Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ – TREI TREPTE ALE VIEŢII UMANE

Prima conferinţă

Nürnberg, 2 decembrie 1911

În această seară, precum şi mâine seară, vom încerca să aruncăm o privire de ansamblu asupra fiinţei umane şi a relaţiei pe care o are cu bazele oculte ale prezentului şi ale viitoruIui apropiat. Din unele referiri pe care le-am făcut deja în această Zweig (ramură a Societăţii antroposofice) şi pe care dumneavoastră le-aţi putut auzi şi altfel veţi fi dedus că noi ne aflăm în prezent, sub un anumit raport, în faţa unui fel de nouă revelaţie, a unei noi Bune-Vestiri pentru omenire. Într-adevăr, dacă avem în vedere evoluţia omenirii din ultimele timpuri, putem înţelege cel mai bine ceea ce trebuie să se întâmple în prezent, făcând legătura cu alte două revelaţii importante care au fost date omenirii. Vom lua în considerare, în această privinţă, desigur numai pe cea care, cronologic vorbind, este mai apropiată din revelaţiile făcute omenirii. Cele trei revelaţii la care ne referim, cea care urmează să vină şi alte două care au fost, le vom putea înţelege mai bine dacă vom face o comparaţie între ele şi procesul de creştere şi dezvoltare al copilului, respectiv a omului ca atare.

Dacă observăm cu atenţie copilul, constatăm că atunci când apare pe lume este complet dependent de cei din jurul său, care trebuie să-l ia imediat sub ocrotirea şi grija lor, întrucât noua fiinţă nu este în stare să exprime absolut nimic din ce se petrece în interiorul său şi, de asemenea, nu este capabil nici să exprime, prin gânduri distincte, ce se petrece în sufletul său. Copilul nu poate încă vorbi, nu poate gândi şi este necesar ca tot ce trebuie făcut pentru el să fie realizat de cei care îl au în supraveghere. Apoi, copilul începe să vorbească. Cine îl observă în acest timp – şi am menţionat acest lucru în lucrarea mea Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale – va vedea că mai întâi copilul învaţă să vorbească printr-an fel de imitaţie a ceea ce aude în jurul său şi că, de fapt, în primele faze copilul nu are ceea ce am putea numi o înţelegere conceptuală a vorbirii. Nu se poate spune că la el vorbirea ar veni în urma unui proces de gândire; în realitate lucrurile stau invers. Copilul începe să gândească tocmai prin vorbire, învaţă putin câte puţin mai întâi să conceapă în gânduri clare ceea ce exprimă din sentimente ieşite din străfunduri obscure. Există, deci, trei etape în evoluţia copilului, care se succed unele după altele. Prima perioadă este aceea în care nu poate nici vorbi, nici gândi, când pentru el totul trebuie să vină din afară; a doua perioadă este aceea în care copilul vorbeşte, dar nu poate încă să gândească, şi o a treia, în care învaţă să sesizeze în conştienţa sa conţinutul de gânduri al propriei sale vorbiri, propriilor sale cuvinte. Cu aceste trei perioade ale evoluţiei copilului trebuie să comparăm evoluţia pe care omenirea a străbătut-o şi o va mai străbate, într-o periaodă de timp cuprinsă între un mileniu şi jumătate înainte de era noastră şi de-a lungul erei creştine.

Prima revelaţie pe care sufletul uman a primit-o în dezvoltarea actualului ciclu al omenirii şi despre care putem vorbi acum, aici, este revelaţia care a coborât de pe muntele Sinai şi a cărei expresie o găsim în cele zece porunci ale lui Moise. Cine meditează mai profund asupra semnificaţiei reale a acelei revelaţii făcute omenirii şi care este cuprinsă în cele zece porunci, acela va putea constata în mod sigur lucruri importante. Ele fac deja parte, ca să spunem aşa, din bunul spiritual cotidian al omului, căruia nu i se mai dă acum prea multă atenţie. Dacă însă medităm cu adevărat, va trebui să mărturisim: Este demn de remarcat faptul că prin aceste zece porunci s-a oferit ceva ce încă din timpul când au fost date şi până astăzi circulă prin toată lumea ca legi valabile şi care au stat la baza legislaţiei tuturor ţărilor de pe glob, în măsura în care au putut să se încorporeze treptat în cultura mai nouă, ca şi în cultura ultimelor milenii. Este ceva imens, măreţ, universal ce s-a revelat omenirii când i s-a spus: Există în lumea spirituală o fiinţă primordială căreia îi corespunde aici, pe Pământ, ca imagine a sa, „eul“, şi această fiinţă originară îşi poate insufla forţa în eul omului, se poate revărsa în el în aşa fel, încât omul să urmeze acele norme, acele legi care i s-au dat prin cele zece porunci.

A doua revelaţie a venit prin Misteriul de pe Golgota. Ce putem spune despre Misteriul de pe Golgota? În conferinţa publică pe care am ţinut-o ieri [35] ne-am referit la ce se poate spune în această privinţă. După cum tot ce se referă la originea corpurilor fizice ale oamenilor ne duce spre cuplul terestru originar şi nu putem concepe aceste corpuri decât provenind direct, din generaţie în generaţie, din acest cuplu originar al omenirii, atunci, la fel, dacă vrem să înţelegem corect care este lucrul cel mai de preţ al eului nostru, ceea ce trebuie să pătrundă din ce în ce mai mult în existenţa noastră pământească, trebuie să pornim de la Misteriul de pe Golgota. Dacă dorim să urmărim consanguinitatea omenirii – şi în această privinţă nu are importanţă faptul că vechea tradiţie iudaică nu este de acord cu actuala concepţie ştiinţifică –, dacă deducem legătura de sânge dintre oameni, structura trupurilor oamenilor din cuplul uman originar, Adam şi Eva, care au existat pe Pământ ca personalităţi fizice primordiale, ca strămoşi ai umanităţii, trebuie să spunem că sângele care curge prin venele oamenilor ne duce, în final, la perechea umană originară; pe de altă parte, putem să spunem că bunul cel mai de preţ pe care îl primim în suflet, bunul cel mai sacru, cel mai scump, ca o minune veşnic prezentă în sufletul oamenilor, care ne face să fim conştenţi că ceva trăieşte în sufletul nostru, ceva ce este mai presus decât însuşi eul nostru obişnuit, deci ceea ce este bunul cel mai preţios al omului şi care va trebui să devină ca un fel de sânge al sufletului, este acel ceva care atunci când vrem să-i căutăm originea ajungem la ceea ce a înviat din Mormântul de pe Golgota. Căci ceea ce a înviat atunci trăieşte în sufletele oamenilor, ca o trezire lăuntrică, la fel cum continuă să trăiască în corpul oamenilor sângele venit de la Adam şi Eva. În Hristos înviat trebuie să vedem un fel de paternitate primordială, un Adam spiritual care pătrunde în sufletul oamenilor când aceştia realizează acea trăire de care am vorbit şi îi face să ajungă la eul lor total, la ceea ce animă eul în mod just. Aşa cum există o corporalitate adamică în corpul fizic al oamenilor, tot aşa se revarsă ceea ce s-a ridicat din Mormântul de pe Golgota în sufletul celor care găsesc drumul spre acesta. Aceasta este a doua revelaţie care s-a dat oamenilor, pentru ca ei să cunoască ceea ce s-a împlinit prin Misteriul de pe Golgota.

Dacă o dată cu cele zece porunci s-a dat oamenilor ceva care să-i conducă din afară, putem compara această conducere din afară cu ceea ce se întâmplă în cazul copilului când acesta încă nu a început să vorbească şi să gândească. Ceea ce realizează în copil mediul în care trăieşte acesta a făcut şi vechea lege ebraică în sânul umanităţii, care, atunci, într-un anumit fel, nu putea nici vorbi, nici gândi. Apoi, omenirea a învăţat să vorbească, cu alte cuvinte a învăţat ceva ce se poate compara cu deprinderea copilului de a vorbi: umanitatea a primit mesajul despre Misteriul de pe Golgota prin Evanghelii. Şi cum a trebuit ca oamenii să înţeleagă mai întâi Evangheliile, putem compara aceasta cu deprinderea vorbirii de către copil. Prin Evanghelii s-a apropiat de sufletul şi de inima oamenilor un fel de a înţelege Misteriul de pe Golgota, care a pătruns ca ceva viu în sentimentele şi simţirea lor, în acele forţe sufleteşti care se manifestă când lăsăm să acţioneze asupra noastră imaginile şi scenele evocatoare din Evanghelii datorate marilor pictori şi, de asemenea, când lăsăm să acţioneze asupra noastră imaginile tradiţionale în care sunt reprezentate Adoraţia păstorilor, Adoraţia magilor veniţi din Orient, Fuga în Egipt şi altele. Ceea ce a pătruns în lume în felul acesta, ceea ce oamenii au primit şi au lăsat să acţioneze asupra sufletului lor încă din acele timpuri vine în ultimă instanţă din Evanghelii, iar ei au ajuns la înţelegerea Misteriului de pe Golgota în mod asemănător cu învăţarea vorbirii.

Să ne îndreptăm acum spre a treia revelaţie care, în sensul celor arătate, se poate compara cu perioada când copilul începe să exprime conţinutul gândurilor sale în limbajul său propriu şi poate să dezvăluie în conştienţa sa ceea ce spune. Ne îndreptăm către acea revelaţie care urmează să ne aducă conţinutul deplin, conţinutul de gândire, conţinutul de spirit şi de suflet al Evangheliilor. Căci Evangheliile nu au fost înţelese de oameni mai bine decât este înţeles de copil limbajul înainte de a învăţa să gândească. În perspectiva istoriei universale, oamenii trebuie să înveţe să gândească întregul conţinut de idei al Evangheliilor, cu ajutorul ştiinţei spirituale. Abia acum trebuie să lase să acţioneze asupra lor conţinutul profund spiritual al Evangheliilor. Fireşte, aceasta este în legătură şi cu un alt mare eveniment, a cărui apropiere omenirea o poate simţi şi care se va realiza înainte de scurgerea celui de al XX-lea secol. Este acel eveniment pe care îl putem evoca în sufletul nostru aproximativ în felul următor: Dacă ne referim, din nou, la Misteriul de pe Golgota, trebuie arătat că faptele petrecute atunci au relevat că ceea ce a înviat şi a ieşit din Mormântul de pe Golgota a rămas legat în continuare de Pământ, în aşa măsură încât poate cuprinde fiecare suflet omenesc în mod nemijlocit şi poate trezi, de asemenea, în fiecare suflet, eul la o treaptă superioară de existenţă. Hristos a devenit Spiritul Pământului şi putem spune aceasta dacă vorbim astfel despre Misteriul de pe Golgota. El a rămas, de atunci, Spirit al Pământului. Dar în timpul nostru se produce o transformare importantă a legăturii pe care Hristos o are cu umanitatea, legătură ce va fi asociată cu ceea ce dumneavoastră ştiţi deja, mai mult sau mai puţin, cu noua revelaţie a lui Hristos pentru oameni.

Această nouă revelaţie poate fi însă caracterizată şi altfel. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de ceea ce se întâmplă când omul trece prin poarta morţii: ceea ce trebuie spus acum este ceva ce până în prezent nu putea fi încă prezentat în cărţi.

Când omul a trecut prin poarta morţii şi a străbătut perioada în care are privirea retrospectivă asupra vieţii pământeşti, pe care a trăit-o până în clipa când ajunge să-şi lepede corpul eteric, când omul pătrunde în Kamaloka, atunci apar în faţa lui două figuri. În mod obişnuit, se menţionează numai una din cele două figuri, dar pentru a fi cât mai exacţi putem spune – şi ceea ce povestesc acum este pentru orice ocultist veritabil o realitate: În faţa omului, înainte de a pătrunde în Kamaloka, apar două figuri. Fireşte, ceea ce spun acum este valabil numai pentru oamenii care aparţin Occidentului şi pentru toţi acei oameni care au avut în ultimul mileniu o legătură cu civilizaţia şi cultura occidentale. Aşadar, după moarte omul se găseşte în faţa a două figuri: una este Moise – omul îşi dă perfect de bine seama că Moise este acela care se află în faţa lui –, care îi prezintă Tablele Legii (în evul mediu se spunea „Moise cu legea cea aspră“), şi omul are absolut exact, până în străfundul sufletului său, conştienţa a cât de mult s-a abătut de la Lege. Cealaltă figură este aceea pe care noi o numim „Heruvimul cu spada de foc“, care judecă în ce măsură ne-am abătut de la Lege. Aceasta este o experienţă pe care omul o are după moarte, şi în sensul ştiinţei spirituale putem spune: Ceea ce apare în felul acesta în faţa omului, cele două figuri, Moise cu Legea şi Heruvimul cu sabia de foc, stabilesc, într-un anume sens, ceea ce putem numi „contul karmic“.

Acest fapt va suferi în epoca noastră o modificare, şi chiar o modificare importantă, care se poate exprima astfel: Hristos devine în epoca noastră Domn al karmei pentru toţi oamenii care au trecut după moarte prin ceea ce am arătat mai înainte. Hristos preia sarcina de Judecător.

Să ne reprezentăm acest fapt cât mai exact. Ştim din concepţia despre lume a ştiinţei spirituale că avem un cont karmic din timpul vieţii, că pentru anumite fapte care se găsesc înscrise în una din părţile registrului nostru karmic, pentru faptele inteligente, pentru toate faptele frumoase şi bune trebuie să primim o compensaţie karmică, dar totodată să plătim pentru toate faptele şi gândurile rele, urâte, neadevărate. Pe de o parte, este cazul ca omul să vieţuiască pentru sine şi în sine acest cont karmic în cursul existenţei sale ulterioare pe Pământ, iar pe de altă parte, mai este vorba şi de faptul ca el să obţină ce i se cuvine din împlinirea faptelor bune şi frumoase pe care le are în contul său, sau să sufere pentru faptele sale rele pe care le are, de asemenea, înscrise în acel cont să le trăiască prin cele mai diverse acte ale sale. Nu este prestabilit în mod precis modul în care primim în existenţa următoare, să zicem, compensaţia pentru o faptă sau alta. Să presupunem că un om oarecare ar fi săvârşit o anumită faptă rea; el trebuie neapărat să facă o faptă bună pentru a compensa pe cea rea. Această faptă bună se poate realiza depunând un efort asemănător atât pentru o acţiune de care va beneficia un număr mai mic de oameni cât şi pentru o acţiune care va fi o binefacere pentru un număr mai mare de oameni. Faptul că în viitor contul nostru kamic va fi compensat astfel, adică se va situa într-o anumită ordine universală a viitorului, după ce vom fi găsit calea ce duce la Hristos, faptul că modul compensării noastre karmice va atrage cel mai mare ajutor uman pentru restul evoluţiei terestre, aceasta va fi grija celui care din epoca noastră devine Domn al karmei, va fi grija lui Hristos.

De această transmitere a funcţiei de judecător al faptelor oamenilor se leagă faptul că acum Hristos intervine în mod nemijlocit în destinul oamenilor. Nu într-un corp fizic, însă pentru acei oameni care vor dobândi din ce în ce mai mult capacitatea de a-L putea percepe Hristos va interveni în destinul omenirii terestre. În acest sens, putem spune, de exemplu, că sunt oameni care au acţionat într-un fel sau altul, care au făcut o faptă sau alta. Atunci, aceşti oameni se vor simţi îndemnaţi – şi în următoarele trei milenii de acum înainte vor fi din ce în ce mai mulţi asemenea oameni – să aibă dorinţa de a se distanţa de fapta lor. Căci ceva ca un fel de imagine stranie de vis le va apărea în faţă. În această imagine ca de vis vor vedea confuz ceva ce apare ca şi cum ar fi propria lor faptă, dar ei nu-şi vor aduce totuşi aminte să fi făcut aşa ceva. Însă aceia care nu s-au pregătit să ştie că va interveni aşa ceva în evoluţia omenirii vor considera toate acestea ca produsul unei fantezii sterpe sau ca o sminteală a unui suflet bolnav. Dar aceia care s-au pregătit îndeajuns, prin noua revelaţie, care pătrunde în omenire în epoca noastră prin ştiinţa spirituală, prin această a treia revelaţie din ultimul ciclu al omenirii, vor şti că acestea sunt noi capacităţi care se dezvoltă, capacităţi prin care se poate privi în lumea spirituală. Ei vor şti că imaginea care le apare în faţa sufletului este ca o premoniţie a acelui fapt kamic ce urmează a se împlini cândva în viitor, fie în viaţa aceasta, fie în vieţi ulterioare, pentru a se produce o echilibrare a faptelor comise anterior. Pe scurt, oamenii vor dobândi, încetul cu încetul, capacitatea de a contempla, ca într-o imagine de vis, compensarea karmică, actul compensator care urmează să se întâmple în viitor. Acest fapt ne arată deja cum încă din timpul nostru putem spune, aşa cum a spus Ioan Botezătorul pe malul Iordanului: „Schimbaţi-vă dispoziţia sufletească întrucât vin vremuri noi, când se vor trezi în oameni facultăţi noi“*.

* Matei cap. 3 v. 2: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerului.“ (Nota trad.)

Dar ceea ce am spus despre un nou mod de percepţie a karmei va mai apărea şi în cadrul umanităţii viitoare prin faptul că va fi văzută în diverse locuri figura eterică a lui Hristos, a adevăratului Hristos, aşa cum trăieşte în planul astral, cum nu se incarnează într-un corp fizic, dar aşa cum va apărea pe Pământ, vizibil pentru facultăţile nou trezite ale oamenilor, ca Sfătuitor, ca Apărător al oamenilor care au nevoie de sfaturi, de ajutor sau mângâiere în singurătatea vieţii lor. Va veni o vreme când oamenii, să zicem, se vor simţi mâhniţi, chiar mizerabil, tulburaţi de cutare sau cutare fapt. Vor veni vremuri când va avea o importanţă şi o valoare tot mai mică faptul că un om ajută pe un altul, pentru că forţa individualităţii, viaţa individuală a omului va căpăta o importanţă tot mai mare. Din ce în ce mai rar un om îl va ajuta pe un altul, pătrunzând în sufletul lui, aşa cum era cazul în trecut. În schimb Marele Sfătuitor va apărea în diverse locuri sub forma sa eterică.

Cel mai bun sfat care ne poate fi dat pentru viitor este să ne fortificăm sufletul pentru a putea discerne din ce în ce mai mult, cu atât mai mult cu cât mergem în viitor, fie în actuala incarnare – ceea ce pentru tineri este în mod sigur cazul – fie în incarnarea următoare, cu noile facultăţi dobândite de oameni, şi pentru a învăţa să recunoaştem pe Marele Sfătuitor, care devine totodată Judecător al karmei pentru omenirea timpurilor viitoare, pe Hristos în noua sa formă.

Pentru oamenii care se pregătesc deja pentru acest eveniment hristic al secolului al XX-lea nu va fi nici o deosebire dacă, atunci când acest eveniment hristic se va produce într-o mare măsură, ei se vor afla într-un corp fizic sau vor fi trecuţi prin poarta morţii. Căci şi aceia care au trecut prin poarta morţii, dacă s-au pregătit aici pe Pământ pentru evenimentul hristic, vor putea obţine chiar după moarte o înţelegere justă a evenimentului, precum şi o legătură corespunzătoare cu el, dar nu şi cei care au trecut neatenţi pe lângă acest al treilea mare mesaj adresat omenirii, pe lângă ştiinţa spirituală. Căci pregătirea pentru evenimentul hristic trebuie să fie făcută aici, pe Pământ, în corpul fizic. Cei care trec prin poarta morţii fără să-şi fi îndreptat privirea spre ştiinţa spirituală în actuala incarnare vor fi nevoiţi să aştepte următoarea incarnare pentru a putea dobândi înţelegerea corectă a acestui eveniment hristic. De fapt, cine nu a auzit niciodată despre evenimentul hristic fiind în planul fizic, nu va putea dobândi înţelegerea acestuia nici între moarte şi o nouă naştere şi va trebui să aştepte până va reveni pe plan fizic, pentru a se pregăti în acest sens.

Entitatea umană se găseşte, aşadar, indiferent de momentul morţii în actuala incarnare, în faţa marelui eveniment descris, în faţa trecerii lui Hristos la rolul său de Judecător, în faţa posibilităţii ca el să intervină în corpul său eteric din planul astral direct în evoluţia omenirii, să apară vizibil printre oameni într-un loc sau altul.

Dar particularitatea evoluţiei umane constă în aceea că vechile aptitudini ale omului care nu sunt prea strâns legate de evoluţia spirituală îşi pierd din ce în ce mai mult importanţa. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra evoluţiei umane după catastrofa atlanteană, putem spune: Dintre marile diferenţieri care s-au pregătit încă în perioada atlanteană au supravieţuit până în prezent deosebirile pe care le considerăm diferenţieri rasiale, şi într-un anumit sens putem chiar vorbi de o străveche rasă indiană, de o străveche rasă persană, de o rasă egipteană, de una greco-romană, şi chiar şi acum, în timpul nostru, putem vorbi de un fel de a cincea rasă. Dar în prezent deja conceptul de rasă aplicat mersului evoluţiei umane încetează de a mai avea un sens. În a şasea epocă culturală, care va urma după a noastră, lucrurile nu se vor mai desfăşura ca în trecut, în sensul răspândirii culturii cu precădere dintr-un anumit centru, ci important este ca teosofia să se răspândească printre oameni, şi pentru aceasta trebuie – aşa cum a fost la originea sa, atunci când lumea a avut o conştienţă obscură despre necesitatea unor mişcări teosofice – ca ea să fie o învăţătură care să nu stabilească diferenţieri între rase, naţiurii şi sexe. Dintre toate rasele, numai acelea vor ajunge până în etapa a şasea care au primit ştiinţa spirituală şi care vor întemeia pe întregul Pământ cea de a şasea epocă culturală, epocă care nu va mai avea la bază conceptul de rasă, pentru care conceptul de rasă nu va mai avea, în consecinţă, nici o semnificaţie. Pe scurt, ceea ce în lumea iluziei, a mayei, a spaţiului exterior are importanţă va dispărea atunci. Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să ne deprindem a le înţelege treptat, în timp ce continuăm să evoluăm cu mişcarea ştiinţei spirituale. Este ceea ce nu s-a înţeles la început. Aşa se explică de ce lucrarea, de altfel meritorie, a lui Olcott, Catehismul budist, ne face să credem, când o citim, că rasele vor continua să se dezvolte şi să avanseze ca nişte roţi. Dar asemenea concepte îşi pierd importanţa pentru epoca ce urmează şi trebuie să ne fie foarte clar că stadiile de început ale mişcării teosofice sunt depăşite şi că pentru epoca a şasea culturală nu se mai poate atribui conceptului de rasă un conţinut real.

Aşadar, tot ce este limitat în spaţiu îşi pierde importanta. De aceea, cel care înţelege sensul integral al evoluţiei umane poate pricepe şi faptul că apariţia lui Hristos, aşa cum se va produce în următoarele trei milenii, nu poate fi concepută ca mărginită în spaţiu; Hristos nu va fi limitat la un corp localizat în spaţiu şi care, prin aceasta, ar trebui să fie legat de un anumit teritoriu. Chiar dacă mijloacele de comunicaţie se vor perfecţiona neînchipuit de mult, iar cineva ar avea nevoie de ajutor undeva, să zicem în America de Sud, iar Hristos ar fi în Europa, limitat la un corp fizic, el ar trebui, în cazul cel mai bun, să zboare cu un balon spre America de Sud, dacă ajutorul ar fi cerut de acolo. Oricât ne-am imagina că ar putea creşte viteza, indiferent prin ce mijloace, pentru a înfrânge spaţiul, ceea ce Hristos are de îndeplinit, la revenirea lui pe Pământ, pentru a da ajutor oamenilor, nu se va putea limita niciodată la posibilităţile pe care le are o entitate incarnată într-un corp fizic. Nu va fi suficientă nici prezenţa lui Hristos, la un moment dat, într-un loc anume. El va putea da ajutor în acelaşi timp în mai multe locuri. Întrucât o entitate spirituală nu este dependentă de ordinea spaţială, atunci acela pe care Hristos îl va putea ajuta, prin prezenţa sa imediată, va putea primi acest ajutor, chiar dacă se află la un capăt la Pământului, în acelaşi timp cu un altul, care este la celălalt capăt al Pământului. Noua venire a lui Hristos nu este legată nici de o limitare în spaţiu, nici de un corp fizic, carnal. Numai cine nu înţelege nimic din progresul pe care îl parcurge omenirea în drumul spre spiritualitate sau din ceea ce transformă toate evenimentele importante, treptat, în realităţi spirituale, numai acela poate susţine, referindu-se la entitatea lui Hristos, că aceasta ar mai putea fi legată de un corp fizic.

Am văzut în felul acesta cum stau lucrurile faţă de cea de a treia revelaţie şi cum trebuie să se prezinte, în acestă a treia revelaţie, ceea ce apare de pe acum ca fiind necesar pentru explicarea Evangheliilor. Evanghelia este limbajul, iar ştiinţa spirituală, în relaţia sa cu Evangheliile, este conţinutul de gânduri al acestora. Aşa cum limbajul este în raport cu apariţia unei depline conştienţe, la copil, la fel şi Evangheliile, aşa cum au fost propovăduite, sunt legate de acea mare revelaţie care vine direct din lumea spirituală şi de ceea ce ştiinţa spirituală trebuie să devină pentru omenire.

Trebuie să devenim conştienţi de faptul că avem o anumită misiune, datoria de a sesiza, atunci când resimţim mai întâi din inconştientul sufletului, apoi din ce în ce mai clar, apartenenţa noastră la antroposofie. Trebuie să privim aceasta, oarecum, ca o distincţie ce ni se oferă din partea spiritului universal, ca un har din partea spiritelor conducătoare şi creatoare ale Universului, când inima ne îndeamnă astăzi spre această nouă vestire, a treia după revelaţia de pe Sinai şi de pe malul Iordanului. Sarcina acestei noi revelaţii este de a ne permite să cunoaştem omul integral, de a ne arăta din ce în ce mai temeinic că ceea ce conştientizează omul este mai întâi învăluit de alte elemente ale fiinţei care fac parte din natura umană, care îşi au importanţa lor în ansamblul vieţii umane. Şi este necesar ca prietenii noştri să înveţe să cunoască, din cele mai diferite puncte de vedere, care sunt elementele care constituie entitatea umană.

Astăzi, pornind de la structura lăuntrică a omului, vom vorbi puţin despre entitatea omului. În această privinţă, prietenii noştri ştiu, mai întâi că, plecând de la eu, de la nucleul central propriu-zis al entităţii umane, găsim ca fiind cel mai apropiat înveliş ceea ce am numit, în mod mai mult sau mai puţin abstract, corpul astral. Continuând către periferie, găsim corpul eteric şi, în continuare, mai departe, spre exterior, corpul fizic. Putem însă, dacă privim viaţa reală, să vorbim şi altfel despre aceste învelişuri ale omului. Şi astăzi vom extrage direct din viaţă ceea ce în mod firesc nu se poate recunoaşte decât prin reprezentări date de ocultism, dar care pot fi înţelese printr-o observare corectă şi reală a vieţii.

Multe persoane orgolioase şi arogante, din cauza concepţiei lor ştiinţifice despre lume, spun astăzi: Timpurile când oamenii erau credincioşi au trecut de mult, credinţa corespunde stadiului de copilărie a omenirii, astăzi omenirea s-a ridicat la nivelul ştiinţei, astăzi totul trebuie înţeles, nu mai este permis să credem.

Ei bine, totul ar putea să sune acceptabil, dar, în realitate, nu este totuşi un semn de inteligenţă, căci în legătură cu aceste lucruri ar trebui să punem multe alte întrebări, în afara faptului de a şti dacă în cursul evoluţiei, eventual în prezent, cunoaşterea a ajuns la oameni prin ştiinţa exterioară. Trebuie să mai punem şi alte întrebări: Înseamnă oare ceva pentru omenire faptul de credinţă ca atare? Nu ţine oare, în general, chiar de natura umană faptul de a crede? Evident, s-ar putea întâmpla ca oamenii, în anumite împrejurări, să vrea să renunţe la credintă, să o respingă complet. Dar aşa cum oamenii pot să tune şi să fulgere uneori împotriva stării lor de sănătate exterioară fără să se întâmple ceva imediat, tot aşa de bine s-ar putea să fie aşa: oamenii îşi pot considera credinţa nimicită alături de alte bunuri ale părinţilor lor, dar aceasta ar fi exact ca şi cum ei s-ar dezlănţui un timp împotriva sănătăţii lor, irosindu-si vechile forţe. Dacă omul îşi aşază credinţa alături de bunurile care au supravieţuit părinţilor săi, atunci în ceea ce priveşte forţele vitale ale sufletului el consumă şi se hrăneşte, totuşi, din vechile bunuri ale credinţei pe care le-a moştenit o dată cu tradiţiile. Nu depinde, în nici un caz, de om ca el să-şi lepede credinţa sau nu, deoarece credinţa reprezintă o multitudine de forţe care aparţin de forţele vitale ale sufletului său. Nu are nici o importanţă dacă noi vrem să credem sau nu, ci este vorba că trebuie să deţinem forţele pe care le exprimă cuvântul „credinţă“ ca forţe vitale ale sufletului, altfel sufletul se usucă, se izolează, devine arid, pustiu, dacă nu mai poate crede în nimic.

Au existat, de altfel, şi oameni care fără a avea cunoştinţe de ştiinţe naturale au fost mult mai înţelepţi decât cei care astăzi se fac purtători de cuvânt ai concepţiilor ştiinţifice despre lume. Ei nu au spus: „Eu cred ceea ce nu ştiu“ ci, „Eu cred cu atât mai mult ceea ce ştiu“. Cunoaşterea este, de fapt, numai baza credinţei. Noi trebuie să cunoaştem pentru a ne putea înălţa din ce în ce mai mult spre forţele de credinţă ale sufletului uman. Trebuie să avem în suflet forţa care să poată privi spre o lume suprasensibilă, care să orienteze toate gândurile şi reprezentările noastre spre o lume suprasensibilă. Dacă nu avem aceste forţe, care, de fapt, sunt incluse în cuvântul „credinţă“, atunci ceva rămâne pustiu în noi, devenim sterpi, ne uscăm aşa cum se usucă o frunză, toamna. Lumea se poate mişca un timp, dar apoi nu mai poate merge. Şi dacă lumea şi-ar pierde cu adevărat credinţa, ar vedea în mod sigur, în deceniile unnătoare, ce înseamnă aceasta pentru evoluţia sa. Dacă şi-ar pierde aceste forţe ale credinţei, oamenii ar trece prin lume fără ca nimeni să mai ştie ce trebuie să facă pentru sine, pentru a-şi găsi un rost corect în viaţă, pentru că nimeni nu se va putea afirma în lume, va fi cuprins de frică, de supărări şi anxietate faţă de cutare şi cutare lucru. Pe scurt, acea viaţă care trebuie să izvorască plină de prospeţime în sufletul nostru nu ne poate fi dată decât prin forţele credinţei.

Lucrurile stau aşa deoarece în profunzimile ascunse ale fiinţei noastre, mai întâi neperceptibil pentru conştienţa exterioară, se află ceva în stare de odihnă, în care este cuibărit eul nostru adevărat, şi acest ceva în care se odihneşte eul nostru se impune de îndată ce noi nu îl animăm. Acesta este ceea ce putem numi învelişul uman în care sunt vii forţele credinţei, ceea ce putem numi sufletul credinţei sau, în ce mă priveşte, corpul credinţei. Este acelaşi lucru cu ceea ce, până acum, am numit în mod mai degrabă abstract corpul astral. Forţele credinţei sunt cele mai importante forţe ale corpului astral şi, la fel cum expresia „corp astral“ este corectă, la fel este corectă şi expresia „corp al credinţei“.

Al doilea element care trebuie să existe în străfundurile ascunse ale fiinţei umane ca forţe este ceea ce se exprimă prin cuvântul „iubire“. Iubirea nu este doar ceva ce uneşte pe oameni prin legături corespunzătoare, ci este ceva de care fiecare om în parte are nevoie. Omul care nu poate dezvolta forţa de iubire se ofileşte şi se pustieşte în propria-i fiinţă. Să ne reprezentăm un om care ar fi într-adevăr atât de plin de egoism, încât nu poate iubi nimic. De fapt – deşi asemenea oameni există numai până la un anumit grad şi deci pot fi totuşi văzuţi – este foarte trist să observăm astfel de persoane care nu pot iubi, care îşi duc viaţa într-o incarnare oarecare fără a aprinde în ei acea căldură vie care nu se poate produce decât atunci când suntem în stare să iubim ceva, indiferent ce, în lume. A vedea asemenea fiinţe care prin ariditatea şi sărăcia sufletului lor trec prin lume fără a iubi are în sine ceva foarte trist, căci forţa de iubire este o forţă vitală, care trezeşte şi menţine lucid şi viu ceva ce se află şi mai adânc în fiinţa noastră, este o forţă şi mai profundă decât însăşi credinţa.

Şi aşa cum suntem cuibăriţi într-un corp de credinţe pe care, din alte puncte de vedere, îl numim şi corp astral, la fel stăm cuibăriţi într-un corp de iubire, pe care, din alte puncte de vedere, ne-am deprins să-l numim corp eteric sau corpul vieţii, în cadrul ştiinţei spirituale. Căci forţele care la început acţioneză asupra noastră venind din adâncul fiinţei, din corpul eteric, sunt forţele care se exprimă prin aceea că omul poate iubi, poate iubi în toate etapele existenţei sale. Dacă omul îşi îndepărtează, într-un fel sau altul, complet din fiinţa sa forţa de iubire – de fapt acest lucru nu îl poate face nici cel mai egoist om, deoarece aceasta ţine, slavă Domnului, chiar de aspiraţiile sale egoiste de a putea iubi ceva – începe adeseori, devenind un adevăra avar, să iubească banii, înlocuind măcar forţa de iubire binefăcătoare cu o forţă de iubire născută din egoismul cel mai funciar. Dacă nici o urmă de iubire nu ar mai fi în acel om, atunci acel înveliş care este întreţinut de forţele de iubire s-ar atrofia complet, iar el ar urma în mod sigur să moară, din lipsa capacităţii sale de a iubi. El ar urma să moară în mod real, fizic, din pricina golului de iubire. Atrofierea forţelor de iubire este chiar atrofierea forţelor corpului eteric, căci corpul eteric este totodată şi corpul iubirii.

Avem, aşadar, în punctul central al fiinţei umane, în nucleul fiinţei umane, eul. Am împrejmuit acest eu mai întâi cu învelişul său cel mai apropiat, format din corpul credinţei, iar acesta, la rândul său, a fost înconjurat mai departe de corpul iubirii.

Dacă mergem mai departe, ajungem la o altă categorie de forţe de care avem nevoie în viaţă. Dacă nu am deţine aceste forţe, aceasta s-ar exprima într-un mod foarte semnificativ în însăşi structura noastră exterioară. Ceea ce ne trebuie în viaţă ca forţe eminamente dătătoare de viaţă, în sensul cel mai înalt al cuvântului, sunt forţele speranţei, ale încrederii în viitor. Fără speranţă omul nu poate să facă nici un pas în viaţă, în măsura în care aceasta aparţine lumii fizice. Omul vine de multe ori cu scuze chiar stranii, când nu vrea să recunoască faptul că într-o anumită privinţă este necesar pentru el să ştie ce se petrece în viaţa dintre moarte şi naştere. El spune: Ce nevoie avem să mai ştim şi aceste lucruri, noi nu ştim deocamdată nici ce se va întâmpla mâine dimineaţă cu noi, la ce bun să aflăm acum ce se întâmplă între moarte şi naştere?

Dar oare nu ştim chiar nimic din ce va fi în ziua următoare? Într-adevăr, noi nu ştim dacă mâine se va întâmpla ceva important pentru detaliile vieţii noastre suprasensibile, mai direct spus, nu ştim dacă, fizic vorbind, vom mai fi mâine în viaţă. Dar ceva ştim totuşi: cât timp suntem, fizic vorbind, în viaţă, ştim cu siguranţă că mâine va fi dimineaţă, amiază, seară, exact ca şi astăzi. Şi dacă, fiind, să zicem, tâmplar, am lucrat astăzi o masă, ea va exista şi în ziua următoare, şi dacă astăzi, fiind cizmar, am făcut ghete, mâine cineva le va putea încălţa, şi dacă am semănat ceva, ştim că la anul sământa va rodi. Noi ştim exact ceea ce trebuie să ştim despre viitor. Dacă evenimentele din viitor nu s-ar petrece într-un mod ritmic şi în mod previzibil, viaţa în lumea noastră fizică nu ar fi posibilă. Ar mai face astăzi tâmplarul o masă, dacă nu ar fi sigur că aceasta nu se va pulveriza în timpul nopţii, s-ar mai semăna plante dacă nu am avea habar ce vor deveni la anul? Iată, tocmai pentru viaţa noastră fizică avem nevoie de speranţă, căci numai speranţa ne menţine viaţa fizică sigură şi coerentă.

Nimic nu se poate întreprinde în planul fizic, exterior, fără speranţă. De aceea şi forţele speranţei sunt legate cu ultimul înveliş al fiinţei umane, respectiv cu corpul fizic. Ceea ce reprezintă forţele credinţei pentru corpul astral, forţele iubirii pentru corpul eteric, sunt forţele speranţei pentru corpul fizic. Din această cauză, un om care nu poate spera, un om care ar fi cuprins de disperare faţă de ceea ce presupune că aduce viitorul ar trece prin viaţă, prin lume marcat de aceasta chiar în corpul fizic. Nimic nu se exprimă mai exact prin ridurile adânci ale feţei şi prin devitalizarea corpului fizic decât lipsa de speranţă. Se poate chiar spune: Nucleul central al fiinţei noastre este învăluit de corpul astral sau corpul credinţei, de corpul eteric sau al iubirii şi de corpul speranţei sau corpul fizic. Nu putem înţelege adevărata semnificaţie a corpului fizic decât ţinând seama de ceea ce este el cu adevărat: el nu are forţe fizice exterioare de atracţie sau de respingere – aceasta este doar o concepţie materialistă –, ci are ceea ce în concepţia noastră cunoaştem ca fiind forţe ale speranţei. Aceasta este în realitate ceea ce există în corpul nostru fizic. Speranţa clădeşte corpul fizic, nu forţele de atracţie sau de respingere. Tocmai în această privinţă putem să recunoaştem că noua revelaţie, revelaţia ştiinţei spirituale, ne dă aspectul corect al lucrurilor.

Ce ne dă această ştiinţă spirituală? Prin aceea că ne face cunoscută atotcuprinzătoarea lege a karmei, legea vieţilor succesive pe Pământ, ea ne insuflă speranţă în ce priveşte spiritul, tot atât cât conştientizarea faptului că mâine soarele va răsări din nou, că seminţele vor rodi; toate acestea ne înzestrează cu speranţă pe plan fizic. Ea ne arată că ceea ce mai poate fi văzut de noi în planul fizic ca tendinţă spre distrugere, spre pulverizare, când trecem prin poarta morţii, dacă înţelegem karma, înţelegem că acest corp fizic va fi din nou construit într-o nouă viaţă de forţele care ne străbat ca forţe ale speranţei. Ştiinţa spirituală înzestrează omenirea cu cele mai puternice forţe de speranţă.

Dacă oamenii ar respinge ştiinţa spirituală ca noua revelaţie a timpului nostru, ei vor reveni, fireşte, într-o nouă viaţă viitoare pe Pământ. Căci viaţa nu încetează prin faptul că oamenii nu cunosc nimic despre legile care o conduc. Oamenii s-ar reincarna în continuare, dar în aceste reincarnări umane s-ar întâmpla multe lucruri ciudate. Şi s-ar întâmpla, într-adevăr, ca în mod treptat oamenii să devină un neam cu corpuri complet zbârcite şi ofilite, care în final ar avea trupuri atât de neputincioase aici, pe Pământ, încât nu ar mai putea face nimic. Pe scurt, asupra oamenilor se va abate, în viitoarele incarnări, un fel de atrofiere şi secătuire, dacă acea speranţă puternică care ne vine din siguranţa cunoaşterii, siguranţa pe care o dobândim prin legea karmei şi prin legea vieţilor pământeşti succesive nu ar însufleţi conştienţa – şi prin ea profunzimile ascunse ale fiinţei umane, până la nivelul corpului fizic. Omenirea are deja tendinţa să producă trupuri atrofiate şi neputincioase, care, în viitor, vor deveni tot mai rahitice, până la nivelul sistemului osos. Noua revelaţie va aduce măduvă în oase forţa vitală în nervi şi aceasta nu va avea numai valoarea unei teorii, ci vor fi realmente forţe vitale, şi înainte de toate forţe ale speranţei.

Credintă, dragoste, speranţă sunt cele trei niveluri ale fiinţei umane de care depind în întregime viaţa şi sănătatea noastră, fără de care omul nu poate exista. Şi după cum un atelier nu poate funcţiona pe întuneric, dacă nu este luminat, la fel şi fiinţa umană, cu natura sa compusă din cele patru elemente, nu poate dura dacă cele trei învelişuri nu sunt pătrunse, iluminate şi fortificate de credinţă, iubire şi speranţă, de forţele fundamentale ale corpului astral, ale corpului eteric şi ale corpului fizic pe care le avem. Să luăm cazul referitor la felul şi modul în care se prezintă în lume noua revelaţie care impregnează vechiul limbaj cu un nou conţinut de idei. Oare nu urcă din revelaţia adusă de Evanghelii cele trei cuvinte minunate, credinţă, iubire, sperantă, ce răsună, ca să spunem aşa, de-a lungul timpurilor ca nişte cuvinte ale înţelepciunii? Dar noi nu înţelegem acum întreaga lor legătură cu viaţa oamenilor, atât de puţin o înţelegem, încât numai în unele locuri se respectă ordinea succesiunii lor: credinţă, iubire, speranţă, deoarece aceasta este ordinea corectă, dar conţinutul lor de idei a fost atât de puţin înţeles, încât adeseori se spune: credinţă, sperantă, dragoste – ceea ce este fals, pentru că nu se poate spune corp astral, corp fizic, corp eteric, dacă vrem să le enumerăm în ordinea lor. Înseamnă că provocăm întrutcâtva aceleaşi dezordini ca şi copilul când nu stăpâneşte conţinutul de idei al vorbirii şi face confuzii în limbajul său, amestecând ordinea cuvintelor.

Aceeaşi situaţie o găsim în legătură cu tot ceea ce priveşte a doua revelaţie, totul este pătruns, infiltrat cu un conţinut de idei. Pentru aceasta ne-am străduit, de exemplu, în explicarea Evangheliilor. Mai întâi, ce au fost Evangheliile până în prezent? Ceva ce putea fortifica oamenii, să-i pătrundă cu sentimente mari şi puternice, ceva ce putea da omenirii o înţelegere afectivă, plină de sensibilitate a Misteriului de pe Golgota. Dar să luăm în considerare faptul că abia acum am început propriu-zis să gândim asupra Evangheliilor. Dar când am început să gândim am găsit imediat contradicţii şi abia ştiinţa spirituală va arăta cum pot fi explicate aceste contradicţii. În felul acesta, ceea ce s-a dat omenirii prin Evanghelii, ca un limbaj venit din lumi suprasensibile, abia acum va fi lăsat să acţioneze ca un conţinut de idei asupra sufletelor. Prin aceasta am focalizat atenţia asupra lucrului cel mai important şi esenţial pentru timpul nostru, asupra noii veniri a lui Hristos în corp eteric, căci din cauza întregului aspect al timpului nostru această nouă venire nu mai trebuie să fie legată de un corp fizic. Am arătat de asemenea că Hristos apare pe Pământ ca Judecător, ca un Hristos biruitor, în contrast oarecum cu acel Hristos suferind pe Golgota, ca Domn al karmei, presimtit deja de cei care l-au reprezentat pe Hristos la Judecata de Apoi. Pictat sau descris în imagini se prezintă oamenilor ceva ce va veni la un moment dat. În realitate, este ceva care începe din secolul al XX-lea şi va continua până la sfârşitul Pământului. Judecata începe deja din secolul nostru, cu alte cuvinte, de acum începe noua ordine a karmei. Am văzut, apoi, cât de important este pentru timpul nostru ca această revelaţie să fie dată omenirii, astfel încât înseşi forţe cum sunt credinţa, iubirea, speranţa să poată fi preţuite cum se cuvine.

Fie ca cei care nu pot crede niciodată decât în ce este material să înceapă să facă, la rândul lor, ceea ce mulţi oameni fac astăzi în legătură cu evenimentele din Palestina. Când Ioan Botezătorul a grăit: Schimbaţi-vă pornirile sufleteşti, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat, primiţi eul uman care nu mai are nevoie să se înstrăineze pentru a intra în lumea spirituală, prin aceasta s-a spus clar şi răspicat despre ce este vorba, că a venit vremea, o dată cu evenimentele din Palestina, când suprasensibilul îşi poate arunca lumina în eul omului, astfel încât cerurile au coborât până la eul uman; în timp ce altădată eul trebuia să se cufunde în inconştient pentru a urca la ceruri, cei care dau o interpretare materialistă tuturor lucrurilor spun: Sigur, Hristos s-a bazat pe slăbiciunile şi defectele oamenilor, pe prejudecăţile lor şi a anunţat, cum spuneau cei creduli din timpul său, că va veni o împărăţie de o mie de ani sau va veni o mare catastrofă asupra Pământului. Dar, cum se vede, nu s-a întâmplat nimic.

Catastrofa a avut loc totuşi cu adevărat, dar a fost sesizată numai pe plan spiritual. Creduli, superstiţioşi sunt cei care cred că Hristos ar fi anunţat o coborâre din nori în sensul literal al cuvântului, cei care nu sunt decât interpreţi materialişti a ceea ce Hristos a vrut să spună. Şi astăzi mai pot exista oameni care interpretează în sens materialist ceea ce ar trebui înţeles de fapt în spirit şi care, dacă evenimentul nu s-a petrecut pe plan material, cred despre acesta exact cum s-a gândit despre evenimentele înfăptuirii împărăţiei milenare. Mulţi oameni privesc astăzi cu compătimire Evenimentul hristic şi spun: Da, Hristos, în această privinţă, a fost marcat de credinţa din timpul său, el credea într-o apropiată venire a unei împărăţii cereşti pe Pământ. Aceşti oameni consideră că a fost o slăbiciune a lui Hristos, şi apoi – spun chiar marii teologi – se vede că împărăţia cerurilor nu a coborât totuşi pe Pământ.

Este posibil ca oamenii să întâmpine chiar şi noua revelaţie în aşa fel, încât şi atunci când noile facultăţi umane îşi vor fi dobândit întreaga lor dezvoltare să spună: Da, nu s-a întâmplat nimic din tot ce aţi anunţat! Nici nu vor bănui că, de fapt, totul s-a şi înfăptuit, doar că ei nu văd nimic. Aceasta se va repeta. Antroposofia, aşa cum este, trebuie să adune laolaltă un mare număr de oameni, până va veni vremea să se împlinească ceea ce au spus cei care cunosc sensul adevărat al apariţiei încă din secolul nostru a noii revelaţii şi a unor fapte noi suprasensibile care vor interveni în evoluţia omenirii, desfăşurând-se mai întâi în acelaşi mod, apoi devenind din ce în ce mai importante de-a lungul celor trei milenii următoare, până când, din nou, fapte de mari proporţii ale unei noi revelaţii vor avea loc în omenire.

Dar despre toate acestea vom vorbi mâine.