Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


CONFERINŢA A CINCEA

Hanovra, 31 decembrie 1911

Principalul în conferinţa de ieri a constat în faptul că din toate expunerile complicate ne-am putut face o reprezentare în legătură cu ceea ce trebuie să ne imaginăm prin materie, substanţă: că, de fapt, prin materie, prin substanţă, noi trebuie să ne reprezentăm nişte forme spirituale sfărâmate, pulverizate, am putea spune. Şi tocmai în contextul acestor conferinţe a trebuit să atragem atenţia, din această direcţie, asupra aspectului celui mai esenţial al existenţei materiale, căci noi, ca oameni, am fost întreţesuţi printre firele existenţei materiale, forma spirituală pe cale de pulverizare a pătruns în noi şi ne umple, ca oameni pământeşti –, tocmai în aceasta constă ceea ce e înfăţişat într-un mod simbolic atât de impresionant prin imaginea izgonirii din Paradis: pătrunderea omului cu materie pământească. Dacă nu aţi urmărit doar ca înşiruire de noţiuni cele descrise aici, ci şi participând cu simţirea, veţi fi ajuns, desigur, şi la reprezentarea că noi avem în om un fel de fiinţă duală. Gândiţi-vă puţin la ceea ce am spus ieri, că prin influenţa luciferică omului i-a fost integrat ceea ce putem numi percepţiile noastre senzoriale, aşa cum le avem ca oameni fizici. Noi am atras atenţia asupra faptului că aceste percepţii senzoriale nu-i fuseseră destinate omului de la început, că lui îi fusese destinată un fel de trăire împreună cu voinţa ce pulsează şi că felul cum noi vedem cu ochii, cum percepem prin alte organe de simţ, este deja o denaturare, o desfigurare, care a survenit din cauza influenţei luciferice. Apoi, am mai putut arăta că, mai spre interiorul omului, tot ceea ce apare din punct de vedere trupesc drept secreţii glandulare, ia naştere, de asemenea, prin mutaţia survenită în părţile constitutive ale organizării umane, pe care am studiat-o. Şi, în sfârşit, am văzut că întreaga activitate organică normală, întreaga hrănire, prelucrarea substanţelor în trupul uman, trebuie explicată printr-o preponderenţă a activităţii corpului astral asupra activităţii corpului eteric, preponderenţă care a luat naştere şi ea din cauza influenţei luciferice. La acest rezultat am ajuns alaltăieri. Prin urmare, procesele materiale, grosiere, procesele de hrănire, digestive etc., procesele secreţiei glandulare şi, de asemenea, procesele percepţiei senzoriale, aşa cum le are omul astăzi, îşi au cauza în influenţa luciferică. Ieri ni s-a arătat dintr-o altă direcţie că ceea ce numim materie nervoasă, substanţă nervoasă, se datorează, ca să zicem aşa, tot influenţei luciferice; la fel, materia musculară şi cea osoasă.

Să privim acum această fiinţă umană duală în aşa fel încât să spunem: Pe de-o parte, am constatat că percepţia senzorială, secreţia glandulară şi întregul metabolism organic se datorează influenţei luciferice, pe de altă parte, noi mai datorăm influenţei luciferice şi existenţa nervilor, a sistemului muscular şi a sistemului osos. Cum se comportă aceşti doi oameni, omul simţurilor, glandelor, digestiei, pe de-o parte, şi omul nervilor, muşchilor, oaselor, pe de altă parte? Ce misiune cosmică au aceste două fiinţe, aşa cum sunt ele asamblate în natura umană?

Chiar dacă veţi reflecta la întrebarea de mai sus fără nici un fel de consideraţii oculte, veţi ajunge uşor la reprezentarea că tot ceea ce este legat de activitatea noastră senzorială şi glandulară, de sistemul nostru digestiv, este, de fapt, ceva care – nu trebuie să aruncăm decât o privire superficială –, după ce a avut loc în om, aparţine cu totul trecutului nemijlocit. E ceva ce omul lasă în urmă, prin propria sa natură. Să ne aducem concret în faţa conştienţei gândul că executarea activităţilor organice nu are o valoare veşnică. Nu trebuie decât să studiaţi puţin ceea ce ne învaţă ştiinţa sau viaţa cotidiană, şi veţi spune: Ca aparat digestiv, ca aparat de hrănire, noi suntem teribil de ancoraţi în această viaţă. Căci aceasta e o roată care se învârte mereu în acelaşi fel. Dacă nu vrem să considerăm că este un progres deosebit al naturii umane faptul că omul, dacă are ocazia în viaţă, dezvoltă, poate în cursul multor ani, un gust deosebit pentru anumite mâncăruri şi băuturi fine, pe care nu-l avea înainte, atunci trebuie să spunem: În această moară permanentă a mâncării şi digerării etc., se manifestă extrem de puţin progres. E ceva care se repetă mereu în acelaşi fel şi cred că nimănui nu-i va da prin minte să spună că noi, oamenii, în măsura în care trebuie să desfăşurăm această activitate, avem prin ea o valoare de veşnicie deosebită. De fapt, şi secreţia glandulară şi-a îndeplinit sarcina chiar în momentul în care a avut loc. Pentru viaţa organismului ca întreg, ea are, fireşte, importanţa ei, dar nu putem spune că are o valoare pentru veşnicie. Şi nici percepţia senzorială, ca atare, fiindcă impresia senzorială vine şi trece. Şi dacă vă gândiţi ce palidă este, după numai câteva zile, poate, impresia senzorială pe care aţi avut-o, cât de fundamental diferită este amintirea, în comparaţie cu percepţiile senzoriale înseşi, atunci va trebui să spuneţi: Ce-i drept, percepţiile senzoriale sunt ceva frumos, ceva care îl bucură pe om în trăirea şi observaţia nemijlocită, dar, cu siguranţă, ele nu au o valoare de veşnicie. Fiindcă, unde sunt valorile care au luat naştere pentru dvs. prin senzaţiile fizice pe care le-aţi avut în copilărie sau în prima dvs. tinereţe? Unde s-a dus ceea ce a atins atunci ochiul dvs., urechea dvs.? Cât de palide sunt amintirile!

Dacă reflectaţi la faptul că omul, în măsura în care este un om al simţurilor, al glandelor, al digestiei, nu are nici o valoare de veşnicie prin această activitate, dacă reflectaţi la acest lucru, uşor veţi putea uni acest gând cu ideea generală exprimată ieri, şi care, din păcate, nu poate fi prezentată decât în mod schiţat în cadrul unor scurte conferinţe: ideea formei care se pulverizează. Prin faptul că forma se pulverizează, integrându-se acestei activităţi, şi furnizează astfel organismului formă în curs de dezmembrare, aşadar, materie, astfel încât ia naştere o activitate de percepţie senzorială, de secreţie glandulară, o activitate digestivă, prin aceasta se arată în mod palpabil că aici avem de-a face cu o formă în curs de sfărâmare, cu o formă care se fărâmiţează. Ceea ce ne întâmpină ca activitate de percepţie senzorială, ca secreţie glandulară şi ca activitate digestivă, nu sunt decât procese speciale de descompunere a formei, acestea sunt nişte procese speciale, deosebite.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă trecem la activitatea nervoasă, la activitatea musculară şi la cea osoasă, la existenţa osoasă a omului. Am putut arăta ieri că în sistemul osos avem imaginaţie devenită materială, imaginitivitate devenită materială, în sistemul muscular, inspiraţie devenită materială, prin mobilitate, iar în sistemul nervos, intuiţie devenită materială. Acum se arată – şi aici ajungem să discutăm mai exact o problemă care în conferinţele generale de ştiinţă spirituală nu poate fi discutată decât aproximativ –, se arată că, atunci când omul trece prin poarta morţii, sistemul său osos se descompune treptat, prin putrezire sau ardere sau pe altă cale. Dar ceea ce rămâne după ce sistemul osos s-a descompus este imaginaţie; ea nu se pierde. Ea rămâne în substanţele pe care le avem şi în noi, după ce am trecut prin poarta morţii, şi intrăm în kamaloka sau în devahan. Noi ne păstrăm, în orice caz, o formă-imagine, care, privită de un clarvăzător cu adevărat pregătit, nu seamănă aproape de loc cu sistemul osos, dar care, dacă un clarvăzător mai puţin pregătit o lasă să acţioneze asupra sa, prezintă, chiar din punct de vedere exterior, în forma-imagine, ceva asemănător cu sistemul osos uman, motiv pentru care moartea este reprezentată nu chiar pe nedrept prin imaginea scheletului osos. Aceasta are la bază o clarvedere, în orice caz nu prea temeinic pregătită, dar care, oricum, nu nimereşte chiar pe alături. Dar cu această imaginaţiune se uneşte ceea ce rămâne acum din muşchi, când ei se descompun ca substanţă: rămâne inspiraţia, a cărei expresie ei sunt, de fapt, fiindcă ei nu sunt altceva decât inspiraţii impregnate cu materie. Inspiraţia ne rămâne, după ce am trecut prin poarta morţii. Acesta e un lucru foarte interesant. Şi tot aşa ne rămâne intuiţia în urma sistemului nervos, după ce nervii înşişi, la moarte, se îndreaptă spre procesul degradării sau al descompunerii lor. Toate acestea sunt părţi componente importante ale corpului nostru astral şi eteric.

Dvs. ştiţi că omul nu depune cu totul corpul eteric: când trece prin poarta morţii, el ia cu sine un extract al corpului eteric. Dar se mai întâmplă şi altceva. Omul îşi poartă în permanenţă sistemul nervos prin lume, şi acest sistem nervos nu e altceva decât intuiţie, impregnată cu materie. Prin faptul că omul poartă prin lume acest sistem nervos, în locurile unde nervii străbat organismul uman se află în permanenţă intuiţie, şi această intuiţie radiază spiritualitatea pe care omul o are în permanenţă în jurul lui, ca pe o aură de raze. Aşadar, nu intră în considerare numai ceea ce luăm cu noi când trecem prin poarta morţii, ci noi radiem în permanenţă intuiţie, atunci când nervii se descompun. Dvs. aveţi neîncetat în interiorul dvs. un fel de proces de descompunere, şi trebuie, într-un anumit sens, să fiţi plăsmuit din nou, chiar dacă sistemul nervos are cea mai mare durabilitate: are loc mereu un proces de emanare, pe care îl putem percepe numai prin intuiţie. Astfel, noi putem spune: din om radiază neîncetat substanţă sesizabilă în mod intuitiv, substanţă spirituală, în măsura în care sistemul său nervos fizic se fărâmiţează. Astfel, deja de aici puteţi vedea: prin faptul că omul îşi foloseşte sistemul nervos fizic, prin faptul că el îl uzează, că îl face să se fărâmiţeze, el nu e lipsit de importanţă pentru lume. El îşi are importanţa sa foarte mare. Fiindcă de felul în care îşi foloseşte el nervii, de aceasta depinde ce substanţe perceptibile în mod intuitiv radiază din el. Şi iarăşi, prin faptul că omul îşi foloseşte muşchii, radiază substanţe sesizabile prin inspiraţie. Această radiaţie este de aşa natură, încât ea populează în permanenţă lumea cu nenumărate procese de mişcare nespus de fin diferenţiate. Aşadar, se revarsă în afară substanţă inspirată – cuvintele nu sunt tocmai fericit alese, dar nu avem altele. Iar din oasele omului se revarsă ceea ce putem numi substanţă ce poate fi sesizată în mod imaginativ.

Acesta este un lucru deosebit de interesant. Voi aminti, nu ca să vă asaltez cu rezultatele cercetării clarvăzătoare, ci pentru că este cu adevărat interesant, că prin ceea ce radiază din oase, când ele se descompun, omul lasă în urma lui, oriunde ajunge, nişte imaginaţiuni ale fiinţei sale, nişte imagini spirituale, perceptibile prin imaginaţie: pretutindeni rămân din noi nişte imagini-umbră fine, peste tot unde am fost. Şi, când veţi fi plecat din această sală, o clarvedere mai subtilă, mai bine pregătită, va mai putea percepe o vreme, pe bănci, nişte imagini-umbră fine, până când ele vor fi asimilate în procesul general al vieţii lumii – nişte imagini-umbră emanate de fiecare dintre dvs., radiate de sistemul osos. Pe aceste imaginaţiuni se bazează sentimentul neplăcut pe care îl avem uneori, când intrăm într-o cameră în care a locuit înainte un alt om, un om neplăcut. Cauza sunt, în principal, imaginaţiunile pe care le-a lăsat el acolo. Încă îl mai găsim acolo, aş zice, ca pe un fel de imagine-umbră. Nici în această privinţă, trăirea unui om cât de cât sensibil nu rămâne în urma trăirii clarvăzătorului, căci acest om simte neplăcerea cauzată de ceea ce un alt om lasă într-o cameră. Clarvăzătorul mai are în plus doar posibilitatea de a-şi reprezenta în mod concret, drept tablou imaginativ, ceea ce omul celălalt doar simte.

Dar ce se întâmplă oare cu tot ceea ce radiază astfel din noi? Vă rog să consideraţi împreună tot ceea ce radiază din noi în acest fel, dragii mei prieteni: de fapt, aceasta este tot ceea ce acţionează dinspre noi înspre exterior, în lume. Fiindcă, indiferent ce aţi face, când faceţi ceva şi umblaţi prin lume, dvs. vă puneţi în mişcare, într-un anumit fel, sistemul osos şi sistemul muscular. Dar chiar când staţi culcat pe un divan, şi doar gândiţi, dvs. radiaţi substanţă ce poate fi percepută în mod intuitiv. Pe scurt, ceea ce dvs. transpuneţi în activitate, aceasta radiaţi în permanenţă afară, în lume, aceasta trece în permanenţă din dvs. în lume. Dacă aceste procese nu ar avea loc, atunci din Pământul nostru, când el va fi ajuns la ţinta evoluţiei lui, nu ar mai exista nimic, ci doar materie pulverizată, care s-ar integra ca un praf în spaţiul cosmic general. Dar ceea ce este salvat de om, din procesele materiale care au loc pe Pământ, trăieşte în Cosmosul general, în lumea generală, drept ceea ce poate lua naştere prin intuiţie, inspiraţie şi imaginaţie. Omul îi dă lumii în acest fel pietrele de construcţie din care ea se clădeşte din nou. Va fi ceea ce trăieşte mai departe, drept spiritual-sufletescul întregului Pământ, când acest Pământ se va descompune ca un cadavru, în ceea ce priveşte partea sa materială, aşa cum şi sufletul uman individual trăieşte mai departe în mod spiritual, după ce omul individual a trecut prin poarta morţii. Omul îşi trece sufletul său individual prin poarta morţii; Pământul poartă ceea ce s-a născut din intuiţiile, inspiraţiile şi imaginaţiile oamenilor, spre existenţa jupiteriană. Cu aceasta v-am caracterizat marea deosebire care există între un om şi celălalt, în măsura în care omul e o fiinţă duală: omul care percepe prin simţuri, omul care secretă din glandele sale, omul care digeră, care se hrăneşte – acesta este omul menit să se risipească în temporalitate. Dar ceea ce este elaborat prin existenţa sistemului nervos, a sistemului muscular şi a sistemului osos, aceasta este integrat Pământului, pentru ca el să poată exista în continuare.

Dar acum urmează ceva care se situează ca un mister în existenţa noastră globală, ceva care, pentru că este un mister, nu poate fi sesizat cu mintea, ci poate fi crezut şi pătruns cu sufletul, dar care, totuşi, este adevărat. Căci ceea ce poate omul să radieze astfel în lumea din jurul său se structurează în mod clar în două părţi: una este constituită din inspiraţii, intuiţii şi imaginaţii de care, am putea spune, existenţa cosmică generală are neapărat nevoie, ca să existe, căci ea le aspiră, le absoarbe; dar există altele, pe care ea nu le absoarbe, restul nu e acceptat, e respins. Cosmosul general declară categoric: Da, aceste inspiraţii, intuiţii, imaginaţii, le pot folosi, le aspir în mine, ca să le pot duce sus, în existenţa jupiteriană. Dar pe altele le respinge, nu le primeşte. Şi consecinţa este că aceste intuiţii, inspiraţii şi imaginaţii, pentru că nu sunt primite nicăieri, rămân să existe în mod independent. Ele persistă în mod spiritual în Cosmos, nu pot fi dizolvate. Aşadar, ceea ce radiem noi se desparte în două, în ceva care e primit cu plăcere de Cosmos, şi ceva pe care Cosmosul îl respinge, ceva ce el nu acceptă, ci îl lasă să existe în mod izolat. Ceea ce am amintit la urmă, continuă să existe în mod izolat.

Cât timp rămâne aşa? Ei, vedeţi dvs., rămâne aşa până când vine omul şi distruge el însuşi toate acestea, prin nişte radiaţii care sunt capabile să le distrugă. Şi, de regulă, nici un alt om nu are capacitatea de a distruge aceste radiaţii respinse de Cosmos, decât însuşi omul care le-a creat. Şi aici aveţi tehnica funcţionării karmei, aici aveţi motivul pentru care în cursul karmei noastre noi trebuie să întâlnim toate imaginaţiile, inspiraţiile, intuiţiile care au fost respinse de Cosmos. Pe acestea trebuie să le distrugem noi înşine, căci Cosmosul primeşte numai ceea ce e just ca gândire, frumos ca simţire şi bun din punct de vedere moral. El respinge tot restul. Acesta e misterul. Iar ceea ce e eronat ca gândire, urât ca simţire şi rău sau răutăcios din punct de vedere moral, trebuie să elimine omul însuşi din existenţă, prin alte gânduri, sentimente şi impulsuri de voinţă sau fapte corespunzătoare, dacă e ca cele dintâi să nu mai existe. Şi ele vor fi pe urmele lui, până când el le va fi eliminat cu totul. Avem aici punctul în care ni se arată: nu e adevărat că Cosmosul constă numai din legi ale naturii neutre, indiferente, ori că el se exprimă numai prin legi ale naturii neutre. Cosmosul din jurul nostru, despre care noi credem că îl putem percepe cu simţurile şi înţelege cu mintea, acest Cosmos mai are în el cu totul alte forţe, el este, dacă pot spune aşa, în sine însuşi, un respingător sever a ceea ce este rău, urât, eronat, şi tendinţa lui este să primească în sine ceea ce este bun, frumos, adevărat. Puterile Cosmosului nu ţin judecată doar în anumite momente, ci judecata lor străbate, de fapt, întreaga evoluţie pământească.

Şi acum putem da răspuns la întrebarea: Cum stau lucrurile, în general, cu evoluţia omului, raportată la entităţile spirituale superioare?  

Am văzut că, pe de-o parte, omul simţurilor, glandelor, digestiei, a luat naştere prin influenţa luciferică. Şi pe celălalt om îl putem atribui, într-un anumit sens, influenţei luciferice. Dar, pe când cel dintâi este omul descompunerii, menit cu totul şi cu totul perisabilităţii, celuilalt om îi revine sarcina de a salva omenescul pentru veşnicie, pentru durată, de a-l transpune dincolo, într-o existenţă ulterioară. Omul nervilor, omul muşchilor şi omul oaselor are sarcina de a transpune în viitor ceea ce trăieşte omul pe Pământ. Astfel, de aici noi vedem că omul a căzut de pe culmea lui spirituală, prin faptul că a devenit cel dintâi om, omul simţurilor, glandelor, digestiei, şi că el se înalţă treptat spre existenţa spirituală, prin faptul că l-a primit, drept contrapondere, pe omul nervilor, omul muşchilor şi omul oaselor. Dar lucrul deosebit aici constă în faptul că aceste emanări de substanţă intuitivă, inspirată şi imaginativă nu pot avea loc altfel decât în sensul că procesele materiale reprezintă procese de descompunere. Dacă nervii noştri, dacă muşchii noştri, dacă oasele noastre, nu ar fi într-un permanent proces de degradare, ci ar rămâne ceea ce sunt, atunci noi n-am putea să emanăm asemenea substanţă, fiindcă numai prin descompunere, prin procesul de ardere care se exprimă în existenţa materială, se poate aprinde, aş zice, flacăra spiritualului. Aşadar, dacă nervii noştri, muşchii noştri, oasele noastre, nu s-ar descompune şi, în cele din urmă, nu s-ar distruge complet prin moarte, noi am fi condamnaţi să fim nişte fiinţe între limitele acestei existenţe, în cadrul lumii pământeşti, de care am fi încătuşaţi, şi n-am putea să luăm parte la evoluţia ce merge mai departe, spre viitor. Noi am fi un fel de prezent rigid, pietrificat, fără nici un fel de evoluţie în viitor. În realitate, forţele care lucrează într-unul şi în celălalt din cei doi oameni sunt ca două forţe care se menţin în echilibru.

Între cele două este situată, slujind parcă de intermediar, acea substanţă, acea materialitate despre care am discutat adeseori şi pe baza reprezentărilor spiritual-ştiinţifice mai generale, dar în acest context am atras mai puţin atenţia asupra ei: între cele două se află sângele, care, şi din acest punct de vedere, este un “suc cu totul deosebit” [ Nota 20 ]. Tot ceea ce am cunoscut drept substanţă nervoasă ş.a.m.d., în ceea ce priveşte modul de a acţiona al forţelor sale, a devenit aşa cum este abia prin influenţa luciferică, după cum am văzut. Dar în sânge ne este dat ceva care a suferit în mod direct, ca materie, influenţa luciferică. Fiindcă dvs. aţi văzut că modul în care ar interacţiona corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral ar fi altul, dacă n-ar fi intervenit nici o influenţă luciferică. Dar aici influenţa luciferică se răsfrânge asupra materiei printr-o acţiune suprasensibilă, care se transformă abia apoi în efecte materiale, care face, aşadar, ca materia să devină aşa cum este. Substanţa nervoasă, musculară şi cea osoasă iau naştere din cauză că anumite corpuri ale omului nu sunt îmbinate între ele aşa cum trebuie. Lucifer nu poate exercita nici o influenţă asupra substanţelor ca atare, ci doar prin mutaţiile provocate în raporturile dintre corpuri. Aşadar, acolo unde el se apropie de om, el a provocat mutaţia. Dar asupra sângelui ca materie, ca substanţă, el are o influenţă directă. Ba chiar sângele este singurul – şi de aceea este un suc atât de deosebit – la care se vede în mod direct, în substanţă, în substanţa materială însăşi, că la omul pământesc actual lucrurile nu stau aşa cum fusese menit, dacă n-ar fi intervenit nici o influenţă luciferică. Căci sângele a devenit cu totul altceva decât ar fi trebuit să devină. Iarăşi, nu-i aşa, ceva grotesc, dar e adevărat. Aduceţi-vă aminte ce s-a spus despre felul cum ia naştere substanţa, materia. Noi am spus: Materia ia naştere prin faptul că o formă spirituală ajunge până la o anumită limită şi apoi se pulverizează, astfel încât această formă pulverizată reprezintă materia. Aceasta este materia pământească propriu-zisă. Ea ni se înfăţişează într-un mod atât de nemijlocit numai în mineral, fiindcă celelalte substanţe sunt modificate prin faptul că sunt luate în stăpânire de alte medii. Dar substanţa sanguină ca atare este o substanţă unică în felul ei.

desen

Această substanţă sanguină ca atare a fost predestinată şi ea, la început, să ajungă până la o anumită limită a formei. Imaginaţi-vă că aici (a) sunt forţele formatoare radiante, pur spirituale, ale substanţei sanguine, iar aici (b), punctul în care aceste forţe au ajuns la limită. Dar acum sângele, în virtutea predispoziţiei sale originare, nu ar trebui să se pulverizeze, astfel încât să-şi arunce stropii în spaţiu, ci el ar trebui să se materializeze foarte puţin doar aici (b), la limită, şi pe urmă să se pulverizeze înapoi, în el însuşi (puncte în sus, pe verticală), să se pulverizeze iarăşi în mod nemijlocit înapoi, în spiritual. Aşa ar fi trebuit să devină sângele. Prin urmare, dacă e să mă exprim cam frust, sângele ar fi trebuit să formeze mereu numai o peliculă subţire, să ajungă numai până la începutul materializării, astfel încât să ţâşnească întotdeauna numai pentru un moment din spiritual, să devină puţin de tot materie, exact până la gradul percepţiei materiale, apoi să se întoarcă iar în spiritual şi să fie reprimit de spiritual. O tălăzuire permanentă din spiritual şi înapoi, aceasta ar fi trebuit să devină sângele. Aceasta este tendinţa sângelui. Aşadar, sângele ar fi trebuit să fie o simplă aprindere, o simplă străfulgerare neîncetată în materie şi el ar fi trebuit să fie ceva absolut spiritual. Aşa s-ar fi întâmplat dacă la începutul evoluţiei pământeşti oamenii şi-ar fi primit eul numai de la Spiritele Formei; atunci, oamenii ar deveni conştienţi de acest eu prin rezistenţa creată de această aprindere momentană în sânge. Prin aprinderea momentană în sânge, omul l-ar simţi pe “Eu sunt” şi acesta ar fi organul cu care şi-ar percepe eul. Dar aceasta ar fi singura percepţie senzorială pe care ar avea-o omul, fiindcă celelalte n-ar exista, dacă totul ar fi mers fără influenţa luciferică. Ar fi fost o trăire împreună cu voinţa ce pulsează. Omului îi fusese menită această singură percepţie prin simţuri: a-şi percepe eul în aprinderea substanţei sanguine şi în imediata sa întoarcere în spiritual. În loc ca omul să vadă culori, să audă sunete, să perceapă gusturi, el ar trebui să trăiască în voinţa ce pulsează; ar trebui să fie ca o plutire în voinţa ce pulsează. Lui i-a fost menit să privească din universul spiritual în care atunci ar fi fost transpus drept simplă imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, spre o fiinţă de pe Pământ sau din ambianţa Pământului, despre care nu ar fi simţit: Eu sunt în interiorul ei –, ci: Eu privesc în jos, aceasta aparţine de mine, aici îmi străluceşte, drept singur element material, ceea ce este sânge spiritual pe cale de a se materializa, şi în el îmi percep eul.  

Singura percepţie bazată pe simţuri care ar fi trebuit să vină, este, de fapt, prezenţa eului, şi singura substanţă în domeniul material care îi fusese menită omului este sângele, în această formă a aprinderii momentane. Astfel, omul, dacă ar fi devenit aşa, dacă ar fi rămas omul Paradisului, ar privi în jos, din univers, spre ceea ce e menit să-l simbolizeze pe acest Pământ, şi să-i dea conştienţa eului. O fiinţă pur spirituală, constând din imaginaţii, inspiraţii şi intuiţii, în care ţâşneşte, o dată cu sângele, care prinde să strălucească, eul. Şi în această ivire a strălucirii, omul ar putea să spună: Eu sunt, fiindcă eu fac să existe ceea ce este, din mine, acolo jos.

desen

E ciudat, nu-i aşa, dar este într-adevăr, aşa, că putem spune: De fapt, omului i-a fost menit să trăiască în ambianţa din jurul Pământului. Dacă aici (a), un om trăieşte în ambianţa Pământului, el ar trebui să producă pe Pământul însuşi imaginea sa de oglindă (b) şi numai prin aprinderea amintită eul său şi-ar trimite şi el razele înapoi şi ar zice: Acolo, jos, este semnul care mă desemnează pe mine. Nu ar fi trebuit să se ajungă la situaţia ca omul să îl poarte peste tot cu sine pe omul oaselor, pe omul muşchilor, pe omul nervilor, pe omul glandelor, şi să mai şi emită judecata grotească: Acesta sunt eu; ci ar fi trebuit să se întâmple altfel. Omul ar fi trebuit să trăiască în ambianţa din jurul planetei pământeşti şi să îngroape un semn în pământ, prin forma sanguină ce străluceşte, şi să spună: Aici îmi înfig ţăruşul, pecetea mea şi semnul meu, care mă învaţă conştienţa eului meu. Fiindcă, prin ceea ce am devenit în urma existenţei pe Saturn, Soare şi Lună, eu planez afară, în univers. Nu trebuie decât să adaug eul. Dar eu percep aceasta prin faptul că mă înscriu acolo, jos, şi că pot citi mereu în sângele ce străluceşte, ceea ce sunt. – Aşadar, noi, ca oameni, nu am fost predestinaţi să umblăm în asemenea corpuri făcute din carne şi oase, aşa cum suntem, ci am fost predestinaţi să ne rotim în jurul Pământului şi să înscriem jos că suntem aceasta, că suntem un eu. Cine nu ţine seama de ceea ce am spus acum, nu cunoaşte esenţa omului.

Dar a venit Lucifer şi a făcut ca omul să nu-şi simtă eul doar ca percepţie a simţurilor, ci să simtă drept eul său şi tot ceea ce el a avut deja pe Lună, drept corp astral: gândire, simţire, şi voinţă. Eul a fost amestecat cu acestea. Dar astfel a apărut necesitatea ca omul să cadă în materie. Izgonirea din Paradis este căderea în materie. Şi, în primul rând, a avut loc acea schimbare a sângelui uman care s-a petrecut prin faptul că acum sângele nu doar străluceşte pentru o clipă şi este luat înapoi în spiritualitate, ci, în realitate, substanţa sanguină străbate şi se pulverizează cu adevărat, ea a fost făcută să se pulverizeze în toate părţile. Şi aşa se face că substanţa sanguină, care, de fapt, ar trebui să se întoarcă în spiritual, se pulverizează în clipa în care devine materială, în restul omului, şi umple restul organizării umane, modificându-se în mod corespunzător, în funcţie de forţele acestei organizări. După cum pătrunde într-un surplus, să zicem, al corpului fizic asupra corpului eteric sau al corpului eteric asupra corpului astral ş.a.m.d., el devine substanţă nervoasă, substanţă musculară etc. Aşa a constrâns Lucifer sângele să devină o materie mai grosieră. În timp ce sângele era predestinat să ţâşnească numai puţin, pulverizându-se şi iarăşi dispărând ca materie, Lucifer a făcut ca sângele să intre în substanţialitatea grosieră. Aceasta este acţiunea nemijlocită pe care a săvârşit-o în materie, acest Lucifer, faptul că el a fabricat sângele, aşa cum este el, ca materie, pe când în celelalte lucruri s-a mulţumit numai să provoace dezordine! Sângele nu ar exista deloc aşa cum este, ci doar în spiritualitatea lui, care ajunge numai până la limita materialităţii, numai până la status nascendi, şi apoi se întoarce imediat înapoi. Aşa cum există, sub formă materială, sângele este o creaţie luciferică şi, prin faptul că omul are în sânge, totodată, expresia fizică a eului său, omul, împreună cu eul său, este unit aici, pe Pământ, cu creaţia lui Lucifer. Şi, deoarece şi Ahriman s-a putut apropia, la rândul său, de om, prin faptul că Lucifer venise înainte, noi putem spune: Sângele este ceea ce a aruncat Lucifer în aşa fel încât să poată fi prins de Ahriman, astfel că amândoi s-au putut apropia de om. Mai ne mirăm acum dacă, în sensul unui sentiment străvechi, Lucifer-Ahriman priveşte sângele drept proprietatea sa pământească? Ne mai miră faptul că el cere să-i fie scrise contractele cu sânge şi că insistă ca Faust să-i semneze contractul cu sângele său? [ Nota 21 ] Fiindcă sângele este ceea ce îi aparţine absolut în întregime. Tot restul conţine, într-un anumit sens, ceva divin; şi aici el nu se simte tocmai în largul său. Până şi cerneala este pentru Lucifer mai divină decât sângele, care este cu adevărat elementul său.

desen

Vedem astfel că omul are în sine aceste două fiinţe, pe omul simţurilor, glandelor, digestiei şi pe omul nervilor, muşchilor, oaselor, şi că amândoi sunt alimentaţi, în materialitatea lor grosieră, care este revărsată peste forţele corespunzătoare ale acestor doi oameni, de către ceea ce a devenit sângele sub influenţa luciferică. Fiindcă, nu-i aşa, uşor puteţi vedea, deja din ştiinţa exterioară, că, în măsura în care omul este o fiinţă materială, el este în întregime un produs al sângelui său. Tot ceea ce este în om materie este hrănit din sânge, este, de fapt, sânge transformat. Astfel, oasele, nervii, muşchii, glandele, totul, totul este, de fapt, sânge transformat, conform materiei. Omul este, de fapt, sânge, el este Lucifer-Ahriman însuşi umblând prin lume, căci îl poartă în permanenţă pe Lucifer-Ahriman în el. Şi omul aparţine lumii spirituale prin ceva care se află în dosul acestei entităţi materiale, prin ceva care s-a revărsat din sânge în materie; prin aceasta, el aparţine evoluţiei progresive, ca să spunem aşa, şi nu elementului rămas în urmă. Lucifer a intervenit în lume prin faptul că a rămas în urmă pe anumite trepte ale evoluţiei, la fel şi Ahriman.

Dacă vom lua în considerare ceea ce a fost descris acum, vom spune: Atunci, în mod evident, de la originea evoluţiei pământeşti, oamenii au avut ceva în comun. La început, ei au avut ceva foarte comun, în sânge, şi anume, faptul că, dacă sângele ar fi rămas aşa cum îi era menit omului, acest sânge ar fi o emanaţie pură a Spiritelor Formei. Astfel, în sângele originar, în noi ar trăi Spiritele Formei. Aceste Spirite ale Formei nu sunt altceva decât, după cum cei mai mulţi dintre dvs. ştiu deja, cei şapte Elohimi din Biblie. Nu trebuie decât să frunzăriţi ciclul de la München despre Geneză [ Nota 22 ], şi vă veţi da seama: Dacă ar fi păstrat ceea ce sângele ar fi trebuit să devină iniţial, omul i-ar simţi în el pe cei şapte Elohimi. Cu alte cuvinte, el şi-ar simţi eul său într-o unitate de şapte părţi, dintre care una ar fi partea principală, care îi corespunde lui Iahve sau Iehova, iar celelalte şase părţi ar fi pentru om, în primă instanţă, nişte părţi secundare. Această unitate formată din şapte părţi, pe care omul ar fi resimţit-o drept eul său, ca pe nişte prelungiri ale celor şapte Elohimi sau Spirite ale Formei, l-ar fi condus pe om, dacă sângele lui n-ar fi fost corupt de Lucifer, să înţeleagă ceea ce noi ne însuşim acum din nou, cu mare osteneală, drept cunoaştere despre natura umană septuplă. Omenirea a trebuit să aştepte, din cauza sângelui ei corupt, pentru a afla că, de fapt, aici intervine o unitate formată din şapte părţi, a trebuit să aştepte atâta timp până când, invers, prin radieri suficiente de substanţă intuitivă, inspirativă şi imaginativă, din nervi, muşchi şi oase, ea s-a maturizat în aşa măsură încât să-şi integreze din nou acest om, această natură umană septuplă! Dar deocamdată noi suntem în stare să desemnăm abia sub o formă abstractă acea natură a omului care acţionează din direcţia corpului fizic şi a corpului eteric asupra eului, acea natură care acţionează din corpul astral, din sine – Iahve sau Iehova –, care acţionează din Manas sau Sinea Spirituală, acea natură care acţionează din Buddhi sau Spiritul Vieţii, şi aceea care acţionează din Atma sau Omul-Spirit. Dar omul nu ar fi putut ajunge la o întunecare specială a celorlalte şase părţi şi la o strălucire deosebită a uneia dintre părţi, eul, dacă Lucifer nu s-ar fi detaşat de cursul evoluţiei normale a lumii. Iar dacă la începutul evoluţiei pământeşti au fost întunecate celelalte părţi, iar eul a devenit deosebit de luminos, o euitate mai luminoasă, acest lucru a avut loc, din punct de vedere material, prin faptul că acest eu a fost introdus în materia cea mai densă, pentru ca el să poată ajunge – cum s-a şi întâmplat – la conştienţa de sine, ca entitate individuală foarte clară, pe când altfel el s-ar fi simţit de la început o unitate constând din şapte părţi.

Vedem astfel că, pe de-o parte, dacă sângele ar fi rămas aşa cum era, omul ar fi ajuns să posede un eu care ar fi avut de la început un caracter septuplu. Prin faptul că Lucifer a fost alăturat omului, omul a ajuns la caracterul de unicitate a eului său, el a ajuns să-şi simtă, să-şi ştie eul drept punct central al fiinţei sale. De aici putem înţelege că, de fapt – pentru că aceiaşi şapte Elohimi ar fi trebuit să se reveleze la început prin toate eurile umane –, în ceea ce fusese destinaţia iniţială a sângelui, exista ceva care îi unea pe oameni, care îi făcea să formeze o societate, ceva din faptul că oamenii s-ar fi simţit ca seminţie umană comună. În ceea ce Lucifer i-a dat omului, zace faptul că omul se simte ca eu individual, ca individualitate singulară, şi că el se separă, în independenţa lui, din seminţia umană generală. De aceea, noi vedem, de asemenea, că procesul cosmic se desfăşoară pe Pământ în aşa fel încât Lucifer face ca omul să devină tot mai independent şi mai independent, pe când cei şapte Elohimi fac ca el să se simtă tot mai mult şi mai mult un membru al întregii omeniri. Cum se prezintă această situaţie pentru moralitate şi pentru întreaga viaţă a omenirii în evoluţia ei, despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.