Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CREŞTINISMUL ESOTERIC

GA 130


EUL UNIVERSAL ŞI EUL UMAN. ENTITĂŢI MICROCOSMICE
SUPRASENSIBILE. NATURA LUI HRISTOS

München, 9 ianuarie 1912

Este necesar ca în această seară să mai discutăm o dată despre natura lui Iisus Hristos. Această necesitate rezultă din faptul că în prezent se vorbeşte atât de mult pe această temă, în special în mediile teosofice, şi din faptul că, în sensul cel mai deosebit, ea există tocmai pentru a aduce o deplină clarificare asupra mai multor aspecte din acest domeniu.

Vom discuta astăzi despre un aspect privind această problemă care pentru mulţi poate părea excentric, dar care este, totuşi, foarte important. Să pornim de la evoluţia omului. Ştim că ea se desfăşoară în aşa fel, încât omenirea în ansamblul ei străbate, în cadrul evoluţiei noastre terestre, anumite perioade ciclice. Am vorbit adeseori despre faptul că de la marea catastrofă pe care o numim atlanteană viaţa de pe vechiul continent atlantean s-a transformat într-o alta, diferită, care se desfăşoară şi acum pe noile continente apărute şi care este însăşi viaţa noastră din prezent şi pe care o putem împărţi în cinci epoci culturale, de atunci şi până în zilele noastre. În acest sens, se poate vorbi de prima epocă, străvechea epocă culturală indiană, de a doua, marea epocă de cultură a vechilor perşi, de a treia, epoca egipto-caldeo-babiloniană, de a patra, greco-romană, care s-a situat într-o perspectivă mai largă în cadrul istoriei universale între secolul al VIII-lea î.Hr. şi secolul al XII-lea d.Hr. Putem vorbi apoi, o dată cu anul 1413 de începutul epocii noastre actuale, care este, deci, a cincea epocă culturală postatlanteană.

Sufletele oamenilor, deci şi ale celor prezenţi acum, aici, în sală, au străbătut aceste epoci culturale succesive, până în prezent, trecând prin diferite incarnări, şi este posibil ca unele suflete să fi trecut prin mai multe, iar altele prin mai puţine incarnări. În funcţie de caracteristica fiecărei epoci, sufletele au dobândit, ca să spunem aşa, câte ceva din experienţele trăite şi au purtat aceste achiziţii de la o incarnare la alta, apărând, la un moment dat, cu un anumit grad de evoluţie, în funcţie de felul uneia sau alteia din experienţele trăite în epocile anterioare.

Putem vorbi acum şi despre faptul că în fiecare din aceste epoci, dar numai sub aspect esenţial – reţineţi numai sub aspect esenţial – s-au constituit şi dezvoltat la om unul sau altul din organele care constituie natura umană, dar în principal întotdeauna un anumit organ bine determinat al naturii umane. Astfel, putem spune că în epoca noastră culturală, dacă oamenii lasă să acţioneze asupra lor ceea ce poate să le dea această epocă, în mod esenţial ei sunt chemaţi să dezvolte ceea ce, în cadrul concepţiei noastre, a ştiinţei spirituale, numim sufletul conştienţei. În schimb, în timpul epocii culturale greco-romane s-a format mai ales sufletul raţiunii sau al afectivităţii, în timpul epocii egipto-caldeo-babiloniene sufletul senzaţiei, în timpul epocii vechilor perşi corpul senzaţiei sau corpul astral şi, în sfârşit, în epoca veche indiană, ceea ce numim corpul vieţii sau corpul eteric. Aceste diferite componente ale fiinţei umane au dobândit sau vor dobândi, pentru sufletele care au străbătut toate aceste epoci culturale, în una sau cel mai adesea în mai multe incarnări, dezvoltarea corespunzătoare. În epoca ce urmează după a noastră, în a şasea epocă postatlanteană, se va forma îndeosebi ceea ce numim Sinea spirituală sau Manas, cum se obişnuieşte să se numească în literatura teosofică; în sfârşit, în ultima, respectiv a şaptea epocă culturală postatlanteană, se va forma ceea ce numim Spiritul vieţii, iar în literatura teosofică Buddhi, în timp ce Omul-spirit sau Atma va apărea după o nouă catastrofă, într-un viitor îndepărtat.

Ne aflăm acum în plină dezvoltare şi formare, ca să spunem aşa, datorită condiţiilor normale pe care le oferă cultura şi tot ce ne înconjoară, ceea ce în prezent, ca şi în viitorul apropiat, se numeşte sufletul conştienţei.

Dar noi ştim că această deplină formare a omului, această dezvoltare a diferitelor mădulare ale sufletului, aşa cum le-am diferenţiat, este legată în mod esenţial de încă un element, de treptata integrare a eului uman. Căci această integrare a eului în natura umană este mai ales sarcina însăşi a evoluţiei Pământului. Astfel că noi, într-un anumit fel, avem două curente de evoluţie care se întrepătrund, pentru că trebuie să parcurgem evoluţia Pământului după ce am străbătut evoluţiile saturniană, solară şi lunară şi pentru că în faza de fiinţă terestră trebuie să dezvoltăm îndeosebi acest al patrulea element al naturii umane, eul, adăugându-l celorlalte componente principale ale naturii umane, care, după cum ştim, au fost structurate anterior: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Trebuie să faceţi o deosebire între acel mare şi important curent evolutiv, legat de marile incarnări ale planetei noastre, şi celălalt curent evolutiv, de mai mică amploare, pe care l-am caracterizat mai înainte ca desfăşurându-se în intervalul de timp scurt care este cel al perioadei postatlanteene.

Nimeni dintre cei care au înţeles cele expuse până aici nu ar trebui să pună întrebarea: Cum se explică oare că oamenii şi-au dezvoltat un corp eteric, sau corp al vieţii deja pe vechiul Soare şi că are loc o formare specială a aceluiaşi corp în timpul vechii epoci culturale hinduse? Nimeni dintre cei care au înţeles cele expuse până acum nu trebuie să pună o întrebare ca aceasta, căci iată cum stau lucrurile în realitate. Desigur, corpul eteric sau de viaţă al omului a fost creat în cursul evoluţiei de pe vechiul Soare. Omul a ajuns pe Pământ având deja un corp eteric sau de viaţă. Dar acest corp poate fi acum mai fin structurat, prin lucrările mai elaborate realizate de elementele pe care omul le-a dezvoltat ulterior. Astfel că omul incarnat în corpul unui vechi indian are deja un corp eteric care se află la un nivel de evoluţie relativ înalt, dar el acţionează asupra acestuia, în acea primă epocă postatlanteană, cu eul pe care l-a obţinut – împreună cu tot ceea ce elaborase între timp –, determinând o structurare mai fină a acestuia. Şi în general se realizează o prelucrare mai subtilă în toate celelalte elemente constitutive ale fiinţei umane în perioada noastră postatlanteană.

Dacă luaţi acum în considerare evoluţia în ansamblul ei, ţinând seama de tot ceea ce am spus, a patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, vă va apărea ca o epocă deosebit de importantă, fiindcă atunci a trebuit să se cizeleze cu o anumită fineţe, în interiorul naturii umane, ceea ce numim sufletul raţiunii sau al afectivităţii. Dar până atunci eul, care aparţine marelui curent al evoluţiei, atinsese un nivel de formare deosebit de elevat. Se poate, deci, spune: Eului omului, care se dezvoltase până în a patra epocă culturală, epoca greco-romană, atingând o treaptă superioară, îi revenea în acel timp obligaţia să-şi continue acţiunea în interiorul sufletului raţiunii sau al afectivităţii, iar în prezent, în epoca noastră, în acela al sufletului conştienţei.

Într-o anumită privinţă, există o afinitate intimă între eu şi celelalte trei elemente ale sufletului omenesc: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau al afectivităţii şi sufletul conştienţei. În aceste trei elemente, eul îşi desfăşoară de preferinţă, la început, viaţa sa interioară, iar în prezent, în această a cincea epocă postatlanteană, eul trăieşte şi va trăi cu precădere, în modul cel mai intim, în sufletul conştienţei, deoarece, ca să spunem aşa, nemaifiind împiedicat de celelalte elemente, în aceasta se poate exprima în toată puritatea sa. Da, noi trăim în prezent într-o epocă în care eul are mai ales menirea, deosebit de importantă, de a se dezvolta prin sine însuşi, să clădească, sprijinindu-se pe el însuşi.

Dacă ne îndreptăm apoi privirea spre viitor, spre ceea ce va urma, şi dacă spunem că omul va dezvolta în următoarea epocă culturală, a şasea epocă postatlanteană, Sinea spirituală sau Manas, trebuie să recunoastem că Sinea spirituală sau Manas se află, de fapt, dincolo de sfera eului. De fapt, omul nu ar putea să-şi dezvolte Sinea spirituală prin propriile sale forţe în viitorul mai îndepărtat, ci va trebui atunci când îşi va dezvolta Sinea spirituală să fie ajutat, într-un anumit fel, de ceea ce forţele superioare revarsă asupra Pământului. Omul a ajuns cu evoluţia sa până acolo, încât efectiv el nu poate acţiona prin propiile sale forţe decât până la dezvoltarea sufletului conştienţei. Dar nici această evoluţie nu ar fi desăvârşită dacă omul nu ar anticipa într-un anumit sens ceea ce va obţine pe Jupiter, viitoarea incarnare a Pământului, ca evoluţie normală, completă şi de sine stătătoare. Până la finele evoluţiei Pământului, omul ar trebui să-şi dezvolte eul. Pentru a realiza acest lucru, el ar avea ocazia să desăvârşească această dezvoltare în cadrul sufletului senzaţiei, al raţiunii şi al conştienţei. Dar Sinea spirituală trebuie să devină bun al omului abia pe Jupiter; atunci va deveni propriu-zis un bun uman. Pe Jupiter, raportul omului cu Sinea spirituală va fi aproximativ aşa cum este acum, pe Pământ, raportul său cu eul. Aşadar, dacă omul îşi formează deja în cursul evoluţiei terestre Sinea spirituală, el nu va putea avea, totuşi, cu aceasta acelaşi raport pe care îl are acum, pe Pământ, cu eul. Noi spunem despre eul nostru: Acesta ne reprezintă pe noi, suntem noi cu adevărat. Dacă în următoarea epocă, a şasea, postatlanteană, Sinea spirituală va căpăta expresie, noi nu ne vom putea referi la Sinea spirituală ca fiind Sinea noastră, ci vom spune: Da, eul nostru s-a dezvoltat până la o asemenea treaptă, astfel încât Sinea noastră spirituală ne poate ilumina ca venind din lumi superioare, ca un fel de fiinţă angelică, care nu suntem noi înşine, dar care ne luminează şi pune stăpânire pe noi. Aşa ne va apărea Sinea noastră spirituală. Abia mai târziu, pe Jupiter, ea va apărea ca fiind propria noastră fiinţă, aşa cum este în prezent eul. Acestea sunt treptele prin care îşi continuă evoluţia umană drumul înainte.

În următoarea epocă culturală, a şasea, postatlanteană, ne vom simţi atraşi de ceva ce îşi trimite lumina în noi. Dar nu vom spune: Tu, Sine spirituală din mine, ci vom spune: Eu sunt participant al unei entităţi care luminează din înaltul lumilor superioare în mine, care mă conduce şi dirijează, care prin graţia unor înalte entităţi mi-a devenit un conducător şi un călăuzitor! Ceea ce abia pe Jupiter va deveni proprietate a mea vom resimţi acum ca pe un conducător care luminează din lumile superioare asupra noastră. La fel va fi cazul, mai târziu, cu Spiritul vieţii sau Buddhi, cu Omul-spirit şi aşa mai departe. Va veni, astfel, o vreme în care omul va vorbi altfel despre sine decât vorbeşte acum. Cum vorbeşte acum omul despre sine, dacă vrea să se exprime în spiritul ştiinţei spirituale? El spune: Eu am trei învelişuri, corpul fizic, corpul eteric sau al vieţii şi corpul astral. În ele eu am eul, adevăratul meu bun terestru care se dezvoltă în sânul acestor trei învelişuri. Aceste trei învelişuri reprezintă, oarecum, natura mea inferioară. Eu m-am dezvoltat deasupra lor, le-am depăşit, privesc de sus spre această natură inferioară a mea şi văd ceea ce a devenit eul meu, fiinţa mea, deocamdată cea mai personală, care trebuie să crească tot mai mult, să se dezvolte tot mai mult.

În viitor, omul va trebui să mai vorbească şi altfel. Atunci, va spune: Eu nu am numai o natură a mea inferioară şi eul meu, ci am o natură superioară spre care îmi ridic privirea ca spre ceva ce face parte din mine însumi, aşa cum fac parte astăzi şi cele trei învelişuri, pe care le am din trecut. Dar omul se va simţi în viitor, ca să spunem aşa, la mijloc, între natura sa inferioară şi natura sa superioară. Natura sa inferioară o cunoaşte deja acum, cea superioară îi va apărea în viitor stând oarecum deasupra sa, aşa cum cea inferioară se află astăzi sub el. Aşa încât putem spune: Omul se dezvoltă în timpul evoluţiei terestre şi va trece de la al patrulea element, care constituie fiinţa sa, la al cincilea, la al şaselea şi la al şaptelea element. Dar aceste elemente viitoare, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea, nu vor deveni în timpul evoluţiei propriu-zise a Pământului bunul său personal nemijlocit, ci ceva la care el abia încetul cu încetul va reuşi să urce. Aşa trebuie să ne reprezentăm aceste lucruri.

Va trebui să trăim un timp când vom spune aşa: Da, misiunea noastră pe Pământ a fost să ne dezvoltăm eul. Dar ca printr-un fel de anticipaţie profetică vedem ceva ce urmează să se dezvolte în noi abia pe Jupiter. Ceea ce trăim acum, în timpul evoluţiei Pământului, în sensul că ne pătrundem, ca să spunem aşa, cu natura unui eu terestru, că am şlefuit mai subtil, încă din timpul perioadelor anterioare ale Pământului şi până în prezent, componentele inferioare, iar în viitor vom şlefui componentele superioare, aşadar, ceea ce trăim ca fiinţe umane pe Pământ au trăit în avans entităţi care ne-au precedat şi pe care le numim Îngeri sau Angeloi, trecând prin acelaşi proces evolutiv în incarnări planetare precedente. Dar şi membri superiori ai Ierarhiei, Arhangheli sau Arhangeloi şi Arhai au străbătut acest proces în incarnările anterioare ale Pământului, pe Lună, Soare sau Saturn. Şi pentru aceste mari entităţi a existat la vremea respectivă un fel de al patrulea element constitutiv, un eu, pe care l-au dezvoltat. Mai apoi, în a doua jumătate a incarnării planetare corespunzătoare, aceste entităţi au anticipat ceea ce trebuie să se dezvolte în ele pe deplin pe Pământ, după cum noi vom dezvolta Sinea spirituală pe Jupiter. În trecut, aceste entităţi nu le-au încorporat pe deplin ca fiind bunul lor propriu, ci doar înălţându-şi privirea până la acel nivel.

Dacă ne întoarcem acum privirea către evoluţia a ceea ce numim vechea Lună, trebuie să vorbim despre unele entităţi care în timpul acelei evoluţii ar fi trebuit să se înalţe până la al şaptelea element constitutiv, după cum şi noi, oamenii, vom ajunge în decursul evoluţiei terestre să dobândim al şaptelea element, pe care atunci, ca şi noi, oamenii, acum, nu l-au putut încorpora pe deplin, ci doar şi-au înălţat privirea către el. Când vorbim despre entităţile luciferice, ne referim la entităţi care în decursul vechii evoluţii lunare au rămas în situaţia în care ar fi un om care în timpul evoluţiei terestre nu ar reuşi să-şi dezvolte deplin ultimele trei principii, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea ca elemente constitutive, ci le-ar respinge şi ar rămâne numai cu al patrulea sau numai cu al cincilea etc. Acele entităţi nu s-au dezvoltat în mod complet şi se află pe cele mai diverse trepte ale entităţilor luciferice. Se poate, deci, spune: Oamenii au trecut de la vechea evoluţie lunară la evoluţia terestră. Cei care şi-au dus la bun sfârşit misiunea specifică evoluţiei lunare apar în evoluţia terestră cu o dezvoltare normală: corp fizic, corp eteric sau al vieţii şi corp astral. În continuare, în evoluţia lor pe Pământ, va trebui ca oamenii să-şi dezvolte, în aceeaşi măsură, eul, în care vor prelua apoi celelalte. Alte fiinţe care se găsesc pe o treaptă mai înaltă decât omul au trebuit să-şi dezvolte deja pe vechea Lună un element constitutiv corespunzător eului uman. Dar aceste fiinţe nu şi-ar fi putut dezvolta în mod complet acest eu de tip lunar, decât dacă ar fi anticipat ceea ce ar fi fost pentru ele al cincilea, al şaselea sau al şaptelea element constitutiv şi ceea ce aveau să dezvolte pe deplin pe Pământ ca al cincilea element, realizarea efectivă a celui de al cincilea urmând a se efectua şi dezvolta deplin în evoluţia terestră, pe Pământ. De fapt, aceste fiinţe ar fi trebuit să ajungă până la al şaptelea element. Dar aceste entităţi luciferice nu au reuşit aceasta. Ele au dezvoltat numai al cincilea sau al şaselea element, deci nu au rămas doar la al patrulea element, dar nu l-au desăvârşit datorită faptului că nu au anticipat al cincilea, al şaselea şi al şaptelea element, ci s-au oprit la al cincilea sau al şaselea.

Avem aici în vedere două categorii ale acestor fiinţe lunare. O parte sunt acelea care şi-au dezvoltat al cincilea element constitutiv, aşa cum noi, oamenii, am deveni dacă în decursul epocii a şasea postatlanteene am dezvolta Sinea spirituală şi apoi am rămâne la acest nivel şi nu am mai dezvolta, în continuare, al şaselea şi al şaptelea element. Să analizăm această categorie de entităţi luciferice care şi-au dezvoltat al cincilea element, apoi o altă categorie de entităţi lunare de natură luciferică ce şi-au dezvoltat al şaselea element, dar nu şi pe al şaptelea. Aceste categorii existau la începutul evoluţiei Pământului, când omul se pregătea să-şi dezvolte eul, adică al patrulea element. Acum putem, desigur, să ne punem întrebarea: Care era la începutul evoluţiei terestre situaţia acestor entităţi? Erau entităţi care aşteptau cu aviditate ca în timpul evoluţiei terestre să-şi dezvolte al şaselea element, deci entităţi luciferice care pe Lună reuşiseră să-si dezvolte numai al cincilea element, iar pe Pământ voiau să dezvolte al şaselea element. Existau apoi entităţi din a doua categorie, care dezvoltaseră deja, pe Lună, al şaselea element, iar pe Pământ voiau să dezvolte al şaptelea element. Aceasta aşteptau de la evoluţia terestră. Apare atunci omul cu numai trei elemente constitutive, cu misiunea să-şi dezvolte al patrulea element, eul.

Putem să distingem acum omul care tinde să-şi dezvolte eul, apoi entităţi luciferice care năzuiesc să-şi dezvolte al şaselea element şi entităţi luciferice care aşteaptă să dezvolte al şaptelea element. Nu ne vom ocupa acum de acele entităţi care vor să-şi dezvolte al cincilea element; au existat şi din acestea.

În felul acesta avem în vedere trei categorii sau trei clase, ca să spunem aşa, de entităţi microcosmice care există pe Pământ, trei clase de entităţi care au ajuns pe scena evoluţiei terestre. Din aceste trei categorii numai una însă putea să obţină un corp fizic pe Pământ. Căci condiţiile pe care le oferea Pământul pentru alcătuirea unui corp fizic de natură carnală sunt urmarea ansamblului de interdependenţe terestre potrivite pentru un al patrulea element constitutiv uman. Numai fiinţa care voia să-şi dezvolte al patrulea element, ca eu, putea să dobândească un corp fizic de natură terestră. Celelalte entităţi care intenţionau să-şi dezvolte al şaselea şi al şaptelea element constitutiv nu erau apte să dobândească un corp fizic. Căci pe Pământ nu exista nici o posibilitate care să permită entităţilor ce apăruseră atât de nepregătite pentru o evoluţie terestră să obţină un corp fizic uman. Posibilitatea de a obţine nemijlocit un corp fizic nu există. Ce trebuiau să facă aceste entităţi? Ele îşi spun: Da, noi nu găsim în mod nemijlocit un corp uman compus din carne şi oase, căci asemenea corpuri sunt destinate numai oamenilor care, prin aceasta, vor să-şi dezvolte eul. De aceea, trebuie să ne găsim adăpost într-un fel de surogat de corp fizic, trebuie să căutăm fiinţe umane dintre cele mai evoluate, care şi-au dezvoltat, să spunem, cel de al patrulea element de bază. În acestea trebuie să ne strecurăm pentru ca entitatea noastră să acţioneze prin intermediul lor, iar ele să-şi poată dezvolta al şaselea sau al şaptelea element fundamental.

Această hotărâre a avut drept consecinţă faptul că printre oamenii obişnuiţi din trecut au apărut unii care puteau fi posedaţi de entităţile luciferice superioare, aflate, natural, pe o treaptă superioară omului, deoarece urmau să-şi dezvolte al şaselea sau al şaptelea element fundamental, iar omul abia pe al patrulea. Asemenea entităţi superioare de natură luciferică au pătruns în corpurile oamenilor, pe Pământ. Ele au devenit conducători ai oamenilor, ştiau, înţelegeau şi puteau să facă mult mai mult decât ceilalţi oameni. Despre aceste entităţi vorbesc basmele şi legendele care relatează cum în diverse locuri au devenit mari întemeietori de oraşe, mari conducători de popoare şi aşa mai departe. Ei apăreau ca oameni normali, dar în realitate erau posedaţi de entităţi superioare, de natură luciferică, posedaţi în sensul cel mai direct al cuvântului. Numai dacă privim lucrurile în felul acesta putem să înţelegem evoluţia omului pe Pământ.

Întotdeauna însă aceste entităţi aflate la un nivel inferior deoarece nu puteau avea un corp fizic propriu încearcă să-şi continue evoluţia în alte corpuri umane. Este exact ceea ce am arătat. Entităţile luciferice au avut permanent dorinţa să pătrundă în oameni şi să-i stăpânească – lucru pe care îl mai fac şi astăzi –, pentru a-şi urma în felul acesta evoluţia. Lucifer cu cohortele sale acţionează chiar şi în sufletul omului. Noi suntem scena evoluţiei luciferice. În timp ce noi, oamenii, luăm corpul fizic al Pământului pentru a evolua, entităţile luciferice ne preiau şi evoluează prin noi. Şi aceasta este ispita oamenilor, faptul că în ei lucrează spiritele luciferice.

Aceste spirite luciferice au evoluat, între timp, la fel cum a evoluat şi omul. Unul din aceste spirite care atunci când omenirea, să zicem, intră în perioada atlanteană, se află pe punctul de a-şi dezvolta al şaselea element de bază, este acum atât de departe – evoluţia pe Pământ este ceva anormal pentru el –, încât este în măsură să-şi dezvolte al şaptelea element de bază. El o face de aşa manieră, încât pune stăpânire din nou pe un om pentru ca să utilizeze, posibil numai câţiva ani, ceea ce poate trăi acest om şi în felul acesta el ajunge din nou la evoluţie. Această imixtiune nu constituie un rău pentru natura umană, deoarece tocmai faptul că în epoca noastră putem să aducem la exprimare sufletul conştienţei face posibilă posedarea noastră de către un spirit luciferic superior care este pe cale să-şi dezvolte al şaptelea element. Ce devenim prin faptul că suntem posedaţi de un spirit luciferic superior? Un geniu! Pentru că este posedat ca om şi natura umană este iradiată de această entitate superioara el este neadaptat pentru treburile curente şi practice, dar într-un anumit domeniu este cel care dă tonul, este un deschizător de drumuri.

Nu trebuie să vorbim despre spiritul luciferic ca şi cum ar fi neapărat ceva demn de ură, ci este ceva care – fiindcă se dezvoltă şi lucrează în numele omului ca un parazit – face ca omul să fie posedat de el, să acţioneze sub influenţa sa ca un om de geniu, ca un inspirat. În acest sens, spiritele luciferice sunt absolut necesare. Oamenii geniali de pe Pământ sunt tocmai aceia în care – şi de cele mai multe ori câţiva ani la rând – acţionează foarte puternic entitatea luciferică. Dacă lucrurile nu ar fi aşa, Edouard Schuré [42] nu ar fi putut să-l descrie pe Lucifer ca fiind un personaj simpatic, căci Lucifer este implicat în principal în marile progrese culturale de pe Pământ şi este un fel de meschinărie din partea creştinismului traditional să vadă în entitatea luciferică doar Diavolul rău. Aceasta nu este decât o dăunătoare îngustime de spirit. „Natura este păcat, spiritul este Diavolul, cele două ţin între ele îndoiala, bastardul lor diform“, citim în Faust. Sigur, este convenabil pentru creştinismul tradiţional să-l prezinte pe Lucifer ca pe însuşi Diavolul şi să-l urască, dar cine cunoaşte evoluţia omenirii ştie că principiul luciferic acţionează tocmai în oamenii de geniu. Cine este adept al ştiinţei spirituale are obligaţia să privească aceste lucruri în faţă. Noi, oamenii, nu am avea nici o posibilitate să urcăm singuri spre al cincilea şi al şaselea principiu, dacă aceste spirite nu ne-ar împinge înainte. De fapt, trebuie să fim recunoscători acestor spirite luciferice, fiindcă în timp ce ele încearcă să evolueze ne dau imboldul care ne împinge înainte, astfel încât putem să ne depăşim eul, cum obişnuiesc şi oamenii să spună că poeţii, geniile şi artiştii pot depăşi limitele înguste ale eului.

Astfel, dintr-un anumit punct de vedere, privim spre spiritele luciferice ca spre un fel de conducători ai oamenilor. Trebuie să ne eliberăm de acea îngustime de spirit, de tradiţionalismul crestin care consideră pe Lucifer ca fiind numai Diavolul şi îl tratează cu ură. Trebuie să recunoaştem esenţa eliberatoare a principiului luciferic ce i-a fost dată de zeităţi bune, căci în timpul evoluţiei terestre ne-a impus să ne depăşim pe noi înşine, astfel că, în mod profetic, putem să anticipăm ceea ce abia pe Jupiter va deveni bunul nostru şi aşa mai departe. Pe Pământ, are loc un schimb de influenţe reciproce ale entităţilor microcosmice care, la începutul evoluţiei Pământului, erau deja prezente aici; este un asemenea joc de influenţe, încât se poate spune: Oamenii sunt călăuzţii, în timp ce îşi dezvoltă propriul lor eu, de entităţi superioare lor, deoarece şi-au dezvoltat cel de al cincilea element constitutiv şi se îndreaptă spre al şaselea, sau chiar al şaptelea element, în timp ce omul abia lucrează la cel de al patrulea element al său.

În entităţile luciferice trebuie, deci, să vedem fiinţe supraumane – microcosmic supraumane. Şi acum, să lăsăm de-o parte aceste entităţi spirituale, pe care le numim luciferice, şi să trecem la natura lui Hristos.

Hristos se deosebeşte în modul cel mai absolut de alte entităţi care participă la evoluţia Pământului. El este o fiinţă care aparţine de o cu totul altă ordine. Este o fiinţă care nu numai în timpul evolutiei lunare a rămas în urmă, ca şi spiritele luciferice, dar care, prevăzând evoluţia lunară a rămas în urmă şi mai înainte, în timpul evoluţiei vechiului Soare, şi aceasta datorită unei anumite înţelepciuni mult superioare oricărei înţelepciuni umane. Această entitate nu trebuie privită ca celelalte entităţi pe care le-am mentiont ca fiind microcosmice, căci nu trebuie să considerăm ca fiind microcosmice decât pe acelea care, de la începutul evoluţiei Pământului, s-au ataşat de evoluţia acestuia. Hristos nu era legat direct de evoluţia Pământului, ci de evoluţia vechiului Soare. El era o entitate macrocosmică de la începutul evoluţiei Pământului, o entitate supusă cu totul altor condiţii de evoluţie decât ale entităţilor microcosmice. Condiţiile sale de evoluţie erau de o natură cu totul diferită încât acest Hristos macrocosmic şi-a dezvoltat în afara Pământului cel de al patrulea principiu macrocosmic, adică Eul macrocosmic. Pentru evoluţia sa proprie, era normal ca Hristos să aducă până la desăvârşire un eu de esenţă macrocosmică din afara Pământului şi apoi să coboare pe Pământ. Era, deci, normal pentru evoluţia entităţii lui Hristos – când a coborât din macrocosmos pe Pământ – să aducă aici marele impuls al eului macrocosmic pentru ca eul microcosmic, eul uman, să preia acest impuls şi să-şi poată continua evoluţia. Era normal pentru Hristos să posede nu impulsul eului microcosmic, ci impulsul eului macrocosmic la un stadiu tot atât de înaintat ca şi eul pe care îl avea omul, cel microcosmic, pe Pământ. Fiinţa lui Hristos este, sub un anumit raport, asemănătoare omului, numai că omul este microcosmic şi a adus cele patru principii ale sale la o expresie microcosmică; în consecinţă, şi eul său este, ca eu terestru, microcosmic, în timp ce Hristos este însuşi Eul Universului. Evoluţia lui Hristos s-a desfăşurat în aşa fel, încât el este mare şi important tocmai datorită deplinei dezvoltări a acestui eu pe care l-a adus pe Pământ. Hristos nu avea nici al cincilea şi nici al şaselea principiu macrocosmic, deoarece le va dezvolta pe Jupiter şi pe Venus pentru a le putea transmite omului.

Hristos este, aşadar, o entitate macrocosmică a cărei natură este cvadruplă – până la nivelul eului său macrocosmic –, la fel cum este şi omul la nivel microcosmic. Şi aşa cum, în timpul evoluţiei terestre, omul are misiunea să-şi dezvolte eul pentru a putea primi, la fel Hristos şi-a dezvoltat eul pentru a putea da. Când a coborât pe Pământ, în entitatea sa totul era utilizat pentru a exprima cel de al patrulea principiu al său într-o formă cât mai perfectă cu putinţă. Acum fiecare principiu de acelaşi nivel, macrocosmic şi microcosmic, are o afinitate intimă cu cel care îi corespunde numeric. Al patrulea principiu macrocosmic al lui Hristos este corespunzător celui de al patrulea principiu microcosmic al omului, iar al cincilea principiu al lui Hristos va corespunde la om Sinei spirituale.

Hristos a păşit, aşadar, în misiunea sa pe Pământ aducând omului, din macrocosmos ceea ce acesta trebuia să dezvolte la nivel microcosmic, Hristos aducându-l însă ca principiu macrocosmic. El intervine în evoluţia Pământului, posedând tot atât de puţin principiile al cincilea, al şaselea şi al şaptelea ca şi omul.

Hristos este o entitate care a ajuns pe plan macrocosmic până la al patrulea principiu şi care va vedea dezvoltarea celui de al patrulea principiu în timpul evoluţiei terestre în aceea că dăruieşte totul pentru ca omul să-şi poată perfecţiona propriul său eu.

Dacă luăm în considerare situaţia în ansamblu, găsim la începutul evoluţiei Pământului trei categorii de entităţi: oameni care trebuie să obţină pe Pământ al patrulea principiu deplin dezvoltat, o clasă de entităţi luciferice care trebuie să dezvolte al şaselea principiu şi o altă clasă de entităţi luciferice care trebuie să-şi dezvolte al şaptelea principiu, ambele situându-se deasupra omului prin faptul că au de dezvoltat principii superioare. Dar totodată, sub acest aspect, aceste entităţi luciferice depăşesc chiar pe Hristos, căci Hristos trebuie să dea expresie pe Pământ tocmai celui de al patrulea principiu, ca dăruire totală făcută oamenilor. Hristos va stimula pe oameni să manifeste doar eul lor propriu, ca fiind cea mai profundă şi internă structură umană, la o treaptă de dezvoltare tot mai înaltă. Spiritele luciferice vor fi cele care vor conduce pe om să se depăşească într-o anumită privinţă.

Cine priveşte lucrurile numai din afară poate spune: Bine, atunci Hristos se situează, de fapt, pe un nivel inferior decât, de exemplu, spiritele luciferice, căci Hristos vine pe Pământ cu ceva ce este înrudit cu al patrulea principiu al omului. El nu este predispus să-l conducă pe om la autodepăşire, ci numai la o pătrundere mai profundă în propriul său suflet. El este predispus să aducă fiinţa sufletească a omului din ce în ce mai aproape de sine însuşi. Entităţile luciferice au dezvoltat principiul al patrulea, al cincilea, al şaselea şi se află, într-o oarecare măsură, mai sus decât Hristos. Practic, aceasta se va vedea în viitor, în aşa fel încât prin preluarea principiului lui Hristos în natura umană aceasta se va adânci din ce în ce mai mult, va primi în propria sa entitate mai multă lumină şi iubire şi va simţi aceste lucruri ca pe ceva ce îi aparţin în mod primordial. Interiorizarea sufletului omenesc în profunzimi infinite va fi rodul impulsului pe care Hristos îl aduce şi care va continua să acţioneze din ce în ce mai departe. Şi când Hristos va veni, aşa cum s-a spus în diverse conferinţe, el nu va acţiona altfel decât aprofundând sufletul omenesc. Celelalte spirite care au principii mai înalte decât Hristos, chiar dacă numai de ordin microcosmic, vor împinge într-un anumit sens la autodepăşire. Hristos îi va interioriza pe oameni şi îi va face şi smeriţi; spiritele luciferice vor conduce pe om la autodepăşire, îl vor face inteligent, ager, genial, dar totodată orgolios, infiltrându-i ideea că el ar putea deveni ceva suprauman încă în timpul evoluţiei terestre. De aceea, tot ce va conduce pe om, în viitor, la ceea ce îl va determina, într-o oarecare măsură, să se depăşească pe sine, să devină mândru de propria sa natură umană deja acum, aici, pe Pământ, va fi rezultatul impulsului luciferic. Ceea ce însă va face pe om mai profund, ceea ce îl va conduce în viaţa sa lăuntrică la asemenea profunzimi cum nu poate atinge decât prin dezvoltarea deplină a celui de al patrulea principiu, acestea toate vor veni de la Hristos.

Oamenii care privesc lucrurile sub aspectul lor exterior vor spune: Hristos este de fapt pe o poziţie inferioară faţă de entităţile luciferice, căci el dezvoltă numai principiul al patrulea, iar celelalte entităţi principii superioare. Dar există o deosebire, şi ea constă în faptul că celelalte entităţi îşi altoiesc principiile superioare cumva în mod parazitar pe om, iar Hristos aduce al patrulea principiu în aşa fel, încât natura umană este impregnată, pătrunsă şi fortificată deplin de acest principiu. După cum corpul carnal al lui Iisus din Nazaret a fost impregnat, pătruns şi fortificat de al patrulea principiu macrocosmic, la fel vor fi impregnate de acest principiu şi corpurile celor care vor primi pe Hristos în ei. După cum al patrulea principiu macrocosmic este darul lui Hristos, principiile al şaselea şi al şaptelea vor fi darul spiritelor luciferice. Astfel că în viitor vom putea vedea – şi acest viitor se pregăteşte deja de pe acum – că oameni incapabili să înţeleagă aceste lucruri vor spune: Da, dacă luăm Evangheliile ca atare sau lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce a dat Hristos omenirii prin învăţăturile sale, prin învăţăturile care izvorăsc din El, nu este în realitate la acea înălţime la care se află, poate, alte entităţi spirituale care sunt în legătură cu oamenii. Acestea depăşesc într-o anumită privinţă pe om, nu îl pot pătrunde în întregime, dar îi pătrund raţiunea, genialitatea! Şi observatorul superficial mai spune: Aceste entităţi se află, de fapt, mai sus decât Hristos.

Va veni o vreme când aceste lucruri vor fi înţelese de aşa manieră, încât va fi ridicat în slăvi cel mai important şi puternic din aceste spirite luciferice, care vrea să-l împingă pe om la autodepăşire, iar el va fi considerat mare conducător al omenirii. Se va spune: Ei bine, ceea ce Hristos a putut să dea a fost, de fapt, doar un punct de tranziţie! Există deja oameni care vorbesc în felul acesta: Ce sunt în realitate învăţăturile Evangheliilor? Noi am depăşit deja acest stadiu. Aşa cum am spus, un spirit genial, atotcuprinzător, un spirit eminent va fi scos în evidenţă, va pune stăpânire pe o altă natură umană carnală, pe care o va impregna cu genialitatea sa. Şi atunci lumea va spune: Acesta depăşeşte cu adevărat pe Hristos, căci Hristos nu a fost decât acela care ne-a dat prilejul să dezvoltăm cel de al patrulea principiu, pe când celălalt ne dă ocazia să ajungem chiar în decursul evoluţiei terestre până la al şaptelea principiu!

Spiritul lui Hristos se va afla în opoziţie cu spiritul celeilalte entităţi: Spiritul lui Hristos, de la care oamenii vor putea spera să primească puternicul impuls macrocosmic al celui de al patrulea principiu al lor şi spiritul luciferic care, într-o anumită privintă, vrea să incite pe oameni la autodepăşire.

Dacă oamenii ar rămâne aici, la această concluzie, şi ar spune: Noi trebuie să primim de la spiritele luciferice doar tendinţa de a ne ridica privirile spre acestea aşa cum coborâm privirile spre natura noastră inferioară, ei ar proceda bine. Dar dacă vor spune: Vedeţi, Hristos ne dă numai al patrulea principiu, în schimb există spirite care ne pot da al şaselea şi al şaptelea principiu, atunci oamenii care vor gândi astfel despre Hristos vor adora şi vor ridica în slăvi pe Antihrist.

Aşa se va manifesta în viitor poziţia Antihristului faţă de Hristos. Şi nu se va putea obiecta nimic acestei situaţii cu ajutorul raţiunii exterioare, a genialităţii exterioare, căci se vor putea arăta multe lucruri care din punctul de vedere al raţiunii şi al genialităţii vor face ca Antihristul să apară mult mai inteligent decât capacitatea cea mai profundă a principiului uman pe care Hristos îl revarsă în suflete din ce în ce mai mult. Deoarece Hristos aduce oamenilor doar al patrulea principiu macrocosmic, care dat fiind că este de natură macrocosmică este totuşi infinit mai important decât toate principiile microcosmice şi mai puternic decât ele, chiar dacă este înrudit cu eul uman, mai putemic decât toate celelalte care pot fi dobândite în timpul evoluţiei terestre, se va spune, totuşi, tocmai fiindcă este doar al patrulea principiu, că este inferior faţă de principiile al cincilea, al şaselea sau al şaptelea care vin de la spiritele luciferice, că este mai ales inferior faţă de ceea ce vine de la Antihrist.

Este important ca pe terenul ştiinţei spirituale să se recunoască lucrurile aşa cum le-am expus. Se spune deja, referitor la teoria lui Copernic, care a pus Pământul în mişcare, l-a scos din imobititatea în care se afla înainte, l-a făcut să se învârtească în jurul Soarelui şi l-a prezentat ca pe un minuscul grăunte de nisip în mijlocul Universului: Dar cum poate sta ideea creştină alături de aşa ceva? Se construieşte o contradicţie între ideea creştină şi ştiinţele naturale, întrucât se spune: Altădată, oamenii puteau într-adevăr să înalţe privirile spre Crucea de pe Golgota şi spre Hristos, căci Pământul apărea ca un loc ales în Univers, iar celelalte corpuri cereşti apăreau mici şi nu existau, de fapt, decât numai datorită Pământului. Atunci, s-ar putea spune, Pământul a apărut omului ca fiind demn să poarte Crucea de pe Golgota! Când, însă, teoria lui Copernic a cuprins spiritele, oamenii au început să-şi bată joc şi să spună: Întrucât celelalte corpuri cereşti au cel puţin aceeaşi însemnătate ca şi Pământul, ar fi trebuit ca şi Hristos să fi mers de la un corp ceresc la altul. Dar fiindcă celelalte corpuri cereşti sunt mult mai mari decât Pământul, ar fi, de fapt, uimitor ca Omul-Dumnezeu să-şi îndeplinescă opera de mântuire pe acel minuscul Pământ! Toate acestea au fost spuse cu adevărat de un savant nordic [43]. El spune: Să ne închipuim că o puternică dramă în loc să fie reprezentată pe o mare scenă, într-o capitală, s-ar juca pe o scenă de mahala sau pe o mică scenă improvizată într-un sat oarecare; aşa îi apărea drama lui Hristos. Şi continuă: Este cu totul lipsit de sens ca cea mai mare dramă a lumii să nu fie reprezentată pe un mare corp ceresc; aceasta este exact ca şi cum o puternică piesă s-ar reprezenta nu pe scena unui strălucitor teatru, ci într-un mizerabil teatru sătesc.

Un asemenea discurs este de-a dreptul straniu şi i se poate replica: Legenda creştină s-a îngrijit să nici nu poată fi spus ceva atât de smintit; ea nici măcar nu a situat vreodată acest Misteriu într-un loc strălucitor de pe Pământ, ci într-un sărman staul de vite. Prin aceasta s-a arătat că o astfel de obiecţie, ca cea făcută de savantul nordic, nu ar trebui făcută. Oamenii nu îşi dau seama întotdeauna cât de inconsecvenţi sunt în gândirea deosebit de inteligentă! Ideea nu are susţinere în faţa marelui şi simplului adevăr pe care îl conţine deja legenda creştină. Şi dacă legenda a plasat Naşterea lui Iisus nu într-un loc strălucitor, excepţional de pe Pământ, într-un mare oraş, într-o capitală, ci într-un sărman staul de vite, atunci nu apare nicidecum lipsit de sens că prin opoziţie cu marile corpuri cereşti Pământul a fost ales ca loc care să poarte Crucea. De altfel, întreaga manieră în care învăţătura creştină dă, în felul ei, ceea ce Hristos avea să aducă umanităţii este deja o pregătire a acelor mari învăţături pe care trebuie să ni le dea astăzi din nou ştiinţa spirituală. Să lăsăm Evangheliile să acţioneze asupra noastră. Vom găsi în ele adevărurile cele mai profunde ale ştiinţei spirituale, aşa cum am văzut în atâtea ocazii. Dar cum sunt conţinute în Evanghelii aceste mari comori de înţelepciune? Aş vrea să spun: Dacă acei oameni care nu au în ei nici o scânteie din impulsul dat de Hristos trebuie să se ridice până la o înţelegere ce se află în Evanghelii, ei sunt, pur şi simplu, obligaţi să-şi chinuie mintea, să-şi dezvolte chiar o anumită genialitate. Că nu e suficientă starea de conştienţă umană normală pentru aceasta se poate deduce din faptul că un număr mic de oameni înţeleg interpretarea Evangheliilor pe care ne-o oferă ştiinţa spirituată. Cu forţe luciferice, cu dezvoltarea genialităţii, se pot înţelege Evangheliile dar numai din punct de vedere exoteric. Dar, aşa cum ne sunt date, cum ne putem apropia de adevărurile lor? Aceasta o putem face când aceste adevăruri ar apărea ca un fruct foarte copt, direct din ceea ce numim entitatea hristică – fără osteneală, fără nici un efort –, vorbind direct inimilor care se lasă pătrunse de impulsul dat de Hristos, aşa încât luminează şi încălzesc direct sufletul, într-o unitate.

Modul cum se apropie de om cele mai mari comori de înţelepciune este opusul modului în care se acţionează asupra inteligenţei. El este de aşa natură, încât trebuie să ne bizuim pe faptul că aceste adevăruri ţâşnesc într-un mod direct, originar şi elementar din cel de al patrulea principiu macrocosmic în Iisus Hristos desăvârşit, astfel încât trec direct asupra oamenilor. Da, lucrurile sunt astfel pregătite, încât inteligenţa omului, raţiunea a tot ce este de natură luciferică în evoluţia omului va produce multe interpretări ale cuvintelor lui Hristos; şi numai încetul cu încetul vor pătrunde până la simplitatea şi măreţia lor, la caracterul lor elementar. Şi aşa cum stau lucrurile în privinţa cuvintelor lui Hristos, tot aşa stau şi în privinţa faptelor lui Hristos.

Când descriem un eveniment cum este, să spunem, Învierea, cu mijloacele pe care ni le oferă ştiinţa spirituală, în faţa cărui fapt deosebit ne aflam? Un important teosof german a spus, deja, în anii '20 ai secolului al XIX-lea, că s-ar putea vedea cum raţiunea umană este pătrunsă din ce în ce mai mult de principiul luciferic. Acesta a fost Troxler [44]. El a spus: În tot ce vrea să înţeleagă, raţiunea umană este complet luciferică. În general, este dificil să ne referim la comorile cele mai profunde ale înţelepciunii teosofice. Aceia dintre dumneavoastră care au fost prezenţi la ciclul meu de conferinţe ţinut la Praga [45] îşi vor aminti că atunci l-am menţionat pe Troxler ca să arăt că exista deja în el ceea ce astăzi se poate spune despre corpul eteric sau corpul de viaţă uman. El a declarat că raţiunea umană este dominată de forţe luciferice.

Dacă astăzi dorim să înţelegem cu ajutorul forţelor teosofice corecte Învierea, făcând abstracţie de forţele luciferice, va trebui să arătăm că prin Botezul din apa Iordanului s-a petrecut ceva de o covârşitoare importanţă, că în momentul acela cele trei corpuri ale acelui Iisus de care vorbeşte Evanghelia după Luca au fost pătrunse de entitatea macrocosmică a lui Hristos, care a trăit timp de trei ani pe Pământ, şi au trecut prin Misteriul de pe Golgota împreună cu entitatea lui Hristos. Această evoluţie a lui Iisus Hristos timp de trei ani a fost, bineînţeles, altfel decât a unui om oarecare. Cum s-a desfăşurat ea, astfel încât cu ajutorul principiilor ştiinţei spirituale, dacă mergem până în miezul lucrurilor, să putem înţelege cum a fost, de fapt, Învierea?

Iisus din Nazaret era pe malul Iordanului. Eul său se separă de corpul fizic, de corpul eteric sau de viaţă şi de cel astral, iar entitatea macrocosmică a lui Hristos coborî, luă în stăpânire cele trei corpuri în care a trăit până la 3 aprilie în anul 33 – aşa cum am putut stabili. Dar aceasta a fost o viaţă de cu totul alt gen. Căci deja din clipa Botezului viaţa lui Hristos în corpul lui Iisus din Nazaret a fost un proces lent al morţii. Cu fiecare clipă din timpul care se scurgea în cei trei ani dispărea câte ceva din învelişurile lui Iisus din Nazaret. Încetul cu încetul, aceste învelişuri mureau, astfel că la capătul celor trei ani întregul corp al lui Iisus din Nazaret era deja la limita de cadavru şi nu era menţinut decât prin puterea entităţii macrocosmice a lui Hristos. Să nu vă imaginaţi că acest corp în care locuia Hristos era, să zicem, la un an şi jumătate după Botezul în apa Iordanului la fel ca oricare alt corp uman, ci era într-o astfel de stare, încât orice suflet obişnuit ar fi simţit imediat că îl părăseşte, căci coeziunea sa nu putea fi asigurată decât de forţa entităţii macrocosmice a lui Hristos. A fost un proces continuu şi lent de pieire timp de trei ani. Acest trup ajunsese la limita descompunerii când a venit momentul Misteriului de pe Golgota. Atunci nu a mai fost necesar decât să vină acei bărbaţi despre care ni se povesteşte că au adus acele substanţe stranii pe care le numim substanţe aromate pentru a stabili o combinaţie chimică între aceste substanţe ciudate şi corpul lui Iisus din Nazaret, în care locuise timp de trei ani entitatea macrocosmică a lui Hristos, şi să-l aşeze apoi în mormânt. Şi a fost nevoie de foarte puţin timp pentru ca acest corp să se prefacă în pulbere, iar spiritul lui Hristos să se îmbrace într-un corp eteric densificat, putem spune, până la o vizibilitate fizică. Astfel Hristos-Cel-Înviat s-a îmbrăcat într-un corp eteric densificat până la o vizibilitate fizică, mergând şi arătându-se celor cărora putea să li se arate. El nu era vizibil pentru toţi, fiindcă nu avea decât un corp eteric densificat, pe care Hristos l-a purtat după Înviere. Ceea ce fusese pus în mormânt se făcuse ţărână. După cercetările oculte cele mai recente, s-a stabilit că a avut loc atunci şi un cutremur de Pământ. Pentru mine personal a fost o surpriză, după ce am constatat că avusese loc efectiv un cutremur de pământ, să găsesc o aluzie la acest fapt în Evanghelia după Matei*. Pământul s-a despicat şi pulberea cadavrului a fost înghiţită, amestecându-se cu materia terestră. Prin zguduirea care a urmat cutremurului, pânzele în care fusese înfăşurat corpul au fost împrăştiate, aşa cum se arată în Evanghelia după Ioan**. Faptul este descris în adevăr în mod minunat în Evanghelia după Ioan.

* Matei,a cp. 27, v. 51-52. (Nota trad.)
* Ioan, cap. 20, v. 5-7. (Nota trad.)

În acest fel trebuie să înţelegem din punct de vedere ocult Învierea şi nu intrăm în nici un fel de contradicţie cu Evangheliile. Căci am atras deja în mod repetat atenţia asupra faptului că Maria din Magdala nu a recunoscut pe Hristos cund s-a apropiat de ea*. Cum e posibil ca cineva să nu recunoască un om pe care l-a văzut doar cu câteva zile înainte – mai ales când este vorba de o asemenea personalitate cum era Iisus Hristos? Când se spune că Maria din Magdala nu l-a recunoscut pe Hristos, înseamnă că el i-a apărut într-o altă formă, sub o altă figură. Ea l-a recunoscut abia când l-a auzit vorbind. Atunci a devenit atentă.

* Ioan, cap. 20, v. 10-14. (Nota trad.)

Şi toate detaliile din Evanghelie devin, dacă le privim în mod ocult, foarte de înţeles.

Dar cineva ar putea spune: Toma a fost îndemnat de Cel-Înviat, care apăruse în faţa apostolilor, să pipăie cu mâinile sale rănile*. Ar trebui atunci să presupunem că rănile mai erau încă prezente, că Hristos venise la apostoli cu acelaşi corp care se prefăcuse în ţărână. Nu! Gândiţi-vă că cineva are o rană; atunci corpul eteric se contractă, el capătă un fel de cicatrice. Şi în corpul eteric deosebit de concentrat din care s-au extras elementele noului corp eteric care îmbracă acum entitatea lui Hristos rănile deveniseră vizibile, ca nişte porţiuni deosebit de dense, astfel că Toma a putut să le simtă ca pe o realitate.

* Ioan, cap. 20, v. 24-29. (Nota trad.)

Tocmai acest pasaj din Evanghelii este ceva minunat din punct de vedere ocult. El nu este absolut deloc în contradicţie cu faptul că avem a face cu un corp eteric densificat până la punctul de a deveni vizibil prin forţa puterii lui Hristos, astfel încât poate avea loc după aceasta şi scena de pe drumul spre Emaus*. O găsim descrisă în Evanghelii în aşa fel, încât nu e vorba de o masă obişnuită, ci de faptul că ceea ce s-a consumat a fost asimilat direct de corpul eteric, prin forţa lui Hristos, fără participarea corpului fizic.

* Luca, cap. 24, v. 13. (Nota trad.)

Toate aceste lucruri pot fi astăzi înţelese în temeiul principiilor oculte ale ştiinţei spirituale. Evangheliile pot fi înţelese, într-un anumit mod, chiar textual – excepţie făcând acele pasaje transmise într-o traducere proastă. Fiecare amănunt se explică într-un mod miraculos şi cine a admis aceste lucruri acela îşi spune, când remarcă o contradicţie: În această privinţă sunt încă prea prost! El nu se simte tot atât de inteligent ca teologii moderni, care spun: Noi nu putem concepe Învierea aşa cum este descrisă de Evanghelii! Dar, în realitate, o putem concepe astfel, dacă situăm aceste evenimente pe temeiurile lor fundamentale.

Cum acţionează tot ce s-a spus acum asupra raţiunii umane? Ei bine, exact aşa ca lumea să spună: Dacă trebuie să cred în Înviere, trebuie să şterg atunci cu buretele tot ce am cucerit până acum cu raţiunea mea. Acest lucru nu îl pot face. De aceea, Învierea trebuie înlăturată din mintea mea. Raţiunea care gândeşte în felul acesta este o raţiune impregnată de influenţa lui Lucifer, nu poate concepe aceste lucruri. O asemenea raţiune va ajunge din ce în ce mai mult să respingă marile adevăruri rostite, precum şi faptele elementare care s-au petrecut înainte şi în legătură cu Misteriul de pe Golgota. Dar ştiinţa spirituală va fi chemată să înţeleagă şi să lămurească aceste lucruri până în cele mai mici detalii. Ea nu va respinge principiile al cincilea, al şaselea, al şaptelea, care pot depăşi al patrulea principiu macrocosmic. Dar va vedea în al patrulea principiu macrocosmic cel mai mare impuls care a fost dat evoluţiei Pământului.

Vedeţi însă că într-un anumit sens nu este prea uşor să înţelegem evoluţia lui Hristos în cadrul Pământului, deoarece este justificată, într-un anumit fel, obiecţia că unele spirite luciferice, spirite deosebite, pot conduce către alte principii, dar toate sunt numai la nivel microcosmic. Am exprimat acest lucru şi mai înainte, când am spus: Hristos este ca un fel de punct central unde fiinţa acţionează prin fapta sa, prin ceea ce este ea însăşi. În jurul lui Hristos stau cei doisprezece Bodhisattvi ai lumii, asupra lor se răspândeşte strălucirea care vine de la Hristos şi care mai întâi, prin elaborare înţeleaptă, o ridică la nivelul de principii superioare. Din al patrulea principiu emană o strălucire care se răspândeşte şi asupra celorlalte principii superioare, în măsura în care acestea se dezvoltă în cadrul evoluţiei Pământului. Din această cauză, apar multe erori în ce priveşte unicitatea lui Hristos, datorită faptului că nu se vede clar că avem de-a face în ceea ce-l priveşte numai cu principiul al patrulea; acesta este însă un principiu macrocosmic, şi dacă se pot dezvolta principii superioare, acestea sunt totuşi doar principii microcosmice ale unor entităţi care, pe vechea Lună, nu au reuşit să-şi desăvârşească evoluţia, chiar dacă, în felul lor, au depăşit condiţia umană şi pe om pentru că şi-au dezvoltat încă în timpul evoluţiei lunare ceea ce omul poate să-şi dezvolte abia acum, pe Pământ.

Trebuie să ne ridicăm până la asemenea probleme ca cele pe care tocmai le-am expus, dacă dorim să înţelegem poziţia exactă a principiului lui Hristos în cadrul evoluţiei terestre şi dacă vrem să vedem clar de ce în viitor Antihristul va fi apreciat ca fiind, în multe privinţe, mai presus decât însuşi Hristos. Antihristul va fi considerat poate mai inteligent, mai genial decât Hristos, el va câştiga o mulţime de adepţi. Dar cei care se sprijină pe ştiinţa spirituală trebuie să se pregătească să nu se lase înşelaţi de toate cele arătate mai sus. Înainte de orice, este necesar să avem o fundamentare fermă a principiilor indicate de ştiinţa spirituală, pentru a nu ne lăsa ademeniţi şi înşelati. A fost, mai înainte de toate, sarcina şi misiunea esoterismului care s-a dezvoltat în Apus încă din secolul al XIII-lea şi despre care am relatat câte ceva, să elaboreze în modul cel mai clar tot ceea ce, sub acest raport, trebuie spus despre natura lui Hristos. Astfel că cel care are o poziţie fermă pe terenul acestui esoterism va recunoaşte din ce în ce mai clar ce pozitie centrală ocupă Hristos în evoluţia planetară a Pământului. Şi se va ajunge şi la aceea că – faţă de toate aşa-zisele reincarnări ale lui Hristos pe Pământ – trebuie să punem în valoare un lucru foarte simplu. După cum braţul balanţei trebuie sprijinit doar într-un singur punct, şi nu în două sau mai multe, la fel şi evoluţia Pământului trebuie să aibă un singur impuls fundamental. Iar cel care admite mai multe incarnări ale lui Hristos face aceeaşi greşeală ca şi cel care crede că braţul balantei, ca să funcţioneze mai bine, trebuie sprijinit în două puncte. Dacă se întâmplă aşa, atunci nu mai poate fi vorba de o balanţă. Iar cine ar merge pe Pământ în mai multe incarnări nu mai este Hristos. Acesta este un adevăr pe care orice ocultist avizat trebuie să-l susţină când este vorba de natura lui Hristos. O comparaţie simplă este suficientă pentru a arăta unicitatea lui Hristos. În acest sens, Evangheliile şi ştiinţa spirituală sunt în deplin acord.