Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


CONFERINŢA A PATRA

Hanovra, 30 decembrie 1911

Omul poate ajunge la ceea ce numim de obicei materie numai cu ajutorul unor reprezentări relativ dificile. Şi, dacă vrem să explicăm în sens ocult ce este esenţa materiei, a substanţei, trebuie să ne întrebăm, înainte de toate: Care este caracteristica cea mai evidentă la ceea ce numim de obicei materie? Dacă pornim la treabă fără a avea nici un fel de prejudecăţi, vom fi obligaţi să constatăm că însuşirea cea mai evidentă a tot ceea ce este materie e faptul că ea umple un spaţiu, extinderea în spaţiu. Nimănui nu-i va trece prin minte, dacă îi iese în întâmpinare ceva în sufletul însuşi – un sentiment, să zicem, un gând, sau chiar un impuls de voinţă –, să spună că voinţa sau gândul sau sentimentul ocupă un spaţiu. Orice om îşi va da seama imediat că ar spune o absurditate dacă ar afirma că un gând oarecare – gândul despre un erou, dacă vreţi –, e mai mare cu 5 m2 decât gândul despre un om obişnuit, nu-i aşa? Dacă vrem să reflectăm la aceasta, vom observa imediat că starea de extindere în spaţiu, însuşirea de a umple un spaţiu, nu poate fi aplicată deloc stărilor noastre sufleteşti, proceselor noastre sufleteşti.

S-ar putea spune acum, în orice caz, că mai există o caracteristică a materiei: faptul că materia trebuie să aibă o greutate. Dar cu această însuşire, greutatea, lucrurile nu stau atât de simplu, cum vom vedea în cursul conferinţelor. Căci, dacă ne situăm ca privitori în faţa lumii, prin observarea şi privirea directă noi nu putem observa nimic în legătură cu greutatea, dar putem observa ceva în legătură cu faptul că lucrurile ocupă un spaţiu, au extindere în spaţiu.

Noi mai ştim că această stare de extindere în spaţiu poate fi măsurată, de obicei, conform celor trei dimensiuni pe care le cităm când e vorba de spaţiu, dimensiunea înălţimii, a lăţimii şi a adâncimii sau a lungimii, ori cum vrem să-i spunem. Este un adevăr general banal, aş zice, acela că lucrurile sunt extinse în spaţiu conform celor trei dimensiuni. Prin urmare, va trebui să recunoaştem extinderea pe cele trei dimensiuni drept caracteristica cea mai evidentă a materiei. Oricine reflectează la afirmaţiile de mai sus – şi anume, că în legătură cu ceea ce există în suflet nu se poate vorbi de ocuparea unui spaţiu – va trebui să-şi spună că, faţă de însuşirea de a ocupa un spaţiu, mai există şi altceva decât ceea ce umple spaţiul, decât  materia sau substanţa. Fiindcă, printre observaţiile care pot fi făcute deja pe planul fizic, se numără şi aceea că drept trăiri sufleteşti nu avem nişte procese sau stări, cum vom vrea să le numim, care au extindere în spaţiu.

Dacă veţi studia trăirile sufleteşti în acelaşi mod lipsit de prejudecăţi cu care studiaţi trăirile materiale în spaţiu, veţi constata foarte curând o altă particularitate a trăirilor sufleteşti, fără de care trăirile sufleteşti ca atare nu pot exista. E faptul că – nu putem decât să admitem acest lucru, fără nici un fel de prejudecată – trăirile sufleteşti se desfăşoară în timp. Chiar dacă nu putem spune că un sentiment, un impuls de voinţă are o lungime de 5 m sau o suprafaţă de 5 m2, trebuie să admitem, totuşi, că ceea ce simţim şi gândim, în măsura în care aceste lucruri sunt trăiri sufleteşti, se desfăşoară în timp, şi că nu avem nevoie doar de un anumit timp pentru a trăi aceste lucruri, ci că, de asemenea, unul are loc mai devreme, altul mai târziu, într-un cuvânt, ceea ce trăim în suflet este expus timpului.

Acum, problema este că în realitatea noastră, în tot ceea ce ne înconjoară şi suntem noi înşine, sunt amestecate între ele cu adevărat raporturi de spaţiu şi de timp. În lumea exterioară, lucrurile se desfăşoară fiind extinse în spaţiu, dar ele se desfăşoară şi unele după altele, în timp, cer şi ele un anumit timp. Deja de aici, înainte de a ne adânci în adevărurile oculte, va rezulta întrebarea: Dar în ce raport se află, de fapt, spaţiul faţă de timp? Atingem aici, în cadrul unui ciclu de conferinţe antroposofice, în modul cel mai inocent, aş zice, o problemă care a străbătut mereu lumea, drept mare problemă filosofică, o problemă cu care şi-au bătut capul nenumăraţi oameni: raportul dintre timp şi spaţiu. Poate că nu vă va fi foarte uşor să urmăriţi gândurile prezentate aici cu privire la raportul dintre timp şi spaţiu, astăzi, când, după cum am spus, ne apropiem de această problemă în modul cel mai inocent –, pentru că majoritatea auditorilor nu au o pregătire filosofică prealabilă. Dar dacă vă veţi da osteneala de a urmări asemenea gânduri, veţi vedea ce infinit de fertile sunt ele şi, de asemenea, că dacă le prelucraţi în cadrul meditaţiei, ele vă pot duce mai departe.

E bine să porniţi aici de la timpul pe care îl trăiţi în propriul dvs. suflet. Întrebaţi-vă cum percepeţi timpul în propria dvs. fiinţă interioară. Vreau să vă vorbesc mai clar, rugându-vă să nu luaţi în considerare timpul pe care îl citiţi pe ceas; în acest caz, nu faceţi decât să comparaţi viaţa dvs. interioară cu nişte procese exterioare. Aşadar, faceţi abstracţie de faptul că puteţi citi timpul pe ceas şi de toate procesele exterioare similare. Încercaţi să vă întrebaţi numai aşa cum poate fi adresată întrebarea propriului dvs. suflet: În ce măsură se manifestă raportul temporal în propriul dvs. suflet? Aici, oricât de adânc aţi reflecta şi oricât de temeinic aţi cumpăni această întrebare, nu vă veţi putea gândi, drept ceva decisiv în privinţa timpului, decât tot la faptul că acum puteţi concepe un gând, care faceţi să fie incitat de o percepţie exterioară. Dvs. priviţi sau auziţi ceva, şi pe urmă în sufletul dvs. ia naştere un gând sau o reprezentare. Şi, dacă aici vă întrebaţi mai exact cum este, de fapt, acest raport dintre dvs. înşivă şi această reprezentare, acest gând, va trebui să vă spuneţi: În timp ce aveţi gândul, de fapt, sunteţi dvs. înşivă gândul. Încercaţi să reflectaţi o dată temeinic la acest lucru, şi veţi vedea că trebuie să vă spuneţi: În timp ce gândul vă solicită atenţia, sunteţi dvs. înşivă, în fiinţa dvs. cea mai interioară, gândul. Ar fi o prejudecată să spuneţi că, pe lângă aceasta, mai aveţi şi reprezentarea lui “Eu sunt” şi altele de acest fel. “Eu sunt” nu e prezent în timp ce dvs. sunteţi dăruit gândului. Dvs. înşivă sunteţi gândul. Ar trebui să mai practicaţi anumite lucruri, dacă aţi vrea să mai fiţi şi altceva, pe lângă gândul pe care îl aveţi.

În primă instanţă, omul se contopeşte total cu gândul sau cu sentimentele care îi sunt date în mod nemijlocit. Dar să presupunem că dvs. lăsaţi să fie stimulat în interiorul dvs. un gând pornind de la bucăţica aceasta de cretă; atunci, dacă faceţi abstracţie de tot restul, dacă sunteţi dăruiţi exclusiv reprezentării cretei, incitate de percepţie, atunci propria dvs. fiinţă interioară e una cu reprezentarea cretei. Dar dacă aţi avut această reprezentare şi vă vine acum în minte că şi ieri aţi văzut o bucăţică de cretă, comparaţi ceea ce vă este dat în mod direct drept reprezentarea cretei cu ceea ce aţi trăit ieri drept cretă. Şi dacă veţi analiza gândul cu mare precizie, şi anume, gândul că vă identificaţi în mod nemijlocit cu creta de astăzi, veţi sesiza, de asemenea, că nu vă puteţi identifica la fel de bine cu creta de ieri, cum o faceţi cu creta de astăzi. Creta de ieri trebuie să fi rămas în dvs. sub forma unei reprezentări-amintire. Aşadar, dacă aţi devenit, într-adevăr, una cu reprezentarea cretei de acum, atunci creta de ieri a devenit în propria dvs. fiinţă interioară ceva exterior, aşadar, creta de astăzi este interioritatea dvs. propriu-zisă de astăzi. Reprezentarea-amintire este ceva spre care, ce-i drept, vă întoarceţi privirile, în trecut, dar care, în raport cu reprezentarea de astăzi, vă este ceva exterior. Şi aşa e cu toate lucrurile pe care le-aţi trăit în suflet, cu excepţia momentului actual. Momentul actual este interiorul dvs. din acea clipă. Tot ceea ce aţi trăit, aţi eliminat deja, se află deja afară din propria dvs. fiinţă interioară. Şi dvs. vă puteţi reprezenta – dacă vreţi să aveţi o imagine – că momentul actual, cu reprezentările pe care le aveţi, e şarpele, şi că ceea ce aţi dat afară este pielea lepădată de şarpe, ca şi cum şarpele ar fi lepădat o piele, şi încă una, şi o a treia, şi le-ar fi lăsat în urmă, aşa puteţi avea şi dvs. ceva exterior faţă de conţinutul interior de moment al fiinţei dvs. Cu alte cuvinte, cât de departe vă amintiţi în trecut, dvs. aţi transformat mereu ceva interior în ceva exterior, fiindcă, în momentul următor, dvs. veţi transforma reprezentarea cretei pe care o aveţi acum în ceva exterior, trecând la o altă reprezentare. Aceasta înseamnă că dvs. lucraţi în sensul unei permanente exteriorizări. Dvs. vă lăsaţi în urmă fiinţa interioară, această fiinţă interioară devenind imediat, ca o piele, ceva exterior. În aceasta constă viaţa sufletească, în faptul că interiorul devine în permanenţă ceva exterior, astfel încât putem distinge, în propria noastră fiinţă interioară, în acest proces spiritual interior, între interiorul propriu-zis şi exteriorul din interior. Noi am rămas în interior, dar în interiorul însuşi trebuie să facem distincţie între două părţi: partea din propriul nostru interior şi interiorul nostru devenit exterior.

Ei bine, acest proces pe care l-am văzut acum petrecându-se, prin faptul că interiorul a devenit exterior, face să se nască, de fapt, conţinutul vieţii noastre sufleteşti. Căci, dacă reflectaţi iar asupra acestui lucru, veţi afla că dvs. puteţi numi suflet al dvs. tot ceea ce aţi trăit din momentul de la care vă puteţi aminti, din prima dvs. copilărie. Un om care ar fi uitat tot ceea ce a trăit astfel, şi-ar fi pierdut, de fapt, eul său. Aşadar, realitatea vieţii noastre sufleteşti constă în această posibilitate de a lăsa în urmă amintirile şi de a le păstra, totuşi, ca pe nişte piei pe care le lepădăm în permanenţă.

Dvs. vă puteţi imagina această realitate a vieţii sufleteşti luând cele mai diferite forme. Vă rog să fiţi atenţi o dată, pentru a vedea că în fiecare clipă viaţa sufletească are o altă formă. Să presupunem că ieşiţi din casă într-o noapte minunată, luminată de stele, sau că ascultaţi o simfonie de Beethoven, atunci, în momentul respectiv, dvs. aţi identificat un domeniu vast al vieţii sufleteşti cu interiorul dvs. Şi acum, dacă presupuneţi că din această noapte luminoasă, înstelată, intraţi într-o cameră întunecată, sărăcăcioasă, atunci o să vi se pară că această viaţă sufletească s-a chircit dintr-o dată; aici, aveţi doar câteva reprezentări. Sau, când o simfonie s-a terminat, dvs. v-aţi chircit în ceea ce priveşte reprezentările auditive, şi când dormiţi,   v-aţi comprimat cu totul viaţa sufletească, până când, la trezire, ea se dilată din nou. Aveţi, aşadar, o modelare neîncetată a vieţii sufleteşti. Şi dacă acum – acesta e doar un simbol, fiindcă aici noi trebuie să o desenăm în mod spaţial şi ne referim, totuşi, la timp, care nu e spaţial – dacă vrem să o desenăm, am putea să o desenăm plăsmuită în cele mai diferite forme. Aici, în desenul a, ea este comprimată, aici (b) se extinde. Ar trebui să ne-o imaginăm plăsmuită în cele mai diferite moduri, aici (c) fiind mereu conţinutul vieţii sufleteşti. Ei bine, vedeţi dvs., din simbol vă puteţi da seama deja – şi el nu e menit pentru altceva decât să arate în mod perceptibil, vizibil, ceea ce nu este vizibil – de dilatarea şi comprimarea vieţii sufleteşti. O viaţă sufletească adâncită în ascultarea unei simfonii e mai bogată decât una care aude o singură bătaie de tobă. Putem spune, aşadar, că viaţa sufletească se dilată şi se comprimă, dar aici nu avem voie să amestecăm nici un fel de reprezentări spaţiale. În timpul acestei dilatări şi comprimări, există, fără îndoială, o mişcare spirituală interioară. Mişcare! Viaţa sufletească e mişcare.

desen

Dar acum, dvs. trebuie să vă reprezentaţi mişcarea în aşa fel încât să nu vă reprezentaţi o mişcare în spaţiu, ci ceea ce am descris. Şi din această dilatare şi comprimare apar forme; astfel,  dvs. aveţi mişcare şi o expresie exterioară a mişcării, în anumite formaţiuni, în anumite forme. Dar toate acestea fără forme spaţiale! Aceste forme, la care ne referim aici, nu sunt forme spaţiale, ci formele vieţii sufleteşti în dilatare şi comprimare. Şi ce trăieşte, de fapt, în aceste stări de dilatare şi comprimare? Ei bine, aici vă veţi apropia mai mult de realitate, dacă reflectaţi la ceea ce trebuie să trăiască în interior: În interior trăiesc sentimentele, gândurile, impulsurile de voinţă, în măsura în care toate acestea sunt spirituale. Ceea ce înoată aici, se mişcă în forme, este ceva asemănător apei, dar totul spiritual. Şi acum, nu mai aveţi nevoie decât de o reprezentare, pentru a pătrunde întreaga problemă. Noi am spus: În interior trăiesc gânduri, reprezentări, sentimente, impulsuri de voinţă. Dar impulsurile de voinţă sunt, într-un anumit sens, ceva necesar într-un mod mai fundamental decât gândurile înseşi; fiindcă, dacă vă gândiţi că această viaţă sufletească poate fi transpusă uneori într-o mişcare mai rapidă, alteori într-o mişcare mai lentă, veţi simţi în interiorul dvs. că, de fapt, voinţa însăşi este aceea care pune totul în mişcare. Dacă vă stârniţi voinţa, puteţi pune gândurile şi sentimentele într-un flux mai rapid; dacă voinţa e leneşă, toate acestea se desfăşoară mai lent. Dvs. aveţi nevoie de voinţă, ca să dilataţi viaţa sufletească. Astfel că acolo, în interior, noi avem, pe rând: voinţă; apoi, tot ceea ce trăieşte drept sentimente, drept reprezentări, şi care, în cadrul vieţii sufleteşti – a vieţii noastre sufleteşti, spun –, este ceea ce putem concepe drept expresie a înţelepciunii; apoi avem mişcarea, dilatarea şi comprimarea; şi pe urmă avem procesele de formare, forma, care apare drept expresie a mişcării. Dvs. puteţi deosebi exact în cadrul vieţii dvs. sufleteşti: voinţă, înţelepciune, mişcare şi formă. Acestea urzesc şi trăiesc în viaţa sufletească.

Păcat că nu putem extinde acest ciclu la o lună, atunci am putea vorbi mai exact. Atunci aţi vedea că poate fi fundamentată în mod precis afirmaţia că aici, în viaţa dvs. sufletească, se desfăşoară ceea ce, aş zice, îşi are rădăcinile în voinţă, şi care conţine apoi în sine înţelepciune şi mişcare şi formă. Acum, veţi vedea, într-un mod demn de luare-aminte, că ordinea care a fost notată aici pentru viaţa sufletească a omului coincide în mod ciudat cu numele pe care am putut să le dăm ierarhiilor [ Nota 19 ]ce urmează una după alta, de la Spiritele Voinţei, Spiritele Înţelepciunii, Spiritele Mişcării, până la Spiritele Formei. Şi, explicând astfel propria noastră viaţă sufletească, am apucat puţin cu mâna ierarhiile, le-am surprins în mod real aici, în interior. Aici, ele se arată într-un mod cu totul ciudat, în viaţa sufletească interioară. Ele se arată în aşa fel încât activitatea lor este cu totul aspaţială. Şi dacă noi nu am fi dobândit nimic altceva, tot am câştigat măcar un lucru, prin cele spuse mai înainte: Am câştigat, într-un fel, reprezentările cele mai apropiate despre o însuşire importantă a acestor patru ierarhii – a Spiritelor Voinţei, Spiritelor Înţelepciunii, Spiritelor Mişcării, Spiritelor Formei –, însuşirea că ele sunt aspaţiale. Aşadar, faptul că noi am numit la început “forma” drept acea formaţiune aspaţială ce acţionează în mod sufletesc-spiritual este un lucru foarte important. Dacă vorbim despre formele pe care le creează Spiritele Formei, acestea nu sunt nişte forme spaţiale exterioare, ci sunt acele formaţiuni interioare de care noi devenim conştienţi numai pe cale interioară, pe care le putem concepe doar în cadrul vieţii noastre sufleteşti. Căci toate acestea se desfăşoară numai în timp. Fără noţiunea de timp, nu vi le puteţi reprezenta deloc, ci numai dacă faceţi abstracţie de aparenţe, de comparaţii, care au fost folosite doar pentru a înlesni înţelegerea; dvs. trebuie să vi le reprezentaţi, în măsura în care rămânem în cadrul vieţii sufleteşti, în mod aspaţial.

Când, la început, Spiritele Voinţei au acţionat pe vechiul Saturn, Spiritele Înţelepciunii pe vechiul Soare, Spiritele Mişcării pe vechea Lună şi Spiritele Formei pe Pământ, noi am putea spune, având în vedere numai natura pur interioară a Spiritelor Formei: Spiritele Formei l-au creat pe om pe Pământ în aşa fel încât el încă mai avea o formă invizibilă. Aceasta se armonizează atât de frumos cu ceea ce ni s-a arătat ieri. La începutul devenirii sale pământeşti, Spiritele Formei i-au dat omului nişte forme invizibile, aspaţiale. Acum, noi trebuie să luăm în considerare şi faptul că toate obiectele exterioare care ne vin în întâmpinare, tot ceea ce percepem noi în lumea exterioară prin simţurile noastre, nu sunt nici ele altceva decât o expresie exterioară a unei realităţi spirituale interioare. Şi în dosul fiecărui obiect material exterior-spaţial, noi trebuie să căutăm ceva asemănător cu ceea ce trăieşte în propriul nostru suflet. Numai că acest ceva nu iese în întâmpinarea simţurilor exterioare, ci se află în dosul a ceea ce ne oferă simţurile exterioare.

Cum ne-am putea reprezenta acum o activitate desfăşurată dincolo de Spiritele Formei, dincolo de ceea ce creează ele, drept forme încă aspaţiale? Aşadar, notaţi-vă bine, întrebarea noastră este acum: Dacă această activitate trece de voinţă, înţelepciune, mişcare, formă, şi dincolo de formă, ce se petrece oare atunci? Aşa sună întrebarea. Vedeţi dvs., dacă un proces din univers a înaintat până la formă, care este încă total cuibărită în spiritual-sufletesc, care încă nu este formă în spaţiu, dacă procesul a înaintat până la această formă suprasensibilă, atunci pasul următor nu mai este posibil decât prin faptul că forma ca atare se sfărâmă. Şi acesta e lucrul care se oferă privirii oculte: Când anumite forme, care au fost create sub influenţa Spiritelor Formei, au evoluat până la o anumită stare, formele se sfărâmă. Şi dacă dvs. vă îndreptaţi acum atenţia spre nişte forme sfărâmate, adică spre ceea ce ia naştere prin faptul că nişte forme încă suprasensibile se sfărâmă, veţi avea trecerea de la suprasensibil la sensibilul din spaţiu. Iar ceea ce este formă sfărâmată, este materia. Materia, oriunde apare în univers, pentru ocultist nu e altceva decât formă spartă, sfărâmată, plesnită. Dacă v-aţi putea reprezenta că această bucată de cretă ar fi invizibilă ca atare şi că ea ar avea această formă paralelipipedică specială şi ar fi ca atare invizibilă, iar acum aţi lua un ciocan şi aţi izbi repede în bucata de cretă până când ea s-ar preface în pulbere, până când ar crăpa în bucăţele foarte mici, atunci aţi sfărâmat forma. Presupuneţi că în acest moment, în care sfărâmaţi forma, invizibilul ar deveni vizibil, atunci aveţi o imagine pentru naşterea materiei. Materia este spirit care s-a dezvoltat până la stadiul de formă şi apoi s-a spart, s-a sfărâmat, s-a distrus în sine.

Materia este o grămadă de moloz a spiritului. Este extraordinar de important să fim atenţi tocmai la această definiţie, la faptul că materia e o grămadă de moloz a spiritului. Aşadar, în realitate, materia e spirit, dar spirit sfărâmat.

Dacă reflectaţi acum mai departe, vă veţi spune: Da, dar ne ies în cale nişte forme spaţiale, cum sunt frumoasele forme ale cristalelor; în cristale, noi avem, totuşi, nişte forme foarte frumoase din punct de vedere spaţial – şi tu spui că tot ceea ce e materie este o grămadă de moloz a spiritului, spirit sfărâmat! – Imaginaţi-vă pentru început, ca să aveţi o anumită reprezentare, un fir de apă ce cade (a). Presupuneţi însă că el este invizibil, că dvs. nu-l vedeţi. Şi îi puneţi aici (b) un stăvilar. Prin faptul că firul de apă cade aici (b), el se va pulveriza, se va sfărâma în mii de stropi (c). Presupuneţi acum că firul de apă ce cade e invizibil, dar că ceea ce s-a sfărâmat este vizibil.

desen

Aveţi atunci aici un fir de apă sfărâmat, aveţi iarăşi o imagine pentru materie. Dar acum ar trebui să faceţi abstracţie de stăvilarul pus jos, fiindcă aşa ceva nu există, aceasta presupune deja că aici este materie. Dvs. trebuie să vă reprezentaţi: Dacă aici nu ar exista un stăvilar, atunci materia, structurându-se în mod spiritual pentru a lua o formă, este suprasensibilă, materia este în mişcare, fiindcă mişcarea precede forma. Nu există nicăieri altceva decât ceea ce e pătruns de faptele Spiritelor Mişcării. Într-un anumit punct, mişcarea ajunge la formă, se paralizează în sine însăşi şi se sparge în sine însăşi. Principalul este ca noi să înţelegem lucrurile în sensul că ceea ce este la origini de natură spiritual-sufletească, radiază, dar are numai un anumit elan, ajunge la capătul elanului şi acum se izbeşte înapoi în sine însuşi şi se sparge. Astfel, când vedem apărând undeva materie, putem spune: La baza acestei materii se află ceva de natură suprasensibilă, care a ajuns la limita activităţii sale şi se sparge de această limită. Dar, în diferitele bucăţi sfărâmate care se despart după ce s-a produs sfărâmarea, continuă să acţioneze ceea ce existase drept formă spirituală. Dar şi înainte de a se sparge ea avea nişte forme, dar nişte forme încă interioare, spirituale. Acolo unde ecourile activităţii se fac puternic simţite, liniile formei spirituale se continuă şi după sfărâmare, şi atunci aici, după ce forma spartă îşi azvârle bucăţile în toate părţile, în liniile pe care le descriu ele se mai exprimă un efect al liniilor spirituale. În acest fel iau naştere cristalele. Cristalele sunt nişte formaţiuni care au luat naştere din formele spirituale, şi ele parcă mai păstrează prin propria forţă de avânt direcţia iniţială, în sensul opus.

Ceea ce v-am desenat aici este aproape exact ceea ce rezultă în cazul observaţiei oculte, dacă studiem hidrogenul. Hidrogenul se prezintă observaţiei oculte ca  o rază ce vine vâjâind din infinit, se paralizează în sine şi se pulverizează, numai că noi trebuie să-l desenăm aproximativ ca şi cum aici liniile s-ar intersecta şi astfel şi-ar păstra forma. Astfel, o particulă de hidrogen arată ca şi cum am avea un fel de rază invizibilă care se apropie parcă din depărtări spaţiale infinite şi în cele din urmă se sparge ca un şuvoi de apă ce se pulverizează. Într-un cuvânt, pretutindeni materia este ceea ce putem numi: spiritualitate sfărâmată. Materia nu e altceva decât spirit, dar spirit sfărâmat.

desen

Şi acum trebuie să mai aşez în faţa sufletelor dvs. un gând dificil, care se leagă de cele spuse de mine la început. Am spus atunci că în spiritual-sufletescul interior însuşi distingem între partea exterioară şi cea interioară. În realitate, toate dimensiunile spaţiale se compun din contrarii, astfel, peste tot unde aveţi mai întâi o dimensiune spaţială, această dimensiune spaţială poate fi concepută ca şi cum ar ieşi de undeva, dintr-un punct; acesta este interiorul, tot restul este exterior. Pentru suprafaţă, linia dreaptă este interiorul, tot restul este exterior ş.a.m.d. Astfel, spaţiul nu e altceva decât ceea ce ia naştere chiar în mine însumi, prin faptul că spiritul trebuie să se sfărâme şi trece astfel în existenţa materială.

Este extraordinar de important să luăm în seamă lucrul următor. Imaginaţi-vă că această sfărâmare a spiritului şi transformarea sa în materie are loc în aşa fel încât el se sfărâmă la început fără a găsi dinainte nici un fel de materie, se sfărâmă, se sparge de la sine, aşadar, nu întâmpină nici o rezistenţă exterioară. Să presupunem, aşadar, că această sfărâmare are loc, ca să zicem aşa, în gol. Când spiritul se sfărâmă în gol, atunci ia naştere materie minerală. Aici, spiritul trebuie, aşadar, să se sfărâme cu adevărat din spirit în sine însuşi, şi atunci apare materie minerală. Dar să presupunem că nu e ceva care are loc în mod virginal, să presupunem că, din spirit, ceea ce se sparge, ceea ce se sfărâmă, găseşte deja o lume pregătită, aşadar, nu se dezvoltă acum în gol, ci, ca să zicem aşa, într-o corporalitate eterică deja existentă. Când se dezvoltă în gol, ia naştere materie minerală. Dar să presupunem că se dezvoltă într-o corporalitate eterică deja existentă. O asemenea spiritualitate în curs de sfărâmare se propagă, aşadar, într-un corp eteric; această materie pe cale de a se sfărâma şi acest corp eteric, ca atare, există deja. Aşadar, spiritualitatea nu se sfărâmă, devenind materie, într-o stare virginală a lumii, ci în corpul eteric. În acest caz, nu ia naştere materie minerală, ci materie vegetală. Aşadar, când spiritul se sfărâmă în substanţă eterică, atunci apare materie vegetală.

Dar noi am întâlnit ieri o substanţă eterică deosebită. Amintiţi-vă ce stătea scris pe tablă: noi am întâlnit un corp eteric, dar acesta avea un surplus, o preponderenţă asupra substanţei astrale. Şi noi am spus ieri că aceasta provine de la influenţele luciferice exercitate asupra omului. Ei bine, noi nu am întâlnit doar substanţă eterică având o preponderenţă asupra astralului, ci am găsit şi o corporalitate fizică, iar aceasta are o preponderenţă asupra substanţei eterice, asupra corpului eteric. Ba chiar acesta a fost primul lucru pe care l-am aflat, nu-i aşa? Reţineţi, aşadar, acest lucru deosebit, că aceasta a apărut numai prin influenţa luciferică: o conlucrare ciudată în această organizare umană prost îmbinată! Acolo unde corpul fizic se întâlneşte cu corpul eteric şi corpul eteric e deranjat peste tot de preponderenţa corpului fizic, nu este ca şi cum spiritul ar pulveriza, pur şi simplu, în substanţă eterică şi s-ar sfărâma, ci el se pulverizează într-o corporalitate care, ce-i drept, este o corporalitate eterică, dar asupra căreia fizicul are o preponderenţă. Dacă într-o substanţă eterică astfel pregătită se pulverizează şi se sparge ceva spiritual, apare substanţa nervoasă, materia nervoasă. Astfel, noi avem spirit pulverizându-se într-o corporalitate eterică asupra căreia are preponderenţă o corporalitate fizică: atunci ia naştere materie nervoasă.

Aveţi aici trei trepte ale materiei: mai întâi materia obişnuită, pe care o întâlniţi afară, în lumea senzorială, apoi materia pe care o găsiţi în corpurile plantelor, şi pe urmă acea materie pe care o întâlniţi în corpurile umane şi animale prin faptul că aici au apărut neregularităţi. Gândiţi-vă numai câte n-ar trebui să facem, dacă am vrea să înşirăm diferitele condiţii pentru variatele substanţe existente în lume! Câteva le-am văzut ieri luând naştere prin influenţa luciferică, ca neregularităţi, am văzut apoi cum corporalitatea eterică poate ajunge să aibă preponderenţă asupra corporalităţii astrale. Când ceva spiritual se pulverizează, într-un anumit mod, într-o asemenea corporalitate astrală asupra căreia are preponderenţă corporalitatea exterioară, atunci ia naştere materie musculară. De aceea materia nervoasă şi materia musculară au un aspect atât de ciudat, care nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce mai există în rest, în lumea de afară, pentru că ele iau naştere, într-un mod atât de complicat. Trebuie să ne reprezentăm lucrurile în aşa fel încât dvs. să vă îndreptaţi atenţia asupra deosebirilor, reprezentându-vă un metal lichid proiectat mai întâi în aer liber, şi pe urmă în apă şi după aceea, poate, într-o materie solidă: într-un asemenea mod complicat iau naştere materiile atât de diferit alcătuite. Lucrul principal pe care am vrut să vi-l transmit astăzi a fost acela de a vă arăta în ce profunzimi ale existenţei trebuie să coborâm, dacă vrem să cercetăm cu adevărat aceste lucruri. Căci, dacă faceţi să se pulverizeze ceva spiritual în ceea ce urmează mai departe din punct de vedere material, aşadar, acolo unde eul acţionează în mod predominant asupra corpului astral, dacă ceva spiritual se pulverizează pătrunzând în ceea ce îi iese în întâmpinare drept acea neregularitate a corporalităţii care a luat naştere prin faptul că eul, în euitatea lui, este predominant asupra corpului astral, atunci ia naştere – de-abia pe multe căi ocolite – materia osoasă. Totul depinde, aşadar, după cum vedeţi, de felul cum se pulverizează materia, şi cum se adună la un loc atunci când ia naştere din spirit. Reţineţi bine ceea ce v-am spus, chiar dacă nu puteţi urmări toate detaliile cu gândurile dvs. Sensul general îl veţi fi înţeles, el constă în faptul că materia trebuie privită pretutindeni drept spirit în curs de pulverizare, de sfărâmare, dar că ceva poate veni în întâmpinarea spiritului în curs de sfărâmare. Şi, în funcţie de ceea ce îi vine în întâmpinare, el este pulverizat în altceva şi iau naştere materii configurate în diverse feluri: materie nervoasă, musculară, vegetală ş.a.m.d.

Acum probabil că vă apasă pe sufletul o întrebare: Oare ce s-ar fi întâmplat cu omul, dacă n-ar fi intervenit, în această privinţă, influenţa luciferică? Am enumerat deja ieri sub diverse forme ce s-ar fi întâmplat cu omul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el, din acest punct de vedere? Vedeţi dvs., omul n-ar mai fi putut avea nervi de felul celor pe care îi are el astăzi. Fiindcă asemenea nervi, cu materia lor, iau naştere numai prin faptul că există această legătură dezordonată. Tot aşa, el n-ar fi putut avea oase, muşchi, dacă n-ar fi intervenit influenţa luciferică. Într-un cuvânt, noi am văzut apărând diferitele materii prin faptul că nişte forme se revarsă în mod spiritual în ceva care există numai prin influenţa luciferică. Toate aceste materii, materia musculară, nervoasă etc., n-ar fi putut lua naştere fără influenţa luciferică. Omul nu ar avea nervi, muşchi, oase, în sensul actual al cuvântului, dacă n-ar fi existat influenţa luciferică. Într-un mod şi mai intens decât ieri, trebuie să spunem: Ce este oare întregul om, ca om material? Aşa cum ne iese el în întâmpinare din punct de vedere exterior, el este exclusiv un rezultat al influenţei luciferice. Materialismul nu descrie nimic altceva decât ceea ce a făcut Lucifer din om, astfel că materialiştii sunt în sensul cel mai eminent al cuvântului discipolii lui Lucifer şi ei resping tot restul.

Aşadar, cum ar fi acest om, dacă ar fi rămas în stare paradisiacă?

Ei bine, ca să putem clădi mâine cu nişte reprezentări mai uşoare, bazându-ne pe aceste lucruri, vreau să vă dau o schiţă fugară a ceea ce ar fi devenit omul dacă n-ar fi apărut influenţa luciferică. Căci, dacă n-ar fi intervenit această influenţă, atunci, la începutul evoluţiei oamenilor de pe Pământ ar fi existat un om apărut sub influenţa Spiritelor Formei. Fiindcă Spiritele Formei erau, dintre spiritele ierarhiilor superioare, ultimele care au acţionat asupra omului. Aceste Spirite ale Formei au creat la început numai o formă pur suprasensibilă, care nu avea nimic spaţial. Ceea ar fi existat atunci – daţi-mi voie s-o spun astăzi numai în treacăt – n-ar fi putut fi văzut de nici un ochi exterior, n-ar fi putut fi perceput de nici un fel de simţuri exterioare, fiindcă formele pur sufleteşti nu pot fi percepute de simţurile exterioare. Ceea ce ar fi existat atunci coincide cu ceea ce v-a fost descris în Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, cu ceea ce a fost descris când s-a vorbit despre cunoaşterea imaginativă. Ceea ce ar fi creat Spiritele Formei la început ar fi fost o imaginaţiune. Aşadar, nu o imaginaţiune sensibilă, ci o imaginaţiune suprasensibilă.

Dacă am considera într-un mod absolut schematic ceea ce ar fi existat, aproximativ, în acest caz (vezi desenul, 1), atunci am avea o reprezentare imaginativă a ceea ce au creat Spiritele Formei, drept imaginaţiune a omului, şi acest ceva ar fi impregnat de ceea ce i-a rămas omului de la activitatea creatoare a ierarhiilor anterioare. Astfel, acest ceva ar fi impregnat de ceea ce i-ar fi rămas omului, de la Spiritele Mişcării, adică ar fi impregnat de mişcare interioară (desen 2, redat schematic) şi ne-ar veni în întâmpinare drept ceea ce am descris în Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, ca fiind dat prin cunoaşterea inspirată, fiindcă aceste mişcări ar putea fi recunoscute numai drept inspiraţie. Cu alte cuvinte: întregul om ar consta din imaginaţie, şi atunci ar rezulta tot restul, tot ce este mişcare, inspiraţia. Iar ceea ce conferă Spiritele Înţelepciunii, ar fi intuiţie. Aşadar, nişte conţinuturi interioare reale ar fi umplut, într-un fel, totul, cu plenitudinea lor. Aici, înăuntru, ar trebui să presupunem intuiţia (desen 3), adică nişte entităţi nemijlocite. Şi atunci, noi am găsi totul izvorând din Cosmos, învăluit ca într-un ou auric, drept rezultat al activităţii Spiritelor Voinţei (desen 4). Aceasta ar fi natura umană suprasensibilă, care ar consta din nişte conţinuturi accesibile numai unei cunoaşteri pur suprasensibile. Oricât de fantastic ar părea, acesta este omul real, dacă putem spune aşa, sub o formă simbolică: omul paradisiac, care nu constă din nişte conţinuturi materiale, din care e format deja astăzi, ci este o entitate cu totul suprasensibilă.

desen

Şi ce s-a întâmplat prin influenţa luciferică? Ei bine, prin influenţa luciferică, imaginaţiunea omului a fost, dacă mă pot exprimă astfel, ca injectată cu spirit sfărâmat, aşadar, cu materie, şi ceea ce a apărut astfel există astăzi drept sistem osos uman. Sistemul osos este omul imaginativ, umplut cu materie. Dar materia nu ţine de omul superior propriu-zis, ea a fost integrată, prin faptul că a intervenit influenţa luciferică, în ceea ce, altfel, ar fi fost numai realitate imaginativă. Aşadar, în timp ce omul, de altfel, ar fi trebuit să fie penetrabil – dacă n-ar fi absurd să ne reprezentăm aşa ceva –, aceste imaginaţiuni au fost în primul rând condensate, şi pe urmă au mai fost şi umplute cu materie osoasă. Acum, noi am întâlni rezistenţa oaselor, dacă am vrea să trecem printr-un om. El a devenit impenetrabil. – Ceea ce a provenit de la Spiritele Mişcării, e umplut cu materie musculară, iar ceea ce ar fi perceput drept intuiţie, e umplut cu materie nervoasă. – Iar ceea ce depăşeşte toate acestea, de-abia acela este suprasensibilul, unde intră în considerare corpul eteric al omului, care, aşadar, este deja de natură suprasensibilă, care astăzi este doar elementul material cel mai fin ce apare tocmai sub forma  celor mai subtile pulverizări ale etericului, ceea ce mai stă la baza materiei, fiind mai fin decât materia nervoasă, şi, care, de fapt, nu e deloc luat în considerare.

Astfel, vedeţi dvs., omul este o fiinţă care a devenit grosieră în cel mai înalt grad. Fiindcă, dacă ar fi devenit ceea ce ar fi trebuit să devină, conform cu intenţiile şi concepţiile iniţiale ale zeilor, el nu ar avea oase, ci forma lui ar consta din nişte oase suprasensibile, imaginative; el nu ar avea muşchii drept aparate ale mişcării, ci ar avea substanţă suprasensibilă, care s-ar mişca în el, pe când acum, ceea ce se mişcă a fost împânzit peste tot cu substanţă musculară. Ceea ce provine, drept mişcare suprasensibilă, de la Spiritele Mişcării, a devenit mişcare fizică în muşchi, iar ceea ce provine de la Spiritele Înţelepciunii, drept intuiţie, a devenit la omul senzorial ceea ce este încrustat, ca materie nervoasă, în sfera intuiţiei. Dacă întâlniţi, aşadar, desenat în cărţile de anatomie, sistemul osos, vă puteţi gândi: Acesta ar trebui să fie iniţial o pură imaginaţiune, dar acest ceva a devenit atât de grosier prin influenţa luciferică şi ahrimanică, încât astăzi ne întâmpină drept oasele dense, groase, friabile, dure; atât de densificate sunt aici imaginaţiunile. Şi acum, mai puteţi spune că omul nu poate găsi deja în lumea fizică un reflex al lumii imaginative! Cine ştie că acest om al oaselor este o copie a ceva imaginativ, acela va vedea, când va privi un schelet, o copie a lumii imaginative. Iar dacă vedeţi desenat un om al muşchilor, sistemul muscular, trebuie, de fapt, să spuneţi: Aceasta este o formaţiune cu totul nenaturală, aceasta este cu totul o minciună interioară, fiindcă, în primul rând, eu o văd ca formă, dar ar trebui să o aud în mod spiritual. În realitate, e vorba de faptul că o mişcare ritmică suprasensibilă este împânzită cu materie musculară, de care ar trebui să facem abstracţie; ceea ce ar rămâne, nu ar trebui să fie văzut, ci auzit, aşa cum auzim mişcările ondulatorii ale muzicii. Dvs. ar trebui să auziţi, de fapt, nişte inspiraţii. Şi ceea ce vedeţi desenat drept om al muşchilor sunt inspiraţiile omului, fixate în materie. Şi cu atât mai mult omul nervilor: pe acesta n-ar trebui nici să-l vedeţi, nici să-l auziţi, ci doar să-l percepeţi în mod absolut spiritual. Şi, pentru un punct de vedere cosmic, este absolut anormal ca ceea ce ar trebui să fie perceput doar în spiritualitatea cea mai pură, ceea ce este, în realitate, doar un înveliş spiritual în care a fost injectată materie fizică, să poată apărea în faţa ta, în mod vizibil, în timp ce n-ar trebui să fie perceput decât ca intuiţie.

Aceasta izgonire din Paradis constă, în esenţă, în faptul că la începuturi omul a fost în lumea spirituală, adică în Paradis, şi că acolo el era constituit din imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie, adică a avut o existenţă cu totul şi cu totul suprapământească. Şi pe urmă, el a fost astfel tratat, prin ceea ce a provocat el însuşi în sine, sub influenţa luciferică, încât el a fost oarecum injectat cu ceea ce a provenit de la spiritul în curs de sfărâmare, cu materie. Aşadar, aceasta este ceva cu care noi suntem umpluţi, dar care nu aparţine fiinţei noastre. Noi o purtăm în fiinţa noastră, această materie, şi, din cauză că o purtăm în noi, trebuie să murim din punct de vedere fizic.  Aceasta este, într-adevăr, cauza morţii fizice şi a multor alte lucruri. Fiindcă, prin faptul că şi-a părăsit starea spirituală, omul trăieşte aici, în existenţa fizică, numai până în momentul în care materia învinge ceea ce îi menţine coeziunea părţilor. Prin natura ei, materia vrea în permanenţă să se sfărâme, şi materia din oase este menţinută în stare de coeziune numai prin forţa imaginaţiei. Când materia dobândeşte supremaţia asupra forţei oaselor, oasele îşi pierd capacitatea de a trăi. Tot aşa e şi cu muşchii şi cu nervii. Îndată ce materia din oase, muşchi şi nervi dobândeşte supremaţia asupra imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei şi se poate sfărâma, omul trebuie să-şi depună corpul fizic. Aveţi aici legătura dintre moartea fizică şi influenţa luciferică, iar mâine vom urmări felul în care au venit în lume răul şi celelalte, bolile ş.a.m.d.