Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DE LA IISUS LA CHRISTOS

GA 131

CONFERINŢĂ PUBLICĂ

Subiectul despre care urmează să vorbim astăzi a suscitat pretutindeni în prezentul nostru imediat cel mai larg interes cu putinţă; de aceea poate părea îndreptățit a vorbi despre această temă din punct de vedere antroposofic; eu însumi am mai avut prilejul să vorbesc în acest oraş despre această temă sau despre o alta. Numai că modalitatea în care această temă este dezbătută peste tot în prezent, devenind chiar populară, este cu totul diferită de punctul de vedere antroposofic. Dacă, pe de o parte, trebuie să spunem că antroposofia ca atare este o problemă puţin înțeleasă şi puţin îndrăgită, tot astfel trebuie poate, pe de altă parte, să atragem atenţia că tocmai studierea antroposofică a subiectului ce urmează să ne preocupe astăzi este una deosebit de dificilă. Și dacă, în legătură cu lucruri relativ uşor de priceput şi clare ale vieţii spirituale, omul prezentului este încă departe de a-şi acorda sufletul şi mintea pentru a putea să recepteze şi să aprecieze cum se cuvine adevărurile antroposofice, cu atât mai mult există în conştienţa prezentului o împotrivire atunci când se analizează din punctul de vedere al antroposofiei sau al ştiinţei spiritului o temă care ne obligă cu adevărat să aplicăm această ştiinţă a spiritului, sau antroposofie, în modul cel mai profund la subiectele cele mai dificile şi, de asemenea, cele mai sfinte ale cugetării omeneşti. Dintre acestea face parte şi ceea ce vom discuta astăzi.

De aici provine, desigur, şi faptul că acea entitate ce urmează să stea în atenția considerațiilor noastre este de multe secole în centrul întregii simțiri şi gândiri a omenirii; dar nu numai atât, ci şi faptul că ea a dat naştere în cadrul vieții sufleteşti a omului la cele mai diferite judecăți, simțăminte şi concepții. Căci pe cât de neclintit stă pentru mulți oameni ceea ce este legat de numele de Christos, sau chiar de Iisus, pe atât de variate sunt reprezentările despre Christos şi despre Iisus, aşa cum au mişcat ele sufletele şi au preocupat mințile oamenilor de-a lungul secolelor, de la Evenimentul din Palestina încoace. Și de fiecare dată, cu fiecare nouă concepție despre lume care a dominat simțirea şi sentimentele unei anumite epoci, care a fost considerată justă la acea epocă, s-a modificat şi imaginea despre Christos. Aşa s-a ajuns în cursul secolului al XIX-lea – pregătit deja printr-o serie de gânduri şi curente spirituale ale secolului al XVIII-lea – ca ceea ce putem sesiza în spirit drept Christos să trebuiască să cedeze terenul acelei Ființe care, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, este numită Iisus istoric. Şi tocmai acest Iisus istoric este cel în jurul căruia s-a iscat o dispută ce a cuprins cercuri largi, şi care tocmai în acest oraş, în Karlsruhe, şi-a găsit cei mai de seamă reprezentanți [Nota 1], cei mai fervenţi luptători. De aceea, înainte de a aborda personalitatea lui Christos Iisus, este bine să arătăm în câteva cuvinte cum stăm cu această dispută.

S-ar putea spune: Ceea ce secolul al XIX-lea considera drept Iisus istoric a apărut ca urmare a acelui curent spiritual care privea în mod pur exterior tot ceea ce se referă la viața spirituală, care analiza totul după ceea ce putea fi stabilit prin documente exterioare. Și ce putea trece atunci drept un Iisus istoric decât ceva ce putea fi localizat prin documente istorice exterioare, o personalitate care a trăit la începutul erei noastre, care a colindat ținuturile Palestinei, apoi a murit şi, pentru credincioşi, a înviat. Conform caracterului şi naturii epocii aflate acum în declin, credința din cadrul cercetării teologice se limita întotdeauna la ceea ce se credea a putea fi stabilit pe baza unor documente istorice, aşa cum stabilim un eveniment oarecare al istoriei pe baza documentelor istorice obişnuite. Ce documente istorice sunt deci cele ce intră în discuție? Nu este nevoie să insist aici – căci cercetarea istorică a lui Iisus şi-a făcut debutul chiar în Karlsruhe – asupra faptului că tot ceea ce ne-a parvenit ca documente istorice, în afara celor consemnate în Noul Testament, poate fi uşor transcris pe o singură pagină, con¬form părerii unuia dintre cei mai reputați cunoscători ai problemei [Nota 2]. Şi restul, ce se mai găseşte în alte texte – ca de exemplu la Josephus [Nota 3] sau la Tacitus [Nota 4] – privitor la Iisus istoric, iese repede din discuție, căci acesta nu va putea fi niciodată valorificat din punctul de vedere al ştiinţei istorice acceptate în ziua de astăzi. Rămân aşadar, pentru cercetarea privitoare la Iisus, scrierile evanghelice ale Noului Testament şi ceea ce există în Epistolele lui Pavel.

Şi atunci, cercetarea istorică a secolului al XIX-lea s-a îndreptat spre Evanghelii. Din punct de vedere pur exterior, cum se prezintă aceste Evanghelii? Dacă le privim ca pe nişte documente oarecare, aşa cum privim, de pildă, documentele care relatează o bătălie sau ceva asemănător, ele se prezintă ca nişte documente fizice pline de contradicții, cele patru neputând fi puse de acord folosind punctele de vedere exterioare. Iar în confruntarea cu ceea ce se cheamă critică istorică, ele sunt desființate. Căci trebuie spus că tot ceea ce în secolul al XIX-lea o cercetare harnică şi sârguincioasă a reuşit să adune la un loc din Evanghelii, pentru a obține o imagine fidelă a lui Iisus din Nazaret, s-a năruit datorită acelui gen de cercetare reprezentat de profesorul Drews [Nota 5]. În ceea ce priveşte cele ce pot fi spuse împotriva istorismului Evangheliilor, putem considera subiectul închis, având în vedere că ştiința riguroasă şi critica atentă ne-au arătat clar că, prin felul obişnuit în care se consemnează faptele istorice, nu se obține absolut nimic despre persoana lui Iisus din Nazaret; şi dacă astăzi acest fapt nu se recunoaşte în fața ştiinței, trebuie considerat un diletantism ştiinţific.

Dar aici se pune problema unui punct de vedere cu totul diferit, şi anume să ne întrebăm de la bun început dacă nu cumva cei care au reprezentat învățătura lui Iisus din Nazaret în secolul al XIX-lea, şi care au vrut să ajungă la o imagine istorică a lui Iisus din Nazaret, nu au receptat în mod fals Evangheliile, dacă nu cumva aici există o mare neînțelegere. Ce voiau de fapt Evangheliile? Au vrut ele să fie nişte documente istorice, în accepţiunea pe care le-o dă secolul al XIX-lea? Până nu răspundem la această întrebare, ce anume voiau Evangheliile, nu putem elucida cealaltă problemă, adică dacă ele pot fi privite în principal ca documente istorice.

Ceea ce este de spus cu privire la aceasta am încercat să prezint cu mulţi ani în urmă în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic. Şi, în legătură cu aceasta, răspunsul la întrebarea care a fost pusă acum: Ce voiau de fapt Evangheliile? nu este dat numai în cuprinsul cărţii, ci chiar în titlul ei. Căci titlul cărţii nu este „Mistica creştinismului” sau „Conținutul mistic al creştinismului” – nu este vorba câtuşi de puţin de aşa ceva, ci de faptul că în această carte trebuia să arăt că prin însuşi felul în care a luat naştere, prin întreaga sa fiinţă, creştinismul nu este o faptă exterioară ca celelalte fapte exterioare, ci o faptă a lumii spirituale, care nu poate fi înțeleasă decât printr-o privire de ansamblu a evenimentelor vieţii spirituale, prin privirea într o lume aflată în spatele lumii senzoriale exterioare şi în spatele a ceea ce pot statua documentele istorice. Trebuia să arăt că forţele, cauzele care au condus la Evenimentul din Palestina nu se află sub nicio formă în domeniul în care se desfăşoară evenimentele istorice; că deci creştinismul nu poate avea doar un conţinut mistic şi că dacă vrei să descâlceşti firele care s-au tras – nu pentru documentele exterioare, ci în derularea spirituală tainică – în spatele evenimentelor, pentru a putea fi posibile Evenimentele din Palestina, este necesară mistica, contemplarea spirituală.

Pentru a înțelege ce este creştinimsul şi ce poate şi trebuie să fie el în sufletul omului din ziua de azi, dacă sufletul se înțelege pe sine în mod just, va trebui să arătăm pe scurt ce profund fundamentate în realităţile spirituale ale evoluţiei omeneşti sunt cuvintele unui aşa de bun creştin precum Augustin [Nota 6], atunci când spune: ,,Ceea ce numim în prezent religie creştină exista deja la cei vechi şi nu a lipsit nici la începuturile neamului omenesc, iar când Christos a apărut în carne şi oase, atunci religia adevărată, care existase şi înainte, a primit denumirea de creştină. Astfel, o autoritate atât de definitorie ne arată faptul că prin Evenimentele din Palestina nu a intervenit în niciun chip ceva nou în omenire, ci că lucrurile care au fost căutate dintotdeauna de sufletele oamenilor, cunoaşterea spre care au tins oamenii, a suferit într-un anumit fel o modificare. Ce exprimă deci o astfel de afirmaţie precum cea a lui Augustin? El vrea să arate în esenţă că odată cu Evenimentele din Palestina omenirii i s-a dat, i s-a dăruit ceva ce, într-un anumit mod, a putut fi găsit şi înaintea acestui Eveniment, dar altfel decât pe calea creştină. Iar când vrem să verificăm celălalt mod în care cealaltă epocă a putut ajunge la adevărurile şi regulile creştinismului, evoluţia omenirii ne indică ceva ce poate fi circumscris într-un cuvânt, care deocamdată astăzi află puţină înţelegere, dar care va găsi din ce în ce mai multă înțelegere pe măsură ce concepţia spiritual-ştiinţifică îi va capta pe oameni. Este vorba de ceea ce este cuprins în expresia „Misteriile Antichităţii”. Nu trebuie să ne gândim la religiile pur exterioare ale popoarelor Antichităţii, ci la ceea ce se practica în epocile precreştine în acele lăcaşe tainice, botezate cu numele de Misterii.

Ce erau aceste Misterii în Antichitate?

Dacă aveţi în vedere ceea ce este scris în cartea mea Ştiința ocultă în rezumat veţi avea o explicaţie spiritual-ştiinţifică pentru ele. Există însă şi numeroşi scriitori profani care au făcut public ceea ce constituia un secret pentru oamenii Antichităţii. Acolo ni se spune că doar un număr redus de oameni era admis în lăcaşele de învățământ desemnate drept Misterii şi care erau lăcaşe de cult. Întotdeauna era un cerc mic de oameni care era admis în aceste Misterii de către Înțelepții-preoți; un cerc mic, care ulterior se separa de lumea exterioară, în cazul că membrii acestui cerc misterial îşi spuneau: Va trebui, pentru a ajunge să cunosc ceea ce se poate atinge în Misterii, să încep un alt mod de viaţă decât cel ce se obişnuieşte în mod curent în viaţa publică. În primul rând, trebuie să mă obişnuiesc să gândesc în alt fel. În fapt, era vorba, la aceste persoane care erau elevi ai Misteriilor, de o anumită separare de viaţa publică. Misterii existau peste tot. Le puteti găsi la greci şi romani şi la alte populaţii. Astăzi există o întreagă literatură pe marginea acestui subiect, aşa încât cele ce sunt afirmate aici pot fi şi ele confirmate de către cercetarea exterioară. Dacă aceşti discipoli ai Misteriilor erau admişi să participe la ce se preda acolo înseamnă că ceea ce ei primeau ar putea fi comparat cu ceea ce astăzi este numit ştiinţă sau cunoaştere – aceasta însă nu era preluată în acelaşi fel în care sunt preluate astăzi cunoştinţele. Discipolul misterial vieţuia ceva, iar prin ceea ce el experimenta devenea un cu totul alt om. El simţea cu cea mai mare intensitate ceea ce este cuprins în expresia: În fiecare om trăieşte, ascuns în adâncurile cele mai profunde ale sufletului şi dormitând acolo, un om superior. Şi aşa cum omul obişnuit priveşte prin ochii lui lumea, aşa cum, prin gândirea sa, el poate medita la cele vieţuite, tot astfel acest om, la început necunoscut pentru cunoaşterea exterioară, dar care poate fi trezit din adâncurile naturii omeneşti, poate recunoaşte o altă lume, care pentru ochii exteriori, pentru gândirea exterioară nu este accesibilă. Aceasta se numea: naşterea omului interior. Este o expresie folosită încă şi în ziua de azi, dar felul în care este ea utilizată are un caracter sec, abstract, foarte superficial. Când ea era aplicată de discipolul misterial la propria sa persoană, aceasta semnifica un fapt major, care s-ar putea compara doar cu naşterea omului în sens fizic. Aşa cum ceea ce este omul în lumea fizică este născut dintr-un străfund întunecat – un străfund natural, conform concepţiei materialiste, sau un străfund spiritual, conform concepţiei spiritual-ştiinţifice, şi abia astfel devine un om fizic în sens exterior – tot astfel prin procesele din Misterii era realmente născut, ca un om superior –, ceva ce anterior fusese la fel de puţin prezent pe cât fusese omul fizic înainte de naştere sau concepţie. Discipolul misterial devenea un nou-născut, un om născut din nou.

Concepţia care există astăzi despre cunoaştere, răspunsul primit mereu atunci când pui o întrebare profund filosofică este tocmai contrarul a ceea ce constituia nervul principal al întregii mentalităţi şi concepţii din Misterii. Astăzi omul întreabă în sens kantian sau schopenhauerian: Care sunt limitele cunoaşterii? Ce poate cunoaşte omul? Nu este nevoie decât să luăm în mână un ziar şi la orice pagină te loveşti de acest răspuns: Aici şi acolo sunt limitele cunoaşterii, iar omul nu poate trece dincolo de ele. Acest lucru este în contradicţie totală cu ceea ce se voia în Misterii. Sigur, se spunea că omul nu poate rezolva această problemă sau o alta, că nu poate pătrunde cu privirea ici şi colo, dar niciodată nu s-ar fi spus, în sensul unei teorii kantiene sau schopenhaueriene a cunoaşterii, că un lucru sau altul nu poate fi cunoscut; s-ar fi spus că trebuie apelat la această cunoaştere, că omul poate evolua, că în el zac forţe ce dormitează, ce trebuie aduse la suprafaţă; şi dacă sunt aduse la suprafaţă, atunci omul se înaltă la o capacitate de cunoaştere superioară. Întrebarea kantiană: Care sunt limitele cunoaşterii? n-ar fi avut niciun sens pentru vechea concepţie misterială. Singura întrebare care ar fi avut sens era: Cum poţi face să depăşeşti ceea ce în viaţa obişnuită sunt limitele cunoaşterii? Prin ce mijloace poţi activa forţe mai profunde din natura umană pentru a contempla ceea ce nu poţi contempla cu forţele obişnuite?

Şi pentru a percepe întregul iz de vrajă al Misteriilor, ce se resimte şi în relatările scriitorilor din exterior – Platon, Aristide, Plutarh, Cicero –, mai este nevoie de încă ceva. Trebuie ca nouă să ne fie clar că pe parcursul uceniciei misteriale exista o cu totul altă dispoziţie sufletească faţă de adevărurile ştiinţifice decât cea a omului din ziua de azi. Ceea ce noi numim astăzi adevăruri ştiinţifice poate fi receptat de orice om, în orice dispoziţie şi stare sufletească. Tocmai în acest fapt se vede astăzi un semn distinctiv al adevărului. Se spune că adevărul nu depinde de dispoziţia pe care o porţi în suflet. Or, pentru discipolul misterial, cel mai important lucru, înainte ca el să fi fost pus în legătură cu marile adevăruri, era să parcurgă o etapă prin care sufletul se metamorfozează în ce priveşte modul de a simţi şi a avea sentimente. Iar ceea ce astăzi ne apare a fi lucrul cel mai simplu al cunoaşterii ştiinţifice nu era adus la cunoştinţa discipolului misterial în aşa fel încât el să-l fi putut privi în mod exterior, cu raţiunea, ci sufletul lui trebuia pregătit astfel încât el să se apropie cu o veneraţie sfioasă de ceea ce venea spre el. De aceea pregătirea pentru receptarea lucrurilor pe care le puteau transmite Misteriile nu era o chestiune de învățare, ci o acţiune radicală de reeducare a sufletului. Ceea ce era important era modul în care sufletul se prezenta în faţa marilor adevăruri şi legi, ce anume resimţea el faţă de marile adevăruri şi legi. Şi de aici țâşnea pentru suflet convingerea: Prin ceea ce ni se dă în Misterii noi suntem uniţi cu înseşi fundamentele lumii, cu ceea ce curge la izvoarele apariţiei tuturor lumilor.

Discipolul misterial era astfel pregătit încât să vieţuiască ceea ce ne relatează şi Aristide [Nota 7]. Iar cel care vieţuieşte ce anume trăiau discipolii vechilor Misterii, lucru descris şi de mine în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, şi confirmă prin aceasta astfel de vieţuiri, ştie că atunci când Aristide spune: „Am crezut că îl ating pe Dumnezeu, că-i simt apropierea, și eu eram acolo între veghe şi somn; spiritul meu era cât se poate de uşor, atât de ușor cum niciun om, care nu este iniţiat, nu o poate spune şi înțelege.” Aşadar exista o cale către fundamentele divine ale lumii, care nu era nici ştiinţă, nici religie unilaterală, ci se baza pe faptul că sufletul se pregătea îndelung pentru a resimţi gândurile evoluţiei cosmice, gânduri ale zeilor ce ţes la ghergheful Cosmosului, şi pentru a fi aproape de Dumnezeu în fundamentele spirituale ale lumilor. Şi aşa cum noi, atunci când respirăm, primim în noi aerul exterior făcând din el o componentă a trupului nostru, tot astfel discipolul misterial resimţea că absoarbe în propriul său suflet şi uneşte cu propriul său suflet ceea ce pulsează spiritual prin Cosmos, astfel încât devenea un om nou, plămădit continuu de Divinitate.

Despre aceste lucruri, posibile în acea Antichitate, antroposofia sau ştiinţa spiritului ne arată însă că şi ele au fost doar un fenomen istoric în cadrul evoluţiei omenirii. Şi dacă ne întrebăm: Acele Misterii, care au existat în timpurile precreştine, mai sunt posibile şi astăzi în aceeaşi formă?, trebuie să spunem: Pe cât de adevărat este ceea ce cercetarea spirituală istorică atestă că a existat ce a fost caracterizat mai înainte, tot atât de adevărat este că aceasta nu mai există astăzi în aceeaşi formă ca în epoca precreştină. Astăzi nu mai este posibil acelaşi tip de iniţiere care a fost posibil în epoca precreştină. Doar cineva cu totul obtuz poate crede că drumul spiritual valabil în timpurile de odinioară este valabil şi astăzi. Calea spre fundamentele originare ale lumii a devenit alta astăzi. Iar cercetarea istorică spirituală ne arată că ea a devenit în esenţă alta în momentul în care tradiţia plasează Evenimentele din Palestina. Aceste Evenimente din Palestina determină o falie profundă în evoluţia omenirii. În natura omenească, în epoca postcreştină, a intervenit ceva cu totul deosebit faţă de ceea ce exista în această natură omenesacă în epoca precreştină. Acest tip de gândire, de a te apropia, să zicem, de lume prin gânduri ştiinţifice, care este posibil astăzi, nu exista în Antichitatea precreştină. Misteriile l-au condus pe om, în felul în care l-au condus, spre cele mai înalte reguli, nu pentru că voiau pur şi simplu să facă sau să ţină ceva secret pentru un cerc mic de oameni, ci pentru că acel drum era necesar pentru tălpile oamenilor de atunci şi pentru că drumul gândirii noastre despre lume, sub forma logicii, a gândurilor, încă nu era posibil. Cine examinează puţin istoria omenirii ştie că această gândire a noastră s-a pregătit abia treptat, timp de câteva secole – în perioada filosofiei greceşti –, şi că abia acum a ajuns să cuprindă, într-un mod atât de admirabil, natura exterioară. Astfel, toată această formă de conştienţă, modul în care noi creăm concepţiile noastre despre lume este diferit de cel precreştin. În acest fapt noi nu vrem să vedem deloc altceva decât că natura omenească a devenit o alta în perioada de după Christos. O observare judicioasă a evoluţiei omenirii – rezultatele corespunzătoare ale cercetării le găsiţi în cartea mea Ştiința ocultă – ne arată că întreaga conştienţă omenească a cunoscut modificări în cursul evoluţiei omenirii. Oamenii de odinioară priveau şi gândeau lucrurile altfel decât o facem noi astăzi, altfel decât prin simţuri şi prin gândirea raţională. În locul privirii raţionale şi clare a lucrurilor, cei din vechime aveau o clarvedere, nu una identică cu cea descrisă de mine în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, ci o clarvedere de un gen mai întunecat, asemănătoare visului. Tocmai acesta este sensul evoluţiei, faptul că o clarvedere veche, care în timpurile primordiale era revărsată peste întreaga omenire, face loc modului în care noi privim lucrurile astăzi. Populația obişnuită din ţinuturile de pe Pământ avea o astfel de forţă clarvăzătoare; iar o dirijare a forţei clarvăzătoare spre trepte superioare era făcută în Misterii. În felul acesta s-au dezvoltat facultăţile sufleteşti generale ale oamenilor. În decursul evoluţiei omeneşti această facultate de clarvedere a cedat locul alteia, pe care noi o numim examinare logică, gânditoare a lumii. Vechea clarvedere nu mai este un mod natural de a privi lucrurile. Însă perioada în care vechea formă de a privi lucrurile s-a pierdut a durat mult timp, perioade istorice întregi, atingând punctul culminant în epoca pe care noi o numim civilizaţia greacă sau latină, în care plasăm Evenimentul christic. Atunci omenirea în ansamblu avansase, în cadrul evoluţiei generale, până la punctul la care vechea clarvedere se stinsese, iar vechile Misterii nu mai erau posibile. Dacă ne întrebăm acum: Ce a apărut în locul vechilor Misterii?, va trebui să luăm mai întâi cunoştinţă de ce anume dobândea omul ce trecea prin Misterii.

Misteriile erau de două feluri. Unul pornea cumva din lăcaşele de cult ce mai târziu au fost adoptate de către vechiul popor persan; celălalt tip se practica, în forma lui cea mai pură, în Egipt şi Grecia. Aceste două tipuri de Misterii erau complet diferite în Antichitate. Toate Misteriile tindeau să producă în om o lărgire a forţelor sufleteşti. Acest lucru avea loc într-un fel în Misteriile egiptene şi greceşti şi în alt fel în Misteriile persane. Și care era acel gen de iniţiere în Misterii frecventat în Grecia? În esenţă, acest gen de iniţiere era acelaşi cu cel practicat în Egipt.

Ceea ce trebuia atins în Grecia şi Egipt de către un discipol al Misteriilor era o metamorfoză a forţelor lui sufleteşti. Această metamorfoză se petrecea cu o condiţie, iar această condiţie trebuie înțeleasă înainte de orice. Îți spuneai: În adâncurile sufletului omenesc sălăşluieşte un alt om, un om divin. Omul interior, nevăzut, a luat naştere din aceleaşi surse din care noi vedem că mineralul ia forma de cristal, că plantele ies primăvara din pământ. Numai că planta chiar valorifică la propriu tot ceea ce are în sine, în timp ce omul, aşa cum se înțelege el pe sine însuşi şi cum lucrează cu propriile sale forţe, a rămas o fiinţă nedesăvârşită, iar ceea ce există în el s-a clădit cu multă trudă. În Misterii se făcea apel la un om interior divin, spiritual, iar prin indicarea acestui om interior divin se făcea trimitere la forţele din interiorul Pământului. Căci Pământul, în sensul concepţiei misteriale, nu era privit ca un corp cosmic neînsuflețit, aşa cum o face astronomia actuală, ci ca o fiinţă planetară spirituală. În Egipt se făcea trimitere la forţe spirituale şi naturale remarcabile, desemnate cu numele de Isis şi Osiris, prin care se înțelegeau acele origini şi izvoare care pot fi vieţuite în omul interior ca revelaţie. Iar în Grecia, când se voia să se facă trimitere la originea din care a luat naştere omul interior, se indica numele de Dionysos. De aceea scriitorii profani relatau că în Misterii se căuta natura şi fiinţa lucrurilor, iar forţele naturii omeneşti găsite astfel erau numite partea subpământească, nu suprapământească, a omului. Se vorbea, de asemenea, despre natura marilor demoni, înțelegându-se toate acele forţe spirituale care acţionează pe Pământ. Natura acestor demoni era căutată în ceea ce omul scoatea la iveală din sine. Atunci omul trebuia să experimenteze toate acele sentimente şi senzaţii pe care el le poate cunoaşte în cursul evoluţiei. El trebuia să vieţuiască ce înseamnă să cobori în adâncurile propriului suflet, faptul că un sentiment fundamental stăpâneşte întreaga entitate sufletească – o stăpâneşte fără ca omul să aibă nici cea mai vagă idee în viaţa obişnuită –, sentimentul egoismului profund, al egocentrismului de neînvins din interiorul omului. Prin combaterea şi biruirea a tot ceea ce este cuprins sub numele de egocentrism, de egosim, discipolul spiritual trebuia să vieţuiască ceva pentru care noi astăzi nu avem decât un cuvânt abstract: sentimentul unei iubiri mari şi cuprinzătoare de compasiune pentru toţi oamenii şi toate fiinţele. În locul egocentrismului trebuie să apară compasiunea, în măsura în care sufletul omenesc este capabil de acest sentiment. Şi îţi era limpede că dacă reuşeşti să aduci la suprafaţă această compasiune, care într-o primă fază face parte din forţele ascunse ale lumi sufleteşti, atunci din străfundurile sufletului irump – precum valul mării care scoate la suprafaţă obiecte – forţele divine ce dormitează acolo. Şi în continuare îţi spuneai: Dacă omul priveşte afară în lume cu facultăţile de cunoaştere obişnuite, el devine destul de repede conştient cât de neputincios este în raport cu lumea; şi cu cât vrea să-şi extindă mai mult noţiunile şi ideile, cu atât se vede pe sine mai neputincios – iar în cele din urmă se poate îndoi chiar de ceea ce poate fi numit „facultate de cunoaştere”. Apoi în sufletul lui poate să-şi facă apariţia un sentiment de gol şi o senzaţie ca şi cum şi-ar pierde pământul de sub picioare, atunci când încearcă să cuprindă lumea cu ideile sale. Când ai senzaţia de gol, resimţi un sentiment de frică, de teamă. De aceea discipolul spiritual grec trebuia înainte de orice să lase să pogoare asupra sufletului său frica faţă de tot ceea ce este necunoscut în lume, astfel ca, dezvoltând acea compasiune, sentimentul de frică să scoată la lumină din sufletul său forţele divine şi prin aceasta să învețe să transforme teama în veneraţie (Furcht zur Ehrfurcht). Îți era clar atunci că această veneraţie, această supremă sfiiciune şi dăruire plină de respect faţă de toate fenomenele lumii, pătrunde orice substanţă şi noţiune; iar ceea ce cunoaşterea obişnuită nu poate cuprinde, pot cuprinde forţele dezvoltate prin metamorfozarea fricii în veneraţie.

Aşa aducea la suprafaţă omul Misteriilor greceşti din străfundul sufletului său pe celălalt om, omul divin. Atât Misteriile greceşti cât şi Misteriile lui Isis şi Osiris lucrau dinăuntrul omului şi căutau prin aceasta să-l conducă pe om către lumea spirituală. Era o abordare vie a ceea ce înseamnă „Dumnezeu în om”, o adevărată întâlnire a omului cu Dumnezeu. Iar nemurirea nu însemna o teorie sau o filosofie abstractă, ci o experienţă la fel de sigură precum vieţuirea culorilor exterioare sau a modului în care eşti unit cu lucrurile exterioare.

Dar nu mai puţin sigură era vieţuirea în Misteriile persane sau ale lui Mithra. În timp ce în Misteriile greceşti şi egiptene discipolul era condus spre Dumnezeu prin desferecarea forţelor sale sufleteşti, în Misteriile lui Mithra el era pus faţă în faţă cu lumea însăşi, în aşa fel încât lumea să nu acţioneze numai prin natura mare şi puternică, pe care de obicei omul o vede doar superficial atunci când îşi îndreaptă privirea în exterior, în lumea cotidianului, ci şi prin ceea ce este mai intim în natură, de care cunoaşterea omenească nu este atinsă. Discipolului îi erau etalate forţele cele mai înfiorătoare şi mai grandioase din sânul naturii, care erau coborâte din spaţiile cereşti prin metodele ce puteau fi dezvoltate atunci. Şi după cum discipolul Misteriilor greceşti făcea cunoştinţă cu sentimentul de veneraţie în faţa marii lumi, tot astfel discipolul Miseriilor lui Mithra făcea la început cunoştinţă cu forţele înfiorătoare şi grandioase din sânul naturii. El se simţea atunci infinit de mic în comparaţie cu marea natură, avea sentimentul, stând acolo şi lumea acţionând asupra sa prin splendoarea şi maiestatea ei, dat fiind depărtarea sa faţă de izvoarele primordiale ale existenţei, că în orice moment lumea, prin vastitatea ei, îl poate nimici.

Aceste gânduri erau canalizate asupra sufletului discipolului. Şi în timp ce astfel, printr-o astronomie integrală, printr-o ştiinţă integrală despre lucrurile exterioare se făcea trimitere la măreţia fenomenelor cosmice, venea primul impuls. Iar ceea ce omul dezvolta în continuare în Misteriile lui Mithra era atunci mai mult o urmare a veridicităţii – ceea ce în sensul vechi era numit spirit ştiinţific – cu care acţiona natura prin fiecare amănunt al ei asupra sufletului omenesc. După cum discipolii Misteriilor greceşti scăpau de frică prin descătuşarea forţelor sufleteşti, tot astfel discipolii Misteriilor lui Mithra erau aduşi în situaţia de a aspira în sufletele lor măreţia gândurilor cosmice; prin aceasta ei îşi fortificau sufletul, făcându-l netemător, şi căpătau conştienţa valorii şi demnităţii umane, dar şi spiritul de adevăr, şi învățau să recunoască că în viaţă omul trebuie întotdeauna să se înfrâneze. Acestea erau în special cuceririle ce îşi aveau originea în Misteriile lui Mithra. Dacă Misteriile greceşti şi egiptene le găsim răspândite în ţările menţionate deja prin nume, vedem cum Misteriile lui Mithra se întindeau departe de regiunile Persiei, în sus spre Marea Caspică, de-a lungul Dunării, până în regiunile noastre, dar şi până în sudul Franței, Spania şi Anglia; Europa toată era saturată de Misteriile mithraice! Şi pretutindeni disciplolii lui Mithra aveau sentimentul: Dacă noi cunoaştem lumea, din lumea cea mare se revarsă în noi ceva, aşa cum aerul pătrunde în noi din atmosferă; pe Mithra, pe Dumnezeu, pe Dumnezeul care inundă lumea îl aspirăm noi! Discipolul mithraic se simțea străbătut de Dumnezeul care trăieşte în toate lumile. Şi pentru că prin asta era insuflată forța de acțiune, curajul, cei pătrunşi de slujba mithraică erau în special luptătorii, soldații din armata romană. Atât conducătorii de armate cât şi soldații erau inițiați în Misteriile lui Mithra, care se răspândeau peste întreaga lume cunoscută atunci.

Astfel, Dumnezeu era căutat pe de o parte prin desferecarea propriilor forțe sufleteşti, omului fiindu-i clar că prin aceasta izbucnea ceva dinăuntrul sufletului; pe de altă parte, îi era de asemenea clar că în sufletul lui, atunci când se dăruie marilor procese cosmice, se revarsă ceva ca un extract, ca o licoare din sucul cel mai bun ce inundă lumea. Îi era clar că ceea ce găsea atunci erau forțele originare ale lumii, că prin această dezvoltare misterială în locuințele omeneşti, în sufletele omeneşti, pătrundea într-un fel Dumnezeu. În dezvoltarea misterială se vedea un proces real. Fiecare suflet era o poartă pentru pătrunderea Divinității în evoluția pământească a omului. Dar să privim sensul întregului, aşa cum ni s-a arătat el astăzi în fața ochilor: câțiva, puțini, puteau străbate o astfel de evoluție, şi pentru asta era nevoie de o pregătire specială. Ce li se oferea acelor oameni ce parcurgeau o astfel de pregătire? Li se oferea cunoaşterea faptului că ceea ce zace ascuns în natura exterioară, precum şi în propria natură omenească, curge prin lume ca un curent de sfințire (Weihung) divin. De aceea evoluția misterială a mai fost numită şi inițiere (Einweihung). Noi am mai putut însă atrage atenția că evoluția omenirii s-a schimbat şi că întreaga inițiere a trebuit să devină o alta. Prin ce a fost necesară această schimbare?

Aici ajungem la ceea ce trebuie să numim: faptul mistic al Evenimentului christic. Iar o aprofundare a istoriei ne arată că la cei vechi, la primii creştini, exista o conştienţă mai mult sau mai puțin surdă a acestui fapt, şi anume că ceea ce se revărsa în sufletele omeneşti, de obicei doar printr-o dăruire şi cufundare în Misteriile şi în fundamentul divin al lumii, ceea ce se revărsa din Cosmos drept Mithra sau izbucnea din adâncurile sufletului omenesc drept Dionysos s-a petrecut şi în cadrul evoluţiei pământeşti, ca proces al unei Divinități cosmice unitare, ca un fapt. Ceea ce era căutat de obicei în Misterii, ceea ce nu putea fi găsit, fără ca omul să nu se înstrăineze de viața exterioară prin retragerea în Misterii, a fost încorporat la un moment dat Pământului de către Divinitatea ce străbate Cosmosul, astfel încât efortul omenesc nu mai era o premisă, căci Divinitatea s-a revărsat în existența pământească. Iar această revărsare a Divinităţii în existența pământească a avut drept urmare că oamenii s-au putut apropia în alt fel de fundamentul divin al lumii – chiar şi după ce ei pierduseră posibilitatea de a pătrunde în fundamentul divin al lumii. Iar Dumnezeu, care putea pătrunde acum în sufletul omenesc – nu în felul lui Mithra şi nici în felul lui Dionysos –, care era o confluență a lui Mithra şi a lui Dionysos şi care totodată este strâns înrudit cu natura omenească, este Dumnezeul cuprins cu numele de Christos. Ființa ce a pătruns în omenire odată cu Evenimentul din Palestina era Mithra şi Dionysos simultan, iar creştinismul era o confluență a celor două culte, cultul lui Mithra şi cultul lui Dionysos! Iar poporul ebraic a fost ales să dea corpul necesar, pentru ca acest Eveniment să poată avea loc. Acest popor cunoscuse atât slujba mithraică, cât şi cea dionisiacă, dar stătea la distanță de cele două culte. Căci cel ce făcea parte din poporul ebraic nu resimțea acelaşi lucru precum grecul, care spunea: Aşa cum mă aflu eu aici sunt un om slab, care, dacă vrea să pătrundă în profunzimile sufletului său, trebuie să dezvolte forţe mai profunde. Nu resimţea nici precum omul mithraic, care îşi spunea: Trebuie să las să acționeze asupra mea întreaga sferă a aerului, pentru ca să se unească cu mine cele mai profunde însuşiri divine ale lumii! Omul ebraic îşi spunea: Acel lucru ce constituie natura mai profundă omenească, care trăieşte ascuns în om, era odinioară prezent în omul primordial. Pe acest om primordial poporul vechi ebraic îl numea Adam. În acest Adam exista la origini, conform concepţiei vechi ebraice, ceva ce omul poate căuta ca să îl unească cu Divinitatea. Dar în cursul evoluţiei, omenirea avansând de-a lungul generaţiilor, s-a ajuns prin succesiunea pe linie sangvină ca oamenii să se îndepărteze tot mai mult de izvoarele existenţei. Faptul că în felul acesta omul s-a schimbat, că nu a rămas aşa cum era el la origini, că a fost alungat din sfera Divinităţii, poporul vechi ebraic îl numea împovărarea cu Păcatul originar. Un membru al vechiului popor ebraic se simţea deci pe sine într-o situaţie inferioară celei a omului originar Adam, iar motivul pentru aceasta îl căuta în Păcatual originar. Iată de ce omul se găseşte la un nivel inferior faţă de ceea ce trăieşte în profunzimile naturii omeneşti. Iar dacă el se poate uni cu forţele mai profunde ale naturii omeneşti, devine una cu forţele prin care este din nou înălțat. Aşa simţea deci un membru aparținînd vechiului popor ebraic, că înainte se afla undeva mai sus, dar că prin proprietăţile imanente sângelui s-a pierdut ceva şi că datorită acestui lucru el se afla acum la un nivel inferior.

Prin aceasta, omul credincios al perioadei antice ebraice se situa pe o poziţie istorică. Ceea ce adeptul Misteriilor mithraice vedea într-o omenire întreagă, credinciosul Antichităţii ebraice vedea în întregul său popor. El era conştient că a pierdut legătura cu originea de la care a plecat. Aşadar, în timp ce la persani exista un fel de inițiere; de educare a conştienţei, la poporul vechi ebraic găsim conştienţa unei evoluţii istorice: Adam a căzut la origine în păcat, a coborât din înălțimile la care se aflase odinioară. De aceea acest popor era cel mai pregătit să înțeleagă că ceea ce s-a întâmplat la începuturile evoluţiei omenirii şi care a provocat o alterare a omenirii poate fi din nou înălțat tot printr-un eveniment istoric; ceea ce se întâmplă cu adevărat se petrece în străfundurile spirituale ale existenţei pământeşti! Astfel, adeptul credinţei antice ebraice, dacă înțelegea corect sensul evoluţiei lumii, era pregătit să îşi spună: Dumnezeu – atât Dumnezeul-Mithra, cât şi Dumnezeul ce este scos la suprafaţă din străfundurile sufletului omenesc – poate coborî fără ca omul să parcurgă o evoluţie misterială.

Observăm astfel cum în cadrul poporului vechi ebraic a luat naştere – mai întâi la Ioan Botezătorul – conştienţa faptului că acelaşi lucru, perpetuat şi transmis de către Misterii drept Dionysos şi drept Mithra, se naşte simultan într-un om. Şi, de asemenea, cei ce înțelegeau în sens mai profund acest eveniment îşi spuneau: După cum coborârea omului în lume a venit prin Adam, după cum oamenii descind dintr-un strămoş comun, care le-a transmis ereditar toate acele forţe aflate mai profund în ei, ce ne conduc în păcat şi greşeală, tot astfel trebuie să vină prin Unul, care coboară din lumile spirituale şi care reuneşte atât pe Mithra cât şi pe Dionysos, salvarea spre care oamenii pot privi atunci când vor trebui să se înalțe din nou! În timp ce Misteriile dezvoltau deci natura umană – prin descătuşarea forţelor sufleteşti mai profunde sau prin înălțarea privirii spre depărtările cosmice –, oamenii poporului ebraic vedeau în Dumnezeul ce coborâse pe Pământ – acum pe plan isţoric, ca entitate istorică – acel lucru spre care sufletul trebuie să se îndrepte, pentru care sufletul trebuie să dezvolte iubirea cea mai profundă, în care el trebuie să creadă şi care îl poate conduce din nou pe om, dacă el priveşte spre acest mare model, spre locurile de unde a plecat.

Cel mai profund cunoscător al acestui christianism a devenit Pavel, el recunoscând [Nota 8] că, aşa cum omul atunci când arăta spre Adam se referea la originea sa trupească, prin impulsul christic el poate arăta spre Christos ca spre marele său model, prin a cărui urmare poate să atingă ceea ce se obţinea în Misterii prin îndelungi eforturi şi care trebuie născut dacă omul vrea să cunoască natura sa originară. Taina închisă în adâncul templelor Misteriilor, la care omul nu putea ajunge decât printr-o strictă asceză, a fost înfățişată lumii nu prin documente exterioare, ci şi pentru cine poate intui motivele spirituale originare şi poate recunoaşte ceea ce s-a petrecut nu numai ca un fapt exterior, ci ca un fapt mistic: că Divinitatea ce străbate şi îmbină lumea a apărut într-o înfățişare unică! Aşa trebuia să fie gândită ea. Ceea ce ajungeau să dobândească discipolii Misterilor mithraice prin contemplarea celui mai măreţ model trebuia atins acum prin Christos. Discipolii lui Mithra dobândeau curaj, străpânire de sine, energie – acest lucru trebuiau să-l dobândească de aci înainte cei care mai puteau fi iniţiaţi în sensul vechilor Misterii mithraice; prin contemplarea şi urmarea modelului lui Christos istoric urma să fie declanşat în sufletul omenesc ceea ce putea conduce la acest curaj.

După cum în Misteriile mithraice întregul Univers se năştea într-un anumit mod în sufletul discipolului şi imprima sufletului un entuziasm plin de curaj şi forţe interioare pentru a acţiona cu toată energia, tot astfel la Botezul în Iordan s-a revărsat de sus ceva pentru care natura omenească poate deveni suport. Şi dacă te pătrunzi cu gândul că natura omenească este capabilă să primească legitatea cea mai profundă a Universului, înseamnă că ai înțeles sensul Botezului în Iordan, şi anume că în natura omenească se poate naşte Mithra! Dar se întâmpla acum că discipolii Misteriilor, care au înțeles sensul originar al creştinismului, mărturiseau: A sosit vremea în care vechile Misterii trebuie să apună. Dumnezeu, care cobora odinioară în sfintele Misterii, pentru care sufletele individuale ale discipolilor misteriali au făurit porţile, s-a revărsat o dată pentru totdeauna în existenţa pământească prin personalitatea care stă la punctul de început al erei noastre! Acesta este şi sensul concepţiei lui Pavel, şi anume că această entitate nu mai poate fi găsită în sensul vechi, drept Mithra. Dumnezeu a dispărut în sensul vechi, şi a trăit în natura unui singur om. El a coborât pe Pământ printr-un fapt natural. Astfel, cei ce înțelegeau apariţia creştinismului trebuiau să recunoască în acelaşi timp sfârşitul serviciului divin mithraic, dispariţia Divinităţii exterioare ce acţiona în Misteriile lui Mithra şi refugierea ei în interiorul naturii omeneşti.

Şi cum se pune problema în privinţa Misteriilor greceşti, a Misteriilor dionisiace?

Când omul îşi îndrepta privirea spre Iisus din Nazaret, în care a trăit Mithra şi care apoi a trecut prin moarte, se avea în vedere totodată că acel Mithra – care atunci când sufletele se uneau cu el le insufla acestora curaj, energie, străpânire de sine – a murit odată cu Iisus din Nazaret însuşi! În ceea ce se vede drept moarte a lui Iisus, a lui Christos, trebuia, prin definiţie, să subînţelegi moartea lui Mithra. Dar atunci privirea se îndrepta spre cealaltă realitate: prin dispariţia Dumnezeului Mithra în Iisus din Nazaret, şi tocmai datorită acestui fapt, că el a dispărut, tot ceea ce omul găseşte înăuntrul cel mai profund al naturii, şi care mai înainte fusese atins prin intermediul Misteriilor dionisiace, a devenit în acelaşi Iisus din Nazaret biruitor asupra morţii. Acesta este sensul Învierii, acesta este sensul autentic creştin, dacă îl privim din punct de vedere spiritual-ştiinţific. Prin îndreptarea atenţiei asupra Botezului lui Ioan era clar că vechiul Mithra şi-a făcut intrarea în om o dată pentru totdeauna. Şi prin faptul că această natură omenească a repurtat victoria asupra morţii ea a creat o imagine prin care sufletul se poate uni în iubirea cea mai profundă pentru a ajunge la ceea ce trăieşte cu adevărat în profunzimile sufletului, la ceea ce grecii vedeau în Dionysos. În Christos înviat trebuia văzut faptul că omul, dacă trăieşte după modelul Evenimentului istoric unic, se înalţă deasupra umanităţii obişnuite. S-a pus astfel în centrul istoriei lumii un eveniment istoric, în locul a ceea ce fuseşe căutat de nenumărate ori în Misterii. Marea surpriză a lui Pavel a fost că natura omenească s-a schimbat, fapt ce se ascunde în ceea ce este numit Evenimentul Damascului. Ce a aflat Pavel înaintea Damascului, dacă este să ne luăm după cuvintele apostolului însuşi? El a aflat, nu prin nişte evenimente exterioare, nici prin documente exterioare, ci printr-un Eveniment pur spiritual, printr-o vieţuire clarvăzătoare, că acel moment, ce anterior avea loc doar în cadrul uceniciei misteriale şi apărea în om drept natura lui divină, a fost deja aici, s-a încorporat într-un om istoric! Faptul că Christos trăise deja într-un om real, el nu-l putea regăsi nicăieri şi nicicând printr-o realitate exterioară. Ceea ce el putuse afla în Palestina nu l-a impresionat; nu l-a putut convinge că în Iisus din Nazaret trăise Christos, contopirea lui Mitra şi Dionysos. Când însă înaintea Damascului i s-a deschis ochiul spiritual, lui i-a devenit clar că un Dumnezeu ce putea fi desemnat cu numele de Christos nu acţionează în lume doar ca un Dumnezeu suprasensibil, ci că El a trăit odată într-un om şi a devenit biruitor asupra morţii. De aceea predică el că ceea ce înainte nu fusese decât substanţă curentă pentru iniţiaţi a devenit istorie, istorie curentă pe Pământ. Acesta este substratul cuvintelor lui Pavel [Nota 9]: „Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră.”

Aceasta a fost calea prin care Pavel – în mod indirect, prin Christos – a ajuns la Iisus, deoarece el şi-a dat seama că în Palestina s-a întâmplat ceva ce mai înainte nu putea fi vieţuit decât în Misterii. Şi în principiu lucrurile au rămas aceleaşi şi în ziua de azi; nu s-a schimbat nimic. Prin faptul că Christos este centrul întregii evoluţii omeneşti şi prototipul suprem al celor mai intime forţe ale sufletului, legătura ce se stabileşte cu Christos trebuie să fie şi ea cea mai intimă. Şi aşa cum se pretinde ca omul, dacă vrea să devină ucenic al lui Christos, să pună puţin preţ pe viaţa sa proprie, la fel de neînsemnat trebuie să ni se pară astăzi gestul de a părăsi orice document sau hrisov istoric pentru a ajunge la Christos. Ar trebui chiar să fim recunoscători că nu există niciun document prin care să poată fi stabilit faptul că a existat un Christos Iisus istoric; căci niciodată nu va putea fi stabilit pe bază de documente că Christos este mai important în ceea ce s-a revărsat în omenire.

Aici ne devine foarte clar cât de înrudit este Christos cu vechile Misterii. Dacă aruncăm o privire asupra vechilor Misterii, vom avea posibilitatea să cercetăm acţiunile pe care trebuiau să le întreprindă discipolii Misteriilor pentru a ajunge, într-un fel sau altul, la Dumnezeu. Viețuirile, experienţele lor, ar putea fi numite procese sufleteşti intime. Sufletul trebuia să vieţuiască anumite lucruri. De pildă, el trebuia, dacă făcuse deja primul pas, dacă se adâncise în sine, să vieţuiască în aşa fel sentimentele şi senzaţiile interioare încât ele să devină mai vii şi mai intense decât în omul obişnuit. Prin aceasta omul îşi dădea seama că se coboară într-o natură inferioară, care îl împiedică să ajungă la izvoarele existenţei. Pe scurt, abia atunci omul conştientizează faptul că natura inferioară este un factor ispititor pentru omul care caută să se înalțe, şi că ceea ce l-a tras în jos şi l-a îndepărtat de fundamentele originare ale existenţei a devenit totodată natura sa inferioară. Aceasta era ispitirea de care lua cunoştinţă orice discipol misterial. În clipa în care Dumnezeu se trezea în discipol, acesta conştientiza în ce constă natura inferioară a poftelor şi dorinţelor din om, care, precum o fiinţă străină, i se adresează spunând: Nu urma înalturile aeriene şi fluide ale văzduhurilor lumii spirituale, ci urmează lucrurile materiale solide, zdravene, care-ţi sunt apropiate! Orice discipol trebuia să experimenteze senzaţia că, faţă de o concepţie obişnuită, orice lucru spiritual este ireal şi că pentru strădania spirituală orice aparţine senzorialului este de natură ispititoare. Pe o altă treaptă de evoluţie, din Misterii ni se arată cum discipolul învingea aceste forţe amăgitoare şi cum prin dezvoltarea forţelor întărite – curaj, temeritate şi aşa mai deaprte – urca o treaptă mai sus. Toate acestea erau înveşmântate pentru discipolul Misteriilor în anumite norme, instrucţiuni, iar prin cele lăsate de anumiţi scriitori din afară ne putem transpune în acele situaţii, precum şi în metodele de iniţiere ale ştiinţei spiritului, aşa cum le poate da aceasta şi cum sunt descrise în cartea mea Ştiința ocultă. Existau astfel diferite metode, unele pentru Misteriile greceşti şi altele pentru Misteriile lui Mithra. În final, discipolul vieţuia unirea cu ceea ce era omul divin. Dar metodele pentru aceasta erau diferite, şi se poate observa că în cele mai diverse regiuni coexistau cele mai diverse prescripţii de iniţiere.

În cartea mea Creştinismul ca fapt mistic am vrut să arăt că în Evanghelii nu ni se arată altceva decât vechile metode de iniţiere într-o formă nouă, prescripţiile pe care trebuiau să le urmeze discipolii pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce s-a derulat pe plan exterior a avut un curs asemănător celui din Misterii. Aşa, de exemplu, după ce entitatea lui Mithra coborâse pe Pământ, entitatea divină aflată în Iisus din Nazaret a trebuit să vieţuiască episodul Ispitirii. Aşa cum în Misterii Ispititorul se apropiase, într-o mai mică măsură, de discipol, el se arată acum Dumnezeului însuşi, care a devenit om. În scrierile evanghelice este redat ceea ce fusese adevărat în Misterii.

Astfel, Evangheliile sunt o înnoire a vechilor procedee, a vechilor metode de iniţiere, iar autorii Evangheliilor şi-au spus: Întrucât acele lucruri, care de regulă se petreceau doar în adâncurile Misteriilor, s-au desfăşurat odată pe planul mare al istoriei lumii, este permis să le descriem în aceiaşi termeni în care sunt concepute normele de iniţiere. De aceea Evangheliile n-au fost nicidecum concepute ca nişte biografii exterioare ale Purtătorului de Christos. Tocmai în aceasta constă marea neînțelegere a cercetării evanghelice moderne, că se vrea să se găsească în ele o astfel de biografie exterioară a lui Iisus din Nazaret! Pe vremea când au luat naştere aceste Evanghelii nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să facă o descriere exterioară a vieții lui Iisus din Nazaret; în Evanghelii s-a dorit să se prezinte ceva ce poate conduce sufletul omenesc să iubească cu adevărat marele suflet, ca pe originea existenţei cosmice. Evangheliile au fost scrise pentru a fi căi şi îndreptar prin care sufletul să Îl poată găsi pe Christos. Iar ceea ce este curios este că până aproape de sfârşitul secolului al XVIII-lea exista o conştienţă clară a faptului că Evangheliile aparţin acestei căi. În anumite scrieri singulare, deosebit de interesante, găsim spus că Evangheliile, dacă omul le lasă să acționeze asupra lui, pot transforma sufletul, astfel încât omul să Îl poată găsi pe Christos. Oamenii au vieţuit realmente aşa ceva atunci când au lăsat să acţioneze asupra lor Evangheliile, fără a-şi pune în vreun fel întrebarea dacă acestea sunt sau nu biografii ale lui Iisus din Nazaret. Meister Eckhart [Nota 10] indică aceasta când spune: „Unii oameni vor să-L vadă cu ochii pe Dumnezeu, ca şi când ar privi o vacă, şi vor să-L iubească pe Dumnezeu ca şi când ar iubi o vacă. Ei Îl iubesc deci pe Dumnezeu pentru o bunăstare exterioară şi pentru o consolare interioară; dar aceşti oameni nu-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. [...] Naivii îşi închipuie că ar trebui să-L vadă pe Dumnezeu ca şi când El ar sta acolo şi eu aici. Nu există aşa ceva. În actul de cunoaştere Dumnezeu şi eu sunt una. Şi în alt loc tot el spune: „Un maestru a spus: Dumnezeu a devenit om. Prin aceasta a fost înălţat şi onorat întregul neam omenesc. Să ne bucurăm că Christos, fratele nostru, s-a înălţat prin propria forţă peste toate corurile îngereşti şi stă de-a dreapta Tatălui. Acest maestru a grăit bine; dar eu nu apreciez neapărat asta. La ce mi-ar ajuta mie să am un frate bogat şi eu alături să fiu un om sărac? La ce m-ar ajuta să am un frate care ar fi un om înțelept şi eu să fiu un nătărău? [...] Tatăl ceresc îl naşte pe Fiul său unul născut în Sine şi în mine. De ce în Sine şi în mine? Pentru că eu sunt una cu El; iar El nu poate să se excludă din asta. În aceeaşi operă, Spiritul Sfânt îşi primeşte fiinţa sa şi devine de la mine ca şi de la Dumnezeu. De ce? Eu sunt în Dumnezeu, şi Spiritul Sfânt nu îşi ia fiinţa sa de la mine, dar nu şi-o ia nici de la Dumnezeu. Eu nu sunt în niciun caz exclus.

Important este următorul lucru: omul poate vieţui în perioada care urmează, printr-o dezvoltare mistică, fără ajutorul Misteriilor exterioare, printr-o pură dezvoltare sufletească, ceea ce se vieţuia în timpurile vechi în Misterii. Acest lucru este posibil însă doar prin faptul că Evenimentul christic a avut loc, că Christos a apărut aici într-un corp fizic. Chiar dacă nu ar exista nicio Evanghelie, chiar dacă nu ar exista niciun text sau vreo tradiţie orală: pentru cel ce-L vieţuieşte în sine pe Christos, odată cu pătrunderea lui Christos interior este dată – precum în cazul lui Pavel – şi certitudinea că la începutul erei noastre Christos s-a încarnat într-un corp fizic. Astfel, Iisus poate fi găsit numai şi numai prin intermediul lui Christos! Şi niciodată nu se va putea decela din Evanghelii o biografie-istorică a lui Iisus din Nazaret, ci omul va trebui să se ridice, printr-o dezvoltare corectă a forţelor sale sufleteşti, la Christos – şi prin Christos la Iisus. Abia atunci vom înţelege ce au vrut Evangheliile şi ce a fost greşit în întreaga cercetare despre Iisus din secolul al XIX-lea. S-a trecut în planul secund imaginea lui Christos, de dragul de a prezenta pur exterior, din documente istorice, un Iisus palpabil! S-au ignorat Evangheliile, şi de aceea metodele de cercetare privitoare la Iisus au trebuit să se anuleze prin ele însele. Astfel, metoda de cercetare a Evangheliilor s-a fărâmitat, iar metodele ce voiau să deceleze imaginea istorică a lui Iisus, tocmai ele au condus la distrugerea acesteia.

Prin aceasta a devenit liberă calea pentru ceea ce vrea ştiința spiritului. Ea vrea să arate că de la intrarea lui Christos în fiecare om omul îşi poate dezvolta fortele mai profunde din el. Omul dobândeşte prin aceasta, nu în adâncul unor Misterii instituite în mod exterior, ci în cămăruta lui liniştită, contemplând ceea ce s-a întâmplat în Palestina şi dăruindu-se acestui Eveniment, ceea ce discipolii misteriali dobândeau în Misterii, ceea ce adeptii lui Mithra dobândeau prin slujba lor. Când omul Îl vietuieşte pe Christos în el, el viețuieşte acel ceva prin care curajul şi energia sa sporesc, prin care conştienta demnitătii sale de om creşte prin faptul că ştie cum trebuie să se pozitioneze în sensul just în omenire. Şi el vietuieşte în acelaşi timp ceea ce puteau viețui adeptii Misteriilor greceşti: iubirea universală. Căci ceea ce trăieşte în creştinism drept iubire universală cuprinde toate ființele exterioare. Şi el viețuieşte în acelaşi timp lipsa sentimentului de frică şi ştie prin aceasta că niciodată nu are de ce se teme, nu are de ce se îndoi în fata lumii şi recunoaşte – în toată libertatea şi în acelaşi timp cu toată smerenia – devoțiunea fată de tainele Universului.

Iată ce poate recunoaşte omul atunci când se pătrunde cu ceea ce a luat locul vechilor Misterii: creştinismul ca un fapt mistic. Şi, pentru orice cunoscător al lui Christos, numai printr-o extindere gnoseologică a acestei idei fundamentale Iisus istoric devine un fapt real. În filosofia occidentală s-a spus: Omul n-ar putea vedea niciodată culori dacă n-ar avea ochi, n-ar putea auzi niciodată sunete dacă nu ar avea urechi; întunecată şi mută ar fi atunci lumea pentru el. Dar pe cât de adevărat este că fără ochi n-ar putea fi percepute culori şi fără urechi n-ar putea fi percepute sunete, tot atât de adevărat este şi cealaltă afirmatie: fără lumină n-ar fi luat naştere ochiul. După cum fără ochi omul n-ar putea avea nicio perceptie luminoasă, tot atât de adevărat este ceea ce spune Goethe:

Ochiul de n-ar fi fost solar,
Spre Soare n-ar putea privi [Nota 11],

sau când afirmă în altă parte: Ochiul este o creatie a luminii! [Nota 12] – Christos mistic din noi –, cel despre care vorbeşte clarvăzătorul, şi cum L-a văzut şi Pavel prin forță clarvăzătoare – nu a fost deci întotdeauna în om. În epocile de dinainte de Christos, El nu putea fi perceput prin niciun fel de evoluție misterială, aşa cum poate fi perceput după Misteriul de pe Golgota. Pentru ca să poată exista un Christos interior, pentru ca să poată fi născut omul superior a fost necesar să existe un Christos istoric, a fost necesară încorporarea lui Christos în Iisus. Chiar dacă absolut niciun document n-ar sta chezăşie pentru o biografie a lui Iisus din Nazaret, ar trebui să ne spunem: Aşa cum ochiul nu poate lua naştere decât prin acțiunea luminii, tot astfel, ca să existe un Christos mistic este nevoie să fi fost aici pe Pământ Christos cel real, Christos cel istoric. Făptura lui Iisus nu poate fi recunoscută prin documente exterioare. Acest lucru a fost recunoscut multă vreme în cadrul evoluției occidentale şi va fi din nou recunoscut. Ştiința spiritului va configura cele pe care ea le poate extrage din sferele ei, în aşa fel încât acestea să poată conduce spre o adevărată cunoaştere a lui Christos – şi prin aceasta şi a lui Iisus. Şi după ce s-a ajuns ca Iisus să fie înstrăinat de lume, ca metodele de cercetare a lui Iisus să se autodizolve, adâncirea în ființa lui Christos va conduce din nou la o recunoaştere a măreției lui Iisus din Nazaret.

Calea ce trece mai întâi printr-o recunoaştere a lui Christos prin viețuiri sufleteşti interioare conduce realmente, prin ceea ce se dezvoltă din sufletul omenesc, la înțelegerea realității mistice a creştinismului şi la o concepție privind devenirea omenirii în care locul cel mai important îl ocupă Evenimentul christic. Astfel, drumul ne conduce la Iisus prin Christos. Iar ideea de Christos va purta în ea însăşi germeni fecunzi, care vor îndrepta omenirea nu doar spre a concepe lumea în mod general, panteist, ci în aşa fel încât omul să îşi conceapă astfel propria istorie: Aşa cum simt că Pământul este legat de întreaga existenţă cosmică, tot astfel eu simt că istoria mea este legată de un eveniment suprasensibil, supraistoric. Iar acest eveniment este acela că Fiinţa lui Christos stă ca un fapt mistic, ca un fapt suprasensibil în centrul devenirii omenirii şi El va fi recunoscut de oamenii viitorului independent de vreo cercetarea istorică sau de vreun document exterior. Christos va rămâne piatra unghiulară tare a evoluţiei omenirii, chiar dacă se recunoaşte că toate documentele dau greş atunci când trebuie să redactezi o biografie a lui Iisus; iar omul va scoate din sine forţele de a naşte din nou, de a rescrie istoria Sa şi, prin aceasta, istoria evoluţiei cosmice.