Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA I

Aceste conferinţe sunt destinate să arate ce raport există între Evenimentul christic şi faptul istoric al revelaţiei lui Christos în persoana lui Iisus din Nazaret. De aceasta sunt legate atât de multe probleme ale vieţii spirituale încât tocmai prin faptul că s-a ales acum această temă vor putea fi deschise perspective noi în domeniul ştiinţei spiritului şi a misiunii sale şi va putea fi apreciată importanţa însăşi a mişcării antroposofice pentru viaţa spirituală. Pe de altă parte, vom avea prilejul să învățăm să recunoaştem care este conţinutul religiei şi ce trebuie stabilit drept un astfel de conţinut pentru comunitatea omenească, să recunoaştem aceasta în raport cu ceea ce au a ne spune surse mai profunde ale vieţii spirituale, sursele oculte, sursele ştiinţei spiritului, despre ceea ce trebuie să stea la baza oricărei strădanii religioase şi a oricărei concepţii despre lume. Adesea va părea că ne depărtăm de subiectul nostru, uneori destul de mult, dar totul ne va conduce din nou la tema noastră principală.

Vom lămuri mai bine ceea ce tocmai am spus, dacă pentru înțelegerea vieţii noastre religioase actuale, pe de o parte, şi a aprofundării spiritual-ştiinţifice a întregii vieţi sufleteşti, pe de altă parte, vom arunca o privire asupra originii acestei vieţi spirituale sub formele ei religioase şi oculte din ultimele secole. Căci tocmai în aceste ultime secole ale evoluţiei spirituale europene noi am dezvoltat două tendinţe cu totul opuse, una fiind exagerarea principiului Iisus, cealaltă rezerva cea mai prudentă şi scrupuloasă faţă de principiul Christos. Studiind aceste două curente ale ultimelor secole remarcăm că în cel care exaltă principiul Iisus avem o gravă şi periculoasă aberaţie a vieţii spirituale, iar în celălalt, dimpotrivă, o mişcare de o importanţă considerabilă, care încearcă să găsească mereu căile juste şi să evite cu grijă pe cele false. Deja în această primă caracterizare a celor două tendinţe diametral opuse trebuie să considerăm pe una din ele figurând printre marile erori, iar pe cealaltă aparţinând celor mai serioase strădanii în direcţia adevărului. Una dintre mişcări, care trebuie totuşi să ne intereseze şi în contextul unei abordări spiritual-ştiinţifice şi despre care, într-un fel, putem vorbi ca despre o rătăcire extraordinar de periculoasă, este cea care în viaţa exoterică, în viaţa exterioară, este numită iezuitism. În iezuitism avem de-a face cu o exacerbare la maximum a principiului Iisus. Cealaltă, care subzistă de secole în Europa drept rosicrucianism, este o mişcare profund creştină care, peste tot unde există, caută cu grijă căile adevărului. În viaţa exoterică din toate timpurile, de când există un curent iezuit în cadrul Europei, s-a vorbit mult despre iezuitism, motiv pentru care pe cel care vrea să studieze viaţa spirituală din sursele ei mai profunde trebuie să-l intereseze şi de ce iezuitismul înseamnă o exacerbare periculoasă a principiului Iisus. Dacă vrem să facem o caracterizare cât mai adevărată a iezuitismului trebuie să cunoaştem, dintr-o anumită latură, cum se răsfrâng practic în viaţa noastră exterioară, exoterică, cele trei principii esenţiale ale oricărei evoluţii, principii care se regăsesc sub formele cele mai diverse în diferite concepţii despre lume. Astăzi vom face cu totul abstracţie de importanţa şi semnificaţia mai profundă a acestor trei curente de bază, aflate la obârşia oricărei vieţi şi a oricărei evoluţii, şi ne vom limita la a vedea modul în care se prezintă ele observaţiei exterioare.

Să ne oprim mai întâi la ceea ce am putea numi: viaţa noastră sufletească, în măsura în care ea este o viaţă de cunoaştere. Oricât ar reproşa cineva caracterul abstract al unei cunoaşteri unilaterale, al unei strădanii unilaterale spre adevăr, oricât ar reproşa el unor încercări ştiinţifice, filosofice, teosofice că s-au înstrăinat de viaţă, nu e mai puţin adevărat că pentru omul care ştie într-adevăr ceea ce vrea şi poate să vrea verbul „a cunoaşte” răspunde celor mai profunde aspiraţii ale sufletului său. Indiferent că noi căutăm cunoaşterea prin gândire sau prin sentiment, prin simţire, cunoaşterea înseamnă totdeauna o orientare asupra a tot ceea ce ne înconjoară în lume, şi chiar asupra noastră înşine. Astfel încât noi trebuie să spunem că indiferent dacă vrem să ne mulţumim cu trăirile cele mai simpliste ale sufletului sau să ne adâncim în explicaţiile cele mai complicate privitoare la tainele existenţei, cunoaşterea înseamnă, de fapt, problema cea mai importantă a vieţii noastre. Într-adevăr, prin cunoaştere noi ne formăm o imagine despre conținutul Universului, căruia totuşi îi datorăm viaţa, de la care se hrăneşte întreaga noastră fiinţă sufletească.

Din domeniul cunoaşterii trebuie să considerăm ca făcând parte atât prima impresie senzorială şi viaţa senzorială în general, cât şi noţiunile şi ideile cele mai abstracte. Tot aici trebuie să cuprindem şi tot ceea ce în suflet ne împinge, de pildă, să deosebim frumosul şi urâtul. Căci chiar dacă, într-un anume sens, este adevărat că gusturile nu se discută, tot o cunoaştere este şi atunci când îţi formezi o părere în materie de gust şi poţi să te pronunţi asupra frumuseţii sau urâciunii a ceva. Şi impulsurile noastre morale, ceea ce ne împinge să facem binele şi să ne abţinem de la rău, şi pe acestea trebuie să le resimţim ca idei morale, ca o cunoaştere sau ca impulsuri de ordin sentimental, de a face mai curând una decât cealaltă. Da, chiar şi ceea ce noi numim a fi conştiinţa noastră, oricât de vagi ar fi impulsurile trezite de ea, ţine tot de ceea ce este cuprins în cuvântul cunoaştere. Pe scurt, lucrurile de care în primă instanţă suntem conştienţi, lumea, fie ea Maya sau realitate, lumea în care trăim conştienţi, tot ceea ce trăieşte conştient în noi, le putem subsuma cuvântului „viaţă de cunoaştere” în spiritual.

Dar fiecare dintre noi trebuie să admită că sub suprafaţa acestei vieţi a spiritului pe care noi o cuprindem cu cunoaşterea există şi altceva, faptul că viaţa noastră sufletească, chiar în cadrul existenţei obişnuite de zi cu zi, prezintă o serie de aspecte ce nu ţin de viaţa noastră conştientă. Putem aminti aici în primul rând faptul că întotdeauna, atunci când ne trezim dimineața, sufletul nostru renaşte din somn fortificat şi împrospătat şi noi trebuie să ne spunem că în timpul somnului, deci în stare de inconştienţă, am dobândit pentru viaţa noastră sufletească ceva ce nu intră în domeniul cunoaşterii noastre, al vieţii noastre conştiente, ci, dimpotrivă, intră în domeniul în care sufletul nostru lucrează sub planul conştientului. Dar şi în ceea ce priveşte starea de veghe trebuie să recunoaştem că suntem mânaţi de impulsuri, instincte şi forţe care îşi trimit răbufnirile lor în sus, până în câmpul conştienţei, dar care lucrează şi îşi au fiinţa sub planul conştientului. Observăm că ele lucrează în subconştient atunci când apar deasupra suprafeţei care desparte viaţa noastră conştientă de cea subconştientă. Existenţa unei astfel de vieţi subconştiente a sufletului se revelă şi în viaţa morală, căci noi vedem născându-se în această viaţă morală un ideal sau altul. Este destul să te cunoşti puţin pe tine însuți pentru a recunoaşte că astsfel de idealuri răsar în viaţa noastră sufletească, dar că noi nu ştim întotdeauna că marile noastre idealuri morale au legătură cu problemele cele mai profunde ale existenţei, că ele există, spunem noi, în voinţa lui Dumnezeu, în care, în final, ele trebuie să prindă rădăcină. Viaţa noastră sufletească ar putea fi realmente comparată cu ceea ce se întâmplă în adâncurile unei mări. Aceste adâncuri ale mării sufletului îşi aruncă valurile lor în sus, la suprafaţă, iar ceea ce este proiectat în sus, în spaţiul aerian, cu care noi am putea compara viaţa conştientă normală a sufletului, este adus în sfera de conştiență de către cunoaştere. Însă întreaga viaţă conştientă îşi are rădăcinile într-o viaţă subconştientă a sufletului.

În principiu, nu este posibil să înțelegi evoluţia omenească decât dacă admiţi existenţa acestei sfere subconştiente a vieţii sufleteşti. Căci orice progres spiritual nu este altceva decât o aducere continuă la suprafaţă, din inconştientul vieţii sufleteşti, a ceea ce trăieşte de mult timp acolo, în profunzimi, dar care capătă formă doar după ce a fost adus la suprafaţă. Este, de pildă, ceea ce se petrece atunci când o idee ingenioasă răsare sub forma impulsului de a descoperi ceva. Viaţa sufletească subconştientă, care face parte din noi înşine la fel ca cea conştientă, trebuie considerată ca un al doilea element al vieţii noastre sufleteşti.

Dacă această viaţă subconştientă a sufletului o strămutăm într-un fel oarecare în zona în care lucrurile sunt iniţial necunoscute – dar nu de necunoscut – trebuie să îi adăugăm un al treilea element. Acest al treilea element se revelă de altminteri şi observaţiei exterioare, exoterice, atunci când îți spui: Dacă îți îndrepți privirea simţurilor sau a raţiunii sau chiar a altei zone spirituale spre exterior, iei cunoştinţă de multe lucruri. Dar la o examinare mai exactă a ceea ce cunoşti trebuie totuşi recunoscut că în spatele a tot ceea ce noi ştim despre lume se află ascuns altceva, nu neapărat imposibil de cunoscut, dar care, un timp, trebuie numit un „ceva deocamdată necunoscut”. Şi acest ceva deocamdată necunoscut care se întinde sub suprafaţa a ceea ce este cunoscut – de exemplu, în regnul mineral, ca şi în regnurile vegetal şi animal – se găseşte atât în exterior, în natură, cât şi în noi înşine. Se găseşte în noi în măsura în care primim şi prelucrăm în organismul nostru fizic materiile şi forţele lumii exterioare; şi atât timp cât avem în noi o părticică din natură, avem acolo şi o prăticică a necunoscutului acestei naturi.

Astfel, în lumea în care trăim noi trebuie să diferenţiem trei lucruri: viaţa noastră spirituală, adică ceea ce pătrunde în conştienţa noastră, apoi ceea ce se găseşte sub pragul conştienţei noastre ca viaţă sufletească inconştientă şi, în sfârşit, ceea ce trăieşte în noi ca viaţă naturală necunoscută şi totodată viaţă omenească necunoscută, ca o părticică din marea natură necunoscută.

Această trinitate se revelă nemijlocit unei observaţii inteligente asupra lumii. Iar dacă lăsăm deoparte toate afirmaţiile dogmatice şi toate tradiţiile filosofice sau teosofice, cu definiţiile sau schemele lor conceptuale, şi ne întrebăm cum a exprimat spiritul omenesc în toate timpurile faptul că trinitatea, despre care tocmai am vorbit, a existat nu numai în jurul lui, ci şi în întregul Cosmos căruia el îi aparţine, atunci trebuie să ne spunem: El a exprimat aceasta numind ceea ce îi apare în câmpul conştienţei Spirit, desemnând ceea ce acţionează în viaţa sufletească subconştientă şi proiectează în sus din această viaţă sufletească subconştientă doar valurile sale Fiul sau Logosul. Iar ceea ce ţine în acelaşi timp de natură – de natura ce rămâne în primă instanţă necunoscută –, şi de acea parte a fiinţei noastre similară naturii, spiritul omenesc, fiindcă a simţit că în acesta din urmă este dat al treilea element ce se adaugă celorlalte două, l-a desemnat drept principiul Tatăl. Pe lângă cele spuse acum, adică principiul Spirit, prin principiul Fiul şi prin principiul Tatăl, rămân valabile desigur şi celelalte împărţiri făcute deja de noi sau care figurează în alte concepţii despre lume. Cel mai popular concept privind această defalcare rămâne însă, putem spune, cel care tocmai a fost caracterizat acum.

Să ne întrebăm: Cum putem caracteriza cel mai bine trecerea de la ceea ce aparţine Spiritului, de la ceea ce intervine deci nemijlocit în viaţa sufletească conştientă, la viaţa sufletească subconştientă, care aparţine principiului Fiul? Ne vom face o idee asupra acestei treceri, observând că deja în viaţa obişnuită a spiritului omenesc, în conştienţă deci, apar într-un mod clar şi precis anumite elemente din subconştient, pe care noi, pentru a le deosebi de elementele de reprezentare şi sentiment, le numim elemente voliţionale. Este suficient să ne amintim aici şi să interpretăm corect cuvântul biblic: „Spiritul este osârduitor, dar carnea este slabă.” [Nota 13] „Spiritul este osârduitor” vrea să spună că tot ceea ce este cuprins de conştienţă aparţine domeniului Spiritului; „dar carnea este slabă”, prin carne înţelegându-se tot ceea ce subzistă mai mult în subconştient. Referitor la natura voinţei, este suficient să reflectăm la ceea ce apare din subconştient ca un val din adâncul mării vieţii sufleteşti, care devine cu adevărat o parte a vieţii noastre conştiente abia după ce ne-am format despre asta concepte conştiente. Forţele obscure, impulsive, care abia după ce le-am transformat în concepte şi idei prind rădăcini în elementele vieţii sufleteşti, devin conţinut al Spiritului; altminteri ele rămân în domeniul principiului Fiului. Când voinţa ajunge să rezoneze în viaţa de reprezentare prin sentiment, atunci vedem cât se poate de clar valurile care năvălesc din marea subconştientului în conştient. De aceea ne putem spune: În cadrul trinităţii vieţii sufleteşti, în cele două componente, reprezentare şi sentiment, avem ceva ce aparţine vieţii sufleteşti conştiente; dar sentimentul se adânceşte şi în domeniul voinţei; şi cu cât  ne apropiem mai mult de impulsurile de voinţă, de viaţa voliţională, cu atât coborâm tnai mult în subconştient, în acele zone obscure în care ne cufundăm cu totul atunci când conştienţa, în somnul profund, fără vise, se stinge complet.

Geniul limbii este adesea mult mai avansat decât spiritul conştient al omului şi de aceea el denumeşte lucrurile într-un mod just, ceea ce probabil omul nu ar putea face dacă ar fi ca el să stăpânească cu conştienţa în mod total limbajul. Aşa, de pildă, anumite sentimente se exprimă în limbă prin cuvinte ce deja revelă înrudirea dintre sentiment şi voinţă. Deşi noi nu avem câtuşi de puţin în vedere un impuls voliţional, ci doar un conţinut sentimental, în limbă apare cuvântul „voinţă”; la anumite sentimente mai profunde, de care nu îţi mai dai seama foarte clar, geniul limbii foloseşte cuvântul „voinţă”. Este, de pildă, cazul cuvântului aversiune (Widerwillen, etimologic, în germană: împotriva voinţei). Aici nu este vorba de un impuls spre a face un lucru sau altul; nu este absolut deloc nevoie să faci trecerea spre voinţă. Se exprimă de fapt înrudirea sentimentelor situate mai profund, despre care nu îţi rnai dai seama, cu domeniul voinţei, al vieţii sufleteşti subconştiente. Din faptual că se întâmplă asta, că elementul de voinţă se coboară în domeniul vieţii sufleteşti subconştiente, noi putem deduce că acest domeniu voliţional trebuie să stea într-un cu totul alt raport cu omul şi fiinţa sa individuală personală, decât domeniul cunoaşterii, decât domeniul Spiritului. Și dacă noi folosim cuvintele distinctive de Spirit şi Fiu, atunci putem presupune că omul trebuie să se găsească în alt raport cu Spiritul decât cu Fiul. Cum să înţelegem aceasta?

Este uşor de înțeles chiar în viaţa exoterică. Desigur, despre domeniul cunoaşterii se discută în modul cel mai divers, dar trebuie totuşi spus că dacă oamenii s-ar pune de acord măcar asupra câtorva noţiuni şi idei care se formulează în domeniul cunoaşterii luptele în jurul problemelor cunoaşterii ar înceta încet, încet. Am subliniat deja de mai multe ori că dacă noi nu ne mai contrazicem în privinţa axiomelor matematice este pentru că ele au fost aduse cu totul la nivelul conştienţei, pe când lucrurile asupra cărora încă ne mai certăm n-au fost ridicate în conştienţă şi lăsăm încă să reverbereze impulsurile, pasiunile şi instinctele noastre subconştiente. Prin aceasta am arătat şi că domeniul cunoaşterii este de ordin mai universal-uman decât subconştientul. Dacă ne aflăm faţă în faţă cu un om, dacă intrăm cu el în raporturile cele mai diverse, va trebui să ne spunem: O înțelegere între un om şi alt om trebuie să fie posibilă pe terenul vieţii spirituale conştiente. Iar o viaţă sufletească sănătoasă se expirmă prin aceea că ai dorinţa, că ai speranţa de a te înțelege cu celălalt în privinţa lucrurilor vieţii spirituale, a vieţii sufleteşti conştiente. Când ai pierdut speranţa de a te putea înțelege cu celălalt asupra problemelor cunoaşterii, ale vieţii spirituale conştiente, boala ar trebui să cuprindă viaţa sufletească. În schimb, elementul voliţional şi tot ceea ce există în subconştient ni se arată ca ceva în care, atunci când te întâmpină la un alt om, nu ar trebui în principiu să intervenim absolut deloc, pe care ar trebui să-l privim ca pe sanctuarul cel mai intim al lui. Ştiţi, desigur, cât de neplăcut se simte un suflet normal alcătuit atunci când voinţa cuiva este sub imperiul constrângerii. Încercați să realizaţi ce spectacol penibil, nu numai din punct de vedere estetic, dar şi moral oferă un om a cărui viaţă sufletească conştientă este deconectată prin hipnoză sau prin orice alt mijloc violent, dacă prin voinţa cuiva se exercită o acţiune directă asupra voinţei altuia. Singurul mod sănătos de a exercita o influență asupra voinţei unui alt om este doar prin intermediul cunoaşterii. Cunoaşterea trebuie să fie mijlocul prin care un suflet se înțelege cu un alt suflet. Ceea ce vrea cineva trebuie mai întâi, transformat în cunoaştere, apoi să intervină în cunoaşterea celuilalt, şi abia pe această cale indirectă să sensibilizeze voinţa celuilalt. Doar acesta poate părea, în sensul cel mai înalt, cel mai ideal, satisfăcător mod de a interveni într-o viaţă sufletească sănătoasă, iar acţiunea silnică de orice fel a unei voinţe asupra alteia va provoca întotdeauna o impresie neplăcută.

Cu alte cuvinte, natura omenească – în măsura în care este sănătoasă – tinde să dezvolte relaţiile dintre oameni pe planul spiritului şi să preţuiască, să respecte ca un sanctuar inviolabil domeniul subconştientului, cel puţin când este vorba de organizarea omenească. De acest sanctuar, care trebuie să existe în orice personalitate, în orice individualitate omenească, nu trebuie să te apropii decât trecând prin portalul cunoaşterii conştiente. Cel puţin aşa ar trebui să simtă o conştienţă modernă, o conştienţă aparţinând timpurilor noastre, dacă se ştie sănătoasă. În conferinţele viitoare vom vedea dacă aşa au stat lucrurile şi în alte epoci ale evoluției omeneşti. Ceea ce s-a spus însă acum ne poate face să recunoaştem clar, cel puţin pentru epoca actuală, ceea ce este în noi şi ceea ce este în afara noastră. Acest lucru este legat de faptul că, în principiu, domeniul Fiului – tot ceea ce noi desemnăm prin Fiu sau Logos – trebuie trezit în fiecare din noi ca o problemă individuală, ca o problemă pur personală; domeniul comun pe care se poate lucra de la om la om este cel al Spiritului.

Tot ceea ce am spus acum este exprimat în modul cel mai semnificativ, cel mai grandios, în povestirile şi întâmplările pe care ni le oferă Noul Testament despre făptura lui Christos şi a primilor Săi ucenici şi adepţi. Vedem că, în fond – acest lucru se poate de duce foarte bine din tot ceea ce noi putem spune despre Evenimentul christic –, adepţii care s-au strâns în jurul lui Christos în timpul vieţii Sale au fost cu totul dezorientaţi atunci când El a suferit moartea pe cruce, o moarte care în ţara în care s-a desfăşurat Evenimentul christic era considerată ca fiind ispăşirea celei mai cumplite crime săvârşite într-o viaţă omenească. Chiar dacă această răstignire nu a avut asupra tuturor acelaşi efect ca asupra lui Saul, viitorul Pavel – care ca Saul a tras concluzia că cel care murea de această moarte infamă nu putea fi Christos, Mesia –, chiar dacă acest supliciu a făcut asupra altor discipoli o impresie, să spunem, mai slabă, este totuşi cert că autorii Evangheliilor au căutat să-i facă pe cititorii lor să simtă că Christos Iisus, prin faptul că a trebuit să suporte această răstignire ruşinoasă, pierduse într-un fel întreaga influenţă pe care o avusese asupra inimii celor care Îi erau în jur.

Legat de aceasta vedem însă şi altceva: că influenţa pe care Christos o pierduse – fapt pe care va trebui şi noi să-l caracterizăm mai exact – reapare după Înviere. Astăzi putem gândi încă ce vrem despre Înviere; în zilele care urmează vom vorbi despre aceste lucruri din punctul de vedere al ştiinţei oculte, şi atunci un lucru va fi clar, dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră numai ceea ce ne spun Evangheliile: că după Înviere Christos le-a apărut celor despre care se povesteşte, într-un mod cu totul deosebit, ca unul care este încă prezent, dar prezent într-un cu totul alt fel decât fusese înainte. Am arătat deja în comentariul asupra Evangheliei după Ioan [Nota 14] că ar fi fost practic imposibil ca o persoană care Îl cunoştea pe Iisus din Nazaret să nu-L fi recunoscut după trei zile şi să-L fi confundat cu altcineva, dacă aspectul Său exterior nu s-ar fi modificat. Evangheliile vor neapărat să creeze impresia că Christos a apărut sub un aspect nou. Dar Evangheliile mai vor să arate şi altceva, şi anume că, pentru ca Christos transformat să poată actiona asupra sufletelor omeneşti, trebuia să existe în adâncul acestor suflete o anumită receptivitate. Pentru a avea influență asupra acestei receptivităţi nu era suficient să acţioneze doar ceea ce aparţine oarecum domeniului Spiritului, ci trebuia să acţioneze însăşi contemplarea directă a existenței entităţii lui Christos. Dacă ne întrebăm ce factor intervine aici, trebuie să ne spunem: Când avem în faţă un om, ceea ce acţionează asupra noastră depăşeşte cu mult ceea ce noi receptăm în mod conştient. În orice moment în care un om sau o altă ființă acţionează asupra noastră, asupra vieţii noastre sufleteşti acţionează elemente subconştiente; aceste elemente subconştiente sunt provocate de cealaltă fiinţă în mod indirect, prin intermediul conştienţei, şi acest lucru nu este posibil decât pentru că această fiinţă stă în faţa noastră în deplina ei realitate. Acțiunea directă a lui Christos, de la fiinţă la fiinţă, imediat după Înviere, era ceva ce provenea din forţele sufleteşti inconştiente ale discipolilor şi acţiona în viaţa lor sufletească: faptul că ei L-au cunoscut direct pe Fiul. De aici şi deosebirea care există în zugrăvirea lui Christos Cel înviat; de aici şi caracteristicile diferite ale modului în care Christos a acţionat asupra unuia sau altuia, ale felului în care El le-a apărut unuia sau altuia dintre ei. Efectele erau diferite, după natura fiecăruia. Aceste efecte erau urmarea acţiunilor entităţii christice asupra subconştientului sufletelor discipolilor Săi; de aceea ele sunt ceva strict individual şi noi nu trebuie să ne mirăm că aceste apariţii nu sunt descrise în mod identic, ci foarte diferit.

Când însă cel care urma să devină Christosul lumii a trebuit să dăruiască ceva care să fie comun tuturor oamenilor, această acţiune individuală, această acţiune a Fiului care pornea de la Christos nu a mai fost suficientă. Christos a trebuit să reînnoiască elementul Spiritului, care poate forma comunitatea în viaţa omenească. Acest lucru este arătat prin aceea că Christos, după ce a acţionat asupra naturii-Logos a oamenilor, a trimis omului Spiritul în formă reînnoită, a Spiritului Sfânt. Prin aceasta s-a creat elementul de comunitate, fapt indicat prin aceea că se spune: Primind Spiritul Sfânt, discipolii au început să vorbească în cele mai felurile limbi. Prin aceasta se face aluzie la principiul universal, care constă în revărsarea Spiritului Sfânt. Și încă prin ceva se mai arată cât de diferit este acesta de simpla împărtăşire a forţelor Fiului; căci în Faptele Apostolilor se menţionează cum anumiţi oameni la care au venit apostoli fuseseră deja botezați de către Ioan Botezătorul [Nota 15], şi cu toate acestea ei au trebuit să primească mai întâi Spiritul – fapt indicat simbolic în Faptele Apostolilor prin punerea mâinilor. De aceea trebu.ie să ne spunem: Tocmai în descrierea Evenimentului christic se atrage în mod foarte precis atenţia asupra diferenţei care există între acea acţiune pe care noi o desemnăm drept acţiune christică, ce lucrează asupra elementelor sufleteşti subconştiente şi de aceea trebuie să aibă un caracter personal, intim; şi elementele spirituale, care reprezintă ceva comunitar.

Acestui moment al evoluției creştine au vrut să îi rămână cu scrupulozitate fideli, atât cât le-a permis slăbiciunea omenească, cei care au luat numele de rosicrucieni. Ei au avut întotdeauna mare grijă ca şi în stadiile de inițiere cele mai înalte să nu acționeze decât asupra a ceea ce este comun tuturor oamenilor ce aparțin unui anumit stadiu de dezvoltare; să nu intervină decât asupra Spiritului. Inițierea rosicrucienilor era o inițiere a Spiritului. De aceea ea nu a devenit niciodată o inițiere a voinței; căci voința omenească ei o respectau ca pe un sanctuar aflat în forul cel mai intim al sufletului. Omul era condus prin acele inițieri care îl făceau să treacă prin treptele ascendente Imaginatie, Inspiratie, Intuiție – dar numai atât cât el să poată recunoaşte în interiorul său ce modificări erau suscitate prin dezvoltarea elementului Spirit. Asupra voinței nu trebuia să se exercite niciun fel de influență. Să nu confundăm aceasta cu o atitudine indiferentă față de voință. Dar tocmai prin excluderea influenței directe asupra voinței se obținea în mod indirect, prin intermediul Spiritului, acțiunea spirituală cea mai pură. Când ne punem de acord cu celălalt om să urmăm calea de cunoaştere a Spiritului, atunci din interiorul acestui drum spiritual este trimisă lumina şi căldura, care pot stimula apoi şi voința; dar totdeauna pe calea indirectă, a Spiritului, niciodată altfel. De aceea găsim într-un mod atât de pregnant la rosicrucieni acel element al entității christice care este exprimat sub o formă dublă: pe de o parte prin elementul Fiul, în care acțiunea lui Christos pătrunde adânc în subconştientul omului, şi apoi prin Spirit, a cărui acțiune se întinde asupra a tot ceea ce intră în câmpul conştientei noastre. Pe Christos trebuie, fără îndoială, să-L purtăm în voința noastră; dar modul în care oamenii trebuie să se înțeleagă în viață cu privire la Christos nu trebuie, în sensul rosicrucianismului, să fie altul decât acela al vieții sufleteşti conştiente, extinse tot mai mult şi sondând latura ocultă.

Pe un drum opus, ca o reacție la o serie de alte curente spirituale din Europa, au mers cei care în mod obişnuit sunt desemnați cu numele de iezuiți. Deosebirea fundamentală, radicală, între calea numită creştină şi calea spirituală iezuită, care exaltă unilateral principiul Iisus, constă în faptul că această cale iezuită caută întotdeauna să exercite o acțiune directă asupra voinței, vrea să cuprindă întotdeauna voința în mod direct şi nemijlocit. Faptul se exprimă într-un fel semnificativ chiar în metoda pe care ei o aplică discipolilor. De aceea iezuitismul nu trebuie tratat cu uşurătate, nu trebuie tratat numai exoteric, ci şi esoteric, pentru că el îşi împlântă rădăcinile în ezoteric. Dar el nu îşi împlântă rădăcinile în viata Spiritului, care, simbolic, s-a revărsat prin limbile de foc la Rusalii, ci vrea să prindă rădăcini direct în elementul Iisus al Fiului, adică în vointă; prin aceasta el exaltă elementul Iisus al vointei. Vom vedea mai bine acest lucru dacă ne aplecăm mai îndeaproape asupra a ceea ce trebuie numit element esoteric în iezuitism, şi anume asupra diferitelor exercitii spirituale [Nota 16] pe care le propune. Cum sunt întocmite acestea? Fapt semnificativ este că orice discipol al acestui ordin trebuie să facă nişte exerciții care te conduc în viața ocultă, dar în vointă, iar în cadrul câmpului ocult ei supun voința unei severe discipline, am putea spune chiar dresaj. Și ceea ce este semnificativ este că această disciplinare a voinței nu îşi are izvorul la suprafata vieții, ci într-o zonă mai profundă, întrucât discipolul este condus în elementul ocult, însă chiar în direcția care a fost indicată.

Lăsând la o parte exercițiile de rugăciune care nu sunt decât o pregătire în cadrul exercițiilor esoterice iezuite, vom studia mai îndeaproape, cel puțin în liniile lor generale, aceste exerciții oculte. Aici elevul avea mai întâi ca sarcină să construiască o imaginațiune vie, cea a lui Christos Iisus ca Rege al lumii – nota bene, o imaginațiune! Nimeni nu era admis în ierarhia propriu-zisă a iezuitismului dacă nu făcuse exerciţii de acest gen şi dacă nu simţise în sufletul său transformarea pe care o produc aceste exerciţii sufleteşti în întreaga fiinţă a omului. Dar aceste reprezentări imaginative ale lui Christos Iisus ca Rege al lumii trebuiau să fie precedate de încă ceva. Elevul trebuia în deplină singurătate şi izolare – să-şi reprezinte că omul este introdus în lume, că aici el cade în păcat şi prin aceasta îşi atrage cele mai cumplite pedepse. Și se prescrie cu strictețe că imaginea unui astfel de om, dacă el este lăsat în voia lui, trebuie să sufere chinurile pedepselor de tot felul. Prescriptiile sunt deosebit de stricte; şi, fără ca în sufletul lui să pătrundă alte idei şi noțiuni, viitorul iezuit trebuie să facă să trăiască în el fără încetare această imagine a omului părăsit de Dumnezeu şi expus celor mai cumplite pedepse, sentimentul: Acest om care a apărut în lume, părăsit de Dumnezeu şi expus amenintării celor mai cumplite pedepse, sunt eu. Aceasta trebuie să insufle teama de a fi părăsit de Dumnezeu, oroarea față de omul necizelat, aşa cum este el conform naturii sale. Apoi, după această imagine a omului infam, părăsit de Dumnezeu, trebuie să se înalțe, într-o nouă imaginatiune, imaginea Dumnezeului compătimitor, care ulterior devine Christos şi prin faptele Sale împlinite pe Pământ ispăşeşte păcatele comise de către om, care s-a depărtat de calea divină. Imaginațiunii omului părăsit de Dumnezeu trebuie să i se opună cea a entității atotcompătimitoare şi iubitoare a lui Christos Iisus, singurul căruia Îi datorăm faptul că omul nu este expus tuturor pedepselor ce se pot dezlănțui asupra sufletului. După aceasta, în sufletul elevului iezuit trebuie să încolțească, la fel de viu precum înainte, dispretul față de părăsirea căii divine, sentimentul de smerenie şi remuşcare în fața lui Christos. Dacă în învătăcel se deşteaptă aceste două tipuri de sentimente, el trebuie să facă apoi, timp de mai multe săptămâni, o serie de exerciții foarte stricte, prin care îşi imaginează în detaliu toate amănuntele vieții lui Iisus – de la naştere până la moartea pe cruce şi Înviere. Toate acestea iau naştere atunci când elevul trăieşte într-o strictă recluziune, cu excepția timpului rezervat mesei, nelăsând să acționeze asupra sufletului decât imaginile pe care le zugrăveşte Evanghelia despre viața compătimitoare a lui Iisus. Nu este vorba doar de a-ți reprezenta acestea în gânduri şi noțiuni, ci ele trebuie să acționeze asupra sufletului în imaginațiuni vii şi pline de sevă.

Numai cel care cunoaşte efectul unor imaginațiuni care acționează, în mod viu asupra sufletului ştie că de fapt, în astfel de condiții, sufletul este transformat. Prin faptul că aceste imaginațiuni se raportează în modul cel mai unilateral mai întâi la omul păcătos, apoi la un Dumnezeu doar compătimitor şi, în sfârşit, doar la imaginile din Noul Testament, se provoacă, prin efectul de polaritate, o întărire a voinței. Se acționează deci direct prin intermediul acestor tablouri; căci orice gândire cu privire la aceste tablouri trebuie exclusă obligatoriu. În suflet nu trebuie să existe altceva decât imaginatiunile, aşa cum au fost ele caracterizate mai sus.

În următoarele exerciții ti-L reprezinți pe Christos Iisus – putem să spunem acum că de fapt nu mai este Christos, ci numai Iisus – ca Rege al întregului Univers, şi odată cu aceasta se exacerbează elementul Iisus. Iisus este doar un element al acestei lumi. Căci prin faptul că Christos a trebuit să se încarneze într-un corp omenesc, la lumea fizică a participat, de fapt, pur spiritualul însă acestei participări la lumea fizică i se opun, monumental şi semnificativ, cuvintele: „Împărătia mea nu este din lumea aceastal” [Nota 17]. Făcând din Iisus Regele acestei lumi se exaltă peste măsură elementul Iisus; se face din El ceea ce ar fi devenit dacă nu ar fi rezistat Ispititorului, care voia să-I dea „toate împărătiile lumii şi gloria lor” [Nota 18]. Atunci Iisus din Nazaret ar fi trebuit să devină un rege, care, spre deosebire de ceilalti regi, care nu posedă decât o portiune a Pământului, şi-ar fi exercitat dominatia asupra întregii lumi. Imaginati-vă deci acest Rege înarmat cu o astfel de putere încât Pământul întreg să fie împărătia Lui: Îl aveți acum imaginat în acel tablou care trebuie să urmeze celorlalte exerciții, care au întărit deja suficient de mult vointa personală a învățăcelului iezuit. Și pentru a pregăti acest tablou al Regelui Iisus, al acestui stăpânitor peste toate împărătiile Pământului, trebuie clădită în mod viu o altă imaginatiune: oraşul Babilon, în jurul lui câmpia Babilonului şi, tronând peste câmpia Babilonului, Lucifer, cu steagul lui Lucifer. Acest tablou trebuie evocat cu mare precizie, căci el este o imaginațiune puternică: Regele Lucifer, cu stindardul şi legiunile sale de îngeri luciferici, tronând în mijlocul flăcărilor şi al norilor de fum şi trimițându-şi îngerii săi să cucerească împărățiile Pământului. Pericolul care porneşte din stindardul lui Lucifer trebuie imaginat inițial doar el singur, fără să-l cauți cu privirea pe Christos Iisus. Sufletul trebuie să se pătrundă în întregime de imaginea pericolului ce provine de la stindardul lui Lucifer. El trebuie să simtă că în lume nu există pericol mai mare decât acela care ar rezulta dintr-o victorie a stindardului lui Lucifer. Şi după ce această imaginațiune şi-a făcut efectul, locul ei este luat de o alta, cea a Stindardului lui Christos. Atunci discipolul trebuie să îşi reprezinte Ierusalimul şi câmpiile din jurul Ierusalimului, pe Regele Iisus înconjurat de legiunile Sale pe care le trimite împotriva legiunilor lui Lucifer, pe care le învinge şi le alungă şi El instaurându-se Rege peste întregul Pământ – stindardul lui Christos biruitor asupra stindardului lui Lucifer!

Acestea sunt imaginațiunile ce trec prin fața privirii interioare a novicelui pentru a-i întări voința. Ele îi transformă total voința şi – pentru că aceasta a fost educată în mod ocult – o face să nu mai țină de fapt seama de nimic altceva şi să se dăruie total ideii: Regele Iisus trebuie să devină stăpân peste întregul Pământ! Iar noi, care facem parte din oastea Sa, trebuie să folosim orice mijloc pentru ca El să fie stăpân pe Pământ. Noi, care facem parte din oastea celor adunați pe câmpia Ierusalimului, față în față cu armata lui Lucifer care ocupă câmpia Babilonului, jurăm solemn să facem aceasta. Şi, pentru un soldat al Regelui Iisus, nu există ruşine mai mare decât aceea de a părăsi drapelul!

Această reducere a voinței la o unică hotărâre este fără îndoială ceva ce poate să dea voinței o forță considerabilă. Dacă vrem să caracterizăm acest ceva, trebuie să ne întrebăm: Care este elementul sufletesc care a fost atins astfel în mod direct? Este elementul care ar trebui considerat în modul cel mai necondiționat sacru, în care nu trebuie să intervii din afară: voința! O astfel de educație a iezuitismului, în care se intervine asupra elementului voință, în care Iisus intervine masiv în elementul voință, exacerbează acest principiu în modul cel mai periculos – periculos pentru că în acest caz voința devine atât de puternică încât poate să acționeze şi direct asupra altei voințe. Căci este un fapt că, întărită atât de puternic prin îmaginațiuni, adică prin mijloace oculte, ea dobândeşte capacitatea de a acționa nemijlocit asupra altuia. De aici decurg şi toate celelatle căi oculte la care o astfel de voință poate recurge.

Astfel, printre numeroasele curente spirituale existente în ultimele secole, distingem două: unul care a exacerbat peste măsură elementul Iisus şi care vede unicul ideal al creştinismului doar în Regele Iisus, şi altul care acordă importanță exclusiv elementului Christos şi deosebeşte atent ceea ce ar putea merge dincolo de asta; care, pentru faptul că susține că Christos a trimis Spiritul pentru ca Christos să îşi facă intrarea în inimile şi sufletele oamenilor în mod indirect, pe calea Spiritului, a fost în fel şi chip calomniat. Nu a existat poate niciodată în evoluția culturală a ultimelor secole un contrast mai mare ca cel dintre iezuitism şi rosicrucianism, deoarece în iezuitism nu este cuprins nimic din ceea ce rosicrucianismul consideră drept ideal suprem în judecarea valorii şi demnității umane; şi fiindcă rosicrucianismul a vrut întotdeauna să se ferească de orice influență care ar putea fi cât de puțin catalogată drept element iezuitic.

Prin aceasta am vrut să arăt cum chiar şi un principiu atât de înalt, ca cel de Iisus, poate să fie exacerbat şi apoi să devină periculos; că, dacă vrei să înțelegi că tăria creştinismului trebuie să constea tocmai în prețuirea în cel mai înalt grad a demnității şi a valorii umane, este necesar să te cufunzi în profunzimile entității lui Christos; că niciodată nu se calcă cu bocancii în ceea ce omul trebuie să considere a fi sanctuarul său cel mai intim. De aceea şi este atât de atacată mistica creştină – şi în primul rând, şi cel mai vehement, rosicrucianismul – de către elementul iezuit, pentru că este simțit faptul că adevăratul creştinism este căutat totuşi în altă parte decât acolo unde doar Regele Iisus joacă un rol. Însă, prin exersarea imaginațiunilor despre care am vorbit, această voinţă a devenit atât de puternică încât poate birui chiar şi contraargumentele Spiritului.