|
Societatea
teosofică, întemeiată de H. P. Blavatsky [2]
avea drept scop să dea o tentă
ocultă interesului care se trezise în Europa pentru
spiritualitatea
orientală, puternic stimulată, către sfârşitul secolului al
XIX-lea,
datorită lui Schopenhauer şi altor filosofi importanţi. Lucrarea
doamnei H. P. Blavatsky The Secret
Doctrine (Doctrina secretă [3])
a fost o operă care a făcut
senzaţie şi datorită căreia Societatea teosofică a cunoscut o puternică
răspândire, mai ales în ţările de limbă engleză.
Creştinismul nu era,
însă, luat în seamă. Încercarea unor ocultişti
rosacrucieni de a pune
creştinismul în centrul noului curent, în care scop s-ar fi
utilizat
facultăţile de medium ale doamnei H. P. Blavatsky, fuseseră mai demult
părăsite. Era vorba însă de a aduce la unison înţelepciunea
orientală
şi cea occidentală. O înţelepciune străveche venită din negura
timpurilor trebuia să se regăsească mai departe în modelarea
viitoare a
omenirii, a cărei mântuire îşi aflase garanţia în
Misteriul de pe
Golgota. În acelaşi mod în care odinioară creştinismul,
încă tânăr în
Europa, şi plin de fervoarea credinţei, preluase ştiinţa o dată cu
valul arabismului, ridicând contemplarea şi observarea naturii la
rangul de ştiinţă a naturii, omenirea, căzută în materialism şi
secătuită, trebuia acum revitalizată prin impregnarea cu idei şi
cunoştinţe ale străvechii înţelepciuni. Acesta s-a petrecut pe
calea
contactului cu filosofia budistă şi a condus la o recunoaştere a
doctrinei despre karma, care a putut fi adoptată şi înţelesă de
multe
suflete. Lucrările ştiinţifice ale lui Max Müller, Deussen [4] şi ale altor
filosofi cunoscuţi au deschis europenilor o lume de o spiritualitate
copleşitoare şi de imaginaţiuni pline de viaţă. Totuşi, cheia către
înţelegerea acestor lumi mai trebuia transmisă şi ştiinţei bazată
pe
intelectualitate. În acest sens, lucrările doamnei Blavatsky şi
ale
adepţilor săi nu erau suficiente, se impunea să apară personalităţi
corespunzătoare, apte să acţioneze ca intermediari. H.P. Blavatsky
fusese, prin natura deosebită a organismului său corporal, un
instrument deosebit de receptiv la influenţele venite din lumile
spirituale. Voinţa sa puternică o făcea aptă să îndeplinescă
unele
sarcini dificile în serviciul omenirii şi avea o gândire
mobilă, dar
caracterul o făcea să degenereze uneori în impetuozitate,
în patimă, şi
când temperamentul său depăşea limita, se întâmplau
catastrofe şi chiar
schimbarea ţelului urmărit. Se poate chiar spune: ca instrument
permeabil la spirit, era obiectul unor lupte din partea forţelor oculte
care se străduiau să o ia în stăpânire.
Pentru ca ştiinţa despre lumile oculte să se transforme într-o veritabilă ştiinţă spirituală, pe care oamenii ar putea să o dobândească treptat, printr-un studiu serios, trebuia să apară un om care să i se poată consacra, care să aibă deplina forţă de a-şi domina caracterul şi temperamentul, şi totodată să aibă o privire de ansamblu asupra întregului conţinut al ştiinţei din timpul său, să poată manevra şi utiliza aceste cunoştinţe, să stăpânească fiecare domeniu al acestei ştiinţe, în aşa măsură, încât să poată contracara obiecţiile aduse de cele mai înverşunate critici. Trebuia să dispună de un organism fizic cu o sănătate desăvârşită şi în acelaşi timp suplu, pentru a putea rezista tuturor atacurilor dezlănţuite împotiva sa.
Acest om a fost Rudolf Steiner. El şi-a petrecut tinereţea, se poate spune, într-o anumită izolare faţă de societate şi într-un continuu studiu [5]. Pentru a se întreţine, este nevoit ca, încă de foarte tânâr, să dea lecţii şi meditaţii, continuând ca educator. Acest mod de existenţă l-a ajutat ulterior în munca sa de scriitor şi conferenţiar neobosit. Viaţa în spiritualitate fiind pentru el ceva cu totul natural, Steiner şi-a impus în mod conştient sarcina de a-şi aduce singur toate obiecţiile pe care reprezentanţii materialismului critic le opun manifestărilor spirituale şi să nu-şi îngăduie nimic ce l-ar fi putut abate, oricât de puţin, de la această linie. El considera această poziţie a sa faţă de gândirea materialistă ca o „intrare în pielea balaurului“. Această luptă severă îi apărea ca o datorie. Căci altminteri nu şi-ar fi recunoscut dreptul la purtarea acestei lupte pentru umanitate: să obţină victoria spiritului asupra intelectualismului abstract. Numai atunci ar fi putut să prezinte Fapta lui Buddha şi Fapta lui Hristos ca pe un tot armonios; numai atunci ar fi putut arăta căile de mântuire prin Fapta lui Hristos, numai atunci, deci, când el însuşi şi-ar fi biruit potrivnicul dinăuntrul său, pe căile viclene şi ascunse ale acestuia. Înarmat în felul acesta, el apare ca exponent al străvechii înţelepciuni, aşa cum i se revela în lumina Faptei lui Hristos.
Societatea teosofică era alarmată. Ea întrezărea profunda influenţă pe care putea să o aibă învăţătura dr. Steiner asupra sufletelor doritoare să caute pe Hristos. Ea nu dorea ca membrii săi să fie expuşi acestei influenţe, să fie expuşi pericolului de a se lăsa convinşi de ideile lui Steiner şi în felul acesta să devină infideli curentului oriental. Pentru congresul federaţiei secţiilor europene (a Societăţii teosofice) fixat a se ţine la Genova (Italia) [6], tezele pe care el le-a pregătit cu această ocazie aveau drept conţinut: înţelepciunea budistă şi esoterismul occidental. Congresul se opunea acestor teme şi prezenta în schimb un tânăr indian care, după doctrina sa, era o reincarnare a lui Iisus Hristos*. O asemenea divergenţă fundamentală nu putea favoriza formarea unui teren comun, în care să aibă loc discuţia ştiinţifică a temelor ce urmau să se ţină în timpul congresului de la Genova şi părea acum, când importanţa lui Rudolf Steiner era recunoscută, o întreprinere mult prea periculoasă. Era mai bine ca acest teren minat să fie evitat. Din motive neelucidate, congresul a fost anulat în ultima clipă.
* Se face referire la „cazul
Krishnamurti“, un tânăr indian pe care Annie Besant îl
prezenta la
vremea aceea ca fiind o reincarnare a lui Iisus (n. 18951a Madanapalle,
India, m. 1986 în California).
Dr. Steiner, care – ca şi alţi câţiva – se deplasase deja în Italia, nu a mai putut vorbi decât în cadrul unor reuniuni de ramuri, în cerc intim. De stenografi nici nu mai putea fi vorba. Totuşi, esenţialul celor spuse de el a fost păstrat datorită devotamentului plin de afecţiune al unor membri, care au luat note şi care aveau, la sfârşitul acelor conferinţe entuziaste, pur şi simplu, mâinile paralizate de efortul depus. Gândul ne duce acum îndeosebi la iubita noastră colaboratoare, Agnes Friedländer, care a luat note cu ocazia conferinţelor de la Locarno şi Neuenburg, şi care a murit în anul 1942, în urma unei pneumonii contactate într-un lagăr de concentrare. Ea aparţinea acelei categorii de oameni al căror suflet fusese profund impresionat de impulsurile de transformare care se regăsesc în Misteriul hristic.
În legătură cu tema aleasă pentru Genova, „De la Buddha la Hristos“, din conferinţele prezentate acum a rezultat ca ceva de la sine înţeles că nu numai raporturile anterioare dintre Buddha şi Hristos, ci şi cele permanente, aşa cum sunt arătate în Evanghelii de înţelepciunea esenienilor, au fost explicate în contextul lor spiritual-ştiinţific. Aceasta este ceea ce împrumută acestor consideraţii caracterul lor special, care fără o prezentare a devenirii istorice a înţelepciunii Misteriilor nu ar fi putut fi scoasă în evidenţă.
Conferinţele nu ne-au fost însă păstrate integral, deoarece nu avem la dispoziţie stenograme perfecte; curios, nu s-a găsit atunci un stenograf experimentat şi sigur pe meseria sa. Există – alături de textele prescurtate ale conferinţelor ţinute la Kassel – numai fragmente, în parte numai note disparate. Dar liniile directoare, esenţiale, sunt păstrate. Am făcut acum încercarea de a le reuni într-un tot coerent. Încercarea nu a reuşit întru totul să le dea o formă convenabilă din punct de vedere stilistic, dar, din această cauză, spiritul este cu atât mai mult solicitat la o ascuţire a forţelor de gândire şi la studiu personal.
În afară de sublinierea caracterului deosebit al ştiinţei
spirituale
postcreştine, scopul conferinţelor ţinute în anii 1911 şi 1912 a
fost
de a scoate în evidenţă semnificaţia karmei ca element de
desfăşurare a
destinului şi de a ne ajuta să pătrundem în elementele intime ale
acestuia [7].
Chiar dacă alura generală a acestor consideraţii nu a putut
fi păstrată decât în imagini memorizate – pentru legăturile
logice
stenogramele erau adesea prea concise, iar notele şi unele idei adunate
aici sunt mai curând nişte repere –, direcţia dată de dr. Steiner
impulsurilor spirituale a fost păstrată şi justifică, poate,
încercarea
de a elabora această ediţie sintetizatoare; ea poate continua să
acţioneze printr-o muncă de meditaţie mai departe în noi,
adâncind
sufletele noastre.
Marie Steiner
