Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA a II-a

Ieri am încercat să prezint un gen de initiere aşa cum nu trebuie să fie ea, dacă avem în vedere prețuirea pe care noi o acordăm naturii omeneşti; deci o ințiere sau o însuşire a unor facultăți oculte, aşa cum le întâlnim în iezuitism, pe care, comparativ cu concepțiile clarificate şi purificate, noi nu o putem considera ca fiind una bună. Îmi revine acum sarcina să vă descriu calea aleasă de rosicrucieni, care face realmente din înalta considerație față de natura omenească, pe care noi o putem recunoaşte ca fiind a noastră, propriul ei țel. Pentru aceasta este desigur necesar să ne punem de acord asupra unor noțiuni preliminare.

Ştim deja din diverse expuneri de până acum că initierea rosicrucienilor este în esență o extindere a inițierii creştine, aşa încât despre ea putem vorbi ca despre o initiere creştin-rosicruciană. În ciclurile de conferințe anterioare noi am comparat între ele inițierea creştină, cu cele şapte trepte ale sale, şi inițierea rosicruciană, care are, de asemenea, şapte trepte de initiere [Nota 19]. Dar trebuie să atragem atenţia că principiul progresului sufletului omenesc se aplică cu atât mai mult şi iniţerii. Ştim, că inițierea rosicrucienilor a apărut, cu aproximatie, în secolul al XIII-lea [Nota 20] şi că ea a fost recunoscută. atunci de către acele individualități care au în grijă dirijarea destinelor mai profunde ale evoluției omenirii, drept o inițiere corectă pentru sufletele omeneşti mai avansate. Chiar de aici reiese clar că inițierea rosicruciană ține foarte mult seama de omenesc şi că de aceea ea trebuie să ia în calcul faptul că această evoluție a sufletului omenesc a avansat şi ea din secolul al XIII-lea şi până acum; că deci sufletele care trebuie îndrumate astăzi spre inițiere nu mai sunt în acelaşi punct ca în secolul al XIII-lea. Insist asupra acestui lucru pentru că astăzi există o puternică tendință de a pune peste tot o etichetă, de a boteza orice lucru într-un fel. Ca urmare a acestui rău obicei – şi nu dintr-un motiv bine întemeiat – a apărut o încadrare chiar şi pentru curentul nostru antroposofic, care cu timpul poate conduce, într-un fel, la o calamitate. Pe cât este de just că în cadrul curentului nostru se poate regăsi ceea ce se cheamă principiul rosicrucianismului, astfel încât în cadrul curentului nostru antroposofic se poate pătrunde până la izvoarele rosicrucianismului, pe cât este de adevărat, pe de o parte, că cei care pătrund până la izvoarele rosicrucianismului prin mijloacele aprofundării noastre antroposofice se pot numi rosicrucieni, pe atât de mult trebuie, pe de altă parte, să accentuăm că în special cei din afară nu au niciun drept să numească tipul curentului antroposofic, pe care noi îl reprezentăm, curent rosicrucian, din simplul motiv că prin aceasta curentul nostru – conştient sau inconştient – este catalogat în mod cu totul fals. Noi nu ne mai situăm la nivelul la care se situau rosicrucienii din secolul al XIII-lea şi din secolele următoare, ci ținem cont de progresul sufletului omenesc. De aceea nici nu trebuie confundat aşa uşor ceea ce în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? este desemnat ca ceamai potrivită cale de a accede la sferele spirituale, cu ceea ce se poate numi calea rosicruciană. Aşadar, prin intermediul curentului nostru putem pătrunde în adevăratul rosicrucianism, dar sfera curentului nostru spiritual, care cuprinde un domeniu mult mai vast decât cel al rosicrucienilor, şi anume acela al întregii teosofii, nu poate fi desemnată ca una rosicruciană; curentul nostru poate fi desemnat pur şi simplu drept „ştiinta spiritului a zilelor noastre”, drept ştiința spiritului a secolului al XX-lea de orientare antroposofică. Iar cei din afară, în special, ar putea fi – mai mult sau mai puţin inconştient – victimele unei oarecare confuzii dacă ar desemna orientarea noastră pur şi simplu drept „rosicruciană”. Ceea ce însă trebuie să ne fie propriu, ca una din cuceririle în sensul cel mai eminent rosicruciene ivite de la apariţia vieţii spirituale oculte moderne în secolul al XIII-lea şi până astăzi, este principiul că întreaga iniţiere actuală trebuie, în sensul cel mai profund al cuvântului, să preţuiască şi să recunoască drept un element de sine stătător al lăuntrului omenesc acel lucru pe care noi l-am desemnat ieri drept centrul sacrosanct al voinţei omului. Și deoarece prin metodele oculte care au fost caracterizate ieri voinţa omenească este într-un fel subjugată, înrobită şi îndreptată într-o direcţie foarte precisă, tocmai de aceea această direcţie trebuie energic respinsă de către adevăratul ocultist.

Înainte de a ne opri asupra unei caracterizări a rosicrucianismului, şi în special asupra unei caracteristici a iniţierii actuale, să vedem mai întâi motivul hotărâtor care a făcut ca iniţierea rosicrucienilor din secolele XIII, XIV, XV, chiar şi cea din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, să fie înspre zilele noastre de asemenea modificată. Este vorba de faptul că rosicrucianismul epocilor trecute nu putea încă ţine cont de un element spiritual, care de atunci a intrat în evoluţia omenească şi peste care astăzi nu mai poţi să treci, el fiind un element fundamental al tuturor acelor mişcări spirituale răsărite pe terenul ocultismului, deci a oricărui curent spiritual teosofic. Din motive ce se vor revela mai exact sufletului în cursul acestor conferinţe, din învăţăturile exterioare, exoterice, ale creştinismului n-a făcut parte timp de multe secole doctrina reîncarnării şi a karmei, a vieţilor pământeşti repetate, în timp ce astăzi ea trebuie să fie punctul de pornire al cunoaşterii noastre spirituale. De aceea această învăţătură despre reîncarnare şi karmă nici nu a pătruns masiv la început, în secolul al XIII-lea, în primele trepte ale iniţierii rosicruciene. Puteai ajunge foarte departe, până la a patra, a cincea treaptă a iniţierii rosicruciene – puteai să cunoşti treptele care în iniţierea rosicruciană sunt numite: studiul învăţăturii rosicruciene, dobândirea imaginaţiei, citirea scrierii oculte, aflarea pietrei filosofale, şi să ai chiar o primă experienţă a ceea ce se numeşte moartea mistică puteai ajunge până la această treaptă şi puteai dobândi cunoştinţe oculte foarte înalte, fără să fie însă necesar să ai o deplină claritate asupra adevărurilor atât de revelatoare despre reîncarnare şi karmă.

Dar în epoca noastră este evident că, datorită nivelului de gândire ridicat al omenirii, au apărut în cadrul acestei gândiri forme de gânduri cu ajutorul cărora noi, dacă gândim consecvent lucrurile obişnuite, exoterice din viaţa exterioară, putem ajunge, vrând nevrând, la recunoaşterea realităţii vieţilor pământeşti repetate, şi prin aceasta la recunoaşterea ideii de karmă. Cele spuse de Strader în a doua dramă rosicruciană, Încercarea sufletului, şi anume că astăzi gânditorul consecvent, dacă nu vrea să rupă orice legătură cu ceea ce au adus formele de gândire ale ultimelor secole, trebuie în cele din urmă să ajungă să admită ideea de reîncarnare şi karmă [Nota 21] aceasta este un lucru ce-şi are rădăcini adânci în profunzimile vieţii spirituale contemporane. Și tocmai pentru că s-a pregătit treptat şi pentru că îşi are rădăcinile în profunzimile vieţii noastre spirituale, ea apare încet, încet la suprafaţă, ca de la sine, în viaţa spirituală apuseană. În mod remarcabil, nevoia de a recunoaşte existenţa vieţilor pământeşti repetate se impune independent – evident doar la unii gânditori mai proeminenţi. Este suficient să ne aducem aminte unele lucruri pe care literatura modernă, voluntar sau involuntar, le-a dat cu totul uitării, care în mod atât de uimitor apar de exemplu la Lessing [Nota 22], în Educaţia neamului omenesc. Să observăm totuşi că Lessing, marele spirit al secolului al XVIII-lea, care la apogeul vieţii face bilanţul gândurilor sale şi scrie Educaţia neamului omenesc, a ajuns ca printr-o inspiraţie la ideea vieţilor pământeşti repetate. Astfel, această idee a vieţilor pământeşti repetate se instalează în viaţa modernă ca o necesitate interioară. Această idee trebuie luată în considerare; evident, altfel decât este apreciată ea în cadrul ştiinţelor naturii sau în viaţa noastră culturală modernă. Căci aici ea se judecă după cunoscutul dicton, care spune că oamenilor bătrâni, dacă au fost cândva nişte oameni întregi la minte, deja trebuie să li se ierte câte ceva. Şi, chiar dacă față de creațiile din tinerețe ale lui Lessing mai poți avea toată stima, trebuie totuşi să recunoşti că spre bătrânețe el a devenit puțin cam debil, dacă a ajuns să susțină ideea vieților pământeşti repetate. Dar în epoca modernă această idee apare sporadic şi la alții. Un psiholog din secolul al XIX-lea, Drossbach [Nota 23], a vorbit – cum se putea vorbi pe atunci – despre această idee. Drossbach a căutat în felul său, ca psiholog, fără să apeleze la ocultism ci doar observând ceea ce oferă natura, să stabilesacă ideea vieților pământeşti repetate. Şi un alt caz: La cumpăna primei jumătăți a secolului al XIX-lea, prin anii '50, o mică societate a instituit un premiu pentru cea mai bună lucrare referitoare la nemurirea sufletului. Acest demers era cât se poate de curios pentru viața spirituală germană. El nu a ajuns să fie foarte cunoscut. Un mic cerc acordă un premiu pentru cea mai bună scriere despre nemurirea sufletului! Şi ce să vezi, lucrarea încununată cu premiu [Nota 24], cea a lui Widenmann [Nota 25], a tratat această temă concepând nemurirea sufletului în sensul vieților pământeşti repetate evident încă nedesăvârşită, aşa cum putea ea să fie prin anii '50 ai secolului trecut, când formele gândirii nu ajunseseră încă să fie complet elaborate.

Am putea menționa astfel şi alte prilejuri în care această idee a vielilor pământeşti repetate se iveşte pe neaşteptate, ca un postulat, ca o cerinţă a secolului al XIX-lea. Aşa a fost posibilă, în mica mea scriere Reîncarnare şi karmă [Nota 26] şi apoi şi în Teosofia, elaborarea cu ajutorul formelor de gândire ale ştiințelor naturii – dezvoltând aceste forme de gândire relativ la individualitatea omenească în opoziție cu regnul animal – a ideii de vieți pământeşti repetate şi karmă.

Un lucru însă trebuie să ne fie clar; există o diferență considerabilă nu atât în ce priveşte ideea în sine a vieților pământeşti repetate, ci în modul în care s-a ajuns la această idee: în Occident, exclusiv în formă de gânduri, în Orient în forma reprezentată, de exemplu, de către budism. Este foarte interesant de observat modul în care Lessing a ajuns la această idee a vieților pământeşti repetate, în lucrarea sa Educaţia neamului omenesc. Concluziile sale, bineînțeles, nu numai că sunt comparabile cu cele ale budismului, dar chiar sunt identice; numai calea pe care a urmat-o Lessing este cu totul alta. Nici calea prin care Lessing a ajuns la această idee nu este cunoscută. Dar cum a ajuns Lessing la ea?

Acest lucru se poate vedea foarte exact dacă parcurgem lucrarea sa Educaţia neamului omenesc. Poți evident să îți spui: În cadrul evoluției omenirii se poate observa, în sensul cel mai strict, un progres. Lessing exprimă acest lucru astfel: Acest progres este o educație a omenirii prin puterile divine. Şi el spune mai departe: Divinitatea a pus în mâna omului o carte de bază: Vechiul Testament. Prin aceasta s-a fundamentat o anumită treaptă a evoluției omeneşti. După ce neamul omenesc a mai avansat, a venit a doua carte de bază: Noul Testament. Şi Lessing vede în epoca noastră un lucru ce depăşeşte Noul Testament: posibilitatea sufletului omenesc de a resimi în mod independent adevărul, binele şi frumosul. Pentru el, aceasta este a treia treaptă a educației divine a neamului omenesc. Acest gând al educării neamului omenesc prin puterile divine este dezvoltat într-un mod magistral.

Şi acum, în el se naşte întrebarea: Cum se explică, cum este posibil acest progres?

Lessing nu-şi poate explica altfel acest progres decât, dacă într-adevăr această idee, că în viața omenirii există un progres, este să aibă un sens, punând fiecare suflet să participe la fiecare epocă de cultură a omenirii. Altfel nu ar avea niciun sens ca un suflet să trăiască numai în epoca Vechiului Testament, iar un altul numai în epoca Noului Testament. Ar exista un sens doar dacă sufletele sunt conduse prin toate epocile de cultură şi iau parte la toate treptele de educație ale omenirii. Cu alte cuvinte, educația progresivă a neamului omenesc îşi are bunul său temei doar dacă sufletul trece prin vieți pământeşti repetate.

Prin aceasta se naşte în capul lui Lessing ideea vieților pământeşti repetate, proprie omului. Căci în Lessing, în străfundul sufletului său, trăieşte ideea că, dacă un suflet s-a încorporat în epoca Vechiului Testament, el a asimilat tot ceea ce putea să asimileze atunci; când apare din nou mai târziu, într-o epocă ulterioară, el aduce în această nouă viață roadele vieții precedente, apoi roadele celei de a doua vieţi le duce în următoarele etc. În felul acesta se înşiruie în evoluție treptele succesive, iar ceea ce a dobândit un suflet nu este numai pentru sine, ci pentru toată omenirea. Omenirea devine un mare organism, iar reîncarnarea, după Lessing, este indispensabilă, pentru ca tot neamul omenesc să poată avansa. Astfel, evoluția istorică este problema întregii omeniri, de la care Lessing porneşte şi care îl face să admită ideea reîncarnării.

Cu totul altfel este dacă cercetăm aceeaşi idee în budism. Aici omul are de-a face cu el însuşi, cu propriul său psihic. Sufletul individual îşi spune: Am fost aruncat în lumea Mayei; dorința m-a adus aici, iar în cursul vieților succesive eu mă liberez ca suflet individual de încarnările pământeşti! – Aici este o problemă care îl priveşte doar pe individ; atenția este îndreptată aici doar către acest individ izolat.

Aceasta este marea deosebire dintre cele două căi: dacă priveşti problema din interior, ca în budism, sau dacă vezi lucrurile din exterior, precum Lessing, care priveşte evoluția omenirii în ansamblu. În ambele situații este spus acelaşi lucru, dar drumul occidental este cu totul diferit de cel care a fost urmat în Orient. În timp ce budistul se limitează la o problemă care priveşte sufletul individual, privirea occidentalului se îndreaptă spre ceva ce cuprinde omenirea întreagă; omul occidental se simte legat de toți oamenii, ca într-un organism unitar.

Ce a condus pe occidental la necesitatea de a avea în atenție nu numai individul izolat, ci întotdeauna problemele cele mai importante, de a nu uita niciodată aspectele care privesc întreaga omenire?

Această necesitate i s-a impus pentru că el a primit în sfera lui de simțire, în lumea sa sufletească, cuvintele lui Christos despre înfrățirea oamenilor dincolo de orice naționalitate sau caracteristică rasială, despre omenirea în ansamblul ei, ca un mare organism. De aceea este interesant de văzut cum şi la cea de a doua personalitate despre care am vorbit, la Drossbach, gândirea – desigur încă imperfectă, întrucât ideile naturalist-ştiințifice ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea nu dezvoltaseră încă formele de gânduri corespunzătoare – nu adoptă cărarea budistă, ci una universal-cosmică. Drossbach pleacă de la idei naturalist-ştiințifice şi observă sufletul sub aspect cosmic. El nu şi-l poate imagina altfel decât trecând, precum sămânța, prin forma exterioară, din care cauză şi reapare în alte forme exterioare şi de aceea apare într-o nouă încarnare. Această idee apare fantastică la Drossbach, atunci când el îşi exprimă părerea că lumea însăşi ar trebui să se transforme, în timp ce Lessing s-a gândit la nişte intervale scurte şi, fără îndoială, corecte. Şi, de asemenea, foarte corect gândeşte Widenmann, în lucrarea sa, încununată cu premiu, despre nemurirea sufletului, despre problema reîncarnării.

Aşa pătrund aceste idei, cu totul sporadic, prin intermediul acestor spirite. Şi este normal ca aceste gânduri, în ciuda circulației defectuoase a ideilor, să țâşnească ici şi colo – nu numai la aceste spirite ci şi la altele. Căci marea cotitură pe care a cunoscut-o evoluția sufletului omenesc din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea constă în aceea că noi trebuie să spunem: Cine începe astăzi să studieze mersul lumii trebuie să-şi însuşească înainte de toate acele forme de gânduri care astăzi conduc în mod absolut firesc la acceptarea, la găsirea verosimilă a ideii de reîncarnare şi karmă. Aşadar, între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea gândirea omenească nu ajunsese încă atât de departe pentru a putea prin ea însăşi să recunoască reîncarnarea. Dar întotdeauna trebuie să se pornească de la nivelul cel mai avansat la care a ajuns gândirea la un moment dat. De aceea punctul de plecare este astăzi de la o gândire care poate analiza logic – adică just din punct de vedere ipotetic –, pornind de la ştiințele naturii, ideea vieților pământeşti repetate. Aşa avansează epocile.

Fără să caracterizăm chiar astăzi în detaliu calea rosicruciană, vom reliefa totuşi în ce constă propriu-zis în esenţă atât calea rosicrucienilor cât şi cea a cunoaşterii moderne. În mod abstract, noi putem spune: Caracteristica esențială constă în aceea că cel care dă sfaturi şi indicații cu privire la inițiere prețuieşte în sensul cel mai profund independența şi inviolabilitatea sferei de voință a omului. De aceea esențial este ca printr-o cultură morală cu totul aparte, printr-o cultură spirituală anume, să se modifice structura obişnuită, aşa cum este ea de la natură, a celor patru elemente ale entității omeneşti – corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Și atât indicațiile care sunt date pentru cultivarea sentimentelor morale cât şi indicaţiile de concentrare a gândirii şi de meditație, toate tind în final către acelaşi țel: să slăbească structura spirituală prin care sunt îmbinate corpul eteric şi corpul fizic ale omului, astfel încât corpul nostru eteric să nu mai fie atât de strâns îmbinat cu cel fizic, aşa cum ne este dat de la natură. Toate exercițiile tind să realizeze această relaxare, această eliberare a corpului eteric. Prin aceasta se modifică şi legătura dintre corpul astral şi corpul eteric. Prin faptul că în viața noastră obişnuită corpul eteric şi corpul fizic sunt foarte puternic unite, corpul nostru astral nu poate resimți, nu poate vieţui tot ceea ce se petrece în corpul său eteric. Corpul eteric este prea mult adâncit în corpul fizic pentru a mai putea, în viața obişnuită, să fie perceput de către om ca o entitate independentă, ca un instrument de cunoaştere şi, de asemenea, ca un instrument de simțire şi voire independent. Eforturile de concentrare a gândirii, aşa cum sunt ele indicate astăzi şi cum erau indicate, de altminteri, de către rosicrucieni, eforturile de meditare, de purificare a sentimentelor morale, toate acestea au în cele din urmă ca efect, după cum rezultă din cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, faptul că corpul eteric devine într-atât de independent încât ajungem să-l folosim, împreună cu organele sale, aşa cum folosim ochii pentru a vedea şi mâinile pentru a apuca; numai că noi folosim corpul eteric şi organele sale nu pentru a percepe în lumea fizică ci pentru a percepe în lumea spirituală. Modul în care ne adunăm viața noastră interioară, cum ne concentrăm în noi înşine, lucrează în sensul autonomizării corpului eteric.

Dar mai înainte de toate este necesar, cel puţin cu titlu de probă, să ne pătrundem practic cu noţiunea de karmă. Ne pătrundem practic cu ideea karmei dacă realizăm o anumită regularitate a moralei, o anumită uniformitate a forțelor de simţire ale sufletului. Un om care nu poate prinde într-o anumită măsură ideea: De ceea ce mă impulsionează, eu însămi sunt în cele din urmă responsabil –, acel om nu va putea să înainteze într-un mod satisfăcător. Un anumit sânge rece şi o înțelegere a karmei, fie şi numai în mod ipotetic, sunt punctul de plecare indispensabil. Omul care nu ajunge niciodată să se debaraseze de Eul său, care ține cu orice chip la propriile sale sentimente şi mod de a simți încât, atunci când nu-i reuşeşte ceva, aruncă vina asupra altuia, omul care are totdeauna impresia că lumea sau o parte a anturajului său îi este ostilă, care, împins de spiritul de contradicţie, îşi refuză înțelegerea unor lucruri pe care le învață teosofia exterioară, pe care, folosind gândirea curentă, le-ar putea înțelege, un astfel de om va avea mari greutăţi în a face progrese. De aceea, pentru a dobândi calmul şi sângele rece al sufletului este bine să nu ne schimbăm de fiecare dată şi să învăţăm că dacă ceva nu ne reuşeşte, îndeosebi pe drumul dezvoltării oculte, nu alții sunt de vină ci noi înşine. Vom avansa mult mai repede dacă nu vom căuta mereu în afară vina pentru eşecurile noastre, schimbând mereu metodele etc. Acest lucru este mai important decât ni se pare. Totdeauna este mai bine ca, în momentul în care ne dăm seama cât de puţin am avansat, să căutăm în noi înşine motivul pentru care se întâmplă aceasta. Însuşi acest lucru, a ajunge să căutăm noi înşine vina pentru nereuşitele noastre, constituie un progres deosebit de important. Vom vedea atunci că am făcut progrese nu numai în privinţa unor lucruri mai îndepărtate, ci chiar în problemele vieţii curente. Cei care ştiu câte ceva despre aceste lucruri pot confirma oricând că în însăşi această intenție de a căuta în noi înşine motivul unui eşec se găseşte ceva ce ne face viața exterioară uşoară şi suportabilă. Reuşim să lichidăm mult mai uşor disputa noastră cu ceea ce ne înconjoară dacă putem înțelege cât de just este acest gând. Nu am mai fi atât de posomorâţi şi ipohondri, am învinge tendinţa de a ne plânge, de a ne lamenta şi ne-am urma mai liniştiţi drumul. Căci nu trebuie să uităm că în adevărata iniţiere modernă cel care dă un sfat are obligaţia cea mai strictă de a nu pătrunde niciodată în sanctuarul intim al sufletului, astfel încât noi trebuie, în ceea ce priveşte forul cel mai intim al sufletului, să preluăm singuri ceva şi să nu ne plângem că nu am primit, poate, sfaturile corecte. Sfaturile pot fi corecte şi totuşi problema să nu înainteze, dacă noi nu luăm hotărârea de care v-am spus mai sus.

Odată ales drumul – şi această alegere trebuie să vină dintr-o hotărâre fermă –, acest sânge rece, acest calm sunt un teren propice pe care se poate sprijini meditaţia în efortul nostru de a ne dărui unor sentimente şi gânduri. Iar în tot ceea ce stă pe teren rosicrucian este foarte important ca în meditaţii, concentrări etc. să nu fim îndrumați spre ceva ce poate fi doar o dogmă, ci numai către ceea ce este universal uman.

Pe drumul greşit de care a fost vorba ieri se porneşte de la ceva ce iniţial îi este dat omului totuşi ca un conţinut personal. Dar cum, dacă acest conţinut trebuie mai întâi demonstrat prin cunoaştere ocultă, dacă el nu este din capul locului ceva sigur? Pe un astfel de teren trebuie să se situeze tot ceea ce are la bază un principiu rosicrucian. Trebuie să acceptăm că noi nu suntem nicidecum în postura de a elucida din capul locului o problemă dacă ne sprijinim numai pe documente materiale exterioare, de pildă cu privire la cele ce s-au întâmplat pe Golgota. Căci noi trebuie mai întâi să luăm cunoştinţă de aceste lucruri pe cale ocultă, nu să le presupunem a priori. Vom porni deci de la un omenesc general valabil, de la ceva a cărei justeţe poate fi recunoscută de orice suflet. O privire în lumea largă, plină de admiraţie pentru revelaţiile luminii solare a zilei, cu sentimentul că ceea ce vede ochiul nostru din această lumină nu este decât vălul exterior, revelaţia exterioară sau, cum se mai spune în esoterismul creştin, splendoarea (gloria, slava, n. t. ) luminii, cu gândul că în spatele luminii exterioare sensibile se ascunde fără îndoială cu totul altceva, iată ceea ce este universal omenesc. Să gândim şi să privim această lumină care umple întinderile spaţiului şi apoi să realizăm că în acest element al luminii, ce se răspândeşte peste tot, trebuie să trăiască ceva spiritual, care ţese prin spaţiu acest veşmânt al luminii – concentrarea asupra acestui gând, vieţuirea în interiorul acestui gând nu are nimic ce ar avea de-a face cu o dogmă, ci porneşte de la un sentiment pe care îl au în comun toţi oamenii. Sau, mai departe: să resimţim căldura din natură, să simţim cum aici, odată cu căldura, în lume unduieşte ceva, un element spiritual; şi apoi, folosind anumite afinități ale propriului nostru organism cu senzaţiile sentimentului de iubire, să ne concentrăm asupra gândului: Cum poate fi spirituală căldura, cum trăieşte ea pulsând prin lume? Să ne adâncim în ceea ce putem învăţa studiind intuiţiile care ne sunt date de ştiinţa ocultă modernă, şi apoi să ne sfătuim cu cei care ştiu ceva în acest domeniu despre cum trebuie să ne concentrăm în mod corect pe gânduri care să fie gânduri cosmice, gânduri universale. Şi, în continuare, înnobilarea, purificarea sentimentelor morale, prin care ajungem la înțelegerea faptului că ceea ce noi simţim pe tărîm moral este o realitate, prin care vom depăşi ideea preconcepută că sentimentele noastre morale nu au decât o valoare efemeră, şi ne va fi limpede că ceea ce simţim acum continuă să trăiască mai departe ca acţiune morală, ca entitate, ca fiinţă morală. Astfel, omul învață să simtă o responsabilitate pentru faptul că se găseşte plasat în lume cu ceea ce sunt sentimentele sale morale. Întreaga viaţă esoterică este în esenţă îndreptată spre acest element general uman.

Astăzi însă urmează să arătăm la ce conduc exerciţiile care au ca punct de plecare lucrurile la care putem ajunge prin natura noastră omenească, atunci când ne lăsăm conduşi de această natură omenească, dar într-o stare trează, de autoexaminare. Dacă pornim de la aceasta, ajungem să slăbim legătura dintre corpul nostru eteric şi corpul nostru fizic şi să dobândim o altfel de cunoaştere decât cunoaşterea obişnuită. Este ca şi cum am naşte din noi înşine un al doilea om, astfel încît nu mai suntem atât de strâns legaţi de corpul nostru fizic ca înainte, ca şi cum suntem cu corpul nostru eteric şi corpul nostru astral într-un înveliş exterior, în momentele cele mai frumoase ale vieţii, şi prin aceasta ne simţim liberi faţă de instrumentul corpului fizic. Asta este ceea ce obţinem. Suntem, desigur, conduşi să cunoaştem adevărata esenţă a corpului fizic, să vedem acţiunea pe care el o exercită asupra noastră atunci când ne aflăm în el. Putem observa acţiunea pe care corpul fizic o are asupra noastră doar dacă reuşim într-o anumită măsură să ieşim în afara lui. Aşa cum şarpele care năpârleşte îşi poate vedea din afară pielea ca pe un obiect exterior, simţinând-o însă în acelaşi timp ca făcând parte din el, tot astfel noi învățăm în primul stadiu al iniţierii să ne simţim liberi faţă de corpul nostru fizic şi, în consecinţă, să îl cunoaştem. Atunci, pe nesimţite, ne cuprind sentimente cu totul aparte, pe care, pentru început, le putem descrie după cum urmează.

Există atâtea viețuiri pe drumul iniţierii încât niciodată nu le poţi descrie pe toate. În Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? găsiţi multe dintre acestea; dar multe altele nu sunt menţionate acolo. Prima experienţă pe care o putem face, pe care o poate face aproape orice om care păşeşte din viaţa exterioară pe drumul cunoaşterii, constă într-un sentiment care îl face să spună: Desigur, nu eu mi-am făcut acest corp fizic aşa cum este şi cum îmi apare mie. În niciun caz eu nu mi-am construit singur acest corp fizic, prin care sunt atras să fiu ceea ce am devenit pe acest Pământ. Dacă nu aş fi avut acest corp, atunci nici Eul, pe care eu îl consider idealul meu cel mai înalt, nu s-ar fi unit cu mine. Am devenit ceea ce sunt numai prin faptul că am primit corpul meu fizic gata făurit pe măsura mea. Din toate acestea ia naştere mai întâi un fel de amărăciune în noi, de mânie faţă de puterile cosmice care au ordonat astfel lucrurile. Este uşor să spui: Nu vreau să am această mânie. Dar când după aceea ţi se revelează întreaga maiestate, trista maiestate a ceea ce am devenit prin felul în care suntem uniţi cu corpul nostru fizic, este un spectacol copleşitor şi nu putem resimţi decât mânie, ură şi amărăciune faţă de puterile cosmice care au făcut ca noi să devenim astfel. Acum educaţia noastră ocultă trebuie să fie destul de avansată pentru a putea să învingem această amărăciune şi, pe o treaptă mai înaltă, să ne spunem că noi înşine, cu fiinţa noastră întreagă, cu individualitatea noastră care a coborât deja în încarnări, suntem totuşi răspunzători de ceea ce a devenit corpul nostru fizic. Odată învins acest sentiment de amărăciune, vieţuim o impresie despre care am vorbit adesea: Acum ştiu că eu însumi sunt cel care apare aici drept forma modificată a existenţei mele fizice. Acesta sunt eu înumi! Nu am ştiut nimic despre entitatea mea fizică, numai datorită faptului că ea m-ar fi strivit cu totul.

Ne aflăm la momentul important al întâlnirii cu Păzitorul pragului. Dacă am ajuns atât de departe, dacă prin rigoarea cu care am efectuat exerciţiile reuşim să vieţuim ceea ce tocmai am spus aici, ajungem, dinăuntrul naturii universal-umane, să ne cunoaştem pe noi înşine aşa cum suntem în prezent, cum am devenit în forma noastră actuală ca rezultat al încarnărilor precedente. Dar cunoaştem, de asemenea, şi că putem resimţi cea mai adâncă durere, şi că trebuie să ne ridicăm, trudind, deasupra acestei dureri, pentru a birui existenţa noastră actuală. Iar pentru acela care este destul de avansat, care a trăit sentimentele în toată intensitatea lor şi care l-a întâlnit pe Păzitorul pragului, apare în mod necesar un tablou-imaginaţiune, un tablou pe care nu şi-l proiectează arbitrar în faţa sufletului, aşa cum se întâmplă în iezuitism, prin imagini împrumutate din Biblie, ci îl vieţuieşte prin ceea ce a simţit în mod general-uman, prin ceea ce este el. Prin aceasta lui i se revelează, bineînţeles, imaginea omului ideal divin, care trăieşte ca şi noi într-un corp fizic, dar care ca şi noi resimte tot ceea ce poate aduce cu el un corp fizic. Ispitirea şi imaginea Ispitirii care ne este zugrăvită în Evangheliile sinoptice [Nota 27], conducerea lui Christos Iisus pe munte, promisiunea de a stăpâni lucrurile acestei lumi, tentaţia de a se ataşa de realităţile exterioare, ispita de a rămâne ancorat în materie, pe scurt, ispita de a rămâne la pragul la care stă Păzitorul pragului şi de a nu păşi dincolo de el, aceasta ne apare în imaginea ideală, grandioasă, a lui Christos Iisus pe munte, cu Ispititorul alături. Ea ni s-ar înfățişa chiar dacă noi nu am auzit niciodată cevă despre Evanghelii. Înțelegem atunci că cel care a scris povestea Ispitirii a povestit propria sa experienţă, că el L-a văzut în Spirit pe Christos Iisus şi pe Ispititor. Ştim atunci că este adevărat, adevărat în Spirit, că cel care a scris Evangheliile a descris ceva ce noi înşine putem vieţui, chiar dacă n-am şti nimic despre Evanghelii.

Suntem astfel conduşi spre o imagine întru totul asemănătoare celei din Evanghelii. Atunci noi ne cucerim acel lucru scris în Evanghelii. Niciun element nu intră în noi prin sugestie, totul apare din profunzimile naturii noastre. Noi pornim de la ceea ce este universal-uman şi dăm naştere din nou Evangheliilor prin viaţa noastră ocultă, simţindu-ne în deplin acord cu evangheliştii.

Un alt sentiment pune stăpmire apoi pe noi, un fel de nouă etapă pe drumul ocult. Simţim că Ispititorul care ni s-a revelat aici creşte până la a deveni o fiinţă puterică, ce stă în spatele tuturor fenomenelor din Cosmos. Da, facem cunoştinţă cu Ispititorul, dar noi învățăm puţin câte puţin să-l apreciem, într-u anumit fel. Învățăm să spunem: Lumea care se întinde în faţa noastră poate să fie acum Maya sau altceva, ea îşi are justificarea ei; ea ne-a revelat ceva. Acum apare un nou sentiment, care, de asemenea, poate fi descris intr-un mod foarte concret de către cel care împlineşte toate condiţiile unei iniţieri rosicruciene. El are conştienţa: Noi aparţinem Spiritului, care trăieşte în toate lucrurile şi de care noi trebuie să ţinem seama. Nu putem vedea ce se ascunde în Spirit dacă nu ne dăruim Spiritului. Şi atunci ne cuprinde teama! Oricare adevărat cercetător spiritual trebuie să facă experienţa acestei frici, prin faptul că resimte imensitatea spiritului cosmic care impregnează întreaga lume. Această frică este prezentă, stă în faţa noastră şi noi simţim în acelaşi timp propria noastră neputinţă; mai simţim şi ce am fi devenit în cursul evoluţiei pământeşti sau a lumii, simţim existenţa noastră bicisnică, care este atât de departe de existenţa divină. În faţa idealului cu care trebuie să ne identificăm şi a efortului colosal care urmează să ne conducă spre acest ideal ne cuprinde teama. Şi aşa cum prin esoterism trebuie să simţim cât de mare trebuie să fie efortul nostru, tot aşa trebuie să simţim şi această teamă, ca o luptă în care noi singuri ne-am angajat, o luptă cu spiritul lumii. Şi dacă am realizat această micime a noastră şi necesitatea că trebuie să luptăm pentru a ne atinge idealul, pentru a ne uni cu ceea ce acţionează şi ţese în Univers, dacă simţim aceasta înfricoşați, abia atunci putem lepăda teama şi ne putem angaja pe calea, pe căile care ne conduc către idealul nostru. Dar în timp ce simţim aceasta cu toată intensitatea, în faţa noastră se înalță din nou o imaginaţiune puternică. Chiar dacă n-am fi citit niciodată o Evanghelie, chiar dacă oamenii nu ar fi avut niciodată acest document exterior, în faţa ochiului nostru clarvăzător apare, ca o imagine spirituală, următorul tablou: suntem conduşi într-un loc solitar, unde în faţă ne stă imaginea omului ideal, care resimte în trupul omensc toate fricile, dilatate la infinit, care vin să ne asalteze în acest moment. În faţa noastră stă imaginea lui Christos în grădina Ghetsimani, care vieţuieşte infinit mai puternic teama pe care noi înşine trebuie să o resimţim pe drumul cunoaşterii – teamă care îi provoacă pe frunte sudoare de sânge. Această imagine intervine într-un anumit punct al drumului nostru ocult, fără ajutorul vreunui document exterior. Şi în faţa noastră, pe drumul ocult, stau, precum două coloane puternice, povestea Ispitirii vieţuită spiritual şi scena de pe Muntele Măslinilor, de asemenea trăite spiritual. Şi atunci înțele¬gem cuvintele: Vegheați şi rugați-vă [Nota 28], trăiţi în rugăciune, pentru ca să nu fiţi ispitiţi să vă opriţi pe drum, ci să păşiţi mereu înainte!

Aceasta se cheamă să vieţuieşti întâi Evanghelia; înseamnă să retrăieşti totul în aşa fel încât să poţi să scrii singur evenimentele pe care le-au descris evangheliştii. Căci cele două tablouri despre care tocmai am vorbit nu avem nevoie să le scoatem dintr-o Evanghelie; noi le putem scoate din propriul nostru interior, din sanctuarul cel mai intim, din Sfânta Sfintelor sufletului nostru. Nu este nevoie ca un maestru să vină să ne spună: Tu trebuie să-ţi pui în faţă ca imaginaţiune istorisirea Ispitirii şi scena de pe Muntele Măslinilor, ci este destul să îți reprezinţi ceea ce poate fi dezvoltat ca meditaţie, ca purificare a sentimentelor general-umane etc. Vom putea face atunci să apară imaginaţiunile conţinute în Evaghelie, fără a fi constrânşi de cineva.

Calea preconizată de curentul spiritual iezuit, de care v-am vorbit ieri, porneşte mai întâi de la Evanghelii, pentru ca apoi să retrăiască ceea ce este povestit acolo. Drumul pe care vi l-am descris astăzi arată că acela care se angajează pe calea spirituală trebuie mai întâi să vieţuiască în mod ocult cele ce au legătură cu propria sa viaţă şi, prin aceasta, să poată vieţui prin el însuşi tablourile, imaginaţiunile conţinute în Evanghelii.