Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


CONFERINŢA A TREIA

Hanovra, 29 decembrie 1911

Din conferinţa de ieri am putut vedea în ce fel are legătură corpul fizic al omului cu ceea ce numim lumea senzorială. Am văzut cum corpul fizic uman e făcut din aceeaşi substanţă pe care o găsim în lumea senzorială exterioară şi care ieri ne-a întâmpinat drept voinţă. Astfel, noi putem spune: În lumea senzorială exterioară, noi avem voinţă ce pulsează şi în corpul fizic uman avem, de asemenea, în primă instanţă, conform adevărului, voinţă ce pulsează. Şi, în această măsură, corpul fizic uman este o parte a lumii senzoriale exterioare. În dosul lumii senzoriale, noi am găsit lumea apariţiei şi a dispariţiei, şi am găsit în ea, drept înfăţişarea ei adevărată, ceea ce putem numi înţelepciune ce pulsează. Şi din această substanţă a înţelepciunii ce pulsează este format, la rândul său, ceea ce numim corp eteric uman. Numai că în acest corp eteric uman şi în acest corp fizic uman sunt integrate ceea ce noi numim corpul astral şi eul, fiindcă omul întreg, aşa cum ne întâmpină el pe Pământ, este o îmbinare, o îmbinare legică între un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un eu.

Aici, în acest loc, trebuie să intercalăm nişte consideraţii care poate că vor fi cam dificile pentru ora de astăzi, dar care, odată făcute, ne vor conduce extraordinar de adânc în înţelegerea lumii şi mai ales a fiinţei umane ca atare. Va trebui să presupunem de la bun început că aceste părţi constitutive, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul, trebuie să fie îmbinate într-un anumit fel. Ei bine, cel care, pe baza clarvederii, poate să întreprindă o studiere a acestei îmbinări a celor patru părţi constitutive ale naturii umane, va avea impresia, când îl priveşte pe om aşa cum este el în lume – vom vedea cât este de important să ţinem seama o dată de această impresie –, va avea impresia că, de fapt, aceste patru părţi constitutive ale naturii umane sunt îmbinate într-un mod neregulat. În omul actual, ele sunt îmbinate în aşa fel încât trebuie să ne spunem: În această îmbinare a lor trebuie că a survenit cândva o anumită dezordine. – Aşadar, remarcaţi bine, trebuie să spunem următorul lucru: Studiind cele patru părţi constitutive ale entităţii umane, ajungem să avem impresia: ele nu sunt vârâte una într-alta aşa cum ar trebui, ci sunt vârâte una într-alta într-un mod dezordonat, aici a pătruns cândva dezordinea. Aceasta este impresia la care ajungem. Şi, tocmai dacă atingeţi acest punct al misterelor vieţii, veţi putea vedea încă o dată ce adâncuri infinite ascund în ele documentele religioase oculte just înţelese.
Fiindcă vom vedea treptat că ceea ce se înţelege prin această dezordine a fost exprimat într-un mod absolut admirabil în Biblie, prin cuvintele pe care Lucifer le spune omului, în momentul în care vrea să-l ispitească: Ochii voştri se vor deschide şi voi veţi face deosebire între bine şi rău. – În aceste cuvinte zace un sens nespus de adânc. Ele nu vor să însemne doar: Ochii voştri se vor deschide [ Nota 15 ]. Aici, ochii reprezintă simţurile umane în general. Dacă înţelegem în mod just cuvântul lui Lucifer, îl putem traduce în felul următor: Toate simţurile voastre vor lucra altfel decât ar trebui să lucreze, de fapt, dacă i-aţi urma numai pe zei şi nu pe mine – adică pe Lucifer. Prin influenţa lui Lucifer, simţurile lucrează într-o altă formă decât ar fi lucrat fără această influenţă. Dar omului actual îi este extraordinar de greu să-şi reprezinte cum lucrează  aceste simţuri şi eu voi fi nevoit să spun câteva lucruri destul de groteşti, ca să vă arăt cum ar lucra aceste simţuri dacă n-ar fi intervenit dezordinea provocată de Lucifer în îmbinarea celor patru părţi constitutive ale naturii umane. Trebuie să spun nişte lucruri groteşti, fiindcă oamenii, aşa cum sunt ei, nu-şi pot imagina deloc că, de la origini, ar putea să fie just altceva decât ceea ce trăiesc oamenii în prezent. Ce ar putea fi mai natural şi mai de la sine înţeles pentru omul actual, decât, dacă se pune întrebarea: Pentru ce sunt făcuţi ochii omului? – să răspundă: Bineînţeles, ca să vadă cu ei. Şi, într-un anumit sens, un om ar avea dreptul să te considere nebun dacă i-ai spune: Ochii nu sunt făcuţi ca să vedem cu ei! În realitate, la începutul evoluţiei pământeşti ochii omului n-au fost făcuţi deloc pentru a vedea. Ei au devenit un organ pentru a vedea, aşa cum văd ei astăzi, abia prin ispitirea luciferică. Ceea ce este, propriu-zis, forţa vizuală a omului nu ar trebui să impregneze ochiul şi să meargă spre exterior, ci ea ar trebui să meargă, de fapt, numai până la ochi, şi omul ar trebui, la fiecare act vizual, la fiecare activitate a văzului, dacă ar fi mers după intenţiile iniţiale ale zeilor – daţi-mi voie să folosesc această expresie –, să devină conştient în mod real, nemijlocit, de ochiul său, adică, el n-ar trebui să vadă un lucru exterior, ci ar trebui să-şi simtă, de fapt, propriul său ochi. El ar trebui să devină conştient de activitatea ce are loc în ochiul ca atare, în timp ce astăzi el nu este conştient de activitatea văzului, ci el devine conştient doar de ceea ce are loc prin activitatea ochiului său: El devine conştient de ceea ce îi iese în întâmpinare ca obiect exterior. Dar omul ar trebui să se autoperceapă mult mai devreme în actul său vizual, nu abia când ajunge la obiect: el ar trebui să devină conştient de ochiul său deja în ochi. El ar trebui să simtă activitatea ochiului ca atare [ Nota 16 ].

Astăzi, omului îi este aproape imposibil să facă acest lucru în cazul ochiului, dacă nu a trecut printr-o dezvoltare ocultă deosebită. În cazul mâinii, o poate face; fiindcă omul poate să facă distincţia între situaţia în care apucă un obiect cu mâna şi aceea în care doar îşi mişcă mâna în mod liber, fără nici un scop, în aşa fel încât devine conştient numai de activitatea proprie a mâinii. Când omul îşi îndreaptă forţa vizuală numai în direcţia ochiului, ei bine, atunci el nu vede nimic. Aşa e cazul la omul de astăzi; dar nu aşa se intenţionase la începuturi, ci se intenţionase ca omul, dacă îşi îndreaptă atenţia spre ochiul său ori spre urechea sa, pe scurt, spre un organ de simţ, el să perceapă voinţa ce pulsează, să înoate de-a dreptul în mod real în voinţa ce pulsează şi să recunoască acest lucru din felul specific în care ea îi atinge ochiul. Cu ochiul, lucrurile ar trebui să se întâmple în mod absolut asemănător ca şi cu mâna. Când apucaţi ceva, dvs. simţiţi că obiectul e dur, când el vă opune o rezistenţă mai mare, şi că e moale, când rezistenţa opusă de el este mică. Dar dvs. simţiţi, de fapt, ce faceţi cu mâna. Aşa ar fi şi ochiul. Dacă am avea corpul eteric integrat cum trebuie în corpul fizic, noi doar am simţi ochiul, am percepe ochiul, ca să zicem aşa, în mod nemijlocit, ca fiind în legătură cu voinţa ce pulsează.

Dar corpul eteric nu este integrat cum trebuie în corpul fizic. Acesta este aspectul deosebit, corpul eteric nu este integrat bine în corpul fizic. Dar acesta este doar un exemplu pentru a arăta dezordinea care există în om. Nici una dintre părţile constitutive ale entităţii umane nu e integrată aşa cum trebuie în celelalte, ci în om totul se află în dezordine. Dacă la începutul evoluţiei n-ar fi avut loc influenţa luciferică, atunci întreaga îmbinare a celor patru părţi constitutive ale entităţii umane ar fi devenit alta. Şi acesta e lucrul pe care vrem să ni-l clarificăm astăzi, faptul că s-a petrecut un lucru deosebit prin dezordinea provocată de influenţa luciferică în modul de îmbinare a celor patru părţi constitutive ale naturii umane.

Să ne lămurim acest lucru în felul următor. Voi exprima problema întâi sub o formă schematică, vreau să recurg la ajutorul unei scheme (vezi schema, p. 58). Să studiem mai întâi raportul dintre corpul fizic şi corpul eteric, integrat în corpul fizic. Dacă acest corp eteric ar fi revărsat într-un mod absolut normal în corpul fizic, aşa cum intenţionaseră la origini zeii conducători, atunci omul ar trăi de jur împrejurul lui ceva – da, greu găsim cuvinte pentru a exprima aceste lucruri, pentru că aceste lucruri tocmai că nu au fost realizate astfel – ca un fel de susurare, de picurare permanentă a voinţei ce pulsează. Omul ar percepe pretutindeni voinţă ce pulsează, diferenţiată, şi el ar percepe o anumită deosebire în ceea ce priveşte influenţele voinţei, după cum ar deveni conştient de faptul că îşi îndreaptă asupra lumii organele ochilor, ale urechilor ş.a.m.d. Aceste organe, în diversitatea lor, i-ar crea doar ocazia de a trăi mereu în alt fel voinţa, dar omul ar simţi peste tot voinţă ce picură susurând. Aceasta s-ar întâmpla dacă, după cum am spus, corpul eteric ar fi integrat în corpul fizic aşa cum trebuie, aşadar, aşa cum intenţionau zeii conducători. Dar nu se întâmplă aşa, ci, în realitate, corpul eteric nu este vârât cu totul în corpul fizic uman, am putea spune că el a lăsat o parte din corpul fizic uman în seama lui însuşi; aşadar, corpul eteric nu pătrunde în întregime acest corp fizic, astfel încât corpul fizic are, dintr-un anumit punct de vedere, un surplus de activitate proprie, pe care n-ar trebui să-l aibă. Există, aş zice, în corpul fizic uman, unele locuri care nu sunt pătrunse în întregime de corpul eteric, aşa cum ar trebui să fie, după intenţia iniţială a entităţilor divin-spirituale conducătoare. Şi aceste locuri în care corpul fizic nu e pătruns aşa cum trebuie de corpul eteric sunt locurile unde se dezvoltă organele de simţ. Şi organele de simţ au forma lor actuală din cauză că lucrurile s-au petrecut aşa. De aceea, la fiecare organ de simţ constatăm acest lucru extrem de ciudat că aici apar nişte activităţi pur fizice, care sunt excluse, ca să zicem aşa, din ansamblul activităţilor vitale!

Gândiţi-vă numai la faptul în ochiul dvs. aveţi ceva care poate fi comparat cu funcţionarea pur fizică a unei camere obscure, a unui aparat fotografic. E ca şi cum o bucată din corpul fizic ar fi scoasă din starea generală de impregnare cu corp eteric. Şi chiar aşa este. La fel stau lucrurile cu ciudata ureche internă, unde, în labirintul urechii, există un fel de claviatură. Corpul eteric a fost respins şi în corpul fizic există nişte activităţi proprii, de natură fizică, nişte activităţi care nu sunt impregnate în mod corespunzător de corpul eteric, şi în felul acesta ia naştere ceea ce numim senzaţii. Culorile sunt percepute datorită faptului că, în ceea ce priveşte ochiul, corpul eteric nu impregnează organul aşa cum trebuie şi că aici, în cadrul organizării, sunt introduse nişte activităţi pur fizice. Şi aşa este în cazul tuturor simţurilor, peste tot există o preponderenţă a corpului fizic asupra corpului eteric. Astfel că noi putem spune: Avem de-a face, în primul rând, cu faptul demn de luare aminte că în raportul dintre corpul fizic şi corpul eteric putem menţiona o preponderenţă a corpului fizic asupra corpului eteric. Dacă n-ar exista această preponderenţă a corpului fizic, atunci întreaga lume senzorială răspândită în jurul nostru, aşa cum este ea astăzi, n-ar exista, ci omul ar fi într-o aseme-nea legătură cu lumea din jur, încât el ar percepe totul drept voinţă pulsândă, care se tălăzuieşte şi picură. Dacă n-ar exista o asemenea preponderenţă a corpului fizic asupra corpului eteric, omul nu s-ar simţi deloc pasiv, ci activ, aşa cum se simte activ când îşi întinde mâna. Acesta este, aşadar, un fapt extraordinar de interesant, care se dezvăluie cu adevărat unei observaţii superioare, oculte: întreaga lume senzorială are la bază faptul că, aş zice, corpul eteric a fost respins din organele de simţ şi că aici a fost introdus ceva care constituie în noi o enclavă a lumii fizice.

Ajungem acum, în al doilea rând, la raportul dintre corpul eteric şi corpul astral. Nici aici raportul nu este cel care ar trebui să fie; corpul astral nu pătrunde în mod normal corpul eteric, aici există, în natura umană, o preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral. O preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral poate fi cercetată mai uşor, cu o forţă a clarvederii nu chiar atât de dezvoltată. Pentru aceasta nu se cere deosebit de mult. Dacă, într-adevăr, această preponderenţă n-ar exista, atunci, printre multe altele, omul n-ar putea niciodată să plângă. El n-ar putea să plângă. Imediat, dacă observăm un om care plânge, un om care secretă din glandele lacrimale acest ciudat lichid sărat, ne dăm seama că în acest caz există o activitate prea intensă a corpului eteric, în raport cu activitatea corpului astral integrată în el. Omul nu îşi poate integra în corpul său eteric întreaga sa viaţă astrală, corpul eteric are o preponderenţă asupra corpului astral şi această preponderenţă se exprimă printr-o reacţie a corpului eteric asupra corpului fizic, storcând din el lacrimile. Dar aşa este cu orice secreţie glandulară, cu tot ceea ce se manifestă în om drept procese de secreţie glandulară. Toate au la bază o preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral. Şi această preponderenţă, acest echilibru perturbat, se exprimă prin prelungirea activităţii corpului eteric asupra corpului fizic, prin faptul că au loc toate secreţiile glandelor. Glandele nu ar secreta nimic din ele, ci s-ar epuiza în ele înseşi. Nu ar avea loc secretarea vreunei materii. Vedeţi, aşadar, că în faţa unei observaţii oculte, urmările ispitirii luciferice se arată a fi extraordinar de mari. De exemplu, dacă Lucifer n-ar fi intervenit în ordinea lumii, omul n-ar transpira niciodată – scuzaţi exprimarea cam dură –, ci ar avea loc, în mod corespunzător cu activitatea care se desfăşoară aici, o activitate care se epuizează în interior, în mişcările interne ale organelor respective; din glande n-ar răzbate nimic spre exterior. Astfel, putem spune: Noi avem, în al doilea rând, o preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral.

Dacă explicăm natura ciudată a lumii noastre senzoriale prin prima preponderenţă, spunând: Preponderenţa corpului fizic asupra corpului eteric face să existe, de fapt, aspectul specific al lumii noastre senzoriale, noi putem spune, de asemenea: preponderenţa corpului eteric asupra corpului astral face să existe ceea ce putem numi sentimentul propriei fiinţe. Fiindcă senzaţia generală, starea generală a omului, în măsura în care se exprimă în starea sa corporală, ia naştere prin această preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral. Prin urmare, această preponderenţă se exprimă în mod subiectiv prin starea pur corporală, prin sentimentul corporal global.

Dacă vrem să ne continuăm cercetarea, nu avem voie să procedăm în mod schematic. Fiindcă, nu-i aşa, celui ce ar proceda aici în mod schematic, i-ar fi uşor, el ar spune: Ei da, el a construit aici o preponderenţă a corpului fizic asupra corpului eteric; apoi o preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral, acum ar urma, în al treilea rând, o preponderenţă a corpului astral asupra eului. Aceasta ar însemna să stabilim o schemă, conform unor principii pur intelectuale, dar aşa nu se ajunge la nimic. Nu avem voie să ne continuăm cercetarea în acest fel. Când ni se comunică nişte fapte oculte şi noi vrem să le continuăm apoi în mod schematic, prin gândire intelectuală, în realitate lucrurile vor arăta întotdeauna altfel. Nu merge să continuăm folosindu-ne gândirea intelectuală, uneori merge, o bucată de vreme, dar apoi, totuşi, iese altfel. Iată, noi trebuie să presupunem acum, în al treilea rând, o preponderenţă inversă, o preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric. Acum, în al treilea rând, trebuie să studiem încă o dată raportul dintre corpul as-tral şi corpul eteric şi atunci intră în considerare, pentru observaţia ocultă, la rândul ei, o preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric.

Această preponderenţă este chiar, în primă instanţă, lucrul cel mai important în ceea ce priveşte observarea omului. Fiindcă, vedeţi dvs., dacă îl priviţi pe om în modul cel mai grosier, şi anume, aş zice, în mod pur materialist, omul ar putea să vi se prezinte aşa cum este el descris, în realitate, în multe cărţi materialiste: ca un aparat digestiv foarte mare, ca un aparat care se hrăneşte şi digeră şi îşi construieşte corpul său din substanţele pe care le-a primit în el sub formă de hrană şi pe care le prelucrează în modurile cele mai diferite ş.a.m.d. Într-adevăr, în concepţiile materialiste despre lume, aproape că nu găsiţi nici o altă descriere a omului, ci numai pe aceasta, că el este un mare aparat de ingerare a hranei şi de digestie, aşadar, un aparat care primeşte în el substanţe din exterior şi le prelucrează în interiorul său, repartizându-le în cele mai diverse moduri muşchilor, oaselor, ligamentelor ş.a.m.d. Dacă îl studiem pe om în mod grosier, dacă facem abstracţie de ceea ce este omul prin faptul că el percepe o lume senzorială, că el percepe, în cadrul unui sentiment corporal general, anumite secreţii glandulare şi, în general, dacă ne îndreptăm atenţia numai asupra aspectului grosier al hrănirii, asupra a ceea ce se întâmplă cu substanţele de la intrarea lor în gură şi până la prelucrarea lor, ca să intre în sânge, şi până la circulaţia acestui sânge – dacă luăm în considerare ceea ce este omul la nivelul cel mai grosier, atunci acest proces material este, la urma urmelor, expresia fizică pentru ceea ce există drept preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric. Vă amintiţi că, dacă privim lumea în mod spiritual, în dosul fiecărei entităţi senzoriale trebuie să vedem ceva spiritual. Entitatea senzorială este, de fapt, numai forma exterioară de manifestare. În dosul tuturor acestor procese grosiere ale hrănirii şi prelucrării hranei trebuie să vedem, drept forţe spirituale, preponderenţa corpului astral asupra corpului eteric. Astfel, noi putem spune: Această preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric se exprimă în procesele de viaţă organice normale, în măsura în care acestea sunt procese fizice; aşadar, în procesele de viaţă fizic-organice normale.

Da, vedeţi dvs., aici am aflat ceva ciudat. Vă rog să priviţi aşa cum trebuie acest lucru ciudat. Căci trebuie să vă lămuriţi asupra faptului următor: Ceea ce materialismul priveşte adesea drept omul întreg, ceea ce este, de fapt, grija principală a majorităţii oamenilor – a prelua hrana şi a aduce substanţele spre diferitele organe ale trupului –, nu există prin nimic altceva decât prin faptul că, din cauza influenţei luciferice, cândva a avut loc o mutaţie care a provocat o preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric. Cu alte cuvinte: dacă la începutul evoluţiei omenirii n-ar fi existat Lucifer şi dacă el nu ar fi provocat, în felul descris, mutaţia în ceea ce priveşte corpul astral şi corpul eteric, omul nu ar mânca şi nu ar digera şi nu ar prelucra substanţele aşa cum o face astăzi. Aşadar, ceea ce este privit drept realitate materialistă principală la om, este o faptă pur luciferică, nu este altceva decât rezultatul unei mutaţii survenite în raportul dintre corpul astral şi corpul eteric, în aşa fel încât corpul astral a primit un surplus de activitate prin Lucifer, dobândind astfel o preponderenţă asupra corpului eteric, şi numai aşa a ajuns omul să primească în el alimente grosiere. Omului nu i-a fost deloc destinat să preia în sine alimente grosiere, ci el trebuia să dezvolte un mod de existenţă, să aibă o treaptă de existenţă pe care n-ar fi fost deloc necesar să preia în sine alimente grosiere.

Acest lucru, provocat de ispitirea luciferică, este exprimat în mod admirabil în ceea ce putem numi alungarea din Paradis. Fiindcă a fi în Paradis nu înseamnă altceva decât a fi o fiinţă spirituală şi a nu avea nevoie să preiei şi să prelucrezi în tine alimente fizice. Alungarea din Paradis constituie, aşadar, ceea ce le pare celor mai mulţi oameni cu mentalitate materialistă suprema plăcere. Oamenii au fost pedepsiţi nu doar prin faptul că sunt nevoiţi să preia în ei şi să prelucreze aşa-numitele alimente, ci ei au fost pedepsiţi de două ori, fiindcă ceea ce, în simbolurile biblice, primilor oameni le-a părut a fi pierderea cea mai mare: faptul că au fost nevoiţi să plece din Paradis şi să preia în ei alimente fizice, a devenit pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor cea mai mare plăcere. Atât de mult s-au schimbat oamenii, încât până şi existenţa în afara Paradisului a devenit pentru ei cea mai mare plăcere. Este, în orice caz, ciudat că trebuie să ne clarificăm aceste lucruri, dar trebuie.

În sfârşit, ajungem la o a patra situaţie. Avem acum un raport între eu şi corpul astral, şi aici apare, din cauza mutaţiei luciferice, o preponderenţă a eului asupra activităţii desfăşurate de corpul astral. Vă daţi seama, ce nu avem: Nu avem o preponderenţă propriu-zisă a corpului astral asupra eului. Aceasta, pur şi simplu, nu există. Nu avem voie să construim în mod schematic, ci trebuie să procedăm în funcţie de ceea ce observăm şi să ştim că între corpul astral şi corpul eteric există o dublă relaţie, pe când aici, numai în sensul că avem o preponderenţă a eului asupra corpului astral. Înseamnă că eul nu se raportează la corpul astral aşa cum fusese intenţia iniţială, înainte de a fi intervenit influenţa luciferică, înseamnă că el este mai egoist, mai egoic decât ar fi trebuit să fie. El a devenit mai egoist, mai euic /germ. ichlicher – n.t./ decât ar fi trebuit să fie. Aceasta s-a întâmplat prin influenţa luciferică. Ce s-a petrecut aici, de fapt, încât a apărut această preponderenţă, cea de-a patra, în cadrul a ceea ce am enumerat aici – ce s-a petrecut, de fapt, aici? Trebuie să vedem acum care ar fi raportul normal dintre eu şi corpul astral.

Putem cunoaşte acest raport normal, în orice caz, numai făcându-l să reapară. Fiindcă, aşa cum este astăzi omul în lume, căzut sub influenţa luciferică, raportul dintre eu şi corpul astral nu este unul normal, ci există o preponderenţă a eului. Omul este mai euic decât ar trebui să fie – scuzaţi acest cuvânt, creat de mine, dar el corespunde întru totul. Noi am făcut deja o cercetare, care ne va arăta cum ar trebui să fie, de fapt, eul. Eul devine în aşa fel încât să rezulte un raport normal, dacă omul îşi însuşeşte, printr-o muncă de autoeducare înţeleaptă, energică şi răbdătoare, dispoziţiile sufleteşti pe care le-am numit: uimire, sentiment de veneraţie faţă de lucrurile cercetate, sentiment al acordului înţelept cu fenomenele lumii şi starea de a te lăsa în voia mersului lumii. Aşa cum se raportează în acest caz eul la corpul astral, el face observaţiei noastre imparţiale impresia: Acum, eul e situat în mod just, acum eul a făcut să se retragă ceea ce a apărut sub influenţa luciferică. Numai dacă dezvoltăm până pe treapta cea mai înaltă aceste patru însuşiri, deja amintite, ale sufletului, putem restabili raportul iniţial. Şi cum se raportează atunci eul la corpul astral? Ei bine, aici e partea ciudată. Puteţi afla răspunsul dacă urmăriţi cu atenţie anumite capitole din cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?: În starea în care se află omul astăzi, el este în mod intim întreţesut cu gândirea, simţirea şi voinţa sa. Nu prea găsim uşor, nu-i aşa, o stare, în conştienţa obişnuită, în care omul să fie numai în eul său, o stare în care el să nu fie întreţesut cu gândirea, simţirea şi voinţa. Cereţi o dată de la dvs. înşivă să concepeţi ideea pură a eului. Prietenii noştri antroposofi gâfâie aproape din cauza efortului, când dr. Unger [ Nota 17 ] le cere, mereu şi mereu, să gândească în mod real această idee pură a eului, făcând abstracţie de întreaga gândire, simţire, voinţă. Este o adevărată pierdere a respiraţiei, cum se spune în nordul Germaniei.

Vedeţi de aici cât este de greu să ajungem la acest eu numai sub formă de gând, ca să nici nu mai vorbim ce ar însemna să-l descojim în mod real din această gândire, simţire şi voinţă. Când omul se află în mod obişnuit în sufletul său, prin suflet îi trec mereu aceste manifestări sub formă de gânduri, sentimente şi impulsuri de voinţă; pe urmă, şi poftele. Aici, eul nu e separat niciodată cu eul lui de gândire, simţire şi voinţă. Dar acesta este lucrul pe care îl realizăm prin cele patru stări descrise: a putea sta în afara gândirii, simţirii şi voinţei şi a le putea privi ca pe ceva aflat în afara noastră. Propriile noastre gânduri trebuie să ne devină la fel de indiferente ca nişte obiecte din afara noastră –, când nu mai spunem: Eu gândesc, ci când gândirea noastră ne apare ca un proces în curs de desfăşurare care nu ne priveşte, de fapt, deloc. Şi tot aşa trebuie să se întâmple cu simţirea şi cu voinţa. Orice om care reflectează câtuşi de puţin la particularităţile sale sufleteşti, trebuie să-şi spună: Aşa ceva ne putem reprezenta drept ideal, drept un ideal realizabil. Dar omul este atât de amestecat, de fapt, cu gândirea, simţirea şi voinţa sa, încât cu greu se extrage afară din ele şi lui îi vine greu să umble prin lume având ideea aceasta: Eu umblu prin lume şi acum mai port cu mine mereu pe un al doilea om, care atârnă de mine, din cauză că eu sunt concrescut cu el, dar care mie îmi apare ca un fel de dublu. Cineva gândeşte, simte, vrea alături de mine. Eu sunt altcineva, sunt ceea ce sunt în eul meu; eu umblu alături de ceea ce port cu mine ca pe o triadă, ca trei saci, dintre care unul e umplut cu gândirea mea, altul cu simţire mea şi al treilea cu voinţa mea. Dar, înainte de a fi ajuns la practicarea acestei “teorii a celor trei saci”, nu ne putem face nici o idee despre felul în care se raportează eul la gândire, simţire şi voinţă, aşa cum intenţionaseră la origini fiinţele divine, înainte ca influenţa luciferică să se fi apropiat de om. Omului îi fusese destinat să fie spectatorul lui însuşi, nu să trăiască în sine însuşi.

În ce a constat ispitirea propriu-zisă, ispitirea iniţială? Să ne-o spunem cât de banal posibil: Ea a constat în faptul că Lucifer – acum voi traduce puţin – s-a apropiat de acest eu uman, pe care omul ar fi trebuit să-l păstreze în puritatea lui alături de corpul astral, care îi fusese dat deja pe Lună, şi a spus: Ia te uită, omule, e plictisitor să umbli mereu prin lume doar cu acest punct central “Eu sunt” şi doar să priveşti tot restul. E mult mai interesant să te cufunzi în corpul tău astral. Eu îţi dau forţa de a te cufunda în corpul tău astral şi tu nu vei rămâne atunci, în mod unilateral, cu eul tău, doar privind spre dublul tău, ci te vei cufunda în el. Iar eu îţi compensez ceea ce ţi se va întâmpla prin cufundarea în corpul tău astral, dându-ţi senzaţia că te îneci, prin faptul că îţi dau ceva din puterea mea. – Şi eul s-a cufundat în corpul astral şi, ca să nu se înece, i-a fost inoculată forţa luciferică. Iar ceea ce a primit omul în sine, drept putere luciferică, este preponderenţa eului asupra corpului astral, este egoitatea excedentară, care, înseamnă, propriu-zis, luciferism.

Şi cum este el în realitate, cum ne întâmpină în viaţă acest luciferism? Ei bine, acest luciferism, această egoitate excesiv de mare, ne întâmpină în viaţă în faptul că noi suntem amestecaţi, să zicem, în primă instanţă, cu gândurile noastre, dar apoi şi cu sentimentele şi cu impulsurile noastre de voinţă. În primă instanţă, cu gândurile noastre. Da, vedeţi dvs., dacă Lucifer nu s-ar fi apropiat cu aceasta de el, omul n-ar fi ajuns niciodată – scuzaţi acum expresia, nebunească pentru lumea exterioară, dar foarte adecvată – la ideea afurisită că are în el o raţiune, că el nutreşte gânduri în interiorul lui; ci el ar fi ştiut că gândurile sunt în afara lui, aşadar, că el trebuie să privească gândirea. Omul ar medita îndelung, până când i s-ar da gândul, până când i s-ar revela ceea ce se înţelege cu ajutorul gândirii. Acest lucru este prezentat, de exemplu, în cartea mea Filosofia libertăţii. Omul n-ar fi ajuns să aibă ideea: Tu trebuie să combini între ele tot felul de gânduri, tu trebuie să judeci în interiorul tău. Judecata făcută în interiorul nostru, independent de orice revelaţie, este în noi ceva luciferic. Astfel, întreaga raţiune, în măsura în care omul o consideră bunul lui propriu, este, de fapt, o eroare, numai prin ispitirea luciferică a intrat în om ideea că el posedă raţiune. Şi acum veţi înţelege că, într-un anumit sens, această raţiune a luat naştere, şi ea, printr-o mutaţie, că această raţiune nu trebuie proclamată nicidecum factorul decisiv pentru întreaga cunoaştere umană a realităţii.

La Karlsruhe, eu am atras atenţia [ Nota 18 ] asupra faptului că unui om care se bazează pe raţiunea sa i se pare absolut normal să spună: Dacă vreau să înţeleg Învierea din cadrul Misterului de pe Golgotha, atunci, pur şi simplu, eu trebuie să fac abstracţie de raţiunea mea. Fiindcă tot ceea ce spune ea, contrazice Învierea. Aşa spune omul secolului al 19-lea, aşa spune până şi teologul, în măsura în care este un teolog mai liberal, în secolul al 19-lea. Dar cum ne-am putea aştepta ca Misterul de pe Golgotha, un eveniment care tocmai că nu ar trebui să fie amestecat cu lucifericul, care e situat cu totul în afara sferei lui Lucifer, care a venit pentru a învinge sfera lucifericului, să fie înţeles cu ceea ce vine de la Lucifer, cu propria noastră raţiune! Nu e nimic mai de la sine înţeles decât faptul că aceste lucruri nu pot fi înţelese niciodată cu propria raţiune! Fiindcă ea este un dar al lui Lucifer şi nu e capabilă să înţeleagă lucrurile care nu au legătură cu activitatea lui Lucifer. Aceasta este corelaţia mai profundă a acestor lucruri. Dacă Misterul de pe Golgotha ar putea fi înţeles cu raţiunea umană, atunci, dragii mei prieteni, el nici nu ar mai fi trebuit să aibă loc, atunci ar fi cu totul inutil, acest Mister de pe Golgotha. Fiindcă el există tocmai pentru a compensa mutaţia apărută prin influenţa luciferică, aşadar, tocmai pentru a-l vindeca pe om de această cutezanţă ciudată, de această trufie ciudată a raţiunii, care se manifestă prin faptul că omul vrea să înţeleagă totul cu raţiunea sa. Aici e  locul să înţelegem că raţiunea ca atare este, de fapt, limitată. Împotriva afirmaţiei: cunoaşterea umană este limitată, am protestat adeseori; dar raţiunea ca atare este limitată.


Corp fizic  —  Corp eteric

1. Preponderenţă a corpului fizic asupra corpului eteric:

Lume senzorială



Corp eteric  —  Corp astral

2. Preponderenţă a corpului eteric asupra corpului astral:

Senzaţie corporală globală

* /////////////////////////////
* Aici se întâlnesc Lucifer şi Ahriman
Corp astral  —  Corp eteric

3. Preponderenţă a corpului astral asupra corpului eteric:

Procese de viaţă fizic-organice normale



Eu  —  Corp astral

4. Preponderenţă a eului asupra corpului astral

Întreţesere a eului cu gândirea, simţirea şi voinţa

Dacă priviţi ceea ce a rezultat sub formă de tabel, veţi sune: Aici ne dăm seama de unde a pornit dezordinea iniţială. Care trebuie să fi fost prima dezordine în cazul ispitirii luciferice? Bineînţeles, aceea pe care o numim preponderenţa eului asupra corpului astral.

Întreaga influenţă luciferică de aici a pornit, de la faptul că eului i-a fost integrată forţa luciferică, că acest eu s-a amestecat într-un mod impur cu gândirea, simţirea şi voinţa, şi că apoi a dobândit preponderenţă luciferică asupra corpului astral. De-abia prin aceasta corpul astral a dobândit, la rândul său, preponderenţa sa asupra corpului eteric. Şi acum, echilibrul din fiinţa umană era perturbat. E ca şi cum prin influenţa luciferică i-ar fi fost dată corpului astral o lovitură; acesta, la rândul său, o transmite mai departe, de unde rezultă acum preponderenţa corpului astral asupra corpului eteric. Dar de aici nu s-a putut merge mai departe. Corpul eteric nu a transmis, pur şi simplu, la rândul său lovitura. E ca şi cum aţi lovi o bilă elastică: ajungeţi cu lovitura până la o anumită limită, apoi bila va trimite lovitura înapoi. Noi putem vorbi de preponderenţa corpului astral asupra corpului eteric; pe urmă, povestea se inversează, acum corpul eteric dobândeşte o preponderenţă asupra corpului astral, el reacţionează, astfel că şi el, la rândul său, îşi exercită preponderenţa asupra corpului astral. Aici, la 2, pe desenul meu, se situează preponderenţa inversă. Urmează apoi preponderenţa corpului fizic asupra corpului eteric. Acestea două se unesc în reacţia lor de întoarcere. De ce această reacţie? Pentru că acţiunii lui Lucifer asupra eului şi corpului astral i se opune, din cealaltă direcţie, reacţia lui Ahriman, asupra corpului fizic şi a corpului eteric. Astfel că, într-adevăr, aici, la mijloc, unde există, pe de-o parte, preponderenţa corpului eteric asupra corpului astral şi a corpului fizic asupra corpului eteric, şi, pe de altă parte, preponderenţa corpului astral asupra corpului eteric şi a eului asupra corpului astral, se ciocnesc Ahriman şi Lucifer. Aici, ei se întâlnesc. Există în om un punct central, unde se întâlnesc, în entitatea lui, Lucifer şi Ahriman. Aici, omul are ocazia să încline fie de partea lui Lucifer şi să-şi imprime corpul astral în corpul eteric mai adânc decât este bine, fie să-şi însuşească forţa de şoc a lui Ahriman şi să preseze corpul eteric în corpul astral mai adânc decât este just şi normal. Aici avem de-a face cu nişte forţe care reacţionează unele asupra celorlalte.

Următoarea noastră sarcină va fi aceea de a deveni conştienţi de faptul că acum avem de-a face pretutindeni cu astfel de forţe în activitate. Căci nu am cercetat nicăieri – cu excepţia acelui singur loc, în cazul preponderenţei corpului astral asupra corpului eteric, unde am văzut prelucrarea materiei, preluarea alimentelor şi prelucrarea acestora –, nicăieri, cu excepţia acestui loc, nu am cercetat acţiunile şi influenţele materiale. Aici ne iese în întâmpinare, ca să spunem aşa, necesitatea de a cerceta odată, dintr-un anumit punct de vedere, în mod ocult, esenţa a ceea ce este, de fapt, substanţa, materia. E întrebarea cu care vom începe expunerea noastră de mâine.