Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢA a V-a

Din şirul conferinţelor noastre a reieşit faptul că impulsul lui Christos trebuie considerat evenimentul cel mai profund al evoluţiei omenirii. Dacă aveţi deci în vedere acest lucru, este de la sine înțeles să fie necesară o anumită încordare a forţelor noastre spirituale, pentru a cuprinde întreaga semnificaţie şi întreaga măreţie a acestui impuls. Există în mediile cele mai diverse un prost obicei, de a spune că însuşi lucrul cel mai important din lume trebuie să fie înțeles în modul cel mai simplu; şi dacă cineva se vede forţat să vorbească ceva mai complicat despre originile existenţei, explicaţiile sale sunt respinse de la bun început sub pretextul că adevărul ar trebui să fie simplu. Cu siguranţă că până la urmă el este şi simplu. Dar dacă vrem să cunoaştem adevărul suprem pe o anumită treaptă, este de la sine înțeles că trebuie mai întâi să parcurgem un drum până putem să-l înțelegem şi atunci va trebui să mai adunăm o serie de elemente care, dintr-un anumit punct de vedere, ne vor permite să ne descurcăm în întreaga imensitate şi importanţă a impulsului christic.

Este destul să deschidem Epistolele lui Pavel şi vom descoperi imediat că autorul lor – despre care noi ştim că a căutat să inoculeze în cultura omenirii tocmai elementul suprasensibil al entităţii christice – a direcţionat, ca să spunem aşa, întreaga evoluţie a omenirii către ideea, către noţiunea de Christos. Este foarte adevărat că, dacă lăsăm să acționeze asupra sufletului nostru aceste Epistole, vom recunoaşte în cele din urmă că aici ne aflăm în fața a ceva care, prin simplitatea formidabilă şi prin forța extraordinară de pătrundere a cuvintelor şi a frazelor, face asupra noastră cea mai puternică impresie. Dar asta se întâmplă numai pentru că Pavel s-a ridicat el însuşi, datorită propriei sale inițieri, la această simplitate, care nu poate fi punctul de plecare, ci consecința, țelul a ceea ce este adevărat. Dacă vrem acum să pătrundem în ceea ce spune în cele din urmă Pavel despre entitatea christică, cu cuvinte de o uimitoare şi monumentală simplitate, va trebui să ne apropiem, în felul nostru spiritual-ştiințific, de o înțelegere a naturii omeneşti, pentru care, pentru ca ea să poată evolua în continuare în cadrul Pământului, a venit impulsul lui Christos.

Să analizăm, prin urmare, ceea ce ştim deja despre natura omului, aşa cum se prezintă ea pentru privirea ocultă! Vom împărți aici viața omenească în două etape, în raport cu curgerea timpului: perioada dintre naştere sau concepție şi moarte, şi acea perioadă care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Dacă luăm mai întâi omul aşa cum ne apare el în viața fizică, noi ştim că pentru privirea ocultă el se înfățişează ca un ansamblu de patru elemente, dar un ansamblu în curs de evoluție, şi anume corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Şi ştim că pentru a înțelege evoluția omenească trebuie să luăm cunoştință de un adevăr ocult, conform căruia Eul – de care devenim conştienți prin impresiile şi sentimentele noastre atunci când încercăm să facem abstracție de lumea exterioară şi să trăim în noi înşine – trece din încarnare în încarnare. Dar noi mai ştim şi că acest Eu este ca învăluit – cuvântul „învăluit” nu este foarte fericit, dar îl putem folosi pentru moment – de alte trei elemente ale entității omeneşti: corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Despre corpul astral ştim că, într-o anumită măsură, este un însoțitor al Eului de-a lungul diverselor încarnări. Chiar dacă o mare parte din acest corp astral trebuie abandonată în timpul perioadei Kamaloka, el subzistă totuşi de-a lungul încarnărilor, ca un fel de corp de forțe care păstrează tot ceea ce noi am acumulat ca progres moral, intelectual şi artistic în timpul unei încarnări. Ceea ce este cu adevărat un progres este ținut la un loc prin forța corpului astral, este purtat dintr-o încarnare în alta şi, într-un fel, este alipit Eului, elementul funciar-veşnic, care merge de la o încarnare la celalată. Şi, mai departe, noi ştim că o mare parte din corpul eteric este aruncată imediat după moarte, dar că un extract al acestuia rămâne şi noi îl luăm cu noi dintr-o încarnare în alta. Asta înseamnă că în primele zile care urmează morții noi avem un fel de viziune retrospectivă, un tablou în mare al vieții noastre trecute şi că un rezumat al acestei viziuni retrospective îl luăm cu noi, ca extract eteric. Restul corpului eteric este predat, sub o formă sau alta, în funcție de gradul de dezvoltare al individului, ansamblului lumii eterice. În sfârşit, dacă ne întoarcem privirea către al patrulea element al entității omeneşti, către corpul fizic, el arată la început ca şi cum pur şi simplu ar dispărea în lumea fizică. Lucrul poate fi dovedit fără înconjur şi din punct de vedere exterior, să zicem, fiindcă acest corp fizic este sortit, pentru privirea exterioară, să dispară într-un mod sau altul. Întrebarea – şi toți cei care se ocupă de ştiința spiritului ar trebui să şi-o pună – este: Oare tot ceea ce ne poate spune cu noaşterea fizică exterioară despre destinul corpului nostru fizic este Maya? Şi răspunsul nu este, de fapt, chiar atât de greu de găsit pentru cel care începe să înțeleagă ştiința spiritului. Când începi să înțelegi ştiința spiritului îţi spui: Tot ceea ce se oferă vederii senzoriale este Maya, este iluzie exterioară. Cum să te aştepți atunci să fie adevărat, chiar dacă faptul se impune atât de brutal, că trupul fizic, după ce este încredințat mormântului sau focului, dispare fără urmă? Poate că în spatele Mayei exterioare, ce se impune cu forța aparenței senzoriale, se ascunde ceva mult mai profund!

Dar să mergem şi mai departe: Imaginați-vă că pentru a înțelege evoluția pământească trebuie să cunoaştem încarnările precedente ale planetei noastre, că trebuie să studiem stările Saturn, Soare şi Lună ale Pământului. Noi trebuie să spunem: După cum fiecare om în parte a parcurs o serie de încarnări, tot aşa şi Pământul a cunoscut mai multe încarnări, iar ceea ce acum este corpul nostru fizic, a fost pregătit în cadrul evoluţiei pământeşti începând din faza Saturn a Pământului. Dacă pe vremea vechiului Saturn nu putea fi nicidecum vorba de un corp eteric, un corp astral şi un Eu în sensul actual, germenele corpului fizic se încorporează evoluţiei, deja în timpul epocii saturniene. În timpul etapei solare a Pământului acest germene este replăsmuit; în această formă modificată i se încorporează corpul eteric. În timpul etapei lunare a Pământului corpul fizic este din nou remodelat, lui încorporându-i-se pe lângă corpul eteric, care apare şi el transformat, corpul astral. În sfârşit, în timpul perioadei Pământ i se încorporează Eul. Şi dacă aparența senzorială ar fi adevărată, noi ar trebui să spunem că ceea ce ne-a fost încorporat în timpul perioadei Saturn – corpul nostru fizic – putrezeşte sau arde şi se contopeşte cu elementele exterioare, după ce milioane şi milioane de ani în timpul epocilor Saturn, Soare şi Lună ființele superioare omului, adică entitățile divin-spirituale, au depus eforturi colosale pentru a-l construi! Ne-am afla deci în fața unei situații paradoxale, şi anume că timp de patru, sau mai curând trei etape planetare, Saturn, Soare, Lună, o întreagă legiune de entităţi divine lucrează la formarea unui element cosmic, care este corpul nostru fizic, pentru ca în epoca pământească acest element cosmic să fie destinat să dispară de fiecare dată când un om moare. Ar fi cel puțin curios dacă Maya – şi observaţia exterioară nu cunoaşte aici altă realitate – ar avea dreptate.

Dar să ne întrebăm acum: Poate Maya să aibă dreptate?

În primă instanță pare că, în acest caz, cunoaşterea ocultă a Mayei ar avea dreptate; căci, lucru curios, obsevația ocultă pare să concorde aici cu ceea ce ne arată Maya. Dacă aveți în vedere ceea ce cunoaşterea spirituală ne descrie despre evoluția omului după moarte, în toată această descriere nu se vorbeşte inilțial nimic despre corpul fizic. Se spune că el este părăsit, că este predat elementelor Pământului. Se vorbeşte apoi de corpul eteric, de corpul astral şi de Eu, corpul fizic nefiind luat mai departe în seamă. Aceasta te _poate face să crezi că, prin tăcerea sa, cunoaşterea spirituală dă dreptate afirmațiilor Mayei. Aşa pare. Şi într-un fel este justificat ca ştiința spiritului să vorbească în acest fel, din simplul motiv că tot ceea ce urmează trebuie să facă obiectul unei cercetări mai aprofundate a christologiei. Căci despre tot ceea ce trece dincolo de Maya relativ la corpul fizic noi nu putem vorbi într-un mod corect fără ca mai înainte să fie explicat îndeajuns impulsul christic şi tot ceea ce este legat de el.

Dacă observăm acest corp fizic mai întâi aşa cum s-a înfățişat el în faţa conştienței omului într-un moment decisiv al istoriei, ne apare ceva foarte curios. Şi aici am vrea să ne referim la trei tipuri de conştiență, la trei forme de conştiență omenească față de corpul nostru fizic pe care le-au avut trei popoare diferite într-o epocă hotărâtoare a evoluţiei omenirii. Să vedem cum priveau grecii acest corp!

Noi ştim că grecii reprezintă acel popor important care a ajuns la apogeul dezvoltării sale în timpul celei de a patra perioade postatlanteene. Ştim, de asemenea, că această perioadă de civilizație a noastră a început aproximativ în secolele VII, VIII şi IX înainte de era noastră şi s-a încheiat în secolele XIII, XIV şi XV ale erei noastre, după Evenimentele din Palestina. Cele spuse le putem, de asemenea, justifica perfect prin relatările exterioare, prin tradițiile şi documentele ce se referă la acest interval de timp. Vedem că primele informații asupra civilizației greceşti, încă vagi şi nebuloase, apar abia după secolele VI şi VII înainte de Christos. Despre epocile şi mai vechi nu ne-au parvenit decât legende. Dar mai ştim şi că ceea ce face măreția perioadei istorice a civilizației greceşti îşi are rădăcinile în timpuri şi mai îndepărtate, în ceea ce era Grecia în perioada a treia de civilizație postatlanteeană. Inspirațiile lui Homer [Nota 52] datează din epoca ce a precedat cea de a patra perioadă de civilizație postatlanteeană. Eschil [Nota 53], care şi el a trăit într-o epocă îndepărtată, atât de îndepărtată încât o parte din operele sale s-a pierdut cu totul, face referire la dramaturgia misterială, despre care nu ne oferă decât un ecou. Astfel, cea de a treia perioadă de civilizație posatlanteeană pătrunde până în epoca greacă; dar cea de a patra perioadă de cultură posatlanteeană se exprimă deplin în epoca greacă. Şi noi trebuie să ne spunem: Minunata civilizaţie greacă este expresia cea mai pură a celei de a patra perioade postatlanteene. Din această Greciee antică răsună până la noi un cuvânt curios, un cuvânt care ne dă prilejul să scrutăm adânc în sufletul omului ce simţea greceşte. Este cuvântul eroului: Mai bine să fii un cerşetor în tărâmul de sus decât un rege în împărătia umbrelor! [Nota 54] Sunt cuvinte, care traduc sentimentele cele mai profunde ale sufletului grec. S-ar putea spune: Tot ceea ce ne-a parvenit, pe de o parte, din perioada greacă, drept frumusete şi măreție clasică, drept model de ideal al omenirii în lumea exterioară, toate acestea ne răsună într-un fel din aceste cuvinte. Aici avem în vedere, dacă ne gândim la perioada Greciei antice, acea minunată cultivare a corpului omenesc prin gimnastică, prin acele mari concursuri greceşti copiate astăzi în mod caricatural de către oamenii care nu mai înțeleg nimic din ceea ce era cu adevărat civilizaţia greacă. Dacă vrem să înțelegem faptul că această cultivare a corpului fizic exterior, în forma pe care o are el pe planul fizic, era un privilegiu deosebit al spiritului grec, că tot aşa amprenta idealului omului în arta plastică, acea accedere a formei umane exterioare în sculptură, era, de asemenea, un privilegiu al civilizației antice greceşti, trebuie să ținem cont că fiecare epocă trebuie să-şi aibă propriile sale idealuri. Şi dacă mai avem în vedere şi idealul de conştienţă omenească, care îl anima, de pildă, pe Pericle, în care omul privea pe de o parte spre un general-omenesc şi, pe de altă parte, stătea bine înfipt pe picioarele sale şi se simţea ca un stăpân şi rege pe Pământ în cadrul teritoriului oraşului său, dacă lăsăm toate acestea să acționeze asupra noastră, trebuie să spunem: Iubirea propriu-zisă era îndreptată spre forma omenească, aşa cum se prezenta ea pe plan fizic, şi chiar şi estetica era orientată către modelarea acestei forme. Atunci când iubeşti şi înțelegi în felul acesta elementul omenesc aflat pe planul fizic nu poţi gândi decât într-un fel: Când acel element, ce-i dă omului această formă frumoasă pe planul fizic, îi este sustras naturii omeneşti, ceea ce rămâne nu mai poate fi atât de mult preţuit ca ceea ce i-a fost luat prin moarte! Această iubire exacerbată pentru forma exterioră conducea în mod inevitabil la a privi cu pesimism ceea ce rămâne din om atunci când el trece prin poarta morţii. Şi, având în vedere acest suflet grec, este uşor să înțelegem că un ochi, care privea cu atâta iubire forma exterioară, se întrista la gândul că această formă va fi smulsă individualităţii omeneşti şi că individualitatea omenească va continua să trăiască mai departe fără ea! Dacă privim doar prin latura sentimentală cele astfel întâmplate, sigur că ne vom spune: În cadrul civilizaţiei antice greceşti avem acel tip de om care a iubit şi a preţuit cel mai mult forma exterioară a corpului fizic, şi care a suferit cea mai mare tristețe posibilă la trecerea prin moarte.

Să examinăm acum o altă conştienţă, contemporană aproximativ cu cea a grecilor. Să observăm conştienţa budistă, care, de la Buddha, se transmite mai departe adepţilor săi. Aici avem cumva opusul mentalităţii antice greceşti. Nu trebuie să ne amintim decât un lucru: Nervul celor patru mari adevăruri ale lui Buddha [Nota 55] este dat prin faptul că se spune: Individualitatea omenească este antrenată în această existenţă, în cadrul căreia ea este circumscrisă într-o formă exterioară, fizică, de către setea după existență. În ce fel de existenţă? Într-o existență despre care învățătura budistă ne spune: Naşterea este suferință, boala este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, moartea este suferinţă! În fibra cea mai profundă a budismului este implantată credinţa că individualitatea noastră, care la naştere coboară din înălțimi divin-spirituale şi care se reîntoarce în înăltimi divine atunci când omul trece prin poarta morţii, prin faptul că noi suntem închişi într-un înveliş corporal exterior este lăsată pradă tuturor durerilor şi suferinţelor existenței; în principiu, nu poate exista o salvare pentru om care este definită prin cele patru mari adevăruri ale lui Buddha decât dacă el se eliberează de existenţa exterioară şi leapădă învelişul exterior, adică îşi metamorfozează individualitatea, pentru a ajunge să scape cât mai repede de tot ceea ce este înveliş exterior. Aici vedem deci activ un mod de a simţi exact contrar celui al grecului. Pe cât de mult iubea şi preţuia grecul înelişul corporal exterior şi suferea atunci când trebuia să-l lepede, pe atât de puţin aprecia adreptul lui Buddha acest înveliş corporal şi îl considera ceva de care trebuie să te debarasezi cât se poate mai repede. De aici şi acea dorință de a lupta împotriva setei după existență, care este legată de un înveliş corporal exterior.

Şi acum să aprofundăm puţin mai mult aceste gânduri ale lui Buddha. Aici întâlnim ceva, care în budism există ca un fel de concepție teoretică cu privire la încarnările succesive ale omului. Nu este vorba într-atât de ceea ce gândeşte fiecare despre teoria lui Buddha, cât despre ceea ce a pătruns în conştiența adepților budişti. Am accentuat acest lucru de mai multe ori şi cu alte ocazii. Am spus atunci că nu există nimic mai bun pentru a înțelege ce simţea un adept al budismului cu privire la încarnările succesive ale omului decât să te adânceşti în acea convorbire care se spune că a avut loc între regele Milinda şi un înțelept budist [Nota 56]. Acolo se spune că regele Milinda este sfătuit de înțeleptul budist Nagasena să se întrebe: „Carul cu care ai venit mai are, în afară de roți, oişte, cuşetă, scaun etc. şi altceva? Reflectează, o mare rege”, îi spune înțeleptul Nagasena, „că tot ceea ce tu ai sub ochi sub forma unui car nu este altceva decât roţi, oişte, cuşetă, scaun etc.; în afara acestora nu există decât un cuvânt care le reuneşte pe toate. Tu nu poţi deci să vorbeşti de o individualitate proprie a carului; car nu este decât un cuvânt gol, dacă te gândeşti la altceva decât la elementele, la componentele sale. Şi Nagasena, înțeleptul, alege şi o altă comparație: „Priveşte fructul migdalului care creşte pe acest arbore”, îi spune el regelui Milinda, „şi gândeşte-te că o sămânță provenind dintr-un alt fruct a fost aruncată în pământ şi a putrezit; din ea a ieşit acest arbore şi pe el creşte fructul migdalului. Poţi tu să spui că fructul acestui arbore are altceva în comun cu fructul care a servit de sămânţă, care a fost pus în pământ şi a putrezit, decât numele şi forma exterioară?” – Nagasena vrea să spună prin aceasta că omul din această încarnare are în comun cu cel care era în el în încarnarea precedentă tot atât cât are migdala de pe pom cu migdala care a fost semănată în pământ; iar cine crede că omul, aşa cum stă el în faţa noastră, care este spulberat odată cu moartea, este altceva decât un nume şi o formă, se înşală tot atât de mult ca cel care îşi închipuie că în car – în cuvântul car – este conţinut altceva decât părţile carului: roți, oişte etc. Acel ceva pe care omul îl denumeşte cu Eul său nu trece dintr¬o încarnare precedentă în următoarea.

Asta este foarte important! Şi mereu şi mereu trebuie accentuat încă ceva: Important nu este cum îi place unuia sau altuia să interpreteze un cuvânt sau altul al lui Buddha, ci cum a acţionat budismul în conştiența populară, ce a dat el sufletelor! Or, ceea ce a dat el sufletelor se exprimă într-un mod cu totul clar şi semnifictiv în această converaţie, care ni s-a transmis, dintre înțeleptul budist şi regele Milinda. Budistul afirmă că ceea ce noi numim Eu, şi despre care spunem că este simțit şi perceput prima dată de către om atunci când el reflectează asupra interiorului său, nu este în realitate decât un lucru trecător, care ţine de Maya ca oricare alt lucru şi care nu trece de la o încarnare la alta.

Cum am mai spus şi altădată, un înțelept creştin, într-o situaţie analoagă cu cea a înțeleptului budist, ar fi vorbit cu totul altfel regelui Milinda. Înțeleptul budist îi spune regelui: Priveşte-ţi carul! Roți, oişte etc. sunt părţile lui componente, şi în afară de ele „car” nu înseamnă altceva decât un nume şi o formă. În acest cuvânt, car, tu nu ai nimic real; atunci când priveşti carul, pentru a avea ceva real trebuie să numeşti părţile care îl compun.– Înțeleptul creştin ar fi vorbit cu totul altfel în acest caz: O, înțelept rege Milinda, tu ai venit în car. Priveşte acest car: la el nu poţi vedea decât roţile, oiştea, cuşeta etc. Dar eu te întreb pe tine: Poţi tu să călătoreşti numai cu roţile? Sau numai cu oiştea? Sau numai cu scaunul? etc. Deci, niciuna din părţile carului nu te-ar fi putut aduce aici! Ca părţi, ele compun carul; dar cu niciuna din aceste părţi n-ai fi putut veni încoace. Dacă însă părţile formează împreună un car, tu poţi veni, dar mai este necesar şi altceva decât aceste părţi. Este nevoie în primul rând de gândul cu totul precis care asamblează aceste roţi, oiştea, cuşeta etc. Iar acesta este ceva indispensabil, pe care tu, ce-i drept, nu îl poţi vedea, dar pe care totuşi trebuie să îl recunoşti că există! – Şi trecând apoi la om, înțeleptul ar mai fi spus: Dintr-un om oarecare tu nu poţi vedea decât corpul exterior, actele exterioare şi vieţuirile sufleteşti exterioare; tu nu vezi însă Eul său, după cum nu vezi cuvântul car atunci când priveşti diversele părţi ale sale. Însă aşa cum în aceste părţi este fundamentat cu totul altceva, adică ceea ce ţie ţi-a permis să vii până aici, tot astfel la om, în părţile care îl compun, este fundamentat cu totul altceva, şi anume acel ceva ce constituie Eul. Eul este ceva real, ceva care trece ca realitate suprasensibilă din încarnare în încarnare.

Cum ar trebui să ne imaginăm schemtic teoria budistă a reîncarnării, o schemă care să fie conformă exclusiv cu această teorie budistă?

desen

Prin cerc să ne reprezentăm apariţia unui om între naştere şi moarte. Omul moare. Prin linia AB este indicat momentul morţii sale. Ce rămâne din tot ceea ce este închis în graniţele existenţei actuale dintre naştere şi moarte? O sumă de cauze, rezultatele actelor, ale tuturor lucrurilor bune sau rele, frumoase sau urâte, inteligente sau stupide, făcute de om. Ceea ce subzistă astfel continuă să acţioneze mai departe drept cauze şi formează un nucleu cauzal (C) pentru încarnarea următoare.

desen

În încarnarea următoare (D), în jurul lui se articulează învelişuri corporale noi; acestea fac la rândul lor noi experienţe, conform nucleului cauzal anterior. Din toate aceste experienţe rămâne apoi un nou nucleu cauzal (E) pentru următoarea încarnare, care include ceea ce pătrunde în ea de la precedenta încarnare şi care, împreună cu ceea ce rezultă în mod cu totul independent în timpul acestei încarnări, formează iarăşi nucleul cauzal al următoarei încarnări, şi aşa mai departe. Altfel spus, ceea ce trece prin diverse încarnări se reduce la nişte cauze şi efecte care continuă să acţioneze de la o încarnare la alta, fără ca un Eu comun să realizeze o coeziune a lor. Dacă deci în această încarnare mă numesc pe mine „Eu”, nu este pentru că acelaşi Eu a fost prezent şi în încarnarea precedentă, căci din aceasta nu au rămas decât rezultatele karmice, iar ceea ce eu numesc Eul meu nu este decât o Maya a încarnării mele actuale.

Cel care cunoaşte cu adevărat budismul trebuie să-l prezinte în acest fel şi, de asemenea, să aibă foarte clar în minte că ceea ce noi numim Eu nu-şi află vreun loc în cadrul budismului.

Dar să trecem acum la ceea ce ştim din cunoaşterea antroposofică: Prin ce anume a ajuns omul să-şi dezvolte Eul său? Prin intermediul evoluţiei pământeşti! Abia în cursul evoluţiei pământeşti el a ajuns să-şi dezvolte Eul. Pe Pământ, la corpul său fizic, corpul eteric şi corpul astral s-a adăugat Eul. Știm iarăşi, dacă ne aducem aminte tot ceea ce a fost spus cu privire la fazele dezvoltării omului pe Saturn, Soare şi Lună, că în timpul vechii Luni corpul omenesc încă nu avea o formă foarte precisă şi că a primit această formă abia pe Pământ. De aceea şi spunem despre existenţa pământească că este acea epocă în timpul căreia Spiritele formei au intervenit şi au modelat corpul omenesc, în aşa fel încât omul a ajuns acum să aibă această formă. Această formare, această plăsmuire a corpului fizic a fost necesară pentru ca Eul să poată coborî în om, pentru ca acest corp fizic, format conform legilor fizice pământeşti, să poată oferi temelia pentru naşterea Eului, aşa cum îl cunoaştem. Dacă reflectăm asupra acestor lucruri, ceea ce urmează nu vi se va mai părea imposibil de conceput.

 Referitor la felul în care vedeau grecii Eul, spuneam că acest Eu îşi găseşte expresia sa exterioară în forma exterioară omenească. Să mergem acum la budism şi ne amintim că budismul, prin cunoaşterea sa, caută să lepede şi să depăşească cât mai repede această formă exterioară. Să ne mai mirăm atunci că el nu pune niciun preţ pe tot ceea ce stă în legătură cu această formă a corpului fizic? Pe cât de puţină consideraţie găsim în fibra cea mai intimă a budismului pentru forma exterioară a corpului fizic, pe atât de puţin apreciată, dacă nu chiar respinsă, este forma exterioară de care Eul are nevoie pentru a putea exista. Budismul deci, prin modul cum a privit forma corpului fizic, a pierdut forma Eului.

Vedem astfel cum aceste două curente spirituale se opun polar unul altuia: pe de o parte civilizaţia Greciei antice, despre care noi simţim că preţuia în modul cel mai înalt corpul fizic drept formă exterioară a Eului, şi pe de altă parte cea a budismului, care pretinde ca forma exterioară a corpului şi orice fel de impuls către existenţă să fie biruite cât mai curând, şi care de aceea, în teoria sa, a pierdut complet Eul.

Între aceste două concepţii opuse despre lume se situează concepţia Antichităţii ebraice. Aceasta din urmă este departe de a gândi, precum budismul, că Eul este ceva minor. Amintiţi-vă numai că în cadrul budismului este o erezie să recunoşti existenţa unui Eu perpetuu care trece dintr-o încarnare în alta. Vechea civilizaţie ebraică susţine însă sus şi tare această erezie. Şi niciunui adept al vechii civilizaţii ebraice nu i-ar fi trecut vreodată prin minte că ceea ce trăieşte în om drept adevărată scânteie divină a sa – de care el leagă noţiunea sa de Eu – se poate pierde atunci când omul trece prin poarta morţii. Dacă vrem să ne edificăm asupra felului în care se situa adeptul vechii civilizaţii ebraice faţă de această problemă, atunci trebuie să spunem: El se simţea în interiorul său unit intim cu Divinitatea; el ştia că este unit oarecum, prin cele mai bune resorturi ale vieţii sale sufleteşti, cu esenţa acestei Divinităţi. Astfel, adeptul vechii civilizaţii ebraice are despre Eu o concepţie mult diferită de cea a discipolului lui Buddha, dar ea este tot atât de îndepărtată şi de cea a grecului. În toată Antichitatea ebraică nu există acea apreciere a personalităţii, şi totodată a formei exterioare, care este specifică grecului. Pentru grec ar fi fost cu totul absurd să spui: Să nu-ţi faci chip al Dumnezeului tău! El n-ar fi înţeles niciodată ca cineva să-i spună: Să nu-ţi faci o imagine despre Zeus al tău sau despre Apolo al tău! Căci el avea sentimentul că forma exterioară este lucrul cel mai sublim din lume şi că omagiul cel mai mare pe care îl poate aduce un om zeilor este de a-i îmbrăca cu această formă omenească, atât de preţuită de el; şi nimic nu i-ar fi părut mai absurd decât această poruncă: Să nu îţi faci o imagine despre Dumnezeu! Ca artist, grecul dădea forma sa omenească şi zeilor săi. Şi pentru a deveni cu adevărat ceea ce gândea el că trebuie să fie – o imagine a Divinităţii – purta bătăliile sale, practica exerciţiile sale de gimnastică etc.

Vechea Antichitate ebraică avea însă această poruncă: Să nu îţi faci chip al lui Dumnezeu! [Nota 57] – pentru că discipolul vechii Antichităţi ebraice nu preţuia, precum grecul, forma exterioară şi ar fi considerat-o nedemnă de esenţa divină. Astfel, dacă pe de o parte discipolul vechii Antichităţi ebraice era foarte departe de adeptul budismului, care în ceasul morţii ar fi renunţat fără regrete la forma omenească, pe de altă parte, el nu era mai aproape nici de grec. El gândea că această formă este chiar expresia poruncilor, a legilor entităţii divine şi îi era clar că un om „drept” transmitea ereditar generaţiilor următoare faptele bune pe care le-a acumulat. El avea ca scop nu stingerea formei, ci perpetuarea ei de-a lungul generaţiilor. Punctul de vedere al unui aparţinător al vechiului popor evreu se situa deci la jumătatea drumului între concepţia budistului, care pierduse noţiunea valorii Eului, şi cel al grecului, care vedea în forma corpului bunul suprem şi se întrista când o vedea dispărând la moarte.

Acesta era raportul dintre cele trei moduri de a privi lumea. Pentru a înțelege şi mai bine vechea Antichitate ebraică trebuie să ne gândim că pentru vechiul vlăstar al poporului evreu Eul, ceea ce aprecia el ca Eu al său, era în acelaşi timp, într-un anumit sens, Eul divin. Dumnezeu trăia în continuare în omenire, trăia în om. Vechiul evreu simţea acest Eu al său ca fiind în legătură cu Dumnezeu. Astfel, Eul pe care el îl simţea coincidea cu Eul divin. Eul divin îl purta; dar Eul divin era şi activ în el. Grecul spunea: Eu preţuiesc atât de mult Eul meu încât nu pot decât să mă înfior când văd ceea ce se întâmplă cu el după moarte! Budistul spunea: Acel ceva care este cauza formei exterioare a omului trebuie să se desprindă cât mai repede posibil de om! Adeptul vechii credinţe ebraice spunea: Eu sunt legat de Dumnezeu; este destinul meu. Atât timp cât sunt legat cu El, eu îmi port destinul. Nu cunosc altceva decât identificarea Eului meu cu Eul divin! Acest mod de gândire, deoarece se situa la mijloc intre elenism şi budism, nu provoca la vechii iudei predispoziţia tragică pe care o aveau chiar din capul locului grecii în faţa morţii, ci ea venea într-un mod indirect. Şi dacă este tipic grecesc ca eroul să spună: Mai bine un cerşetor în tărâmul de sus – adică să ai un corp omenesc – decât un rege în împărăția umbrelor, nu la fel de uşor ar fi putut spune asta adeptul vechiului iudaism. Căci el ştia că şi despărţit, prin moarte, de forma sa corporală rămânea unit cu Dumnezeu. Simplul fapt al morţii nu îl transpunea în dispoziţia tragică. Şi totuşi, deşi indirect, predispoziţia spre tragic exista şi în lumea veche iudaică, şi ea s-a exprimat în cea mai minunată dintre povestirile dramatice scrise vreodată în Antichitate: Cartea lui Iov.

Vedem aici cum Eul lui Iov se simte legat de Dumnezeul său şi cum el intră în conflict cu acest Dumnezeu, dar într-un alt mod decât ajungea Eul unui grec să intre în conflict. Se spune aici cum nenorocirile se abat asupra lui Iov unele după altele, cu toate că el are conştienţa de a fi un om drept şi de a fi făcut totul pentru a păstra legătura Eului său cu Eul divin. Dar, în timp ce se părea că viaţa sa este binecuvântată şi merita să fie aşa, destinul tragic intervine pe neaşteptate. El nu are conştienţa vreunui păcat; el ştie că totdeauna a făcut ceea ce trebuie să facă un om drept faţă de Dumnezeul său. Acum i se dă de veste că toată averea îi este distrusă, că întreaga lui familie a murit; el însuşi este lovit în trupul său, această formă divină, de boală şi suferinţe cumplite. El gândeşte: Ceea ce în mine este în legătură cu Dumnezeul meu s-a străduit să trăiască drept în faţa Dumnezeului său, iar destinul care mi-a fost hărăzit de acest Dumnezeu este cel care m-a pus aici în această lume. Dar cât de greu m-au lovit faptele acestui Dumnezeu! Şi atunci vine la Iov soţia lui, care, cu cuvintele clare, îi cere să lepede pe Dumnezeul său. Aceste cuvinte sunt redate exact. Ceea ce spune aici soţia sa sunt câteva din cuvintele ce pot fi găsite direct şi în Cronica Akasha: „Leapădă-l pe Dumnezeul tău [Nota 58], pentru că trebuie să suferi atât şi pentru că a trimis peste tine aceste suferinţe, şi mori!” Ce infinit de multe sensuri zac ascunse în aceste cuvinte: Pierde-ţi conştienţa legăturii tale cu Dumnezeu şi tu vei cădea din legătura divină; vei cădea aşa cum cade o frunză din pom, iar Dumnezeul tău nu te va mai putea pedepsi! – Dar ruperea legăturii cu Dumnezeu înseamnă totodată moarte! Căci atât timp cât Eul se simte legat de Dumnezeu moartea nu-l poate ajunge. Moartea îl poate ajunge numai dacă el se smulge din legătura cu Dumnezeu. Aparenţa exterioară lasă să se înțeleagă că totul este, în fond, împotriva dreptului Iov; soţia sa îi vede suferinţele, îl sfătuieşte să se dezică de Dumnezeu şi să moară; prietenii săi vin să-i spună: Tu trebuie să fi comis asta sau asta, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel drept! Şi totuşi în el trăieşte certitudinea că nu a făcut niciun rău de care cel puţin să fie conştient. Prin tot ceea ce i se întâmplă în lumea extrerioară el se confruntă cu un imens tragism, acela de a nu putea înțelege entitatea omenească în totalitatea ei; el se simte unit cu Dumnezeu şi nu înţelege cum se poate ca de la Dumnezeu să curgă toate aceste nenorociri pe care el le trăieşte.

Să ne reprezentăm cu toată intensitatea un suflet omenesc năpădit de toate aceste suferinţe şi să ne imaginăm cum din adâncul acestui suflet izbucnesc aceste cuvinte, redate de documente în Cartea lui Iov: „Ştiu că Salvatorul meu este viu! [Nota 59] Ştiu că într-o zi voi fi îmbrăcat cu oasele mele, cu pielea mea, şi îl voi vedea pe Dumnezeu, cu care eu sunt unit!” Din tot sufletul său, în ciuda tuturor suferinţelor şi durerilor sale, Iov îşi strigă această conştienţă a indestructibilităţii individualităţii omeneşti. Atât de puternic este înrădăcinată ca interior conştienţa de Eu în cultul vechi ebraic. Dar aici ne întâmpină ceva extrem de curios. Iov face deci o apropiere între ideea unui Salvator, a unui Mântuitor, şi corpul exterior, pielea, oasele şi ochii care văd fizic. Foarte curios, în această conştienţă antică ebraică, situată la mijloc între elenism şi budism, apare o conştienţă a legăturii dintre forma corpului fizic şi ideea de Mântuitor, care devine fundamentul, temelia ideii de Christos! Şi dacă luăm ceea ce spune femeia lui Iov, se face şi mai multă lumină în toate acele cuvinte ale lui Iov „Leapădă-l pe Dumnezeul tău şi mori!”, ceea ce înseamnă că cel care nu-l neagă pe Dumnezeul său nu moare. Într-adevăr, asta este ceea ce vor să spună aceste cuvinte. Dar ce înseamnă a muri? A muri înseamnă a lepăda corpul fizic. Maya exterioară pare să afirme că corpul fizic este absorbit în elementul Pământului, că într-un fel el dispare. În răspunsul soţiei lui Iov este inclus implicit sensul: Fă ceea ce este necesar pentru ca corpul tău fizic să dispară. – Nu poate fi decât acest înțeles, căci altfel următoarele cuvinte ale lui Iov n-ar mai avea niciun sens. Nu poţi înțelege aşa ceva decât dacă înțelegi importanţa corpului fizic, prin care Dumnezeu ne-a aşezat în această lume. Şi Iov însuşi spune – căci şi aceasta vor să spună cuvintele lui: O, eu ştiu prea bine că nu este nevoie să fac acel lucru ce duce la dispariţia completă a corpului meu fizic, aşa cum o arată aparenţa exterioară. Există o posibilitate ca acesta să fie salvat, prin aceea că Mântuitorul meu trăieşte – ceea ce poate fi rezumat prin cuvintele: Într-o zi pielea mea, oasele mele, vor fi regenerate şi îmi vor fi date întregi înapoi, iar ochii mei vor vedea slava Dumnezeului meu; voi putea păstra legitatea corpului meu fizic, cu condiţia de a avea conştienţa că Mântuitorul meu trăieşte!

Astfel, în Cartea lui Iov apare pentru prima dată o legătură între forma corpului fizic – de care budistul ar vrea să se lepede, pe care grecul o vede dispărând şi pentru care resimte o adâncă tristeţe – şi conştienţa de Eu. Este pentru prima dată când întrevedem posibilitatea salvării formei acestui corp fizic, pe care cohorta de zei a elaborat-o începând din timpul vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni, până aici pe Pământ, şi care, pentru a putea fi păstrată ca să se poată spune că ceea ce ne este dat prin oasele noastre, prin pielea şi organele noastre de simţ a avut un rost, este necesar să ai şi certitudinea: Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte!

Foarte ciudat – ar putea întreba cineva după cele spuse acum –, nu reiese cumva din această poveste a lui Iov că Christos ar face să învie morţii, că ar salva forma corpului, despre care grecii credeau că ar dispărea? Şi să înțelegem cumva din asta că pentru ansamblul evoluţiei omeneşti nu este drept, în adevăratul sens al cuvântului, ca forma exterioară a corpului să se piardă cu totul? Este ea cumva întrețesută întregului proces al evoluţiei omenirii? Joacă aceasta un rol în viitor şi este ea în legătură cu entitatea lui Christos?

Ni se impune această întrebare. Şi ajunem acum să lărgim, într-un fel, cunoştinţele pe care le-am dobândit din ştiinţa spiritului. Auzim că, după ce trecem prin poarta morţii, noi ne păstrăm cel puţin corpul nostru eteric, în timp ce corpul fizic este încredințat elementelor. Dar forma sa, care a fost elaborată în milioane şi milioane de ani, dispare ea fără urmă, sau se păstrează într-un mod oarecare?

Această întrebare o considerăm a fi concluzia investigaţiei noastre de astăzi, iar mâine vom trece la următoarea întrebare: Ce raport există între impulsul lui Christos pentru evoluţia omenirii şi raţiunea de a fi a corpului fizic exterior, care de-a lungul întregii evoluţii pământeşti a fost predat mormântului, focului sau aerului şi a cărui conservare – în ce priveşte forma sa – este necesară pentru viitorul omenirii.