va veni pe nori – ceea ce înseamnă că va apărea ca formă eterică pe planul astral*. Trebuie însă să subliniem că în epoca noastră el nu va putea fi privit decât în corp eteric. Cel care ar putea crede că Hristos va apărea din nou într-un corp fizic uită de progresul realizat de forţele umane. Este o eroare să se creadă că un eveniment aşa cum a fost apariţia lui Hristos în corp fizic s-ar putea repeta în acelaşi mod în care s-a petrecut deja, odinioară.

* Matei 24.30: „Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer şi atunci vor plânge toate seminţiile Pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare.“
Marcu 13.26: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe noii cerului cu putere şi cu slavă.“
Luca 21.27: „... şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi slavă multă“. (Nota trad.)

Evenimentul care va avea loc în viitor este de aşa natură, încât oamenii vor vedea pe Hristos în planul astral sub o formă eterică; cei care atunci vor trăi în plan fizic şi vor ti primit învăţătura dată de ştiinţa spirituală îl vor percepe, dar cei care nu vor mai fi în viaţă, dar care totuşi s-au pregătit printr-o lucrare spirituală-ştiinţifică, aceia îl vor contempla totuşi în veşmântul său eteric, în perioada când se vor afla între moarte şi o nouă naştere. Dar vor exista şi oameni care nu vor mai reuşi să-L contemple în corp eteric. Cei care au dispreţuit ştiinţa spirituală nu îl vor putea percepe, ci vor trebui să aştepte până la o nouă incarnare, când vor avea ocazia din nou să se consacre cunoaşterii spirituale, pentru a se putea pregăti să înţeleagă cele ce se vor întâmpla. Acest lucru nu va depinde atunci de faptul că oamenii care trăiesc în planul fizic au studiat sau nu ştiinţa spirituală, numai că pentru cei care nu au studiat ştiinţa spirituală apariţia lui Hristos va fi o remuşcare, un chin, în timp ce aceia care s-au străduit să obţină cunoaşterea spirituală în incarnarea precedentă vor avea o deplină înţelegere a acestui eveniment; vor înţelege ceea ce văd.

Va urma apoi o perioadă când se vor trezi în om forţe şi mai elevate. Va fi perioada când Hristos se va revela sub o formă şi mai subtilă, într-o formă astrală, în lumea Devachanului inferior. Ultima epocă, a impulsurilor morale, va fi aceea când oamenii care vor fi străbătut celelalte trepte vor vedea pe Hristos în întreaga sa strălucire, ca formă a celui mai mare Eu, ca Eu-Sine spiritualizat, ca marele Învăţător al evoluţiei umane, în Devachanul superior.

Succesiunea faptelor este deci aceasta: în epoca culturală greco-romană, Hristos apare pe planul fizic, în epoca noastră, în formă eterică pe planul astral, în epoca următoare, în formă astrală în planul Devachanului inferior, iar în epoca moralităţii*, ca prototip, ca ideal suprem al marelui Eu.

* A şaptea – şi ultima – epocă culturală postatlanteană. (Nota trad.)

Acum, ne putem pune întrebarea: La ce serveşte propriu-zis ştiinţa spirituală? Ea există pentru ca un număr suficient de mare de oameni să fie pregătiţi în momentul când acest eveniment se va produce. În prezent, ştiinţa spirituală lucrează deja pentru ca oamenii să intre într-un mod corect în legătură cu lumile superioace, pentru ca ei să pătrundă în mod corect în planurile eteric-astral, în domeniul esteticului – Devachanul inferior, în domeniul moralului – Devachanul-superior. În epoca noastră, mişcarea spirituală-ştiinţifică este cea care în mod special urmăreşte ca omul să poată realiza în impulsurile sale morale o relaţie justă cu Hristos.

Următoarele trei milenii vor fi consacrate scopului de a face ca apariţia lui Hristos în lumea eterică să fie perceptibilă oamenilor. Numai celor care sunt legaţi întru totul afectiv de materialism acest eveniment le va fi inaccesibil. Poti gândi materialist fie acordând valoare numai materiei, contestând totodată tot ce este spiritual, fie coborând spiritualul la nivelul materiei. Un om este materialist şi prin faptul că valorifică spiritualul numai îmbrăcându-l într-o haină materialistă. Există şi teosofi care sunt, de fapt, materialişti. Este vorba de aceia care cred că omenirea este condamnată să vadă încă o dată pe Hristos în formă fizică. Nu înseamnă că dacă eşti teosof nu poti fi materialist, ci nu eşti materialist dacă înţelegi că lumile superioare există cu adevărat; chiar dacă nu le poţi percepe într-o manifestare sensibilă, trebuie să te înalţi spre ele pentru aceasta.

Dacă aducem în faţa sufletului toate aceste considerente, putem spune: Hristos este adevăratul impuls moral, impregnând umanitatea cu forţă morală. Impulsul lui Hristos este forţă şi viaţă, este forța morală care străbate umanitatea. Dar această forţă morală trebuie înţeleasă. Exact acum, în epoca noastră, este necesar să fie anunţat Hristos. Din această cauză şi antroposofia are această misiune de a vesti pe Hristos în forma sa eterică.

Înainte ca Hristos să apară pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota a fost pregătită învăţătura despre Hristos. Şi atunci a fost anunţată venirea lui Hristos într-o formă fizică. Cel mai de seamă premergător şi crainic a fost Jeshu ben Pandira, cam cu o sută de ani înainte de Hristos. El însuşi purta numele de Iisus (Jeshu) şi pentru a se deosebi de Iisus Hristos a fost numit Iisus fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira. El a trăit aproximativ cu un secol înaintea erei noastre. Nu este nevoie să fii clarvăzător pentru a şti acest fapt, căci se află consemnat în scrierile rabinice şi numele său a provocat o confuzie între el şi Iisus Hristos. Jeshu ben Pandira a fost ucis cu pietre şi apoi spânzurat pe braţele unei cruci. Iisus din Nazaret a fost crucificat direct.

Cine a fost Jeshu ben Pandira? El este o mare inividualitate, care încă din vremea lui Buddha – deci cu şase sute de ani înaintea erei noastre – s-a incarnat fără întrerupere aproape la fiecare o sută de ani, având ca misiune să ajute omenirea să meargă înainte. Pentru a-l înţelege, suntem nevoiţi să ne întoarcem la entitatea lui Buddha. Se ştie că Buddha a trăit ca fiu al unui rege din casa regală Sakia, cu cinci secole şi jumătate înainte de era noastră. Individualitatea care a devenit atunci Buddha nu mai fusese anterior un Buddha: Buddha, fiul de rege, care a dat omenirii doctrina milei, la naştere nu avea încă demnitatea de Buddha. Buddha nu este o individualitate, Buddha este o demnitate. Buddha, fiul regelui, s-a născut ca Bodhisattva şi s-a înălţat la demnitatea de Buddha în al douăzeci şi nouălea an din viaţa sa, când se afla cufundat în meditaţie sub arborele Bodhi şi a adus doctrina milei din înălţimi spirituale jos, în lumea fizică. Înainte de acest moment, el fusese un Bodhisattva, aşa cum fusese şi în incarnările sale anterioare, şi a devenit Buddha abia atunci. Prin aceasta, se poate spune că rangul de Bodhisattva, respectiv de instructor al omenirii, în corp fizic, a rămas vacant în acel moment, pentru un anumit timp, urmând a fi ocupat din nou de un altul. Când acel Bodhisattva, incarnat atunci, s-a înălţat în al douăzeci şi nouălea an al vieţii la demnitatea de Buddha, rangul de Bodhisattva a trecut imediat într-o altă individualitate, respectiv urmaşul lui Bodhisattva care a devenit Buddha. Deci, urmaşul acelui Bodhisattva care a devenit Gautama Buddha este aceeaşi individualitate care cu o sută de ani înainte de Hristos s-a incarnat ca Jeshu ben Pandira, devenind totodată un vestitor al lui Hristos în corp fizic.

În momentul de faţă el este Bodhisattva, îndrumător al omenirii, până când, după trei mii de ani, începând de acum înainte, el va promova şi va deveni, la rândul său, Buddha. Trebuie, aşadar, să treacă o perioadă de cinci mii de ani ca un Bodhisattva să devină Buddha. El, care de atunci s-a incarnat aproximativ la fiecare sută de ani, este în prezent deja incarnat şi va fi adevăratul vestitor al lui Hristos în veşmânt eteric, aşa cum la vremea respectivă l-a vestit pe Hristos venind în formă fizică. Mulţi dintre noi vor apuca ei înşişi să vadă că în anii treizeci ai acestui secol vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor contempla pe Hristos în veşmânt eteric. Ştiinţa spirituală este acum prezentă pentru a pregăti aceasta, şi fiecare ins care va colabora la opera ştiinţei spirituale participă la această pregătire.

Modul în care omenirea este îndrumată de cei care o călăuzesc şi în special de un Bodhisattva, care va deveni Maitreya Buddha, suferă modificări considerabile în decursul timpului. Felul în care se predă astăzi ştiinţa spirituală ar fi fost total nepotrivit în epoca greco-romană, nimeni nu ar fi înţeles atunci ceva. În acea epocă, Fiinţa lui Hristos a trebuit să reprezinte ţelul evoluţiei în forma perceptibilă fizic, căci numai aşa putea El să acţioneze atunci.

Cercetarea spirituală răspândeşte această învăţătură din ce în ce mai mult printre oameni şi oamenii vor înţelege din ce în ce mai mult sensul impulsului dat de Hristos, până ce însuşi Hristos va pătrunde în ea. Astăzi, vorbirea umană, cuvântul produs de laringe face posibilă lămurirea ţelului evoluţiei cu ajutorul conceptelor şi al reprezentărilor prin gândire şi totodată acţionează în sens benefic asupra sufletului, pentru a-l entuziasma şi înflăcăra privind idealurile morale şi estetice. În viitorul mai îndepărtat, limbajul actual va fi înlocuit prin impulsuri către acţiune, o modalitate mai puternică decât este posibil astăzi să se obţină numai prin vorbire. Limbajul, cuvântul rostit vor acţiona atunci, insuflând acestuia, cuvântului însuşi, forţe care vor face ca mişcările şi stările afective să treacă de la suflet la suflet, de la maestru la discipol, de la Bodhisattva către toţi cei care nu se vor îndepărta de el: limbajul va deveni purtător de mişcări afective estetice. Dar pentru aceasta este necesar să se ivească zorile unor timpuri noi. În epoca noastră, aceasta nu ar fi cu putinţă nici pentru Bodhisattva însuşi; el nu ar putea să exercite, cu ajutorul laringelui actual, o acţiune ca aceea ce va deveni posibilă în viitor.

În ultima epocă, cea dinaintea războiului tuturor împotriva tuturor, lucrurile se vor prezenta în aşa fel, încât, aşa cum astăzi limbajul este purtătorul gândurilor şi al reprezentărilor, iar ceva mai târziu al sentimentelor, atunci, în ultima epocă, limbajul va purta şi va transmite de la suflet la suflet moralitatea, impulsurile de voinţă morale. Laringele, aşa cum este constituit astăzi, nu poate produce încă asemenea cuvinte. Dar cândva va exista o atare forţă spirituală. Se vor rosti cuvinte cu ajutorul cărora omul va primi forţă morală.

La trei mii de ani după era noastră, acest Bodhisattva de care am vorbit mai înainte va deveni Buddha şi atunci doctrina sa se va revărsa nemijlocit în oameni – ca impulsuri. El este acela pe care cei vechi l-au prevestit, Maitreya Buddha, purtător şi aducător al Binelui. El va avea ca misiune să pregătească pe oameni, pentru ca ei să înteleagă ce este cu adevărat impulsul dat de Hristos. El are ca sarcină să îndrepte privirea oamenilor tot mai mult spre ceea ce se poate iubi şi să facă în aşa fel, încât tot ce este doar teorie să se alăture unui curent moral pe care îl va răspândi, astfel ca în final tot ceea ce omul are ca gândire să se transforme în moralitate. Şi în timp ce astăzi este încă foarte posibil ca cineva să fie foarte inteligent dar totodată imoral, ne vom îndrepta spre o epocă în care va fi imposibil ca omul să fie în acelaşi timp inteligent şi imoral.

Iată cum trebuie să înţelegem aceste lucruri: acei oameni care au rămas de o parte, care s-au opus evoluţiei vor ajunge să se războiască unii cu alţii. Chiar şi aceia care cultivă astăzi o inteligenţă rafinată, dacă în epocile următoare nu vor dezvolta în ei sensibilitatea şi moralitatea, nu vor avea nici un folos din inteligenţa lor. În epoca noastră, se dezvoltă într-adevăr o inteligenţă foarte evoluată. S-a atins chiar un punct culminant. Cine, însă, îşi dezvoltă acum inteligenţa, dar va lăsa să-i scape posibilitătile ulterioare ale evoluţiei, acela se va distruge el însuşi, tocmai datorită inteligenţei sale, care va acţiona atunci ca un foc interior mistuitor, care îl va arde şi îl va face atât de mic şi atât de slab, încât va deveni un fel de imbecil şi nu va mai putea întreprinde nimic. Atunci, în acea epocă în care impulsurile morale îşi vor fi atins punctul culminant, inteligenţa va fi ca un foc nimicitor. În timp ce astazi un om cu o inteligenţă lipsită de moralitate poate deveni primejdios, în viitor va fi pur şi simplu inofensiv. Sufletul va trebui să aibă din ce în ce mai mult forţe morale, şi ceva mai mult, o forţă morală cum astăzi omul nici nu şi-o poate imagina. Forţa şi moralitatea cea mai elevată vor fi utile pentru a asimila impulsul lui Hristos, care va deveni în noi totodată forţă şi viaţă.

Vedem, deci, că ştiinţa spirituală are menirea de a introduce în oameni, încă de pe acum, germenul viitoarei sale evoluţii. Fireşte, este necesar ca şi în cadrul ştiinţei spirituale să se ţină seama de ceea ce trebuie avut în vedere în ansamblul formării lumii, cu alte cuvinte că pot apărea erori. Chiar şi cei care încă nu pot să pătrundă în lumile superioare pot examina şi vedea cu exactitate dacă ici şi colo lucrurile se prezintă în mod corect: în acest domeniu amănuntele trebuie să concorde. Vă rog să verificaţi tot ce vi se spune, fiecare din datele preluate din evoluţia în ansamblu a omului, fiecare fază din apariţia lui Hristos etc. şi veţi vedea că lucrurile se confirmă în mod reciproc. Aceasta este proba adevărului pe care o poate avea chiar şi acel om a cărui privire nu poate pătrunde încă în lumile superioare. Puteţi fi deplin liniştiţi: pentru acela care vrea să controleze, învăţătura despre revenirea în spirit a lui Hristos este singura corectă.