Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ – TREI TREPTE ALE VIEŢII UMANE

A doua conferinţă

Nürnberg, 3 decembrie 1911

Am încercat ieri să ne facem o idee despre cât de importantă devine intervenţia în întreaga viaţă a omului a ceea ce putem spune că este revelaţia suprasensibilă a timpului nostru. Am atras atenţia asupra faptului că în ultimul ciclu al omenirii această revelaţie trebuie considerată ca fiind a treia şi să o plasăm, într-un anumit fel, pe aceeaşi linie cu revelaţia de pe muntele Sinai şi cu revelaţia din timpul când s-a desfăşurat Misteriul de pe Golgota.

Această caracteristică a timpului nostru trebuie să ne determine, ca antroposofi, să ne ridicăm din ce în ce mai mult la înţelegerea faptului că în evoluţia sa omenirea ar rata ceva esenţial dacă ar intenţiona să stea departe de această revelaţie prezentă şi viitoare. Fără îndoială, este sigur că la început viaţa exterioară s-ar scurge într-un anumit fel, chiar dacă această revelaţie ar fi privită ca o himeră, dar tot atât de sigur este faptul că, într-o anumită privinţă, unii oameni nu ar remarca la început urmările nefaste pe care le-ar avea asupra lor ignoranţa pentru tot ce am arătat aici; dar antroposofilor trebuie să le fie foarte clar faptul că sufletele care se găsesc astăzi incarnate în corpuri umane, indiferent ce îşi însuşesc acum, merg spre un viitor bine stabilit. Şi ceea ce am să vă spun se referă la toate sufletele, căci acest lucru ţine de transformarea care are loc în prezent, în timpurile noastre.

Sufletele care sunt în prezent incarnate nu au străbătut, de fapt, decât de puţin timp stadiile prin care omul ajunge la un fel de conştienţă reală a eului. Această conştienţă a fost pregătită, fireşte, în cursul evoluţiei şi încă din vechea perioadă atlanteană. Dar pentru oamenii care au existat în acele timpuri, pentru cei care au trăit până în momentul Misteriului de pe Golgota, care au anunţat marea transformare, conştienţa eului a fost permanent, zi de zi, înlocuită cu un fel de conştienţă pe care omul actual nu o mai cunoaşte cu adevărat. În prezent, omul deosebeşte în general numai starea obişnuită de veghe, între trezire şi adormire, şi starea de somn, când conştienta este în întregime obscură. În orice caz, între aceste două stări omul mai cunoaşte astăzi şi o stare intermediară, pe care o numim stare de vis. Dar omul contemporan ştie că visele sunt pentru noi ceva ce trebuie să considerăm ca un fel de stare de excepţie. Este adevărat că în adâncurile sufletului se desfăşoară anumite procese care ajung la nivelul conştienţei prin imaginile de vis, dar acestea ajung extrem de confuze în viaţa de vis normală, astfel că omul cu greu va fi capabil să interpreteze corect ceea ce, în această viaţă de vis, se referă la procese suprasensibile profunde din viaţa sa, din viaţa sa sufletească.

Pentru a putea face mai uşor o caracterizare a acelei stări intermediare, despre care am vorbit, să luăm un fapt din acest domeniu, pe care vechea umanitate îl cunoştea de altfel, cazul obişnuit al unui vis care a provocat unui specialist mai nou în ştiinţa viselor [36] multă bătaie de cap, deoarece nu l-a putut explica decât în mod, s-ar putea spune, artificial, într-o manieră materialistă. Un vis cât se poate de semnificativ! Este, aşadar, vorba de un vis preluat din domeniul ştiinţei viselor care, aşa cum am atras atenţia şi în răspunsurile la întrebări [37], există astăzi exact ca fizica sau chimia, deşi este admisă şi înţeleasă de prea puţini oameni. Se găseşte acolo consemnat următorul vis. ÎI putem menţiona aici deoarece este într-adevăr un vis semnificativ. Aş putea foarte uşor să amintesc şi alte vise asemănătoare, care nu sunt însă luate din literatură, dar prefer să mă ocup de acesta tocmai pentru că el a provocat în literatura actuală, care nu poate pătrunde uşor în asemenea lucruri, anumite neajunsuri. Cazul este următorul.

Un cuplu de părinţi îşi iubeşte cu multă duioşie fiul. Acesta creşte fericit, spre marea lor bucurie. Într-o zi, însă, copilul se îmbolnăveşte. În câteva ore starea lui se agravează foarte mult şi după o zi băiatul trece prin poarta morţii. Aşadar, cu totul pe neaşteptate, în viaţa părinţilor intevine brusca dispariţie a fiului lor. Fiul însuşi este smuls dintr-o viaţă plină de speranţe. Bineînţeles, părinţii poartă doliu după fiul lor. În lunile care au urmat după moarte, atât tatălui cât si mamei li se arată în vis unele lucruri care le amintesc de fiul lor. Apoi, la un moment dat, după ce trecuseră mai multe luni, într-o noapte, atât mama cât şi tatăl au acelaşi vis, exact acelaşi vis, un vis în care le apare fiul mort şi acesta le spune că a fost înmormântat de viu, că în realitate el fusese doar aparent mort şi ei, părinţii, nu au decât să verifice şi vor putea să se convingă că acesta este adevărul.

Părinţii şi-au povestit unul altuia ce visaseră în noaptea aceea. Au hotărât să se adreseze imediat autorităţilor, cu rugămintea de a li se îngădui să procedeze la deshumarea fiului. Dar aşa cum se întâmplă şi în societatea noastră modernă – autorităţile de azi nu iau în seamă asemenea lucruri –, cererea a fost respinsă. Părinţii au continuat să poarte doliu după fiul lor. Specialistul în tălmăcirea viselor de care am amintit mai sus, care a înregistrat acest vis şi care nu îl putea interpreta decât într-o manieră materialistă, se găsea el însuşi într-o mare dificultate. Sigur, este foarte uşor să se spună: Ei bine, totul este foarte clar, este de la sine înţeles. Aceşti părinţi se gândeau tot timpul la copilul lor şi atunci de ce nu ar fi putut să-si viseze fiul. Dar ceva îi dădea specialistului bătaie de cap, şi anume faptul că ambii părinţi au visat în aceeaşi noapte acelaşi vis. Specialistul vine cu o explicaţie foarte ciudată şi oricine ar auzi-o ar simţi cât de artificială este aceasta. El spune: Nu este posibil decât să presupunem că numai unul din părinii a avut acest vis, s-a trezit, iar celălalt, care nu visase nimic, auzindu-l, are impresia că şi el a visat la fel. Această explicaţie este, desigur, foarte semnificativă pentru conştienţa noastră actuală, dar nu este foarte perspicace. Eu am subliniat în mod expres că pentru cel care este expert în domeniul viselor nu este nici o noutate faptul ca acelaşi vis să fie concomitent avut de mai multe persoane.

Aş dori acum să ne apropiem de aceste experienţe de vis din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Ştim, fără îndoială, din rezultatele obţinute de cercetările ştiinţei spirituale că omul, când păşeşte prin poarta morţii, continuă să existe ca individualitate în lumea suprasensibilă, apoi că toate lucrurile şi fiinţele au, în lume, un anumit raport între ele, că o legătură cu cei decedaţi se realizează prin faptul că oamenii rămaşi pe Pământ, în planul fizic, îşi îndreaptă cu mare intensitate gândurile de iubire spre cei morţi. Nici nu se poate pune problema ca cei rămaşi aici, în planul fizic, să nu mai aibă nici o legătură cu cei care sunt plecaţi şi se află în lumea suprasensibilă – noi le trimitem, într-un fel sau altul, gânduri, şi chiar atunci când nu o facem, legătura se menţine numai dacă câteodată gândul se îndreaptă către ei –, ci este vorba de faptul că, dată fiind organizarea actuală a omenirii, cel care trăieşte în plan fizic nu poate introduce în conştienţa stării de veghe o cunoaştere a acestor legături. Chiar dacă nu ştie aceste lucruri, omul nu trebuie să creadă că legăturile menţionate nu există. Ar fi o concluzie foarte superficială. Ar fi ca şi cum cei prezenţi acum, în această sală, şi care nu văd Nürnbergul ar demonstra cu uşurinta că Nürnbergul nu există. Trebuie să fim, aşadar, lămuriţi asupra faptului că datorită felului în care este alcătuită fiinţa umană în prezent omul nu ştie nimic despre legătura pe care o are cu cei morţi, dar această legătură există. Dar ceea ce se petrece în profunzimile spiritului poate face ca uneori să apară unele informaţii care pătrund şi în conştienţă, şi aceasta se întâmplă tocmai în vis.

Când vrem să ne ocupăm de experienţele din vis, acesta este un element pe care trebuie să-l punem neapărat în balanţă: Un alt element îl constituie faptul că noi ştim că trecerea prin poarta morţii nu este acel salt în ceva cu totul diferit decât cunoaştem, aşa cum îşi închipuie oamenii care nu ştiu nimic despre aceste lucruri: ea este o trecere progresivă. Ceea ce înmagazinează sufletul aici, pe Pământ, nu dispare într-o clipă, când omul trece prin poarta morţii. Ceea ce a iubit când era pe Pământ va continua să iubească şi după moarte, numai că nu mai poate să acţioneze pentru satisfacerea a tot ce necesită un corp fizic. Tot ce exista în suflet ca dorinţe sau pasiuni, ca bucurie sau suferinţă, toate înclinaţiile din perioada cât era incarnat într-un corp fizic, toate acestea continuă să existe şi după ce omul a trecut prin poarta morţii. În felul acesta vom înţelege că acel tânăr care deşi era nepregătit pentru moarte a murit totuşi brusc păstra, fireşte, în sufletul său, un sentiment care îl făcea să dorească de a mai fi pe Pământ, de a se mai afla într-un corp fizic. Această nevoie a persistat tot timpul cât a trecut prin Kamaloka, foarte, foarte mult timp. Aceasta este o forţă care acţionează în suflet.

Să ne imaginăm acum acel cuplu de părinţi care se culcă şi adorm cu gândul la fiul lor decedat. Elementele de legătură există chiar şi în somn. Fiul manifestă, să zicem, în clipa când părinţii, atât tatăl, cât şi mama, au visul respectiv, o dorinţă nespus de vie, care poate fi exprimată în felul acesta: Ah! Dacă aş mai fi încă o dată acum pe Pământ, în corpul meu fizic – dacă îmi este îngăduit să traducem cu aceste cuvinte. Aceste gânduri ale celui mort s-au imprimat în adâncul sufletului celor doi părinţi. Iar ceea ce pătrunde în sufletul lor pe această cale ei traduc în imagini care le sunt mai apropiate, mai familiare. Dacă părinţii ar fi putut recepta ceea ce fiul lor le transmitea ar fi simţit aceasta şi ar fi exprimat-o în felul următor: Fiul nostru are nostalgia unui corp fizic care să-l îmbrace. Dar imaginea pe care le-o transmite visul îmbracă forma unui limbaj mai apropiat de mentalitatea lor şi se transformă, denaturat, în gândul că fiul lor ar fi fost înmormântat de viu.

Nu trebuie să căutăm în asemenea imagini de vis o reproducere a ceea ce există în mod real în lumea suprasensibilă; dimpotrivă, trebuie să cercetăm în imaginea de vis, în funcţie de gradul de înţelegere al persoanelor care au avut visul, un fel de văl care acoperă propriu-zis procesul obiectiv. O caracteristică a lumii, în perioada actuală – când nu avem posibilitatea de a pătrunde mai adânc în lucruri –, este faptul că nu mai putem considera imaginile de vis, aşa cum apar ele, drept reproduceri fidele ale realităţii care le provoacă, ci trebuie să spunem: În spatele imaginii de vis pe care o avem există întotdeauna ceva ce trăieşte de fapt în sufletul nostru, numai că această imagine trebuie să o privim doar ca pe un fel de maya, o maya chiar mai puternică decât cea a lumii exterioare din jurul nostru, cea în faţa căreia stăm când ne aflăm în stare de veghe.

Acest caracter specific al viselor a apărut abia în epoca noastră, şi, de fapt, abia de când s-au petrecut evenimentele din Palestina, de când conştienţa de eu a luat forma pe care o are de atunci. Înainte vreme, imaginile pe care le avea omul în starea a treia de conştienţă, pe care o are în afară de starea de veghe şi cea de somn, erau mai asemănătoare cu ceea ce se petrecea de fapt în lumile suprasensibile. Şi chiar cu cei morţi oamenii trăiau într-o mai mare comuniune în spirit decât o pot face în prezent. Nu este necesar să mergem prea mult înapoi, în secolele dinaintea erei noastre, ca să găsim încă numeroase, chiar foarte numeroase persoane care puteau să-şi spună: Da, morţii nu sunt morţi, ei trăiesc în lumea suprasensibilă, eu văd ceea ce ei simt, văd ceea ce ei sunt acum cu adevărat. Şi ceea ce este adevărat pentru morţi este la fel de adevărat şi pentru celelalte fiinţe din lumea suprasensibilă pe care le recunoaştem, de exemplu, că aparţin regnurilor Ierarhiilor.

A existat, aşadar, pentru om, în anumite stări intermediare între veghe şi somn, ceva din care un ultim rest, dar şi acesta pe cale de dispariţie, a rămas în vis. Din această cauză, în acea vreme, era foarte important pentru oameni să simtă că le dispare ceva ce mai înainte aveau. Da, în acea epocă de tranziţie din evoluţia omenirii, atunci când aveau loc evenimentele din Palestina, existau unele prilejuri în care putea să se spună: „Schimbaţi-vă înclinaţiile sufletului, căci pentru oameni vor veni alte timpuri“*. Înainte oamenii pătrundeau cu privirea în lumile spirituale şi aflau de acolo, prin contact direct, ce se întâmpla cu cei morţi, dar şi cu entităţile spirituale. Această posibilitate s-a pierdut. Şi în timp ce în trecut se poate găsi o dovadă vie a acestei legături dintre vii şi morţi, prin forma religioasă a veneraţiei celor morţi, pe care o găsim pretutindeni exprimată în cultul strămoşilor, care se întemeia tocmai pe faptul că morţii erau consideraţi ca o realitate netăgăduită şi activă, în timp ce în trecut cultul strămoşitor era practicat mai mult sau mai puţin pretutindeni, acum, în această perioadă de tranziţie, oamenii simt că trebuie să-şi spună, chiar dacă nu o pot face clar prin cuvinte: Înainte sufletele noastre urcau în lumea pe care o numim spirituală. Înainte puteam convieţui cu fiinţele superioare şi cu cei morti, acum însă, într-un cu totul alt sens, ei ne părăsesc, pleacă din conştienţa noastră, nu mai avem cu ei acea legătură vie.

* Matei, 4, 17: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape“. (Nota trad.)

Atingem acum o problemă în legătură cu care trebuie să spunem că raţiunea nu poate ajunge decât cu foarte mare greutate la o anumită cunoaştere, dar ea poate fi percepută cu ajutorul dispoziţiei sufleteşti plină de înţelegere. Acest lucru făcea atât de infinit de importantă, atât de infinit de sacră şi profundă natura serviciului divin al primilor creştini; ei au fost aceia care au simţit, în modul cel mai viu, că pierduseră legătura psihică, directă cu cei morţi. Dar ei au înlocuit ceea ce pierduseră cu sentimentele sacre care se trezeau în sufletele lor în timpul slujbei religioase şi a pomenilor; pe scurt, atunci când se oficiau, în general, actele de cult. În fond, tocmai prin această tranziţie s-a ajuns la faptul că în timpul când s-a simţit că se pierde conştienţa pentru cei morţi altarele au luat forma de sarcofag, pentru ca – nu ca la vechii egipteni – serviciul religios sau spiritual să se desfăşoare în cea mai mare smerenie tocmai în această formă. Aşa cum am spus, acesta este un fapt pe care raţiunea nu-l poate înţelege în adevărata sa semnificaţie. Dar este suficient să privim forma unui altar şi să simţim pe viu, să înţelegem schimbarea atitudinii sufletului uman faţă de modul de a concepe aceste relaţii şi consecinţele acestei schimbări.

Constatăm astfel că starea în care se găseşte astăzi sufletul omului s-a stabilit încet şi progresiv. Şi pe baza indiciilor pe care le-am dat în conferinţa de ieri putem să deducem că această stare în care ne aflăm este din nou în mod progresiv înlocuită cu o alta, şi astfel ne aflăm în faţa faptului că se trezesc în fiinţa umană facultăţi necesare pentru această stare viitoare.

Ceea ce am indicat ieri ca un exemplu, faptul că omul va vedea într-un fel de imagini de vis o realitate care va trebui să constituie pentru el compensarea karmică a unei acţiuni, va constitui, de fapt, reapariţia unor facultăţi care, din nou, vor permite sufletului să urce în lumile suprasensibile. Raportată la întreaga evoluţie a Pământului, perioada în care sufletul omului a fost izolat de lumea suprasensibilă a fost doar o stare intermediară, scurtă, o stare care a fost necesară pentru ca el să poată obţine cele mai puternice forţe pentru libertatea sa. Dar ceva se leagă de întregul progres al evoluţiei omenirii, despre care v-am vorbit, şi anume faptul că omul nu a putut ajunge decât pe această cale la acel sentiment al eului limitat la sine însuşi, la adevărata conştienţă a eului. Această conştienţă a eului se va consolida din ce în ce mai mult în fiinţa interioară a omului pe măsură ce ne îndreptăm spre viitor; ea va deveni din ce în ce mai importantă. Cu alte cuvinte, forţa şi coeziunea individualităţii umane vor spori tot mai mult, oamenii vor fi din ce în ce mai mult în situaţia de a simţi nevoia să aibă în ei înşişi un punct ferm de sprijin pentru fiinţa lor.

Ne dăm seama, astfel, că veritabila conştienţă a eului pe care omul o deţine în prezent nu are în urma sa prea multe incarnări, aşa cum s-ar crede. Este suficient să mergem înapoi numai cu câteva incarnări şi nu vom mai întâlni acest sentiment al eului sub forma caracteristică pentru om pe care o are în prezent. Din această cauză, nu trebuie să ne mire faptul că, datorită legăturii intime care există între sentimentul eului şi memorie, la mulţi oameni nu a apărut încă în prezent ceea ce putem numi amintirea incarnărilor anterioare. Omul nu-şi aminteşte nici ce i s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei, deoarece sentimentul eului nu era încă format atunci. Nu este oare întru totul explicabil faptul că omul nu-şi poate aminti astăzi incarnările sale anterioare, tocmai pentru că sentimentul eului nu era încă dezvoltat? Dar acum ne aflăm în perioada de tranziţie, când omul are dezvoltat sentimentul eului şi când se alcătuiesc forţele care vor duce în viitoarele incarnări la nevoia de a ne aminti incarnările anterioare. Sunt aproape timpurile când oamenii nu vor mai avea încotro şi vor trebui să-şi spună: Privim cu uimire înapoi spre acele timpuri când ne aflam pe Pământ, dar sub alte forme de viaţă, şi trebuie să recunoaştem că am fost deja prezenţi pe Pământ. Printre facultăţile care se vor dezvolta din ce în ce mai mult va fi şi aceea care va insufla oamenilor aceste sentimente: Eu nu pot, în nici un caz, să nu privesc înapoi spre incarnările mele anterioare.

Acum să ne gândim la faptul că în incarnările viitoare prin care vor trece sufletele umane care sunt incarnate în prezent va interveni, ca să spunem aşa, forţa interioară necesară pentru a putea privi retrospectiv şi a se putea recunoaşte. Dar pentru cei care nu au luat cunoştinţă de existenţa vieţilor succesive pe Pământ, aceste amintiri din trecut vor constitui o suferinţă teribilă. Aşa că, de fapt, a nu cunoaşte tainele referitoare la vieţile succesive pe Pământ va fi chinuitor pentru acei oameni în care vor pătrunde forţele ce le vor spune ceva referitor la trecutul lor, dar un trecut care nu poate urca în conştientul lor pentru că au neglijat să ia cunoştinţă de marile adevăruri iniţiatice privind repetarea vieţilor pe Pământ.

A nu lua cunoştinţă de aceste adevăruri iniţiatice, aşa cum sunt ele comunicate în prezent de ştiinţa spirituală, înseamnă nu numai o simplă ignorare a unor teorii, ci a-ţi modela astfel viaţa încât în unnătoarele incarnări aceasta să fie un chin. Este îndeosebi cazul pentru perioada de tranziţie în care trăim. Cum se poate face o pregătire lentă în această direcţie se găseşte în cea de a doua dramă-mister a noastră, Încercarea sufletului, unde se dau unele indicţaii, ca să spunem aşa, asupra incarnărilor precedente ale personajelor şi care nu merg mai departe de câteva secole*. Acest lucru este deja în pregătire. Dar acum lucrurile sunt oricum astfel orânduite încât prin conducerea înţeleaptă a lumii se poate da oamenilor ocazia să ia cunoştinţă într-un anumit mod de adevărurile izvorâte din Misterii. Astăzi există relativ puţini oameni care să fie călăuziţi de ştiinţa spirituală. Numărul antroposofilor este pretutindeni foarte redus, comparativ cu acela al celorlalţi oameni, încât am putea spune: Oamenii nu se interesează încă într-o măsură apreciabilă de antroposofie. Pentru oamenii care trec prin lume surzi şi orbi şi nu vor să înţeleagă că trebuie să fie cercetate enigmele destinului se va produce în curând o nouă incarnare, în aşa fel încât vor avea multiple ocazii să ia cunoştinţă de adevărurile ştiinţei spirituale. Aceasta este realitatea. Astfel că, dacă avem în anturajul nostru oameni care ne sunt dragi, dar care nu vor să audă nimic despre antroposofie, ba chiar se declară duşmani înverşunaţi, acest lucru nu trebuie să ne afecteze prea mult. Este perfect devărat şi antroposoful ar trebui să recunoască faptul că desconsiderarea ştiinţei spirituale sau a antroposofiei înseamnă începutul unei vieţi care va fi un chin în viitoarele reincarnări pe Pământ. Este un adevăr şi nu avem voie să luăm acest lucru cu uşurinţă. Dar, pe de altă parte, cel care are prieteni şi cunoştinţe la care ţine cu adevărat şi care nu vor să ştie nimic despre antroposofie poate să spună: Ei bine, dacă eu însumi aş fi un bun antroposof, aş găsi prilejul, cu ajutorul forţelor care îmi rămân după ce voi fi trecut prin poarta morţii – întrucât sunt prezente legăturile vii despre care am vorbit –, să vin în ajutorul acestor suflete. Şi înseşi aceste suflete vor avea ocazia, datorită faptului că acum timpul petrecut în perioada dintre moarte şi o nouă naştere se scurtează, să asimileze adevărurile dezvăluite de Misterii, pe care oamenii trebuie să le preia, dacă nu vor ca incarnările lor viitoare să devină un calvar. Nu este, deci, încă totul pierdut.

* Rudolf Steiner a scris patru drame-mister: 1. Poarta iniţierii, 1910; 2. Încercarea sufletului, 1911; 3. Păzitorul pragului, 1912 şi 4. Trezirea sufletelor, 1913. (Nota trad.)

Antroposofia trebuie privită ca o putere reală, iar pe de altă parte situaţia nu trebuie percepută cu prea multă teamă, prea pesimist. Dar ar fi un fals optimism dacă ne-am spune: Ei bine, dacă lucrurile stau aşa, atunci pot să mai aştept pentru a lua cunoştintă de adevărurile ştiinţei spirituale până la viitoarea mea reincarnare. Dacă toţi am spune aşa, atunci oamenii ar tot amâna până la viitoarele lor reincarnări, iar ocaziile de a-i putea ajuta în mod real ar fi din ce în ce mai reduse. Căci chiar dacă acum sunt puţini cei care vor să adere la antroposofie spre a lua cunoştinţă de adevărurile sale, într-un timp relativ scurt vor fi necesari mulţi oameni spre a veni în ajutorul grupurilor formate din cei care vor voi să se apropie de antroposofie, fie aici, pe planul fizic, fie, dacă nu sunt incarnaţi, să acţioneze din planurile superioare pentru a le face cunoscută învăţătura antroposofică.

Acesta este unul din aspectele marii transformări care are loc în prezent. Celălalt aspect îl reprezintă faptul că tocmai eul uman a trecut prin toate acestea, pentru a ajunge să se sprijine din ce în ce mai mult pe el însuşi, să devină tot mai independent. Această autoconstruire a eului este ceva care va fi valabil pentru toate sufletele, dar va însemna şi un fel de decădere, de corupţie pentru sufletele care nu fac cunoştinţă cu comorile de înţelepciune spirituală. Căci aceste suflete vor resimţi individualizarea tot mai accentuat ca pe o izolare. Dimpotrivă, cei care au luat cunoştinţă de marile secrete ale lumilor spirituale vor găsi, datorită acestui fapt, posibilitatea să realizeze, în plan spiritual, din ce în ce mai mult, legături de la suflet la suflet. Vechile legături se vor destrăma, şi vor trebui să apară legături noi. Aceasta se va realiza treptat, în viitorul apropiat.

În prezent, noi trăim în cea de a cincea epocă postatlanteană; va urma a şasea, apoi a şaptea epocă, până când se va produce din nou o mare catastrofă, aşa cum s-a produs între sfârşitul perioadei atlanteene şi începutul perioadei postatlanteene. Am caracterizat această catastrofă în ciclul de conferinţe asupra Apocalipsei lui Ioan [38], ţinut chiar aici la Nürnberg, arătând atât asemănările cât şi deosebirile faţă de vechea catastrofă atlanteană. Ceea ce caracterizează în mod deosebit epoca actuală, dacă observăm viaţa care se desfăşoară în jurul nostru, putem să exprimăm prin următoarele cuvinte: În timpul nostru, ceea ce este cu deosebire activ în fiinţa umană este ceea ce putem numi intelectualismul său, concepţia sa raţională despre lume*. Noi trăim efectiv într-o epocă de intelectualism, de înţelegere a lumii prin raţiune. Această epocă de concepere raţională a lumii este determinată de o stare cu totul specială, pe care o putem înţelege dacă ne amintim de timpul care a precedat actuala epocă postatlanteană. Perioada anterioară celei actuale o numim epoca culturală greco-romană, o epocă remarcabilă, în care oamenii nu erau încă atât de separaţi ca acum de natură şi de o înţelegere a lumii aşa cum se prezintă din exterior. Dar totodată este epoca în care eul a irumpt, ca să spunem aşa, în oameni. De aceea, a trebuit să aibă loc în acea epocă şi venirea lui Hristos, deoarece eul năvălise într-un mod atât de deosebit. Ce simţim noi în mod viu acum, în timpul nostru? Nu numai această năvală a eului, ci şi faptul că unul din învelişurile omului provoacă un fel de reflex în sufletul său. Învelişul pe care ieri l-am denumit înveliş al credinţei realizează o reflectare în sufletele oamenilor acum, în a cincea epocă postatlanteană. În acest fel, în epoca noastră dispunem de particularitatea ca în sufletele oamenilor să se oglindească caracterul de credinţă al corpului astral. În următoarea epocă postatlanteană, a şasea, în intimitatea omului se va reflecta caracterul de iubire al corpului eteric, iar în ultima epocă, a şaptea, înainte de marea catastrofă**, caracterul de speranţă al corpului fizic.

* Pentru a înlătura posibile confuzii, trebuie reamintit că este vorba de o perioadă postatlanteană, iar aceasta cuprinde şapte epoci culturale. (Nota trad.)
** Prin această mare catastrofă, care este cunoscută ca „marele război al tuturor împotriva tuturor“ va lua sfârşit perioada postatlanteană, după cum prin marele Potop a luat sfârşit perioada atlanteană. (Nota trad.)

Pentru cei care au audiat într-un oraş sau altul diverse conferinţe ca cele pe care tocmai le-am expus în faţa dumneavoastră, ţin să mentionez că le-am prezentat în mod gradat, dintr-un alt punct de vedere, atât la München, cât şi la Stuttgart [39]. Dar ele exprimă toate acelaşi lucru. Numai că cele ce vor fi expuse acum relativ la cele trei mari forţe umane, credinţa, iubirea şi speranţa, au fost prezentate acolo în relaţia lor directă cu viaţa sufletească a omului. Dar este absolut acelaşi lucru şi fac aceasta în mod intenţionat, cu scopul ca antroposofii să se obişnuiască să nu se lege de cuvinte, ci de probleme. Dacă vom vedea că lucrurile pot fi abordate plecând de la puncte de vedere dintre cele mai diferite, vom înceta să ne ataşăm de cuvinte şi ne vom strădui să ne apropiem de esenţa lor de aşa manieră, încât cuvintele prin care ele sunt prezentate sub aspectele cele mai diferite să nu însemne nimic altceva decât un mjloc de a ne apropia de ea. Punând bază numai pe cuvintele rostite nu ne vom putea apropia de esenţa lucrurilor, trebuie să ne străduim să punem în armonie tot ce s-a spus de-a lungul timpurilor, la fel cum nu putem să cunoaştem un arbore decât dacă îl privim nu numai dintr-o parte, ci din diferite poziţii.

Aşadar, ceea ce este esenţial, în prezent, este forţa credinţei emanată de corpul astral care pătrunde cu lumina sa în suflet şi dă caracteristica epocii noastre. Este oarecum straniu, ar spune cineva, să ne spui acum că forţa esenţială a epocii noastre este forţa credinţei. Da, am putea afirma aceasta numai dacă ne referim la acei oameni care au mai păstrat o urmă din vechea credinţă, dar sunt mulţi care privesc credinţa de sus, deoarece au depăşit-o, au trecut peste ea, o privesc ca pe un stadiu din copilăria evoluţiei umane. Aşa ar putea gândi cei care se numesc monişti, care spun că ei nu mai cred, dar în realitate sunt mai credincioşi decât cei pe care îi consideră credincioşi. Tot ce s-a scos la lumină prin profesiunea de credinţă a moniştilor nu este decât credinţă oarbă, numai că aceşti oameni nu-şi dau seama, nu sunt conştienţi de acest lucru, ei cred că ar fi o ştiinţă. Dar nu vom ajunge să determinăm o caracteristică a ceea ce se face, dacă nu vorbim tot timpul de credinţă. Dacă lăsăm la o parte credinţa celor care cred că nu cred, atunci vom constata că, de fapt în epoca noastră extrem de multe din faptele şi lucrurile cu adevărat importante se bazează pe reflectarea pe care corpul astral o produce în suflet, care, prin aceasta, îmbracă un caracter de credinţă cu adevărat ferventă. Este suficient să ne amintim doar de drumul parcurs în cursul vieţii de cele mai mari personalităţi ale timpului nostru, să zicem Richard Wagner, ca să vedem că activitatea sa de artist este o continuă ascensiune spre o anumită fervoare a credinţei, şi tocmai acest lucru ne încântă cel mai mult când studiem personalitatea sa. Pretutindeni unde ne aruncăm privirea, în jurul nostru, în prezent, părţile de umbră şi lumină ale acestei epoci le putem înţelege în măsura în care vedem în ele ceea ce putem numi reflectarea credinţei în eul sau în sufletul omului.

Epoca noastră va fi succedată de o alta, în care preponderentă va fi nevoia de iubire. În a şasea epocă culturală, ceea ce poate fi numit şi iubire creştină se va împlini într-un sens cu totul nou. Ne apropiem încet, dar tot mai mult de acea epocă, şi tocmai prin faptul că acţionăm pentru ca omul să cunoască cu ajutorul mişcării antroposofice secretele Universului, natura şi esenţa diferitelor personalităţi din planul fizic sau din planul superior încercăm să aprindem iubirea pentru fiecare existenţă. Nu atât pentru că vorbim despre această iubire şi pentru că simţim ceea ce poate aprinde în suflet această iubire este pregătită cea de a şasea epocă prin antroposofie. Prin această acţiune se dezvăluie în mod deosebit forţele iubirii în întregul suflet al omului şi se pregăteşte ceea ce este necesar omenirii pentru a ajunge la o reală înţelegere a Misteriului de pe Golgota. Căci acest Misteriu de pe Golgota s-a petrecut în mod real, iar Evangheliile au provocat ceea ce ieri am arătat a fi comparabil cu apariţia vorbirii la copil; această cea mai profundă învăţătură despre misiunea iubirii pe Pământ este legată de Misteriul de pe Golgota. Această misiune va putea fi înţeleasă pe deplin abia în a şasea epocă culturală postatlanteană, când oamenii se vor ridica tot mai mult pentru a găsi baza, temelia acestei învăţături în întregime în ei înşişi, iar din forul lor cel mai interior vor face din iubire ceea ce este necesar pentru a se împlini; când va fi depăşită cu totul starea de supunere a omului la cele zece porunci şi când se va fi stabilit o stare în care, cum spune Goethe [40]: „Datoria, unde există iubire, ţi-o impui tu singur“. Când în sufletul nostru se trezesc acele forţe care te determină să nu poţi altceva decât să faci din iubire ceea ce trebuie să faci, atunci am descoperit în noi ceva ce se va răspândi din ce în ce mai mult în decursul epocii a şasea culturală. Pentru aceasta însă vor fi eliberate pentru naturile umane şi forţe cu totul speciale ale corpului eteric.

Dacă dorim să cuprindem cu înţelegerea noastră acel element care va interveni tot mai mult, trebuie să considerăm lucrurile acestea sub două aspecte. Unul este acela că va surveni ceva ce astăzi, în mod cert, numai cele mai alese spirite ar putea visa, dar deocamdată nu este încă actual, va surveni o legătură foarte specială cu bunele moravuri, cu moralitatea, etica şi intelectualitatea, înţelepciunea. Astăzi cineva poate fi o mare canalie şi în acelaşi timp un om relativ inteligent şi raţional. El îşi poate utiliza inteligenţa şi luciditatea pentru a comite cât mai multe potlogării cu putinţă. Astăzi nu există încă necesitatea ca un anumit grad de inteligenţă să aibă în suflet un corespondent egal de moralitate. Pe măsură ce vom înainta în viitor cele două elemente nu vor mai putea să fie separate în sufletul oamenilor, nu vor mai putea exista în mod independent, ci va trebui ca omul, care datorită incarnărilor diferite prin care a trecut, în timpul cărora a acumulat în bilanţul vieţii sale ceea ce îl face o fiinţă deosebit de inteligentă, dar nu şi la fel de morală, să constate, într-o incarnare viitoare, că inteligenţa i se paralizează în asemenea măsură, încât cu cât va fi mai mult inteligent decât moral, cu atât va deveni, datorită legilor cosmice, în incarnările viitoare şi în adaptarea sa la acele incarnări, mai idiot, astfel că idioţenia şi imoralitatea vor apărea din ce în ce mai legate una de alta. Căci imoralitatea va avea o acţiune anihilantă asupra inteligenţei, paralizând-o. Cu alte cuvinte, ne apropiem de acea epocă în care moralitatea şi ceea ce am caracterizat acum ca fiind propriu celei de a şasea epoci culturale postatlanteene, respectiv o iradiere a forţelor iubirii din corpul eteric în sufletul-eu, înseamnă în mod esenţial acele forţe care conduc la armonizarea forţelor inteligenţei cu forţele moralităţii.

Acesta este unul din aspectele pe care trebuie să-l luăm în considerare. Celălalt este că abia printr-o asemenea armonizare între moralitate şi înţelepciune se poate înţelege pe deplin, în întreaga sa profunzime, Misteriul de pe Golgota. La aceasta va contribui tot mai mult acel învăţător care a pregătit deja pe oameni pentru Misteriul de pe Golgota, înainte ca Iisus Hristos să apară pe Pământ, şi care se va perfecţiona din ce în ce mai mult în cursul incarnărilor sale succesive, devenind marele învăţător pentru propovăduirea celui mai mare eveniment terestru. Această individualitate, pe care o numim urmaş al lui Gautama Buddha în legătură cu demnitatea sa de Bodhisattva, s-a incarnat în acea personalitate care a trăit cu aproximativ o sută de ani înaintea erei noastre şi pe care noi o cunoaştem sub numele de Jeshu ben Pandira. Acesta a avut o seamă de discipoli, printre care şi pe unul care a scris într-un mod profetic Evanghelia după Matei. Ulterior, nu a mai fost nevoie decât ca textul să fie revizuit după săvârşirea Misteriului de pe Golgota. Individualitatea lui Jeshu ben Pandira s-a incarnat mereu şi va continua să se reincarneze până când va urca de la starea de Bodhisattva la demnitatea de Buddha, eveniment care va avea loc peste aproximativ trei mii de ani. În acel timp, un număr suficient de mare de oameni vor fi înzestraţi cu acele capacităţi despre care am vorbit, şi tot atunci, într-o incarnare cu totul deosebită pe care o va trăi această individualitate care a fost cândva Jeshu ben Pandira, acest mare învăţător al umanităţii, acest Bodhisattva va fi ajuns la stadiul când va fi apt să acţioneze într-un mod cu totul diferit, ca interpret al Misteriului de pe Golgota, decât ar putea-o face astăzi. În prezent, un clarvăzător poate obţine unele reprezentări din lumea suprasensibilă în legătură cu ceea ce se va întâmpla peste trei mii de ani, dar structura fizică a omului de astăzi face ca nici un corp uman fizic să nu poată fi capabil să realizeze ceea ce va putea realiza, peste aproximativ trei mii de ani, acel învăţător. Nici un limbaj omenesc nu ar putea reda astăzi în mod atât de magic cum va acţiona prin comunicare, prin învăţătură acel învăţător al omenirii. Cuvintele sale vor pătrunde direct, ca un balsam, în inimile oamenilor, în sufletele lor, şi fiecare cuvânt va fi nu doar teorie, ci, într-o măsură mai mare decât ne-o putem astăzi imagina, această învăţătură va avea totodată o forţă morală magică, care va convinge inimile şi sufletele în legătură cu importanţa legăturii primordiale dintre intelectualitate şi moralitate.

Marele învăţător care atunci când omenirea va fi suficient de matură va putea să comunice în modul cel mai profund învăţătura despre esenţa Misteriului de pe Golgota va îndeplini ceea ce profeţiile orientale au spus întotdeauna: că cel care va fi adevăratul urmaş al lui Buddha va fi şi cel mai mare propovăduitor al binelui, propovăduitor al binelui pentru toţi oamenii. De aceea, tradiţia orientală îl numeşte Maitreya Buddha. Acesta va avea ca îndatorire tocmai să lămurească oamenii asupra Misteriului de pe Golgota şi el va putea găsi ideile şi expresiile cele mai profunde şi cele mai semnificative pentru aceasta, datorită cuvintelor sale, care, prin limba specială în care vor fi rostite, despre care astăzi nu ne putem face nici cea mai mică idee în nici una din limbile actuale, vor imprima direct, în chip magic, în sufletele oamenilor, natura şi esenţa Misteriului de pe Golgota. Şi în acest sens, omenirea se apropie de ceea ce putem numi viitoarea eră morală a oamenilor. O putem considera, într-o oarecare măsură, chiar drept era de aur care va să vină.

Dar noi, în măsura în care vorbim de pe fundamentul antroposofiei, anunţăm în deplină cunoştinţă de cauză ceea ce se va întâmpla, arătăm cum Hristos se va revela încetul cu încetul pentru forţe umane tot mai evoluate, arătăm cum învăţătorii care propovăduiau mai demult numai pentru popoare sau oameni izolaţi, instructorii care altădată nu învăţau decât anumiţi oameni şi anumite popoare vor fi în viitor interpreţii marelui Eveniment hristic pentru toţi cei care vor voi să asculte. Prin faptul că epoca iubirii începe deja să apară sunt date şi condiţiile pentru realizarea acelei epoci a moralităţii.

Va urma ultima mare epocă, în cursul căreia se va produce în sufletul-eu uman o oglindire a ceea ce numim speranţă. Atunci însă, oamenii, fortificaţi de forţa care emană din Misteriul de pe Golgota precum şi din epoca moralităţii, vor prelua în ei forţele speranţei, lucrul cel mai important de care vor avea nevoie, pentru a putea depăşi marea catastrofă şi a putea să înceapă dincolo de aceasta o viaţă nouă, la fel cum după catastrofa atlanteană perioada postatlanteană ne-a adus o viaţă nouă.

Când în ultima epocă postatlanteană cultura exterioară, cultura pur combinatorie îşi va atinge punctul culminant, iar oamenii vor simţi cu intensitate insatisfacţiile acestei culturi, când ei se vor găsi în faţa acesteia fără să-şi fi dezvoltat spiritualitatea şi îşi vor da seama că au rămas cu adevărat neconsolaţi în faţa acestei culturi, atunci va fi răsădită de către spiritualitate acea speranţă care se va realiza în următoarea perioadă a dezvoltării umane*. Dacă, totuşi, în sufletele oamenilor nu va putea pătrunde ceea ce poate să le aducă spiritualitatea şi vrea să le dea ştiinţa spirituală şi mişcarea antroposofică, este posibil ca acea cultură exterioară să se prelungească un timp, dar în final oamenii vor ajunge să-şi spună: Ei bine, iată la ce am ajuns! Astăzi dispozitive de comunicaţie fără fir sau alte aparate pe care lumea dinainte nici nu le-ar fi visat ne poartă gândurile pe întregul Pământ. Dar oare ce avem noi din toate acestea? Cele mai triviale şi josnice gânduri le răspândim dintr-un loc în altul, forţa inteligenţei umane am dus-o până la cele mai înalte culmi, până la extrem, pentru a putea trasporta cu ajutorul unor dispozitive dintre cele mai perfecţionate din cel mai îndepărtat colţ al Pământului lucruri pe care le mâncăm, şi ne-am încordat forţele inteligenţei pentru a ne deplasa mai repede, tot mai repede, ca să străbatem Pământul, dar nu avem nimic pentru minţile noastre care să merite să fie transportat dintr-un loc în altul. Căci gândurile pe care le avem sunt dezolante şi ele sunt cu atât mai dezolante cu cât le purtăm cu aparatele acestea moderne, incomparabile cu cele pe care le foloseam altădată, care se mişcau cu iuţeala melcului.

* Se face referire la evoluţia care va urma actualei perioade postatlanteene. (Nota trad.)

Pe scurt, disperarea şi vidul s-ar răspândi, prin cultura exterioară, pe întregul Pământ. Dar în ultima epocă de cultură sufletele care vor fi asimilat viaţa spirituală se vor îmbogăţi pe ruinele vieţii culturale exterioare. Ceea ce ne dă siguranţă că sufletul nu va asimila în zadar viaţa sufletească ne-o garantează forţele viguroase ale speranţei care vor trăi în noi, care ne vor asigura că după marea catastrofă de la finele ultimei epoci va urma o eră umană nouă, când va apărea şi în viaţa exterioară, în formarea unei noi umanităţi, ceea ce a fost pregătit, prin spirit, în viaţa sufletească.

În felul acesta, ne îndreptăm spre acel timp viitor, în mod conştient, pornind de la epoca noastră, a credinţei, apoi trecând prin epoca iubirii şi a speranţei, dacă ne impregnăm cu ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală, lăsându-ne conduşi spre cele mai înalte, cele mai reale, cele mai frumoase ţeluri ale omenirii.