Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


JESHU BEN PANDIRA – CEL CARE PREGĂTEȘTE ÎNŢELEGEREA
IMPULSULUI DAT DE HRISTOS. KARMA – CONŢINUT AL VIEŢII

A doua conferinţă

Leipzig, 5 noiembrie 1911

După ce ieri am vorbit despre alcătuirea tripartită pe care o are viaţa sufletească a omului (lumea de reprezentări sau lumea gândurilor, lumea stărilor afective şi lumea impulsurilor de voinţă), trebuie să ne intereseze discutarea următoarei problerne: Cum poate interveni autoeducarea pentru a putea lucra noi înşine în mod corespunzător la dezvoltarea şi formarea corectă a celor trei componente ale vieţii noastre sufleteşti. Pornind mai întâi de la viaţa noastră de voinţă, de la viaţa impulsurilor noastre de voinţă, ne întrebăm: Ce calităţi trebuie să dezvoltăm în mod deosebit, dacă vrem să influenţăm în mod favorabil viaţa noastră de voinţă?

O influenţă deosebit de favorabilă asupra vieţii noastre de voinţă o are o viaţă orientată în întreaga sa existenţă după o concepţie despre karma, s-ar mai putea spune o viaţă sufletească care se străduieşte să dezvolte ca trăsătură principală atitudinea de seninătate şi de acceptare a destinului. Şi cum s-ar putea dobândi în mod efectiv această acceptare, această linişte sufletească faţă de propriul destin decât făcând din karma un adevărat conţinut de viaţă?

Ce înseamnă să facem din karma un conţinut de viaţă adevărat? Înseamnă nu numai o teorie, ci să obţinem o conştientizare clară (atunci când ne loveşte o suferinţă proprie sau suferinţa altora, când primim o bucurie sau o lovitură gea a destinului) a faptului că într-un anumit sens, superior, noi înşine am prilejuit o lovitură dureroasă a destinului. Aceasta înseamnă să dezvoltăm în noi o asemenea stare de spirit, încât să primim o bucurie cu recunoştinţă, fiindu-ne totodată foarte clar faptul că în special faţă de o bucurie nu trebuie să ne pierdem firea, căci într-o anumită privinţă devine periculos ca o bucurie să ne altereze. Putem înţelege bucuria, dacă vrem să facem progrese, în felul următor: bucuria este, într-o mare măsură, ceva ce ţine de destinul nostru viitor şi nu de trecut. În cele mai multe cazuri, bucuria nu reprezintă un merit pentru fapte săvârşite în trecut. Dacă examinăm karma cu ajutorul metodelor oculte, constatăm, într-adevăr, că în cele mai multe cazuri bucuria pe care o trăim nu o merităm şi va trebui să o considerăm de aşa manieră, încât să o primim cu recunoştinţă, deoarece ne este dată de entităţi divine, fiind trimisă de zei; prin urmare, trebuie să ne spunem că bucuria pe care o avem astăzi trebuie să ne însufleţească pentru preluarea în noi a forţelor pe care ni le insuflă şi pentru folosirea acestor forţe în modul cel mai util. Trebuie să privim bucuria ca pe un fel de acont pentru viitor.

Dimpotrivă, când este vorba de o suferinţă, faptele săvârşite de noi au fost, în general, de aşa natură, încât o merităm, iar cauza o găsim întotdeauna în cursul vieţii actuale sau în cursul unei vieţi precedente. Şi apoi, trebuie să ne fie clar că în viaţa noastră exterioară nu ne-am comportat în mod corespunzător acestei stări de spirit karmice. În viaţa exterioară, de toate zilele, nu putem avea întotdeauna faţă de ceea ce ne provoacă suferinţa acea atitudine care să apară ca o supunere în faţa destinului. De cele mai multe ori nu înţelegem imediat legea destinului. Dar chiar dacă în exterior nu putem să ne comportăm aşa cum se cuvine, esenţial este să o facem în interiorul nostru.

Şi chiar dacă în exterior comportamentul nostru nu a fost corespunzător din punct de vedere karmic, în adâncul sufletului omul trebuie să-şi spună că, în fond, el însuşi a fost cauza tuturor suferinţelor. Să luăm un exemplu: să presupunem că cineva ne loveşte, ne bate cu un baston. În mod obişnuit, omul se întreabă în asemenea caz: Cine este cel care m-a lovit? Nimeni nu-şi răspunde: „Eu însumi sunt cel care lovesc. În foarte puţine cazuri oamenii îşi spun că ei înşişi s-au pedepsit. Şi totuşi realitatea este că noi înşine am ridicat bastonul împotriva unui om, în trecut. Da, dumneavoastră înşivă sunteţi cel care ridicaţi acum bastonul. Când avem de trecut un obstacol, acesta este efectul karmei. Dacă cineva este pornit împotriva noastră, acest lucru se întâmplă datorită karmei. Noi înşine suntem cei care am provocat, cândva, ceea ce acum ni se întâmplă ca o nenorocire. În felul acesta ajungem la o înţelegere corectă a vieţii noastre, la o dezvoltare a propriei noastre fiinţe, atunci când ne spunem: Tot ce ni se întâmplă provine chiar de la noi înşine. Fapta noastră din trecut îgi găseşte împlinirea în exterior, chiar dacă pare că altcineva o săvârşeşte.

Când reuşim să dezvoltăm o asemenea manieră de a privi lucrurile, seninătatea sufletească şi acceptarea destinului propriu vor fortifica în toate cazurile voinţa. Seninătatea sufletească ne va da întotdeauna tărie în faţa vieţii, niciodată nu ne va slăbi. Mânia şi nerăbdarea ne slăbesc. Vom fi însă tari dacă vom rămâne senini faţă de orice întâmplare. Dimpotrivă, dacă vom cârti sau ne vom ridica împotriva soartei, vom avea o voinţă din ce în ce mai slabă.

În această privinţă, trebuie să privim tot ce constituie pentru noi destin într-o perspectivă largă. Trebuie să ne reprezentăm destinul propriu în aşa fel, încât să considerăm, de exemplu, că aparţine destinului omului de a dezvolta la o anumită vârstă o forţă sau alta. În acest sens, se fac adesea greşeli în educaţia copilului. Karma atinge prin aceasta şi problema educaţiei, căci educaţia este destin, karma omului în tinereţe.

Noi slăbim voinţa unui om când îi pretindem, de exemplu, să înveţe sau să întreprindă ceva pentru care capacităţile sale nu sunt încă potrivite. În materie de educaţie, trebuie să fim bine lămuriţi asupra a ceea ce corespunde, pentru karma generală a umanităţii, fiecărei vârste, în aşa fel încât să facem ceea ce este corect. Un mod de a proceda greşit este un atac împotriva destinului, împotriva legilor sale şi va atrage o puternică slăbire a voinţei. Nu este posibil să discutăm acum cum slăbirea voinţei este strâns legată de trezirea precoce a pasiunilor şi a senzualităţii. În mod particular, se trezesc precoce instinctele, poftele şi pasiunile care sunt supuse acestei legi. O declanşare precoce a unor manifestări care ţin de organele corporale este împotriva destinului. Tot ceea ce se împotriveşte karmei generale a umanităţii, toate faptele care contravin naturii sunt legate de slăbirea voinţei. Întrucât de multă vreme nu mai avem principii corecte în educaţie, există astăzi mulţi oameni care nu şi-au petrecut tinereţea aşa cum se cuvine. Dacă omenirea nu se decide să întreprindă ceea ce este de cea mai mare importanţă, adică să stabilească un sistem educaţional pentru tineret bazat pe principiile izvorâte din ştiinţa spirituală, va creşte o generaţie cu o voinţă din ce în ce mai slabă, şi aceasta nu numai în manifestările exterioare. Aceste aspecte intervin foarte profund în viaţa omului. Întrebaţi un număr cât mai mare de persoane cum şi-au ales profesia. Vă veţi convinge că, de cele mai multe ori, răspunsul primit este acesta: Ei bine, nu prea ştiu exact cum, am fost pur şi simplu împins de la spate. Acest sentiment de a te simţi împins către ceva, de a fi atras către ceva, de a nu te simţi mulţumit este, de asemenea, un simptom de slăbire a voinţei.

Dacă această slăbire a voinţei este provocată în modul pe care l-am arătat, atunci apar şi alte urmări pentru sufletul omului, mai ales când această slăbire a intervenit ca urmare a faptului că în copilărie am avut trăirea unor stări de spaimă, de frică sau disperare. Devine din ce în ce mai necesar ca oamenii să deprindă o înţelegere temeinică a acestor legi stricte, pentru a depăşi stările de disperare, căci exact starea de disperare este aceea de care trebuie să ţinem seama, atunci când nu ne comportăm conform cunoaşterii spirituale.

O concepţie despre lume orientată materialist sau monist nu poate menţine o voinţă puternică decât cel mult timp de două generaţii. Materialismul poate aduce satisfacţii numai două generaţii: prima generaţie, care l-a instaurat, apoi a doua, cea a discipolilor care l-au asimilat. Acesta este caracterul specific al concepţiei materialiste şi moniste despre lume, şi anume că acela care lucrează într-un laborator sau într-un atelier, care pune el însuşi bazele unei concepţii ale cărei forţe sunt pe deplin solicitate şi folosite de ceea ce el edifică în sufletul său, numai acela are o deplină satisfacţie în sinea lui. Dacă doar aderă la toate acestea sau preia materialismul gata conturat, nu va ajunge niciodată la acea satisfacţie interioară, şi ca urmare disperarea va acţiona din nou asupra voinţei, ducând în cele din urmă la slăbirea acesteia. O slăbire a voinţei, oameni lipsiţi de energie, iată rezultatul final al acestei concepţii.

Al doilea din cele trei aspecte ale vieţii suprasensibile, despre care am vorbit ieri, îl formează mişcările sau stările afective. Ce acţionează în mod favorabil asupra mişcărilor afective?

Când ne străduim cât mai mult posibil să dobândim un simţ deosebit pentru atenţie, o mare capacitate de atenţie pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru – şi să nu credeţi că această capacitate ar fi deosebit de răspândită sau deosebit de puternică la oameni –, atunci ea ne poate fi foarte utilă. Nu pot decât să revin mereu la un anumit fapt. Într-o ţară, s-a modificat la un moment dat modul de organizare a examenului de capacitate pentru învăţători şi din această cauză a fost nevoie ca toţi învăţătorii să dea încă o dată examenul. Examinatorul avea de testat atât învăţători tineri, cât şi învăţători în vârstă. Cei tineri puteau fi examinati din materia pe care tocmai o studiaseră la seminar. Cum trebuia însă să-i examineze pe cei mai vârstnici? Examinatorul s-a hotărât să nu-i întrebe pe aceştia decât despre ceea ce ei înşişi predaseră, an de an, la clasele lor şi s-a constatat cu această ocazie că mulţi dintre cei examinaţi nu aveau nici o idee despre ceea ce ei înşişi predaseră!

Această stare de atenţie, de urmărire cu viu interes a acelor întâmplări care se petrec în jurul nostru, are o deosebită importanţă pentru dezvoltarea, pentru cultivarea mişcărilor noastre afective. Într-un anumit fel, mişcările afective, ca de altfel, tot ce ţine de suflet, sunt legate de impulsurile de voinţă şi dacă influenţăm într-un sens nefavorabil viaţa noastră afectivă vom avea şi asupra impulsurilor de voinţă tot o influenţă nefavorabilă. Mişcările sau stările afective pot fi cultivate într-un sens bun dacă faţă de sentimentele şi pasiunile noastre ne plasăm sub legile karmei şi luăm karma drept călăuză. Toate acestea le găsim în lumea din jurul nostru. Le găsim, de exemplu, când cineva face contrarul a ceea ce ne aşteptăm. Atunci trebuie să ne spunem: Ei bine, da, cutare face aceasta! Dar putem să ne şi înfuriem şi să devenim violenţi; aceasta ar fi un semn de slăbiciune a voinţei. Furia, mânia iată ce ne face să batem în retragere în ce priveşte atât sensibilitatea, cât şi voinţa, iar influenţa lor merge şi mai departe, cum vom vedea imediat. Mânia este ceva ce omul nu poate stăpâni la început absolut deloc. Numai în mod treptat el poate să facă acest lucru; să piardă tentaţia de a se mânia. Aceasta se deprinde cu încetul şi omul trebuie să fie foarte răbdător cu sine însuşi. Celui ce crede că ar putea să reuşească dintr-o dată i-aş putea replica repetându-i povestea acelui profesor care avea o grijă deosebită să-şi educe elevii în a se vindeca de izbucnirile de mânie. Şi când, după eforturi constante în această direcţie, şi-a dat seama că un elev încă se mai mânia uneori, el însuşi s-a înfuriat şi a aruncat cu călimara în capul copilului. Acela care trece prin asemenea situaţii ar trebui să se consacre multe, foarte multe săptămâni pentru a reflecta ce înseamnă karma.

Semnificaţia acestor lucruri nu o vom putea conştientiza decât dacă, cu acest prilej, privim ceva mai adânc în viaţa sufletească a omului. Aceasta are doi poli, viaţa de voinţă, pe de o parte, şi viaţa de gândire sau de reprezentare, pe de altă parte. Între aceşti doi poli se situează ceea ce am numit mişcările afective. Or, noi ştim că viaţa umană alternează între starea de somn şi cea de veghe. În timp ce omul se află în starea de veghe, este deosebit de activă viaţa de reprezentări şi de gânduri. De faptul că în acest timp voinţa nu este efectiv trează fiecare îşi poate da seama, dacă este atent cum se formează propriu-zis impulsul de voinţă. Mai întâi trebuie să avem un gând, o reprezentare, şi numai după aceea apare voinţa din profunzimile sufletului. Gândirea cheamă impulsurile de voinţă. Când omul este treaz, el este treaz nu cu voinţa, ci cu gândirea.

Ştiinţa ocultă ne învaţă că atunci când dormim totul este invers: voinţa este trează şi foarte activă, iar gândirea inactivă. Acest fapt omul nu îl poate sesiza când este în stare normală, pentru simplul motiv că el nu ştie, nu cunoaşte decât cu ajutorul gândirii, iar aceasta, în stare de somn, doarme. Astfel că el nu-şi dă seama că voinţa este activă. Când un om reuşeşte să atingă starea de clarvedere şi pătrunde în lumea reprezentărilor imaginative, el observă că voinţa se trezeşte în momentul când gândirea adoarme. Şi atunci, în imaginile pe care le percepe, se strecoară voinţa şi le trezeşte. Imaginile sunt ţesute prin voinţă, astfel încât atunci gândurile dorm, iar voinţa este trează.

Dar această stare de veghe a voinţei este legată de ansamblul fiinţei umane într-un mod cu totul diferit decât este gândirea noastră. După cum omul este activ sau nu, este sănătos sau bolnav, după cum cultivă în sine seninătatea, calmul sau, dimpotrivă, este irascibil, la fel este şi voinţa, o voinţă sănătoasă sau o voinţă bolnavă. Şi după cum o voinţă este sănătoasă sau bolnavă, în aceeaşi măsură ea acţionează în timpul nopţii la starea noastră de vitalitate, până la nivelul corpului fizic. Este o mare diferenţă dacă omul, în timpul zilei, cultivă calmul şi acceptă cu seninătate destinul, pregătindu-şi prin aceasta voinţa de aşa manieră, încât aceasta să emane o căldură sufletească agreabilă şi un sentiment de bunăstare sau dacă dezvoltă mânie. Această stare nesănătoasă a voinţei se revarsă în corp noaptea, în timpul somnului, şi este cauza principală a numeroase forme de boală, care se manifestă în corpul fizic mult mai târziu, după ani, după zeci de ani chiar, boli a căror cauză este căutată fără a fi găsită, pentru că adevăratele consecinţe apar sub formă de boală abia după ani sau decenii. Numai cine are posibilitatea să urmărească o persoană perioade mari de timp poate să vadă legătura dintre stările sufleteşti şi bolile corpului fizic, în modul la care ne-am referit. Aşadar, voinţa trebuie educătă şi în sensul vindecării fizice.

De asemenea, putem influenţa, printr-o atitudine de seninătate şi de acceptare a karmei, şi mişcările afective, pentru ca ele să acţioneze în sens binefăcător până la nivelul organismului fizic. Dimpotrivă, nu îi dăunăm cu nimic mai mult decât prin stările de apatie, de lipsă de interes faţă de tot ce este în jurul nostru. Nesimţirea, apatia se răspândesc din ce în ce mai mult, sunt o trăsătură care în final este cauza pentru care atât de puţini oameni se interesează de problemele spirituale. Se poate crede că raţiuni obiective ar conduce la acceptarea unei concepţii materialiste, numai că nu există prea multe temeiuri obiective pentru o concepţie materialistă asupra vieţii. Nu, cauza este nesimţirea, apatia, nimeni nu poate fi materialist fără a fi şi indiferent faţă de lumea înconjurătoare. Este vorba de lipsa de interes faţă de lumea înconjurătoare. Celui care observă lumea înconjurătoare cu viu interes îi apare de pretutindeni deplina concordanţă cu ceea ce oferă cunoaşterea spirituală. Indiferenţa înăbuşe însă mişcările afective şi duce la slăbirea voinţei.

O importanţă deosebită are şi ceea ce numim încăpăţânare, o atitudine care te menţine rigid faţă de cutare sau cutare problemă. Mişcările afective nesănătoase pot duce, de asemenea, la încăpăţânare. Adesea, aceste lucruri sunt ca şi şarpele care îşi muşcă singur coada. Tot ceea ce am spus anterior poate fi provocat şi de încăpăţânare. Chiar şi oamenii care trec prin viaţă foarte neatenţi pot fi, în acelaşi timp, foarte încăpăţânaţi. Se vede adesea cum unii oameni cu o voinţă foarte slabă au reuşit să impună ceea ce voiau exact acolo unde nu ne-am fi aşteptat, dar slăbirea voinţei se accentuează tocmai prin aceasta, dacă nu încercăm să combatem încăpăţânarea. Tocmai printre persoanele cu o voinţă slabă găsim mai multă îndărătnicie. Dacă, dimpotrivă, ne străduim să nu dezvoltăm încăpăţânarea, ci să o evităm, vom observa atunci, de fiecare dată, că am reuşit să ameliorăm mişcările afective şi prin aceasta să fortificăm voinţa. De fiecare dată când simţim că încăpăţânarea pune stăpânire pe noi dar reuşim să nu-i cedăm, devenim mai puternici în faţa vieţii. Dacă reuşim în mod sistematic să depăşim acest defect, să combatem încăpăţânarea, vom putea remarca efectele sub forma unui sentiment de mulţumire. Merită subliniată mai ales dezvoltarea mişcărilor afective, care are loc ca urmare a combaterii încăpăţânării, a indiferenţei, a lipsei de interes. Interesul şi atenţia pentru tot ce se află în jurul nostru dezvoltă sensibilitatea şi voinţa. Indiferenţa şi încăpăţânarea produc rezultate contrare.

Pentru a defini o afectivitate sănătoasă ne folosim de cuvântul „perspicacitate“. Cineva este perspicace, sau isteţ, sau ingenios când îi vin în minte sensurile profunde ale lucrurilor. Copiii trebuie să se joace în aşa fel, încât să le fie pusă în mişcare fantezia, să le fie trezită activitatea sufletească, să fie puşi în situaţia de a gândi asupra jocului. Nu este bine să aşeze cuburile după un model dat; în felul acesta li se dezvoltă numai un simţ de pedanterie, nu ingeniozitatea. Ingeniozitatea se dezvoltă când lăsăm copiii să construiască singuri fel de fel de lucruri din nisip sau când îi ducem în pădure şi îi lăsăm să împletească mici coşuleţe din plante, sau îi îndemnăm să facă şi alte obiecte din materiale vegetale împletite. Acţiunile şi lucrurile care incită la inventivitate dezvoltă şi ingeniozitatea. Oricât de puţin s-ar crede, asemenea exerciţii de ingeniozitate generează linişte sufletească, armonie sufletească şi mulţumire în viaţă.

Vom acţiona, de asemenea, bine dacă, plimbându-ne cu un copil, îl lăsăm să facă ceea ce doreşte, fără a-l stânjeni, dacă nu devine prea obraznic. Când copilul realizează ceva, e bine să ne manifestăm bucuria şi să-l apreciem, să ne arătăm interesul, să nu fim nemulţumiţi sau indiferenti faţă de ceea ce copilul a făcut din inspiraţia sufletului său. Chiar şi atunci când îl învăţăm ceva, trebuie să apelăm la întâmplări şi lucruri din natură. Când copilul a crescut mai mare, e bine să evităm ca el să se ocupe cu dezlegări de jocuri sau cuvinte încrucişate din ziare şi reviste, care nu fac decât să cultive pedanteria. În schimb, observarea naturii cultivă exact contrarul a ceea ce ne oferă astăzi presa ca stimulent pentru dezvoltarea sensibilităţii. O sensibilitate calmă, armonioasă contribuie nu numai la sănătatea sufletească, ci şi la sănătatea trupească, chiar dacă uneori se interpun intervale mari de timp între cauză şi efect.

Trecem acum la al treilea aspect al vieţii suprasensibile, la gândire. În legătură cu aceasta, putem spune că noi o cultivăm, făcând-o să devină perspicace, mai ales prin dezvoltarea unor calităţi care, aparent, nu au legătură cu gândirea, cu lumea de reprezentări. Cu nimic nu dezvoltăm mai mult o gândire sănătoasă decât cu dăruire de sine, cu devotament şi judecată, nu prin exerciţii de logică, ci când observăm unul sau altul din fenomenele naturii şi pătrundem prin ele în secretele pe care le ascunde. Printr-o aplecare plină de interes, prin dăruire faţă de problemele pe care le pune natura şi omenirea, prin străduinţa de a înţelege oameni complicaţi, prin intensificarea atenţiei, aşa vom face ca gândirea să devină ageră. Ce înseamnă această dăruire pentru problemele vieţii? Înseamnă a încerca să le rezolvăm cu ajutorul gândirii şi al reprezentărilor. În această privinţă putem constata că dăruirea îmbinată cu inteligenţă acţionează ulterior în viaţă în modul cel mai favorabil.

Să luăm un caz din viaţă: un băieţel prezintă aspecte uimitoare ale spiritului de observaţie, de daruire, precum şi o capacitate de înţelegere şi judecată ieşite din comun. El spuse mamei sale: Ştii, când merg pe stradă şi văd oameni sau animale simt că ar trebui să pătrund în acei oameni şi animale. Am întâlnit o femeie săracă şi am intrat în ea, şi simţeam o mare durere, eram foarte nenorocit. Copilul nu cunoscuse până atunci mizeria acasă şi trăia în condiţii foarte bune. Apoi el continuă: Am intrat într-un cal, apoi într-un porc. El descrie această stare în mod foarte amănunţit şi din această cauză este stimulat, într-un mod extraordinar, să simtă milă şi să facă fapte deosebite, datorită acestei tendinţe de a simţi în el pe un altul. De unde provin toate acestea, această dilatare şi înţelegere a altor fiinţe? Dacă reflectăm asupra acestui caz, trebuie să mergem înapoi, către incarnări anterioare, când omul în cauză a cultivat în mod deosebit dăruirea de sine, acea aplecare atentă asupra lucrurilor, asupra tainei lucrurilor.

Nu trebuie însă să aşteptăm, până la următoarea incarnare, obţinerea efectelor produse de cultivarea devotamentului. Ele se exprimă chiar în cursul unei singure vieţi. Dacă în copilărie suntem îndrumaţi să dezvoltăm devotamentul, vom avea mai târziu, în viaţă, o gândire clară şi transparentă, în caz contrar, gândirea devine dispersată şi ilogică. Lucrurile acestea sunt de aşa natură, încât principiile cu adevărat spirituale ne fac să progresăm în viaţă.

Principii de educaţie cu adevărat spirituale nu au fost practicate decât foarte puţin în ultimele decenii, chiar aproape deloc. Iar acum vedem urmările. În prezent, o gândire inexactă este ceva extrem de răspândit. Faţă de viaţa teribil de ilogică a lumii, trăim un adevărat martiraj. Cine a dobândit o anumită clarvedere simte aceasta, şi nu în sensul că spune simplu „aceasta este just“, „aceasta nu este just“, ci resimte o adevărată suferinţă când se află în faţa unei gândiri ilogice şi simte o adevărată plăcere în faţa unei gândiri clare, transparente. Aceasta înseamnă că el a dobândit o sensibilitate faţă de asemenea aspecte şi, ca urmare, le poate distinge. Şi o dată ajuns la acest punct, facultatea de a decide şi de a le deosebi devine mult mai precisă. Apare atunci o judecată mult mai corectă faţă de adevăr şi de neadevăr. Faptul poate părea unora incredibil, dar aceasta este realitatea. Când unui clarvăzător i se spune ceva incorect, începe să simtă o suferinţă şi acesta este un indiciu că cele auzite sunt lipsite de logica, sunt nejuste. Gândirea ilogică este răspândită în prezent, într-o măsură foarte largă. Niciodată înainte gândirea ilogică nu era atât de răspândită ca în prezent, desi se face atâta caz de logică şi gândire. În acest sens vreau să dau un exemplu care poate părea putin răutăcios, dar este caracteristic pentru modul atât de lipsit de logică şi de interes în care trăim.

Călătoream, odată, de la Rostock la Berlin. În compartimentul în care mă aflam s-au mai urcat două persoane, o doamnă şi un domn. Eu şedeam într-un colt şi nu doream decât să observ. Domnul începu curând să se comporte într-un mod ciudat – şi trebuie să spun că părea un om educat: s-a întins pe canapea, după cinci minute s-a sculat din nou, apoi a început să ofteze, plin de durere. Întrucât, după toate aparenţele, doamna îl considera suferind, fu cuprinsă de milă şi a început imediat între ei o convorbire. Ea îi spuse că remarcase faptul că este suferind, că ea însăşi este bolnavă şi ştie ce înseamnă suferinţa, că are un coşulet în care se află tot felul de leacuri bune pentru suferinţele ei. Pot să vindece orice, spunea ea, căci am câte un leac pentru orice boală. Şi gândiţi-vă ce noroc am, continuă ea, vin tocmai din fundul Rusiei până aici, la Marea Baltică, unde vreau să mă odihnesc şi să fac ceva pentru suferinţa mea, dar când am sosit mi-am dat seama că am uitat acasă un medicament care mi-e foarte necesar. Acum trebuie să mă întorc, deci şi această speranţă a fost pierdută. Atunci domnul vorbi, la rândul său, despre suferinţele sale şi doamna îi prescrise pentru fiecare boală de care acesta spunea că suferă un medicament, iar el îi promise să respecte indicaţiile primite şi îşi notă cu grijă totul. Cred că erau unsprezece reţete diferite. Apoi doamna continuă, la rândul său, să enumere rând pe rând bolile de care suferea, iar el îi spuse că ştie tot ce trebuie făcut pentru a putea să le vindece, că împotriva unei boli se putea trata şi vindeca în cutare sanatoriu, împotriva alteia în altul. Ea îşi notă toate adresele, dar îşi exprimă temerea că fiind duminică la Berlin farmaciile puteau să fie închise. Înţelegerea era perfectă. Fiecare ştia totul despre maladiile celuilalt şi ce leacuri putea folosi, dar numai pentru sine nu cunoştea nici un remediu. Această ocazie a fost, pentru cele două persoane, de altfel cultivate, un prilej de a se scălda în marea de nonsens pe care o revărsaseră în această discuţie.

Asemenea aspecte trebuie să le avem mereu în atenţie când pretindem cunoaşterii de sine să conducă la înţelegerea lucrurilor. Trebuie să pretindem cunoaşterii de sine să dezvolte coerenţă în gândire, dar mai ales devotamentul pentru ce trebuie să facem. În suflet, toate aceste elemente acţionează împreună, O gândire care lucrează dispersat aduce pe om, chiar dacă după o perioadă mai lungă de timp, în situaţia de a deveni ursuz, morocănos, ipohondru şi nu-şi dă seama, adesea, unde trebuie căutată cauza. O cultivare mai puţin atentă a capacităţii de înţelegere şi de devotament şi interes ne face morocănoşi, pasivi, ipohondri. Ceea ce este deosebit de necesar pentru gândire, nu are, aparent, nici o legătură cu gândirea. Încăpăţânarea, egoismul acţionează asupra gândirii în mod distructiv. Toate trăsăturile de caracter legate de încăpăţânare şi egoism, cum ar fi ambiţia vanitoasă, toate aceste elemente care în aparenţă vizează altceva denaturează, de fapt, gândirea şi reacţionează în mod nefavorabil asupra stării noastre de spirit, asupra dispozţiiei noastre. De aceea, este absolut necesar să combatem atât încăpăţânarea, cât şi egoismul sau iubirea de sine; dimpotrivă, să cultivăm faţă de lumea din jur un anumit devotament, un anumit spirit de sacrificiu faţă de fiinţe. Devotamentul, abnegaţia faţă de lucrurile şi faptele cele mai insignifiante acţionează favorabil asupra gândirii şi a bunei noastre dispoziţii. De fapt, iubirea de sine şi egosimul se pedepsesc reciproc prin aceea că egoistul este tot mai nemulţumit, mai nefericit şi plânge mereu că nu i se dă ce i se cuvine. Când cineva are acest sentiment, ar trebui să se plaseze sub legea karmei şi când se simte nefericit să-şi pună întrebarea: Prin ce act de egoism am atras asupra mea această stare de insatisfacţie?

În felul acesta, putem să indicăm, cu exactitate, cum pot fi formate şi cum pot fi lezate cele trei componente ale vieţii noastre sufleteşti, şi acest lucru este foarte important. Vedem din aceste considerente că ştiinţa spirituală este ceva ce intervine adesea profund în viaţa noastră, deoarece observarea riguroasă a principiilor spirituale ne ajută să devenim propriul nostru educator şi acest lucru are pentru viaţă o importanţă covârşitoare, dar importanţa creşte din ce în ce mai mult, în măsura în care au trecut acele vremuri din evoluţia omenirii în care oamenii au fost conduşi în jos de către zei, au fost scoşi din lumile superioare. Acum, ei vor trebui, din ce în ce mai mult, să acţioneze singuri, fără a mai fi conduşi şi îndrumaţi.

În perspectiva a ceea ce Maeştrii ne-au învăţat ca fiind osteneala ce trebuie să ne-o dăm pentru a ne înălţa până la Hristos, care încă din acest secol apare în plan astral, o înţelegere mai bună a acestui progres al omenirii poate fi obţinută numai în felul următor: omul trebuie să-şi ofere singur, şi din ce în ce mai mult, impulsuri către viitor. Aşa cum am spus ieri, că oamenii se străduiesc, ca încetul cu încetul să se înalţe spre Hristos, la fel, trebuie ca şi noi, în mod progresiv şi în deplină libertate, să ne perfecţionăm impulsurile de gândire, sensibilitate şi voinţă. Aceasta nu se poate realiza decât prin stăpânire de sine şi o atentă supraveghere a sinelui propriu. După cum altădată, prin vechea clarvedere, impulsurile erau date omului de sus, de către zei, în viitor, printr-o nouă clarvedere, va trebui ca el singur să-şi hotărască drumul. De aceea, antroposofia apare exact în epoca noastră, pentru ca omenirea să poată învăţa să dezvolte într-un mod corect realităţile sufleteşti. În felul acesta omul se pregăteşte pentru ceea ce trebuie să aducă viitorul. Numai în acest mod se poate înţelege ce trebuie să se întâmple cândva, şi anume că cei care sunt inteligenţi, dar imorali, vor fi cu adevărat respinşi şi făcuţi inofensivi.

Calităţile menţionate sunt necesare pentru fiecare om în parte. Dar ele sunt de aşa natură, încât devin importante tocmai pentru cei care se străduiesc să ajungă repede şi raţional la acele însuşiri care devin, din ce în ce mai mult, necesare pentru întreaga omenire. De aceea, în special îndrumătorii omului sunt cei care fac eforturi să parcurgă această evoluţie cât mai repede şi mai bine, deoarece numai prin dobândirea calităţilor superioare se poate obţine ceea ce este superior.

Această evoluţie se obţine într-o manieră exemplară de către acea individualitate care în trecut a urcat la rangul de Bodhisattva – când precedentul Bodhisattva, Gautama, a devenit un Buddha – şi care, de atunci, s-a incarnat aproape la fiecare sută de ani şi a trăit aproximativ cu o sută de ani înainte de Hristos, în persoana lui Jeshu ben Pandira, ca vestitor al lui Hristos. El are de străbătut o perioadă de cinci mii de ani ca să urce la demnitatea de Buddha, devenind atunci Maitreya Buddha. Va aduce omenirii Binele, deoarece poate obţine o autoeducaţie extrem de riguroasă – cei care au o suficientă pregătire de clarvăzători pot vedea aceasta –, pentru a dezvolta de o manieră extraordinară acele forţe magice-morale care îi vor conferi capacitatea de a transmite doar prin cuvânt, în sufletele oamenilor, mişcări afective şi morale. În prezent, nu putem, încă, elabora în plan fizic cuvinte capabile să obţină aşa ceva. Nici chiar viitorul Maitreya Buddha nu ar putea, în prezent, să formeze asemenea cuvinte magice. Astăzi, prin cuvânt, nu se poate transmite decât gândul.

În ce mod se pregăteşte el? O face dezvoltând înainte de toate, şi în modul cel mai înalt, acele calităţi pe care le considerăm bune. Bodhisattva dezvoltă în cel mai înalt grad ceea ce se poate numi supunere, acceptare a destinului, atenţie faţă de toate fenomenele care se petrec în jurul nostru, dăruire de sine şi înţelegere faţă de toate fiinţele. Şi deşi vor mai fi necesare viitorului Buddha încă multe alte incarnări, el se străduieşte, în toate incarnările sale, să fie atent la tot ce se întâmplă, chiar dacă nu intervine acum, direct, decât foarte puţin, pentru că se pregăteste intens peniru misiunea sa viitoare. Aceasta se va realiza datorită faptului că există o lege specială care priveşte exclusiv pe actualul Bodhisattva. Această lege o vom înţelege dacă vom avea în vedere că la o anumită vârstă poate să intervină în viaţa noastră sufletească o cotitură decisivă. Cea mai mare cotitură care a avut loc vreodată a fost cea petrecută cu ocazia Botezului din apa Iordanului. Atunci, eul lui Iisus, care era în al treizecilea an al vieţii sale, a părăsit corpul material, carnal, şi un alt eu i-a luat locul: Eul lui Hristos, al conducătorului fiinţelor solare.

O schimbare asemănătoare va suporta viitorul Maitreya Buddha, numai că el va percepe această schimbare într-un mod cu totul diferit în incarnările sale. Bodhisattva trăieşte după modelul vieţii lui Hristos şi cei care sunt iniţiaţi ştiu că el manifestă în fiecare incarnare particularităţi foarte importante. Se remarcă faptul că între treizeci şi treizeci şi trei de ani se produce o puternice schimbare în viaţa sa. Atunci, sufletul este reînnoit, chiar dacă nu în mod la fel de măreţ ca în cazul lui Hristos: în acel interval de timp eul, care până atunci a însufleţit corpul, îl părăseşte şi Bodhisattva devine de fapt cu totul altul decât fusese până atunci, chiar dacă în cazul lui nu se întâmplă, ca la Iisus Hristos, ca eul să se retragă şi să fie înlocuit de un alt eu. La aceasta se referă ocultiştii când afirmă în mod unanim că un Bodhisattva nu poate fi recunoscut înainte de acel moment al transformării. Până atunci – deşi se dăruieşte cu cel mai mare interes tuturor problemelor – misiunea sa nu se manifestă în mod deosebit, şi chiar dacă transformarea sa se va produce, nu se poate niciodată spune ce se va întâmpla cu el. Există întotdeauna o mare diferenţă între ceea ce este Bodhisattva în copilărie şi ceea ce devine între treizeci şi treizeci şi trei de ani.

El se pregăteşte astfel pentru un mare eveniment. Iată cum va fi: vechiul eu îl părăseşte şi în el pătrunde un altul. Acesta poate fi al unei individualităţi cum ar fi aceea a lui Moise, a lui Abraham sau a lui Ilie. Această individualitate acţionează un timp în acest corp pentru a pregăti pe Maitreya Buddha. În restul vieţii el continuă să trăiască mai departe cu eul care a pătruns în el.

Ceea ce se petrece este o schimbare totală. Totuşi, se poate întâmpla ceea ce este necesar pentru a recunoaşte pe Bodhisattva. Şi apoi, se ştie că atunci când va apărea, peste trei mii de ani, şi se va înălţa la demnitatea Maitreya Buddha, eul său va rămâne, desigur, în el, dar va fi impregnat în interiorul său şi de o altă individualitate. Aceasta se va întâmpla exact când va fi în al treizeci şi treilea an al vieţii sale, acelasi număr de ani pe care îi avea Hristos când s-a împlinit Misteriul de pe Golgota. El se va manifesta atunci ca propovăduitor al Binelui, ca un mare învăţător care pregăteşte adevărata învăţătură despre Hristos şi dreapta înţelepciune despre Hristos, într-un mod cu totul altul decât se poate face acest lucru în prezent. Ştiinţa spirituală are menirea să pregătească ceea ce, cândva, se va statornici pe Pământ.

Este posibil însă ca acum, în epoca noastră, unii oameni să adopte un punct de vedere care să ducă la cultivarea unei stări dăunătoare mişcărilor afective, cum ar fi indiferenţa, şi altele de acest fel. Aceasta conduce însă la o slăbire a mişcărilor afective, la o slăbire a vieţii sufleteşti, iar omul nu va mai putea să-şi îndeplinească datoria faţă de viaţă. De aceea, fiecare trebuie să considere ca un har deosebit faptul că poate avea o cunoaştere asupra faptelor viitoare. Cine are astăzi ocazia de a se consacra cunoaşterii spirituale se bucură de o favoare a karmei.

A şti aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău siguranţă, dăruire de sine şi pace, să faci să domnească liniştea în suflet şi să-ţi îndrepţi privirea cu siguranţă şi speranţă spre ceea ce este de aşteptat pentru evoluţia în următoarele milenii. Trebuie ca toţi oamenii care cunosc aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepţional, ca pe ceva ce trezeşte forţele cele mai elevate ale omului, ce poate acapara ca un foc totul în sufletul său tot ce pare să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi dizarmonie sau merge spre decadenţă. Entuziasmul, focul, însufleţirea devin şi sănătate şi fericire în viaţa exterioară. Cel care învaţă în mod serios să cunoască aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă fericire şi armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva în Societatea noastră nu observă acest lucru pentru sine, ar trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoaşteri, încât să spună: Dacă eu nu am simţit încă aşa ceva, aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă a unui lanţ, care ţine de la începutul până la sfârşitul evoluţiei, lanţ în care sunt înglobaţi ca nişte verigi toţi oamenii, toate individualităţile, Bodhisattvii, Buddha şi Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o simt ca pe o conştienţă a adevăratei mele demnităţi umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt.