Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


IMPULSUL LUI HRISTOS. VIAŢĂ REALĂ

Prima conferinţă

München, 18 noiembrie 1911

Ştiinţa spirituală orientată antroposofic se bazează, aşa cum am subliniat adesea, pe ştiinţa ocultă care, prin rezultatele cercetărilor sale, ne ajută să cunoaştem forţele care au acţionat în diversele epoci, precum şi pe cele active în cadrul mai restrâns al epocilor noastre culturale. Astfel, oriunde am fi reuniţi, trebuie să vorbim mereu şi despre aceste forţe lăuntrice ale timpului nostru, pentru ca sarcinile ştiinţei spirituale să devină atât de evidente cât pot fi ele înţelese din străfundul vieţii noastre şi să ne putem organiza existenţa pe baza cercetării oculte în funcţie de marile ei ţeluri.

Ca să vorbim despre orientările oculte în timp, este bine să ne referim la ceea ce provine din sursele unor cercetări oculte superioare şi ne poate conduce la ceea ce se întâmplă în lumea suprasensibilă, chiar şi în timpul nostru. Ca introducere, între altele, trebuie să ne orientăm asupra a ceea ce noi înşine avem, în prezent, în faţa noastră, fără a da, însă, detalii, ci numai o schiţă a caracteristicilor generale. Aceasta deoarece există multe lucruri despre care nu se poate vorbi deschis decât în adunările antroposofice, căci timpul nostru este al dogmatismului, al abstracţiunilor. Uimitor este aici faptul că acest caracter fundamental al epocii este greşit înţeles de lume, astfel încât se crede, în general, că se gândeşte şi se acţionează în mod liber de dogme, deşi suntem profund afundaţi în dogme. Se crede că se are de-a face cu realităţi, în timp ce se rătăceşte în cele mai aride abstracţiuni. De aceea este util să se răspândească în cercuri mai largi ştiinţa spirituală de orientare antroposofică cu problemele sale reale pentru a face posibilă înţelegerea epocii noastre, dar trebuie să avem în vedere că va mai trece mult timp până când lumea să vrea să evolueze spre o înţelegere mai profundă. Cât de mult sunt cultura şi civilizaţia noastră îmbâcsite de dogme şi abstracţiuni se poate vedea abia când le studiem, nu pornind de la asemenea puncte de vedere abstracte, ci privind lucrurile în mod concret, obiectiv. Vom afla atunci că există o orientare în gândire al cărei caracter fundamental constă în stabilirea de dogme fixe şi care pretinde ca un om instruit să se conformeze ei, crezând totodată că este foarte critic. Ceva de acest gen îl reprezintă aşa-zisa mişcare monistă, care, însă, se numeşte aşa pe nedrept. Această mişcare îşi trage principiile din ştiinţele naturale moderne şi mai ales din acea categorie de oameni care vrea să-şi stabilească bagajul de cunoştinţe doar prin metode pur exterioare, bazate numai pe simţuri. Dacă această ştiinţă naturală s-ar menţine numai în câmpul propriu de activitate, ea ar putea oferi ceva foarte important; dar în loc de aceasta, ea conduce la formarea unei noi religii. Se iau faptele din domeniul ştiinţelor naturale materialiste şi se construiesc din ele dogme abstracte. Şi oricine care se consideră că este superior fiindcă jură pe aceste dogme crede că ceilalţi i-au rămas mult în urmă. Nu se acordă nici o atenţie vieţii indivizilor umani şi se năzuieşte numai la umplerea capului cu ceea ce concepţia exterioară despre lume consideră ca fiind dogme şi luarea drept element esenţial a ceea ce rezultă din abstracţiuni. Din această atitudine iau naştere apoi sectele de aderenţi ai ideilor învăţate, ai principiilor, ai tezelor, ai dogmelor, care pentru ei reprezintă esenţialul.

În contrast cu această situaţie, este necesar să ştim ce trebuie înţeles din mişcarea spirituală de orientare antroposofică. În această mişcare nu poate fi vorba să recunoaştem o sumă de principii pe bază de credinţă, ci trebuie să punem în prim-plan valoarea individului.

Ştiinţa spirituală orientată antroposofic conduce la o viaţă socială bazată pe legături de reciprocitate care, la rândul lor, au la bază încrederea unei personalităţi faţă de cealaltă. Trebuie să se regăsească şi să se reunească aici oameni având încredere unii în alţii. Iar în treburile comune ei trebuie să spună: Tu eşti omul care îmi convine, nu pentru că ai cutare sau cutare principiu, ci pentru că poţi realiza un anumit lucru şi pentru că nu stânjeneşti, prin propria ta activitate, domeniile altora. Nimic nu ar fi mai neplăcut decât dacă s-ar răspândi în viaţa antroposofică comportamentele necuviincioase ale sectarismului modem. Nu trebuie să urmăm pe cineva numai pentru că suntem cu totul de acord cu el, ci trebuie să ne rezervăm libertatea şi mobilitatea şi în felul acesta, cu această înţelegere a individualităţii, se desfăşoară o activitate educativă în mişcarea antroposofică. Epoca noastră nu are în această privinţă nici cea mai mică întelegere. Ea nu admite decât ceea ce s-a statornicit în mod general. Unuia i se pare just ceva, în schimb, din acest motiv, un altul, îl priveşte ca pe un cap sec, ca pe un retrograd. Asemenea atitudini nu trebuie să existe, trebuie excluse din mişcarea antroposofică. Dacă o asemenea mentalitate nu s-ar fi răspândit în lumea materialistă, s-ar fi ajuns de la sine la o înţelegere a omului ca persoană, în sensul în care am arătat, şi ar fi apărut curând o spiritualitate ştiinţifică care ar trebui să conducă la o concepţie despre lume conform spiritului. Dar oamenii încremenesc în dogme şi din această cauză nu pot să ajungă aici.

Cel care, în adunările moniste, se interesează de tezele principale care se prezintă, aprofundând problemele, şi-ar putea da seama repede că toate principiile şi dogmele care se expun acolo nu se sprijină în nici un fel pe concepţiile şi rezultatele ştiinţei actuale, ci se bazează pe acelea de acum cincisprezece sau douăzeci de ani. Aşa, de exemplu, o personalitate ştiinţifică cu un bun renume în ştiinţa modernă spunea la adunarea Cercetătorilor naturii de la Königsberg, de curând: Faptele fizicii se îndreaptă astăzi într-o direcţie precisă. Înainte, se vorbea mereu despre un eter răspândit peste tot în materia noastră şi în afara ei, şi s-a presupus că el ar exista fără să fie, de altfel, recunoscut de ştiinţele materiale bine cunoscute. Această supoziţie s-a lovit, în mod repetat, de unele îndoieli justificate şi pentru acest motiv trebuie să ne punem acum întrebarea ce poate să admită astăzi un fizician în locul acestui eter. Răspunsul ar suna astfel: construcţii pur matematice, ecuaţii herziene sau maxwelliene, formule ale unor concepte şi idei. Potrivit acestora, lumina nu se propagă în spaţiu prin unde eterice, ci, fără a avea nevoie să admitem existenţa acestora, ea învinge spaţiul nematerial ca vid, în sensul ecuaţiilor menţionate, astfel încât propagarea luminii apare ca fiind legată de concepte şi idei. S-ar putea ajunge la situaţia ca o persoană care, într-o adunare de monişti, ar atrage atenţia asupra unor asemenea ipoteze, pe care le emite ştiinţa în prezent, să fie considerată pur şi simplu un teosof sucit, care ar expune nonsensul de a accepta gândurile ca purtătoare ale luminii. Dar tocmai asemenea idei a exprimat, ca fiind opinia sa de om de ştiinţă, un serios reprezentant al ştiinţelor naturale, Max Planck, din Berlin [29]. Dacă moniştii vor să facă un pas mai departe în ştiintă, atunci ar trebui să accepte şi această părere exprimată de oameni cu răspundere. Întrucât nu acesta este cazul, o religie monistă devine posibilă numai dacă adepţii săi cred că stau ferm pe terenul ştiinţei, dar nu-şi dau seama că părerile lor sunt de mult depăşite. Ceea ce reuneşte pe oamenii care au o gândire monistă sunt numai rezultatele cercetărilor aşa-zis intelectuale şi concepţia despre lume sau dogmele pline de prejudecăţi care derivă din acestea. Dimpotrivă, teosoful de orientare antroposofică se sprijină pe fapte care nu restrâng nimănui libertatea şi care nu favorizează formarea de secte, şi fiecare individualitate poate rămâne liberă.

Mişcarea spirituală orientată antroposofic reprezintă o dezvoltare importantă spre autoeducatie, cum în prezent aproape nu are egal. Dar această mişcare trebuie să se înţeleagă corect şi să ştie că stă pe un fundament care nu există decât în ea însăşi, care nu poate fi găsit niciodată în afara ei.

Aceasta se poate recunoaşte din faptele vieţii. Există, în această privinţă, mulţi care sunt de părere că ar trebui ca ceea ce ştiinţa spirituală de orientare antroposofică are de oferit trebuie să fie îmbrăcat în forme filosofice de felul celor prezentate de ştiinţa oficială şi în felul acesta însăşi ştiinţa spirituală să devină mai accesibilă reprezentanţilor şi partizanilor oficiali. Acest lucru nu poate fi luat în seamă, deoarece este imposibil să stabilim unele compromisuri între curentul ocult al ştiinţelor spirituale şi o altă mişcare; să luăm ca exemplu monismul, care a ieşit din concepţiile fundamentale caracteristice timpului nostru şi îşi are, aşadar, rădăcinile în cu totul alt substrat. Între cele două este imposibilă stabilirea de compromisuri, fie chiar şi numai formale. Dimpotrivă, în cultura epocii noastre ar trebui căutat un nou mod de abordare. Ceilalţi nu pot înţelege propriile lor fapte fundamentale, nici nu le pot explica, le lipseşte curajul de a trage consecinţele din ceea ce apare în urma acestor fapte. În toate organizaţiile, chiar şi în cele ştiinţifice sectare, la o examinare mai atentă, vedem jumătăţi de măsură cărora ştiinţa spirituală trebuie să le ghicească intenţiile, să le înţeleagă, deoarece ştie că o jumătate de adevăr sau un sfert de adevăr este mai nociv decât o eroare totală, fiindcă înşală, orbeşte lumea exterioară, care nu are o capacitate suficientă de judecată. Antroposoful trebuie să pătrundă până în nervul mişcării spirituale pentru a înţelege mişcarea materialistă exterioară care dă tonul, deoarce şi în aceasta se acumulează uneori fapte care împing la trăirea în adevărul lor spiritual, fiind însă incomplet dezvoltate.

Un curent ştiinţific medical care se angajează serios pe calea unei cercetări a corpului uman nu poate trece pe lângă domeniile, conceptele şi rezultatele cercetării oculte fără a le lua în seamă. Un exemplu foarte edificator pentru dificultăţile care pot surveni aici îl oferă psihanaliza lui Sigmund Freud, din Viena, care a cunoscut o largă extindere, aflată în continuă creştere. La început, noul curent s-a ocupat de viaţa sufletească, psihică, încercând, în analiza unor anumite maladii psihice şi somatice, să investigheze unele cauze în viaţa sufletească a pacientului, mergând, de exemplu, până în anii din tinereţe, evenimente de mult uitate, deoarece se considera pe drept cuvânt că şi inconştientul, rămas aşa cum este, îşi are importanţa sa deosebită pentru viaţa sufletească. Un medic dotat cu o mare bogăţie spirituală, aparţinând acestei şcoli, dr. Breuer [30] a încercat să aducă pacienţii în stare de hipnoză, obţinând de la ei un fel de confesiune, pentru a explora, astfel, profunzimile sufletului. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că simţim o mare uşurare când putem vorbi despre ceea ce ne apasă pe suflet. Prin asemenea confesiuni în stare de hipnoză s-a obţinut adesea vindecarea sau o stare pregătitoare a vindecării. Freud obţinea chiar fără hipnoză, prin întrebări foarte abile, aceleaşi rezultate. El constata, în plus, că unele fapte săvârşite inconştient se revelau în vis şi astfel apare un fel de explicare a viselor, în sensul şcolii psihanalitice. Dacă cineva vrea să spună că aceasta ar fi o ocazie bine venită pentru a stabili un compromis între ştiinţa spirituală şi ceea ce s-a obţinut prin acele strădanii, o astfel de părere nu poate fi calificată decât ca fiind iluzorie, deoarece, în ciuda sferturilor de adevăr descoperite, vom observa că orientarea descrisă conduce la erorile cele mai lipsite de suport şi că ar fi mai bine să se rămână la interpretările pur materialiste. Ştiinţa spirituală înţeleasă în mod corect trebuie să se delimiteze de aceste practici. Acest fapt îşi are semnificaţia profundă în aceea că prin modul de a vedea viaţa de vis a sufletului şi teoria care derivă de aici rezultă dintr-o activitate de reprezentări grosolană, legată de simţuri şi, de aceea, îi lipseşte posibilitatea să fie adaptată adevărului spiritual pe această bază. Pentru acesta este nevoie de temeiuri spirituale pe care le oferă ştiinţa spirituală, altminteri te rătăceşti în ipoteze şi teorii absurde, interpretate în mod materialist. Aceasta se dezvăluie şi în cadrul şcolii freudiene. Ea a ajuns de fapt la un simbolism al viselor, introducând apoi în acestea reprezentările erei materialiste, în timp ce concepţia corectă a lui Schubert [31] şi a lui Volkelt [32] din Leipzig a fost bine demarată, dar din nefericire nu a putut fi continuată. Visul a fost conceput ca un simbolism al vieţii sexuale, deoarece epoca noastră este incapabilă să înţeleagă că acest domeniu reprezintă manifestarea cea mai de jos a nenumărate lumi care, cu semnificaţia lor spirituală, se situează mult deasupra lumii noastre. Prin aceasta se conferă unui întreg câmp de investigaţii un instrument nepotrivit, conducând la cele mai grave erori. Acesta este motivul pentru care ştiinţa spirituală nu poate spune despre şcoala freudiană decât următoarele: Rezultatele investigaţilor obţinute de această şcoală trebuie respinse fiindcă au un caracter de diletantism; ar trebui mai întâi să se cunoască, în mod temeinic, investigaţiile spirituale şi atunci adevărurile acestea vor produce cu totul alte rezultate. Atunci se va înţelege că vremea noastră este epoca intelectualităţii, o epocă a dogmelor, care conduce la un haos pustiitor de impulsuri şi pasiuni, complăcându-se numai în intelectualitate şi abstracţiuni.

Vedem aşadar, prin exemplul dat de şcoala freudiană, cum prin materialismul cel mai sec se pune în lumină, în mod fals, un domeniu al vieţii sufleteşti pe care îl înjoseşte, voind să reducă toate fenomenele la senzualitate, procedeu despre care s-ar putea spune că ţine de o predilecţie personală a cercetătorilor înşişi, de care nici ei nu sunt conştienţi şi care, în plus, procedează în mod diletant.

Trebuie să simţim că cercetarea spirituală trebuie să refuze jumătăţile şi sferturile de adevăr şi să accepte numai ceea ce poate reprezenta ca rezultând din propriile sale temeiuri, deoarece constatăm că ştiinţa spirituală poate să dea în prezent forţă pentru a lucra, pornind din propriile sale acumulări. Aş dori să subliniez faptul, atribuindu-i totodată întreaga sa valoare, că primele mele cărţi nu s-au născut din teosofie, dar cei care sunt în afara noastră găsesc în faptul că eu am devenit totuşi teosof ceva mai târziu ceva ciudat. Este o părere obtuză şi mărginită. Aceste lucrări ale mele au totuşi o caracteristică: deşi au o ţinută strict ştiinţifică, nu intră în categoria celor ce sunt considerate ca reprezentând ştiinţa oficială, ele nu sunt în felul acelora care, cuprinzând totul, cred că pot da definiţii universal valabile.

Ştiinţa spirituală trebuie să extragă din ideile fundamentale ale izvoarelor oculte o viaţă plină, trebuie să nu consimtă la nici un compromis şi să aibă un curaj care lipseşte în domenii care-i sunt exterioare. În acest sens, cine nu vrea să admită nici un compromis este catalogat că dă dovadă de insuficienţă de către cei care pretind întotdeauna să cedezi, fără ca ei înşişi să o facă. Faţă de această situaţie, ştiinţa spirituală există în lume ca o mişcare spirituală bazată solid pe propriile ei forţe, iar adepţii săi trebuie în permanentă să fie conştienţi de acest lucru şi să recunoască în acest fapt nervul vital al acestei mişcări. Se întâmplă uneori că oamenii vin către ştiinţa spirituală cu anumite interese speciale, dar o fac în spiritul acestei ştiinţe şi pentru investigaţii spirituale şi nu din interese personale sau de altă natură. Fiecare poate să o facă pentru sine însuşi, fără a pretinde ca ştiinţa spirituală să-l urmeze pe acest drum. Acest aspect trebuie să fie prezent în ansamblul relaţiilor din sânul civilizaţiei noastre iar noi trebuie să avem curajul de a îndeplini sarcinile pe care le avem în viaţă într-un mod consecvent, într-o perioadă care, pe bună dreptate, este numită intelectualistă.

Să nu credem însă că acest intelectualism trebuie să intervină în acelaşi mod şi în viaţa spirituală; aici trebuie să pornim de la fapte care sunt stabilite prin clarvedere. Constatăm, atunci, că viaţa sufletească are trei elemente de bază. Mai întâi, viaţa de reprezentări şi concepte, viaţa intelectuală, care se exprimă la început numai în percepţie. Dacă privim intelectualismul în el însuşi, ne apare, în sensul cel mai larg, ca fiind legat de lumea sensibilă din care omul îşi extrage reprezentările. Dar acestea sunt ele însele de natură suprasensibilă. Din analiza relaţiei dintre viaţa de reprezentări şi cea de percepţii apare că prima este legată de planul fizic. Dacă ne consacrăm unor reprezentări dificile asupra cărora gândim mult şi din cauza aceasta obosim, vom avea un somn plăcut, presupunând însă că numai reprezentările şi nu şi viaţa afectivă au fost implicate în activitatea noastră. De aceea înţelegem acum de ce s-a spus că viaţa de reprezentări este un proces suprasensibil, fiind legat cu celălalt element, mai apropiat, cu lumea astrală. Din planul astral provin forţele care trezesc şi întreţin în sufletul uman activitatea de reprezentări.

Al doilea element îl reprezintă mişcările afective care străbat sufletul sub formă de plăcere sau neplăcere, bucurie sau durere, grijă, iubire, repulsie ş.a.m.d. Ele sunt strâns şi intim legate cu eul sub formă de reprezentări şi mişcări afective şi ne răpesc somnul, deoarece, din cauza acestei agitaţii a sensibilităţii, ele nu ne lasă să pătrundem în planul astral. Înţelegem, de asemenea, că prin aceasta noi ne aflăm în raport cu Devachanul inferior care, dacă mişcările noastre afective nu sunt curate, nu le acceptă, eliminându-le din acea zonă a lumii astrale atribuită Devachanului inferior.

Al treilea element îl găsim în moralitate, în impulsurile de voinţă. Când omul este pe punctul să adoarmă, cel care printr-o retrospectivă a zilei poate contempla fapte bune are parte pentru o clipă de mulţumire sufletească. El se bucură de o trăire despre care poate spune: Dacă ar fi posibil aş prelungi această stare de bucurie, să o simt ca pe un element dătător de viaţă, pentru ca să se poată răspândi ca o forţă fecundantă a vieţii noastre sufleteşti! Astfel vom înţelege de ce susţin investigaţiile oculte: impulsurile de voinţă se orientează spre Devachanul superior, unde însă nu sunt lăsate să pătrundă decât dacă provin dintr-o voinţă pură şi în acord cu lumea spirituală. Aşadar, viaţa noastră de concepte şi reprezentări, intelectualismul nostru stau în strânsă legătură cu lumea astrală, viaţa afectivă este în legătură cu Devachanul inferior, iar viaţa de voinţă cu Devachanul superior.

La acestea se adaugă şi viaţa de percepţie senzorială legată de planul fizic. Aceste patru elemente se dezvoltă în mod inegal în şirul incarnărilor umane, în cele mai diferite epoci de cultură.

Când ne ocupăm de asemenea idei fundamentale oculte, ne dăm seama cum se realiza viaţa de reprezentare în epoca culturală greco-romană, când grecul şi romanul erau cu totul orientaţi spre lumea fizică pe care o preţuiau atât de mult. Epoca noastră, a cincea epocă culturală postatlanteană, este epoca gândirii, a intelectualismului. Din această cauză înfloresc acum ştiinţele abstracte. În epoca a şasea, care urmează, viaţa intelectuală va fi păstrată, aşa cum am păstrat şi noi acum, în a cincea epocă, viaţa de reprezentare, şi se vor manifesta, în mod esenţial, în viaţa sufletească mişcările afective. Lumea înconjurătoare va impresiona pe om în mod special prin aspectele care îi vor produce plăcere sau durere, bucurie sau suferinţă, simpatie sau antipatie, în sensul în care astăzi nu pot fi resimţite decât de ocultist, capabil să depăşească intelectualismul pur, prin sesizarea anumitor contexte ale vieţii cu un sentiment just, fără o justificare logică prelungită. Ocultistul simte neplăcere când se află în faţa a ceva ce nu este logic, simte însă bucurie şi pace sufletească faţă de tot ce este logic. Dacă el prezintă un subiect asupra căruia şi-a făcut repede o părere de ansamblu, trebuie însă să-şi argumenteze aprecierea printr-o expunere care va dura destul de mult pentru a se face înţeles. Când un ocultist citeşte astăzi gazetele simte o vie durere, deoarece tocmai în ziare se găseşte adeseori încorporat ilogicul. Totuşi, noi trebuie să le citim – selectând cât se poate de mult – pentru a rămâne în legătură cu ce se petrece în lume. În orice caz, nu trebuie să fim ca acel profesor de limba chineză care spunea, enervat, într-o zi colegilor săi: Tocmai am aflat – aceasta se întâmpla în anii 1870–1871 – că Germania se află de o jumătate de an în război cu Franţa; eu nu citesc decât gazetele chinezeşti.

În ultima epocă postatlanteană, a şaptea, se va dezvolta simţul moral, deci simţul pentru impulsurile de voinţă. Prin aceasta se produce un progres remarcabil. Cercetările de natură spirituală, chiar şi cele întreprinse în prezent, ne arată că un om poate fi foarte inteligent şi intelectual, fără a fi însă şi moral. Intelectualitatea şi moralitatea merg, astăzi, fiecare pe un drum propriu. Dar în timp isteţimea unui om inteligent va fi anihilată prin imoralitatea sa, astfel că, de fapt, în viitorul îndepărtat, cine va fi imoral va trebui să fie sau să devină prost. Ne îndreptăm, deci, spre o eră a moralităţii prin aceea că aceasta va fi prezentă în întreaga noastră viaţă sufletească şi se va contopi cu intelectualitatea.

Omul are deci în suflet toate cele patru elemente amintite, dar în epoca greco-romană era dominantă percepţia senzorială, în timp ce în prezent acesteia i se asociază intelectualitatea în măsură mai mare; în penultima epocă culturală, cea de a şasea, vor predomina mişcările afective, iar în a şaptea epocă, ultima, pe primul loc va fi moralitatea, şi aceasta într-o modalitate la care astăzi putem numai visa. Manifestarea sa nu ne-o putem încă imagina aşa cum o făcea Socrate, care considera că virtutea poate fi învăţată şi însuşită. Toate acestea vor deveni însă realitate până în epoca a şaptea, deoarece aceste tendinţe deja perceptibile foarte clar în ocultism ne sunt anunţate în mod profetic.

Caracterul spiritual global al epocii noastre este, aşadar, intelectualitatea, dar există o diferenţă în modul cum se exteriorizează ea în lumea gândirii materialiste şi cum se manifestă în ştiinţa spirituală. Prin intelectualitate, omul este legat de planul astral, dar nu va deveni conştient de acest fapt – şi nici nu îl va putea utiliza în mod corect – decât atunci când îşi va dezvolta facultatea de clarvedere, Aceasta va începe deja în cursul secolului nostru, al XX-lea, la un număr din ce în ce mai mare de oameni. Progresul obţinut se va manifesta prin aceea că oamenii îşi vor dezvolta o intelectualitate superioară nu numai pentru ei înşişi, ci o vor înălţa până în lumea astrală. Cu o asemenea clarvedere intelectuală oamenii care vor face progrese în acest sens vor putea întâlni tot mai mult şi tot mai clar pe Hristos devenit vizibil în plan eteric în cursul următoarelor trei milenii. În trecut, când omul era legat, în mod predominant, de planul fizic, Hristos însuşi nu putea apărea decât incarnat într-un corp fizic. În epoca actuală, a intelectualităţii, Hristos nu poate apărea decât într-o formă eterică. În acest sens, ştiinţa spirituală vrea să pregătescă pe oameni în aşa fel, încât mai târziu, printr-o evoluţie naturală, ei să reuşească să recunoască şi să utilizeze în mod corect forţele clarvederii care se vor ivi treptat, astfel ca în proxima jumătate a epocii noastre intelectualiste să contemple prin această clarvedere pe Hristos în forma sa eterică*.

* O epocă culturală postatlanteană dutează aproximativ 2160 de ani (1/12 din anul lui Platon). Epoca noastră, intelectualistă, a cincea, începe în jurul anului 1413 d.Hr. şi va dura până în anul 3578 d.Ht. Jumătatea acestei epoci se va situa, deci, în jurul anului 2493 d.Hr. (Nota trad.)

Epoca mişcărilor afective va duce mai departe dezvoltarea sufletului, dându-i posibilitatea să pătrundă în mod conştient în lumea Devachanului inferior. Hristos se va revela unui număr de oameni, în Devachanul inferior, în structura sa de lumină ca fiind Cuvântul care răsună în inimile receptive ale oamenilor, exprimând prin corpul său astral de lumină Cuvântul care dintru început a acţionat deja sub formă astrală, aşa cum spune Ioan la începutul Evangheliei sale.

Epoca moralităţii va percepe pe Hristos, printr-un număr de oameni, aşa cum se manifestă în lumea Devachanului superior în adevăratul său Eu, care depăşeşte orice eu uman la o altitudine de neconceput, cu o strălucire ce întrece orice poate realiza fiinţa umană prin cele mai elevate cu putinţă impulsuri morale. Astfel sunt legate între ele influenţa proprie fiecărei epoci culturale şi sufletul omului. Din sfere tot mai înalte se vor deversa în om forţe care devin active. Minunată este posibilitatea de a percepe lumea fizică, încă şi mai minunată va fi intelectualitatea în evoluţia sa predominantă şi legătura cu lumea astrală care ia astfel naştere, şi, într-un sens şi mai elevat, mişcările afective şi moralitatea în legătură cu lumea Devachanului.

Cu o reflectare logică, evoluţia prezentată va fi resimţită ca fiind logică, întrucât viaţa ne oferă în acest caz, permanent şi pretutindeni, confirmări în acest sens. Antroposoful întâmpină frecvent şi conştient asemenea evoluţii, percepându-le nu numai în trăsăturile lor generale şi ca adevăruri de ordin general, ci şi în particularităţile pe care le prezintă evoluţia omenirii. În diversitatea manifestărilor lumii înconjurătoare, elementul intelectual se evidenţiază puternic în efortul său de a crea dogme, dar prin cunoaşterea spiritului, intelectualitatea trebuie să se spiritualizeze, pentru a înţelege rezultatele superioare ale cercetărilor oculte. Acest lucru îl putem mai lesne sesiza evocând faptul că în epoca greco-romană ne-a întămpinat în Misteriul de pe Golgota sub o formă fizică, care a evoluat apoi, pentru a deveni, prin acţiunea sa asupra sufletului omenesc, impulsul care conduce omenirea mereu mai sus. Înainte de toate, este necesar ca omul să înţeleagă ce importanţă are pentru lumea noastră impulsul lui Hristos. Trebuie să subliniem că acest impuls al lui Hristos este viaţa reală, viaţa însăşi care curge spre omenire, iar Hristos nu a adus lumii nici învăţătură, nici teorii, ci impulsul unei vieţi noi. Acest fapt să-l analizăm cu toată seriozitatea.

Începând cu vechiul Saturn, apoi în timpul vechiului Soare şi apoi al Lunii, omul a evoluat, însuşindu-şi un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Eul a putut pătrunde abia pe Pământ în corpurile suficient pregătite şi a continuat să se dezvolte sub influenţa impulsului dat de Hristos, deoarece Hristos este la nivel macrocosmic ceea ce eul nostru este şi semnifică la nivelul microcosmosului pentru noi oamenii. Cele patru principii ale macrocosmosului se află în relaţii multiple cu cele patru principii inferioare ale fiinţei umane, inclusiv cel mai important dintre ele, eul. În epoca noastră, cele patru principii superioare ale omului intervin deja cu lumina lor în evoluţia noastră: Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit sunt dezvoltate în noi din lumile spirituale superioare prin principiile macrocosmice. Dar nu prin cel de al patrulea principiu macrocosmic, ci prin unele entităţi care ele însele nu sunt macrocosmice, au doar o importanţă microcosmică şi acţionează în mijlocul omenirii efectiv ca învăţători, deoarece au depăşit deja omul cu unul sau mai multe principii. Dimpotrivă, Hristos este el însuşi o entitate macrocosmică care se află pe a patra treaptă a evoluţiei sale macrocosmice, după cum omul se află acum pe a patra sa treaptă microcosmică.

Se cuvine să facem neapărat o distincţie între principiile macrocosmice şi cele microcosmice, dar să ne fie foarte clar că primele patru principii macrocosmice cuprind în mod natural în ele toate principiile microcosmice superioare. Entităţile microcosmice acţionează ca învăţători şi caută să împingă pe oameni înainte prin învăţătura lor. Hristos, care acţionează, dimpotrivă, ca realitate macrocosmică, nu este un învăţător ca ceilalţi învăţători, el s-a unit cu Pământul ca o realitate, ca forţă, ca viaţă reală.

Instructorii cei mai mari ai epocilor culturale succesive sunt aşa-numiţii Bodhisattva, care s-au referit la Hristos ca la o realitate deja în timpurile precreştine, iar în timpurile de după Hristos l-au prezentat tot ca pe o astfel de realitate care s-a unit cu Pământul. Bodhisattvii acţionează, aşadar, atât înainte, cât şi după existenţa fizică pământească a lui Hristos. Aşa este, de exemplu, acel Bodhisattva care s-a născut cu 550 de ani înainte de Hristos, ca fiu al unui rege din India şi care timp de douăzeci şi nouă de ani a trăit şi a propovăduit, iar apoi s-a înălţat la demnitatea de Buddha. Prin aceasta el a devenit o individualitate care nu mai trebuie să revină pe Pământ într-un corp fizic, ci acţionează din lumea spirituală. Acest Bodhisattva care a devenit Buddha a avut în acelaşi timp un urmaş, şi acest nou Bodhisattva are ca misiune să conducă omenirea spre înţelegerea esenţei impulsului hristic. Acest eveniment a avut loc deja înainte de venirea lui Hristos pe Pământ, căci în jurul anului 105 î.Hr. trăia în Palestina un om pe care literatura rabinică îl calomniază până în zilele noastre. El este Jeshu ben Pandira, pe care trebuie să-l privim ca fiind acest Bodhisattva. Iisus din Nazaret se deosebeşte în mod esenţial de Jeshu ben Pandira prin aceea că la vârsta de treizeci de ani a devenit, prin Botezul în apa Iordanului, purtător al entităţii lui Hristos.

Jeshu ben Pandira a pregătit în mod special doctrina esenienilor*. Unul din discipolii săi este menţionat în mod deosebit, un anume Matthai, care, ca şi el, vorbea despre Misteriul de pe Golgota, ce urma să vină. Jeshu ben Pandira a fost ucis cu pietre de adversarii săi, apoi, spre a-l batjocori şi mai mult, mort fiind, a fost ţintuit pe o cruce. Este o personalitate a cărei identitate nu mai este nevoie să o stabilim prin investigaţie ocultă, căci este suficient pomenită în literatura rabinică, deşi într-un mod greşit înţeles sau chiar intenţionat deformat. El a purtat în sine individualitatea noului Bodhisattva, care a fost succesorul lui Gautama Buddha. Numele discipolului Matthai s-a transmis şi altor discipoli, iar Evanghelia după Matei a existat deja, într-o oarecare măsură, sub forma unor descrieri de ritualuri din vechile cărţi de Misterii, încă din timpul primului discipol Matei. Conţinutul lor esenţial s-a conturat mai târziu, prin Iisus Hristos pe plan fizic, adeverind vechile imagini ale Misteriilor, germeni ai unor realităţi viitoare. Iată deci că Misteriul lui Hristos fusese deja profetizat şi se desfăşura, prin imagini simbolice, în ceremonialele vechilor Misterii, până când, mai târziu, s-a împlinit o singură dată în planul fizic, devenind o realitate istorică universală.

* Ordinul esenienilor a existat între 150 î.Hr. şi 70 d.Hr. (Nota trad.)

Bodhisattva care trăise o dată ca Jeshu ben Pandira coboară mereu într-un corp fizic pe Pământ şi va continua să o facă pentru a-şi îndeplini restul misiunii sale speciale care nu poate fi însă, în prezent, realizată. Această misiune poate fi percepută prin clarvedere, în toată strălucirea şi perfecţiunea sa, dar nici un cuvânt rostit astăzi cu ajutorul laringelui de care dispunem nu poate să producă sunetele acelui limbaj pe care îl va rosti acest Bodhisattva când se va înălţa la demnitatea de Buddha. De aceea, în acord cu ocultismul oriental putem spune: La cinci mii de ani după Gautama Buddha urmaşul său, următorul Bodhisattva, se va înălţa, la rândul său, la demnitatea de Buddha, respectiv peste trei mii de ani. Dar, pentru că el trebuie să pregătească pe oameni, în mod deosebit, pentru epoca moralităţii, va trebui ca atunci să se poată vorbi o limbă în aşa fel imaginată, încât tot ceea ce va rosti acela care a devenit Buddha să fie impregnat de o forţă magnetică a binelui. Din această cauză chiar şi tradiţia orientală a prezis încă de milenii: Acel Buddha care va veni, Maitreya Buddha, va fi un aducător al binelui cu ajutorul cuvântului. El va da atunci oamenilor doctrina despre ceea ce este cu adevărat impulsul lui Hristos, şi în epoca aceea cuvintele aduse de Buddha şi de Hristos se vor uni într-unul singur, iar Misteriul lui Hristos abia atunci va putea fi înţeles cu adevărat.