Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


PRIMA CONFERINŢĂ

Hanovra, 27 decembrie 1911 [ Nota ]

În acest ciclu de conferinţe, sarcina mea va fi aceea de a crea o punte de legătură între nişte lucruri relativ cotidiene, între nişte experienţe pe care omul le poate avea în viaţa obişnuită, şi problemele cele mai înalte ale omenirii. Şi cu aceasta urmează să ni se deschidă iarăşi una dintre căile ce duc de la viaţa cotidiană la ceea ce antroposofia sau ştiinţa spirituală poate fi pentru suflet şi pentru spirit. Noi ştim că antroposofia, prin faptul că ne adâncim din ce în ce mai mult în ceea ce ne poate da ea, se revarsă în simţirea noastră, se revarsă în voinţa noastră, se revarsă în acele forţe de care avem nevoie pentru a fi capabili să întâmpinăm cele mai diverse evenimente ale vieţii. Şi mai ştim că, aşa cum putem trăi acum antroposofia, prin in-fluenţele care vin la noi din lumile spirituale tocmai în epoca prezentă, această antroposofie reprezintă pentru omenirea actuală, aş zice, o necesitate. Noi ştim că într-un timp relativ scurt neamul omenesc ar pierde orice siguranţă, orice linişte interioară, orice pace necesară vieţii, dacă vestirea pe care o desemnăm drept antroposofie nu ar veni la această omenire tocmai în epoca noastră. Şi, în sfârşit, mai ştim că, de fapt, prin acest curent spiritual antroposofic, două direcţii de gândire şi simţire ale oamenilor se ciocnesc cu putere.

Una dintre ele este direcţia de gândire şi simţire materialistă, care a fost pregătită de-a lungul multor secole şi care în prezent a luat deja în stăpânire omenirea de pretutindeni, în cercurile cele mai largi, sau o va lua în stăpânire, cu siguranţă, în perioada următoare. Este direcţia de gândire şi simţire pe care o numim materialistă, materialistă în cea mai largă măsură. Şi ea năvăleşte, aş zice, împotriva celeilalte direcţii de gândire, care este antroposofia însăşi, împotriva direcţiei spirituale. Şi tot mai clar sesizabilă va fi, în viitorul apropiat, această luptă dintre cele două direcţii, dintre cele două direcţii de gândire şi simţire. Lupta va fi de-aşa natură, încât nici măcar nu vom putea distinge întotdeauna cu claritate dacă avem de-a face cu o direcţie de gândire şi simţire ca adevăr nemascată, cu o simţire nemascată a materialismului, să zicem, sau dacă nu cumva avem de-a face, sub tot felul de măşti, cu o direcţie de gândire şi de simţire sau alta. Fiindcă vor exista destule curente materialiste care, dacă putem spune astfel, vor lua o mască spirituală, şi uneori va fi greu să deosebim unde se află ascuns, de fapt, materialismul şi unde poate fi găsit cu adevărat curentul de gândire spiritual. Cât e de greu să te orientezi în această privinţă, am căutat să arăt în ultima vreme prin două conferinţe pe care le-am ţinut una după alta; într-una din ele am încercat să trezesc un sentiment al faptului că, pe baza anumitor gânduri şi idei care domnesc în epoca prezentă, cineva poate deveni un adversar cinstit şi sincer al antroposofiei. “Cum poate fi combătută ştiinţa spirituală”, acest lucru am încercat să-l arăt într-o conferinţă, după care am prezentat o alta, “Cum poate fi apărată ştiinţa spirituală” sau “Cum poate fi fundamentată ştiinţa spirituală” [ Nota 1 ].

Să nu credeţi că mi-am imaginat că pot prezenta în aceste conferinţe tot ce trebuie spus într-o direcţie sau alta, eu am vrut doar să trezesc un sentiment al faptului că, într-adevăr, pot fi spuse multe, extraordinar de multe lucruri, cu o mare aparenţă de îndreptăţire, împotriva concepţiei despre lume spiritual-ştiinţifice şi că aceia care nu pot deloc altfel decât să facă să izbucnească, dacă mă pot exprima astfel, din sufletele lor, adversitatea, nu se numără deloc, în epoca actuală, printre oamenii cei mai lipsiţi de simţul adevărului, ci sunt adeseori cei mai cinstiţi căutători ai adevărului. Nu îmi propun deloc să vă înşir aici, din nou, toate argumentele care pot fi aduse împotriva ştiinţei spirituale; vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că, pe baza obişnuinţelor de gândire, a concepţiilor din epoca noastră, există asemenea argumente, care pot fi clădite pe nişte fundamente juste, şi că ştiinţa spirituală poate fi combătută foarte temeinic. Numai că se iveşte o întrebare, atunci când ştiinţa spirituală e combătută astfel, când sunt înşirate toate argumentele ce pot fi aduse împotriva ştiinţei spirituale: prin ce se realizează combaterea cea mai temeinică, cea mai îndreptăţită? Vedeţi dvs., dacă un om se declară astăzi, pe baza premiselor fundamentale ale întregii sale fiinţe sufleteşti, adept al ştiinţei spirituale, şi pe urmă ajunge să cunoască tot ceea ce pot prezenta ştiinţele, în mod cuprinzător, pe baza ideii lor fundamentale materialiste, atunci el poate, dacă a cunoscut câtuşi de puţin lumea ştiinţifică a epocii prezente, să combată în mod temeinic ştiinţa spirituală. Dar trebuie să fi creat mai întâi în el însuşi, în propriul lui suflet, o anumită stare, pentru a putea întreprinde o asemenea infirmare temeinică. Trebuie să creeze o anumită stare în sufletul său. Această stare constă în faptul că un asemenea om, pentru a se apuca să combată ştiinţa spirituală, trebuie să se situeze pe poziţia simplei vieţi intelectuale, pe simplul punct de vedere intelectualist. Ce se înţelege prin aceasta, ne-o va arăta imediat o privire ce vine din direcţia opusă. Să reţinem pentru început foarte bine ceea ce am pus în faţa dvs. drept experienţă personală. Când cunoşti rezultatele ştiinţifice ale epocii prezente şi, ca să zicem aşa, te bizui numai pe intelectul tău, poţi infirma temeinic ştiinţa spirituală. Să păstrăm, de aceea, un moment de tăcere, având în noi acest gând, şi să încercăm acum să ne apropiem de sarcina noastră dintr-o altă direcţie.

Omul poate privi lumea, de fapt, din două direcţii. Una dintre imaginile lumii rezultă dacă omul, să zicem, priveşte un răsărit de soare minunat, când Soarele se iveşte din auriul zorilor născându-se, parcă, din el însuşi, trecând apoi strălucitor peste suprafaţa Pământului, şi când omul se cufundă în gândul că raza de soare, căldura solară, fac să iasă din solul pământesc viaţa, în ciclul ce se repetă anual. Sau omul se poate dărui şi momentului când Soarele a apus şi roşul amurgului s-a stins, când s-a aşternut, încetul cu încetul, întunericul nopţii şi nenumărate stele prind să licărească pe firmament; omul se poate cufunda în minunăţiile cerului înstelat al nopţii. Dacă priveşte astfel ceea ce este natura de jur împrejurul lui, omul va ajunge la o reprezentare care trebuie să-l umple de fericirea cea mai profundă. Fiindcă această reprezentare poate fi asemănătoare cu o idee fundamentală a lui Goethe. Goethe a spus odată într-un mod atât de minunat [ Nota 2 ]: Ah, dacă ne înălţăm privirile spre minunăţiile lumii stelare şi dacă privim universul cu toate splendorile lui, avem, totuşi, până la urmă, sentimentul că toate acestea, că toate lucrurile care ne apar de jur împrejur atât de splendide, îşi dobândesc sensul lor numai când se oglindesc într-un om care admiră, într-un suflet uman. – Da, omul ajunge la gândul că, aşa cum aerul de jur împrejurul lui îi plăsmuieşte fiinţa, pătrunde în el, îl poate respira şi prin procesul pe care îl traversează în interiorul lui îşi construieşte propria sa entitate, că exact aşa cum el e un produs al acestui aer şi al legilor sale şi al compoziţiei sale, el este, într-un anumit sens, şi un produs al restului lumii celei vaste, care îl înconjoară cu tot ceea ce se revarsă în simţurile sale, nu numai în simţul văzului, ci şi în simţul care percepe lumea sunetelor şi celelalte lumi care năvălesc în el prin simţurile sale. Ajunge la gândul că omul stă în faţa acestei lumi senzoriale exterioare drept rezultatul apărut la confluenţa a tot ceea ce, din această lume senzorială, a contribuit la formarea lui, că el stă în aşa fel încât îşi poate spune: Dacă privesc mai atent toate lucrurile care există acolo, afară, şi dacă reflectez temeinic asupra lor, dacă le percep cu toate simţurile mele, atunci văd că sensul a tot ceea ce văd aici, în ansamblu, este împlinit cel mai bine prin faptul că, la urmă, din toate acestea se cristalizează alcătuirea minunată a fiinţei umane însăşi.

Şi e adevărat că atunci pe om îl poate cuprinde acel sentiment pe care poetul grec l-a exprimat cu atâta forţă elementară prin cuvintele: “Multe lucruri grandioase trăiesc pe lume, dar nimic nu e mai grandios decât omul!” [ Nota 3 ] Cât de unilaterale ne par toate revelaţiile lumii de afară! Dar în om, aceste revelaţii par să se fi unit pentru a forma ceva complet, dezvoltat în toate direcţiile, când privim lumea senzorială de afară şi apoi pe omul însuşi, în mijlocul acesteia, drept fiinţă înzestrată cu simţuri, în care se revarsă tot restul. Căci, cu cât privim mai exact lumea, cu atât mai mult ne apare omul drept punctul de confluenţă al tuturor aspectelor unilaterale ale restului universului. Dacă dezvoltăm în noi acest sentiment faţă de lumea cea mare şi confluenţa ei în om, în sufletul nostru se iveşte un gând pătruns de un sentiment care ne poate da o adâncă fericire, gândul despre omul voit de Dumnezeu, despre omul care se înfăţişează ca şi cum nişte fapte divine şi nişte intenţii divine ar fi clădit un întreg univers, din care ar face să se reverse pretutindeni influenţe, în aşa fel încât, în cele din urmă, aceste influenţe au putut să conflueze în opera cea mai demnă pe care zeii au aşezat-o din toate direcţiile în centrul universului: omul. Operă voită de zei! A spus-o şi unul care a observat tocmai din acest punct de vedere lumea senzorială exterioară în raport cu omul: Ce sunt toate instrumentele muzicianului [ Nota 4 ], în comparaţie cu alcătuirea minunată a organului auditiv uman, acest instrument muzical, sau cu alcătuirea minunată a laringelui uman, celălalt instrument muzical! Putem admira multe lucruri în lume; dar a nu-l admira pe om, aşa cum se situează el în mijlocul lumii, este posibil numai dacă nu cunoşti alcătuirea lui minunată. Când ne dăruim unor asemenea observaţii, în sufletul nostru se iveşte gândul: Câte n-au făcut entităţile divin-spirituale, ca să-l creeze pe om!

Aceasta este una din căile pe care omul poate ajunge la o părere despre lume. Cealaltă cale ni se deschide când dezvoltăm în noi un sentiment pentru maiestatea şi forţa şi măreţia copleşitoare a ceea ce numim idealuri morale, când privim în propriul nostru suflet şi lăsăm să se audă puţin ceea ce reprezintă în lume idealurile morale. E necesară o natură umană sănătoasă, o natură umană sănătoasă din toate punctele de vedere, ca să poţi simţi în întreaga sa dimensiune maiestatea idealurilor morale ale omului. Putem dezvolta în noi şi în raport cu idealurile morale ceva care poate să acţioneze la fel de copleşitor în sufletul uman cum acţionează strălucirea şi splendoarea revelaţiilor universului prin omul din exterior. Acest lucru se întâmplă când cineva poate să aprindă în el întreaga iubire şi întreg entuziasmul care pot porni de la idealurile şi ţelurile morale ale omului. Aceasta ne poate pătrunde cu o căldură nespus de mare. Dar atunci acestui sentiment legat de idealurile morale i se alătură în mod absolut necesar un altul, drept gând ce rezultă din observarea mai sus amintită a lumii, care porneşte de la revelările universului prin om. Tocmai aceia care simt intens puterea idealurilor morale, tocmai ei simt şi acest gând cu cea mai mare intensitate. Ei simt gândul: Ce departe eşti, o, omule, aşa cum te prezinţi în prezent, ce departe eşti de înaltele idealuri morale care se pot arăta în inima ta! Cât de mic şi neînsemnat eşti, cu tot ce ştii, faci şi poţi face, în comparaţie cu măreţia idealurilor morale pe care ţi le poţi pune în faţă! Şi a nu simţi aşa, a nu te simţi astfel foarte mic în comparaţie cu idealurile morale, o asemenea atitudine poate să izvorască numai dintr-o micime sufletească. Fiindcă abia atunci când ajunge până la o anumită măreţie sufletească simte omul cât e de necorespunzător în comparaţie cu idealurile morale. Şi atunci în suflet răsare un gând, care ne cuprinde adeseori, ca oameni: gândul că noi încercăm plini de energie şi curaj să facem tot ce ne stă în puteri pentru a deveni din ce în ce mai maturi, pentru a transforma iar şi iar, puţin mai mult, în noi înşine, idealurile morale în forţe, puţin mai mult decât o puteam face mai înainte. Sau, se poate întâmpla şi ca, în anumite naturi, gândul că omul e atât de puţin pe măsura idealurilor morale să prindă rădăcini atât de mult, astfel încât ei să se simtă cu totul nimiciţi în ei înşişi, înstrăinaţi de Dumnezeu, tocmai pentru că, pe de-o parte, simt cu putere ceea ce a fost voit de Dumnezeu, când a creat omul exterior, situat în lumea senzorială. Aici stai tu, aşa îşi spun, poate, asemenea oameni, cu tot ceea ce eşti din punct de vedere exterior. Când te priveşti, ca fiinţă exterioară, trebuie să spui: tu eşti ceva în care se întâlnesc toate forţele întregii lumi voite de Dumnezeu, tu eşti o fiinţă voită de Dumnezeu, tu porţi un chip asemănător cu chipul lui Dumnezeu! Apoi, priveşti în interiorul tău. Şi aici ţi se arată idealurile pe care Dumnezeu ţi le-a înscris în inimă, şi care, fără îndoială, trebuie să fie pentru tine nişte forţe voite de Dumnezeu. Şi găseşti, ca experienţă ce izvorăşte din sufletul tău, incapacitatea ta de a fi pe măsura lui Dumnezeu.

Aceste două căi de a privi lumea există în om. Omul poate să se privească pe sine din exterior, să fie profund fericit din cauza naturii sale voite de Dumnezeu, şi omul poate să se privească din interior şi să fie profund învrăjbit cu sine însuşi din cauza sufletului său înstrăinat de Dumnezeu. Dar o simţire sănătoasă nu poate să-şi spună decât aşa: Din acelaşi temei originar divin din care vin forţele care   l-au aşezat pe om într-un punct central, ca pe o chintesenţă extraordinară a întregului univers, din acelaşi temei originar divin trebuie să izvorască şi idealurile morale care sunt înscrise în inima noastră. De ce una e aşa îndepărtată de cealaltă? Aceasta este, de fapt, marea întrebare-enigmă a întregii existenţe umane. Şi, cu adevărat, în lume   n-ar fi existat niciodată teosofie, n-ar fi existat nici filosofie, dacă în sufletul uman n-ar fi apărut, în mod conştient sau inconştient, în mod afectiv sau sub formă mai mult sau mai puţin clară din punct de vedere intelectual, această scindare, care a fost caracterizată mai înainte. Fiindcă din trăirea acestei scindări a izvorât întreaga cugetare şi cercetare umană mai profundă. Ce se aşază între omul voit de Dumnezeu şi omul înstrăinat de Dumnezeu? Aceasta este, de fapt, întrebarea fundamentală a oricărei filosofii. Chiar dacă această întrebare a fost mereu altfel formulată şi caracterizată, în cele mai diverse moduri, ea stă, totuşi, la baza întregii gândiri şi cugetări umane. Cum poate ajunge omul să aibă o reprezentare a faptului că poate fi clădită o punte de legătură între priveliştea, cu siguranţă dătătoare de fericire, a fiinţei noastre exterioare, şi aceea care, neîndoielnic, ne duce la scindarea cea mai adâncă, a sufletului nostru?

Ei bine, vedeţi dvs., noi trebuie să caracterizăm puţin calea pe care poate să meargă sufletul uman pentru a se înălţa într-un mod just şi demn până la întrebările supreme ale existenţei, şi trebuie să aflăm apoi în ce pot consta originile erorilor. Fiindcă în lumea de afară, în măsura în care această lume e dominată astăzi de ştiinţă, se spune întotdeauna, fără îndoială, când se vorbeşte de ştiinţă, de cunoaştere: Da, dacă am emis nişte judecăţi juste, dacă am gândit just, trebuie să rezulte cunoaşterea, adevărul. Am folosit odată, nu prea demult, ca să arăt ce eroare fundamentală zace în această premisă, că adevărul, cunoaşterea, trebuie să rezulte neapărat dacă emitem judecăţi juste, am folosit o comparaţie foarte simplă, pe care aş vrea s-o relatez şi aici; din ea veţi vedea că ceea ce e just nu trebuie să ducă neapărat la adevăr. A fost odată, într-un sat, un băieţel, pe care părinţii lui îl trimiteau să aducă franzele. El primea întotdeauna de la părinţi – să zicem că în satul acela se socotea în creiţari – câte zece creiţari şi el aducea pentru banii aceia şase franzele. Când cumpărai o franzelă, ea costa doi creiţari. Aşadar, el aducea întotdeauna acasă şase franzele pentru zece creiţari. Băieţelul nu era prea tare la aritmetică şi nu s-a întrebat niciodată cum se face că el primeşte întotdeauna zece creiţari, că o franzelă costă doi creiţari şi că pentru cei zece creiţari ai lui el aduce acasă şase franzele. Dar iată că el a primit un fel de frate vitreg. Dintr-o altă localitate, a fost adus în casă un băiat cam de aceeaşi vârstă cu el, dar care era foarte bun la aritmetică. El a văzut că noul său camarad s-a dus la brutar, că primise zece creiţari, el şi-a zis: Prin urmare, în mod necesar, trebuie să aducă acasă cinci franzele. El era un elev foarte bun la aritmetică şi gândea corect: o franzelă costă doi creiţari, el primeşte zece creiţari, deci, va aduce în mod absolut sigur acasă cinci franzele. Dar iată că băiatul aduse şase franzele. Atunci, bunul matematician zise: Dar asta e cu totul greşit, de vreme ce o franzelă costă doi creiţari şi ţie ţi s-au dat zece creiţari, şi de vreme ce doi se cuprinde în zece de cinci ori, tu nu poţi aduce acasă şase franzele. Poate că brutarul s-a înşelat, ori ai şterpelit tu încă o franzelă – adică ai furat. Dar iată, a doua zi băiatul aduse din nou şase franzele pentru zece creiţari. Fiindcă în satul acela era obiceiul ca cine cumpără cinci franzele să primească una în plus, aşa că, într-adevăr, dacă cineva cumpăra cinci franzele pentru zece creiţari, primea şase franzele. Era un obicei foarte plăcut pentru cei ce aveau nevoie în gospodăria lor tocmai de şase franzele.

Ei da, matematicianul cel bun a gândit absolut corect, el n-a făcut absolut nici o greşeală în gândirea lui, dar această gândire corectă nu coincidea cu realitatea. Trebuie să recunoaştem că gândirea cea corectă nu a ajuns nicidecum la realitate, fiindcă realitatea nu se orientează după gândirea cea corectă. Vedeţi dvs.: aşa cum s-a întâmplat în cazul acesta, se poate dovedi că, într-adevăr, în cazul gândurilor celor mai riguroase, mai rafinate, pe care le putem toarce vreodată în mod logic, putem obţine ceea ce este just, dar că, măsurate conform cu realitatea, ele pot fi cu totul şi cu totul eronate. Acest lucru se poate întâmpla mereu. De aceea, o dovadă obţinută pe calea gândirii nu poate fi niciodată decisivă pentru realitate, niciodată. Ne putem înşela, de altfel, şi în ceea ce priveşte înlănţuirea specifică dintre cauză şi efect, aşa cum ne putem înşela şi în raport cu lumea exterioară. Vreau să vă dau şi un asemenea exemplu. Să presupunem că un om merge în lungul unui râu, pe malul lui. Ajunge până într-un loc, noi vedem din depărtare cum se prăbuşeşte peste marginea râului, cade în apă; grăbim într-acolo, vrând să-l salvăm, dar este scos din apă mort. Oamenii văd cadavrul. Se poate constata, dacă vreţi, că respectivul s-a înecat, şi se poate proceda aici cu o deosebită agerime. Poate că pe locul unde a căzut în apă era o piatră; aşadar, spun oamenii, el s-a împiedicat de piatră, a căzut în apă şi s-a înecat. Fiindcă înlănţuirea de gânduri e corectă: dacă un om s-a plimbat pe malul unei ape, s-a împiedicat de piatra ce se afla acolo, a căzut în râu şi a fost scos afară mort, înseamnă că el s-a înecat. Nu poate fi altfel. Numai că tocmai cu acest om lucrurile trebuie că nu s-au petrecut astfel. Dacă nu ne lăsăm dominaţi de această înlănţuire cauză-efect, putem găsi că omul respectiv a avut un atac de cord în momentul în care a căzut în apă, şi în urma atacului de cord, fiindcă se afla pe malul râului, el a căzut în apă. Omul era deja mort când a căzut în apă, dar a mai trecut şi prin procesele prin care trece cel care cade în apă fiind încă viu. Vă daţi seama, dacă, din cauza îmbinării evenimentelor exterioare, cineva se decide la judecata: omul a alunecat, a căzut în apă şi s-a înecat –, judecata lui e greşită, ea nu corespunde realităţii, pentru că omul respectiv era deja mort când a căzut în apă şi nu a fost scos mort din apă deoarece căzuse în ea. Vedeţi dvs., judecăţi făcute în mod sucit, ca aceasta, în cazul căreia e atât de uşor să găseşti eroarea, se întâlnesc la fiecare pas în literatura noastră ştiinţifică, numai că acolo eroarea nu e observată, după cum nu s-ar observa niciodată nici în situaţia  celui căzut în apă din cauza atacului de cord, dacă nu s-ar cerceta cazul. Asemenea greşeli, în nişte înlănţuiri mai subtile de la cauză la efect, se fac în permanenţă. Nu vreau să spun cu aceasta decât că gândirea noastră este absolut incompetentă în raport cu realitatea, că ea nu este relevantă, nu este deloc un judecător adecvat.

Dar cum ieşim atunci, din cufundarea în îndoială şi neştiinţă, ca să zicem aşa, dacă gândirea noastră, într-adevăr, nu poate fi o călăuză sigură? Cine are deja experienţă în legătură cu aceste lucruri, cine s-a ocupat mult de gândire, acela ştie că orice poate fi dovedit şi orice poate fi infirmat, lui nu îi mai impune deloc agerimea filosofiei. El poate să admire agerimea de gândire, dar nu se poate lăsa cu totul în seama simplei judecăţi a intelectului, deoarece ştie că pot fi găsite nişte judecăţi intelectuale la fel de juste şi în sens contrar. Această afirmaţie este valabilă pentru tot ceea ce poate fi dovedit sau infirmat. În această privinţă, pot fi făcute adeseori cele mai interesante observaţii tocmai în contact cu viaţa. Are un anumit farmec – în orice caz, numai un farmec teoretic – să cunoşti nişte oameni care tocmai au ajuns într-un anumit punct, în punctul în care ei trăiesc interior, simt în interiorul lor, că, de fapt, orice poate fi dovedit şi orice poate fi infirmat, dar care încă nu s-au maturizat în sensul a ceea ce poate fi numit concepţie spirituală despre lume.

Tocmai în săptămânile din urmă m-au preocupat adeseori asemenea gânduri, în amintirea unui om care mi-a ieşit odată în întâmpinare, prezentând expresia cea mai minunată a unei asemenea constituţii sufleteşti, fără ca el să fi ajuns până la o sesizare reală a realităţii prin ştiinţa spirituală. Dar el ajunsese până acolo unde a înţeles că toate afirmaţiile care sunt posibile din punct de vedere filosofic pot fi atât infirmate, cât şi fundamentate. E vorba de un profesor de la Universitatea din Viena, decedat acum câteva săptămâni, un om extraordinar de plin de duh; numele său este Laurenz Müllner [ Nota 5 ]. Un om extraordinar de plin de duh, care a putut să prezinte cu mare claritate toate dovezile în sprijinul a tot felul de sisteme şi idei filosofice, dar care a fost în stare să şi infirme totul, desemnându-se mereu el însuşi drept un sceptic; din gura lui am auzit odată afirmaţia, îngrozitoare, într-un anumit sens: Ah, întreaga filosofie nu e altceva decât un joc foarte frumos al gândurilor! Şi dacă ai fi observat adeseori scânteierea spirituală a jocului de gânduri a acestui om, era foarte interesant să vezi, de asemenea, cum tocmai Laurenz Müllner nu putea fi reţinut niciodată într-un punct oarecare, fiindcă el nu admitea niciodată nimic, cel mult, când cineva aducea vreun argument împotriva unei concepţii despre lume: atunci el ştia să prezinte, cu multă iubire, toate argumentele care puteau fi aduse în apărarea respectivei concepţii despre lume, pe care, poate, cu câteva zile mai înainte o făcuse praf cu mare agerime, din toate punctele de vedere. Era o minte extraordinar de interesantă, într-un anumit sens, într-adevăr, unul dintre cei mai importanţi filosofi care au trăit în această perioadă. Este interesant şi ce anume l-a dus la această dispoziţie fundamentală. Fiindcă, pe lângă faptul că era un cunoscător temeinic al evoluţiei filosofice a omenirii, Laurenz Müllner era, totodată, preot catolic şi el voia întotdeauna să rămână un bun preot catolic, deşi la urmă a fost timp de mulţi ani profesor la Universitatea din Viena. Şi felul său de a se cufunda în înlănţuirile de gânduri catolice a făcut, pe de-o parte, ca, într-adevăr, în comparaţie cu înlănţuirile de gânduri fertilizate de o anumită ardoare religioasă, să-i pară mic tot ceea ce îi apăruse în lume, în rest, drept simplu joc de gânduri; dar faptul că, totuşi, nu putea să iasă din cadrul simplei îndoieli, aceasta s-a datorat catolicismului său. El era prea mare, ca să rămână la catolicismul dogmatic, dar, pe de altă parte, catolicismul era prea mare în sufletul său, pentru ca el să se fi putut înălţa la o înţelegere spiritual-ştiinţifică a realităţii. E extraordinar de interesant să observi un asemenea suflet, care a ajuns tocmai până în punctul în care poţi studia de ce are omul nevoie ca să ajungă la adevăr. Fiindcă, bineînţeles, şi acestui om ager la minte îi era clar că prin gândirea lui nu se poate ajunge la realitate. 

Deja în vechea Grecie s-a spus de unde trebuie să pornească, la început, cugetarea umană sănătoasă, ca să ajungă cândva la realitate. Şi acea afirmaţie care a fost făcută deja în Grecia antică mai este valabilă, în mod absolut sigur, şi astăzi. Fiindcă deja în Grecia antică se spunea: Orice căutare umană trebuie să pornească de la uimire [ Nota 6 ]. Dar să luăm această afirmaţie în sensul ei pozitiv, dragii mei prieteni! Să luăm în sens pozitiv ideea că în sufletul care vrea să ajungă la adevăr trebuie să fi existat o dată această stare, de a sta plin de uimire în faţa universului. Cine este în stare să perceapă întreaga forţă a acestei maxime greceşti, ajunge să-şi spună: Când un om, indiferent cum sunt, în rest, condiţiile în care el ajunge la cercetare şi cugetare umană, porneşte de la uimire, aşadar, nu de la altceva, ci de la uimirea în faţa realităţilor lumii, atunci e ca şi cum o sămânţă ar fi pusă în pământ şi din ea ar creşte o plantă. Fiindcă, într-un anumit sens, orice cunoaştere trebuie să aibă drept sămânţă uimirea. Altfel este dacă un om nu porneşte de la uimire, ci, poate, de la faptul că, într-o anumită perioadă din tinereţea sa, bravii lui dascăli i-au vârât în cap anumite principii, care l-au făcut să devină filosof; sau, dacă el a devenit filosof, ei bine, din cauză că în mediul social în care a crescut era obiceiul ca oamenii să înveţe asemenea lucruri şi el a ajuns la filosofie în virtutea împrejurărilor care existau tocmai atunci. După cum se ştie, şi examenul la filosofie este cel mai uşor de trecut. Într-un cuvânt, există sute şi mii de puncte de plecare pentru filosofie, care nu îşi au izvorul în uimire, ci în altceva. Toate punctele de plecare de acest fel duc numai la o convieţuire cu adevărul care poate fi comparată cu situaţia în care facem o plantă din carton şi nu o facem să iasă din sămânţă. Comparaţia este absolut valabilă, fiindcă orice cunoaştere reală, care vrea să aibă perspectiva de a avea ceva comun cu enigmele lumii, trebuie să iasă din sămânţa uimirii. Şi cineva poate să fie un gânditor cât de ager, el poate suferi, aş zice, de o anumită exaltare a agerimii: dacă el n-a trecut niciodată prin stadiul uimirii – din căutările lui nu va ieşi nimic; vor ieşi nişte înlănţuiri de idei agere, inteligente, şi nimic nejust, dar nu e necesar ca ceea ce e just să ajungă neapărat la adevăr. Este absolut necesar ca, înainte de a începe să gândim, înainte de a ne pune în mişcare gândirea, să fi trecut prin starea de uimire. Şi o gândire care se pune în mişcare fără a fi trecut prin starea de uimire rămâne, în fond, un simplu joc de gânduri. Aşadar, gândirea trebuie să-şi aibă originea, dacă pot să spun aşa, în uimire.

Şi, mai departe. Ceea ce am spus nu e încă suficient. Dacă gândirea îşi are originea în uimire şi omul respectiv e predispus prin karma lui să devină foarte ager la minte, foarte inteligent, şi dacă, dintr-o anumită trufie, el ajunge foarte curând să se bucure singur de inteligenţa lui şi să nu mai dezvolte pe urmă decât inteligenţa, atunci nici uimirea de la început nu-l ajută deloc. Fiindcă, dacă, după ce uimirea a prins rădăcini în suflet, omul nu face nimic altceva, în continuarea gândirii sale, decât să gândească, el nu poate ajunge la realitate. Luaţi bine seama, subliniez şi aici acest lucru, eu nu vreau să spun că omul trebuie să renunţe la gânduri şi că gândirea este dăunătoare. Fiindcă aceasta este o părere foarte larg răspândită şi în cercurile teosofice. Gândirea e considerată de-a dreptul rea şi dăunătoare, deoarece se spune că omul trebuie să pornească de la uimire. Dar, dacă a început puţin să gândească, şi poate să înşire cele şapte principii constitutive ale omului [ Nota 7 ] ş.a.m.d., nu e necesar ca el să înceteze acum cu gândirea, nu, gândirea trebuie să rămână. Dar după uimire trebuie să vină o altă stare sufletească, şi anume aceea pe care o putem desemna cel mai bine drept veneraţie faţă de ceea ce încearcă gândirea să abordeze. După starea de uimire, trebuie să vină starea de veneraţie, de respect profund. Şi orice gândire care ar vrea să se emancipeze de veneraţie, de înălţarea plină de veneraţie a privirii spre ceea ce se oferă gândirii, nu va putea să pătrundă în realitate. Gândirea nu are voie niciodată, ca să spunem aşa, să danseze cu paşi uşori prin lume, cu propriii ei paşi uşori. Ea trebuie să-şi aibă rădăcinile, după ce a trecut de stadiul uimirii, în sentimentul de veneraţie faţă de temeiurile lumii.

Aici, calea cunoaşterii ajunge, în orice caz, într-o opoziţie foarte puternică faţă de ceea ce numim astăzi ştiinţă. Fiindcă, dacă dvs. îi spuneţi unui om care stă astăzi în laborator în faţa retortelor sale şi analizează nişte substanţe, pe care le recompune prin sinteză: Totuşi, tu nu poţi cerceta adevărul! Tu vei descompune, ce-i drept, frumuşel, şi vei recompune frumuşel, dar ceea ce faci tu sunt simple fapte. Tu te apropii de ele fără pietate, fără a aduce veneraţie în întâmpinarea realităţilor lumii. De fapt, ar trebui ca tu să stai în faţa a ceea ce se petrece în retortele tale cu aceeaşi pietate şi veneraţie plină de respect cu care stă un preot la altar. – Ce vă va răspunde astăzi un asemenea om? Probabil va râde de dvs., va râde îngrozitor de tare, fiindcă de pe poziţiile ştiinţei actuale nu se poate înţelege deloc că veneraţia ar putea să aibă ceva de-a face cu adevărul, cu cunoaşterea. Dacă nu va râde de dvs., un asemenea om vă va spune, cel mult: Eu sunt în stare să mă entuziasmez cu adevărat pentru ceea ce se petrece în retortele mele, dar tu nu vei putea să-l faci să înţeleagă pe un om rezonabil că acest entuziasm poate fi şi altceva decât o problemă a mea, personală, că ea ar putea să aibă ceva comun cu cercetarea adevărului. – Vom părea mai mult sau mai puţin nebuni, faţă de oamenii de ştiinţă din epoca actuală, dacă vom spune că cercetarea şi mai ales gândirea asupra lucrurilor nu are voie să se emancipeze niciodată de ceea ce trebuie să numim veneraţie, că nu avem voie să facem nici un pas în gândire fără a fi pătrunşi de sentimentul veneraţiei faţă de ceea ce cercetăm. Acesta este al doilea aspect.

Dar şi un om care a ajuns până la un anumit grad de veneraţie şi apoi, fiindcă a trăit acest sentiment al veneraţiei, ar vrea să înainteze acum doar cu gândirea, ar ajunge iarăşi la ceva inconsistent, n-ar mai putea să înainteze. El ar găsi ceva just şi, pentru că a trecut de primele două trepte, lucrul just găsit de el ar fi străbătut de tot felul de puncte de vedere solid întemeiate. Dar el tot ar ajunge curând – în mod inevitabil – pe un teren nesigur. Fiindcă în starea noastră sufletească trebuie să se instaleze o a treia treaptă, după ce am trăit în suficientă măsură uimirea şi veneraţia, şi această a treia treaptă este cea pe care am putea-o desemna drept: a ne simţi într-un acord plin de înţelepciune cu legile lumii. Da, vedeţi dvs., această stare în care ne simţim într-un acord plin de înţelepciune cu legile lumii nu o putem crea în nici un alt fel decât dacă, într-un anumit sens, am înţeles deja lipsa de valoare a simplei gândiri, după ce ne-am spus în repetate rânduri: Acela care clădeşte numai pe justeţea gândirii – indiferent că fundamentează ori infirmă ceva, nu aceasta este esenţialul –, un asemenea om se află în situaţia băiatului nostru care a socotit corect numărul de franzele. Dacă băiatul ar fi fost în stare să-şi spună: Ceea ce tu socoteşti poate fi corect, dar tu nu trebuie să clădeşti deloc pe gândirea ta corectă, ci trebuie să mergi pe urmele adevărului, trebuie să te pui în acord cu realitatea, atunci băiatul ar fi găsit ceva care se situează mai sus decât corectitudinea calculelor sale: obiceiul din acel sat de a se da o franzelă în plus celui care cumpără cinci franzele. El ar fi aflat că omul trebuie să iasă din sine, să se ducă în lumea exterioară, şi că gândirea justă nu decide deloc asupra faptului că ceva este real sau nu.

Dar această punere în acord plină de înţelepciune cu realitatea nu merge de la sine. Dacă ar merge de la sine, dragii mei prieteni, atunci dvs. n-aţi trăi acum şi niciodată un om n-ar trăi în acest punct ispitirea prin Lucifer. Fiindcă, de fapt, conducătorii divini ai lumii îi meniseră omului ceea ce numim posibilitatea de a face distincţie între bine şi rău, de a dobândi cunoaşterea, de a mânca din pomul cunoaşterii – dar pentru un moment ulterior. Greşeala oamenilor constă în faptul că ei au vrut să-şi însuşească mai devreme această cunoaştere a deosebirii dintre bine şi rău. Prin ispitirea luciferică, ei au vrut să-şi însuşească mai devreme ceea ce le fusese menit pentru mai târziu; aici e problema. De aici nu putea să rezulte decât o cunoaştere neputincioasă, o cunoaştere care se raportează la cunoaşterea reală pe care omul ar fi trebuit să şi-o cucerească, aşa cum îi fusese ea menită, la fel ca un copil născut prematur la un copil născut la termen, maturizat până la capăt. Astfel că vechii gnostici – simţim câtă dreptate aveau – au folosit cu adevărat cuvântul: Cunoaşterea umană, aşa cum îl însoţeşte ea pe om prin lume, de-a lungul încarnărilor sale, este, de fapt, ceva născut prematur, o ektroma [ Nota 8 ], fiindcă oamenii n-au ştiut să aştepte până când ar fi trecut prin toate treptele care ar fi trebuit să-i conducă apoi la cunoaştere. Ar fi trebuit, aşadar, să treacă un timp, în care omul să fi lăsat să se maturizeze anumite stări sufleteşti, pe urmă ar fi trebuit să-i revină cunoaşterea. Acest păcat originar al omenirii mai este comis până în zilele noastre; fiindcă, dacă el n-ar fi comis, oamenii s-ar gândi mult mai puţin cum îşi pot însuşi cât mai repede, drept adevăr, un lucru sau altul, şi ei s-ar gândi cum se pot maturiza pentru a înţelege, abia atunci, anumite adevăruri.

Şi acesta este tot un lucru care ar putea să-i pară atât de ciudat omului modern, dacă cineva ar veni şi ar zice: Tu înţelegi foarte bine teorema lui Phytagora; dar, dacă vrei să o înţelegi în semnificaţia ei misterioasă: suma pătratelor celor două catete este egală cu pătratul ipotenuzei – sau să luăm o formulare mai simplă: Înainte de a deveni matur ca să înţelegi că 3 x 3 = 9, tu trebuie să mai treci, în sufletul tău, prin trăirile cutare sau cutare! Şi un om din zilele noastre ar râde şi mai tare dacă cineva i-ar spune: Tu înţelegi aceasta abia când te pui în acord cu legile lumii, care au ordonat lucrurile în aşa fel încât legile matematice ne apar într-un anumit mod. De fapt, oamenii mai comit încă şi acum păcatul originar, deoarece ei cred că pe fiecare treaptă pot înţelege totul şi nu acordă nici o importanţă faptului că mai întâi trebuie să fi trecut prin anumite experienţe, ca să înţelegi un lucru sau altul, că trebuie să ai la bază în interiorul tău conştienţa faptului că, la urma urmei, cu toate judecăţile noastre riguroase, nu putem obţine absolut nimic în domeniul realităţii.

Aceasta ţine de cea de-a treia stare pe care trebuie s-o descriem. Oricât de mult ne-am încorda judecata – în judecată poate să survină oricând o greşeală. O judecată justă poate rezulta numai după ce am atins un anumit grad de maturitate, după ce am aşteptat până când judecata a venit ea însăşi la noi. Judecata nu are ceva comun cu realitatea atunci când ne dăm osteneala de a emite o judecată justă, ci atunci când ne străduim să devenim atât de maturi, încât judecata să se apropie singură de noi. Oricât de tare s-ar strădui cineva să emită o judecată justă, el nu poate conta pe faptul că prin acest efort interior va ajunge la o judecată decisivă. Poate spera să ajungă la o judecată justă numai acela care face cu cea mai mare grijă tot ce este necesar pentru a deveni tot mai matur şi mai matur, aşteptând, ca să spunem aşa, judecăţile juste de la revelaţiile care se revarsă spre el, pentru că a devenit matur. Aici, bineînţeles, putem face experienţele cele mai ciudate. Un om care emite rapid orice judecată va gândi, bineînţeles: Dacă un om a căzut în apă şi a fost scos afară mort, el s-a înecat. Dar unul care a devenit înţelept, care s-a maturizat prin experienţele vieţii, va şti că o justeţe generală nu înseamnă absolut nimic pentru un caz individual, că în fiecare caz trebuie să ne dăruim în mod multilateral realităţii care ni se înfăţişează, că trebuie să lăsăm întotdeauna ca faptele care au loc în faţa noastră să emită judecata. Putem găsi confirmată foarte bine în viaţă această atitudine.

Să luăm următorul caz: Un om spune astăzi ceva. Ei bine, dvs. puteţi fi de altă părere, puteţi spune: Ceea ce spune ăsta e absolut greşit. Căci dvs. puteţi avea, fireşte, o altă părere decât celălalt om. Bine, poate fi greşit şi ceea ce spune el, şi ceea ce spuneţi dvs.; dintr-un anumit punct de vedere, amândouă judecăţile pot fi juste şi amândouă pot fi greşite. Pe această a treia treaptă, nu veţi mai considera important faptul că unul are o părere, diferită de a celuilalt. Acest lucru nu spune absolut nimic; aici nu ne situăm decât pe culmea propriei noastre judecăţi. Cel care a devenit înţelept este rezervat cu judecata lui, şi nu o exprimă nici chiar atunci când este conştient de faptul că s-ar putea să aibă dreptate; el îşi reţine în interiorul lui părerea, ca în mod experimental, de probă. Dar ia presupuneţi că un om vă spune astăzi ceva; după două luni, el spune ceva cu totul opus: aici, dvs. vă puteţi scoate cu totul din joc, dvs. nu aveţi nimic de-a face cu cele două fenomene. Dacă lăsaţi să acţioneze asupra dvs. cele două fenomene, nu veţi fi nevoit să-l contraziceţi pe nici unul, căci ele se contrazic reciproc. Aici, judecata o emite lumea exterioară, nu dvs. Înţeleptul începe abia aici să emită judecăţi. E interesant: Oamenii nu vor înţelege niciodată felul în care şi-a făcut Goethe, de exemplu, cercetările sale din domeniul ştiinţelor naturii, dacă nu au această noţiune a înţelepciunii, că lucrurile trebuie să emită ele înseşi judecăţile. De aceea, Goethe a făcut şi interesanta afirmaţie [ Nota 9 ] – o găsiţi în introducerile scrise de mine la lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe -: De fapt, n-ar trebui să emitem niciodată judecăţi sau ipoteze în legătură cu fenomenele exterioare, căci fenomenele sunt teoria, ele îşi exprimă singure ideile, după ce ne-am maturizat într-o asemenea măsură încât să le lăsăm să acţioneze în mod just asupra noastră. Nu este esenţial să ne situăm, ca să zicem aşa, în dosul fenomenelor şi să stoarcem din sufletul nostru ceea ce socotim că e just, ci esenţialul este să facem în aşa fel încât să devenim maturi şi să aşteptăm ca judecata să ţâşnească spre noi din faptele înseşi. Trebuie să ne situăm faţă de gândire în aşa fel încât să nu transformăm gândirea   într-un judecător de tribunal, care emite sentinţe asupra lucrurilor, ci într-un instrument prin care lucrurile să se poată exprima pe ele înseşi. Aceasta înseamnă a ne pune în acord cu lucrurile.

Nici când am trecut prin a treia stare gândirea nu are încă voie să vrea să stea pe propriile ei picioare, abia acum vine, aş zice, starea sufletească cea mai înaltă pe care trebuie s-o atingem, dacă vrem să ajungem la adevăr. E starea care poate fi desemnată foarte bine prin cuvântul supunere. Uimire, veneraţie, acord plin de înţelepciune cu fenomenele lumii, a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii – acestea sunt treptele care trebuie parcurse şi care trebuie să meargă întotdeauna în paralel cu gândirea, care nu au voie să părăsească niciodată gândirea – altfel, gândirea ajunge doar la ceea ce este just, dar nu la ceea ce este adevărat. Să ne oprim puţin, tăcuţi, în locul un-de am ajuns, prin uimire, veneraţie, acord plin de înţelepciune cu fe-nomenele lumii, până la ceea ce am numit azi “a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii”, stare pe care încă nu am explicat-o, dar o vom explica mâine. Să reţinem că ne-am oprit astăzi la starea de a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii şi să reţinem, pe de altă parte, întrebarea la care deja am reflectat: De ce, pentru a putea infirma ştiinţa spirituală, nu e suficient să devenim numai intelectuali. Să le privim ca pe două întrebări la care vom continua mâine să căutăm răspuns.