Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


CONFERINŢA A ŞASEA

Hanovra, 1 ianuarie 1912

Tocmai din aceste conferinţe v-aţi putut da seama ce fiinţă complicată este, de fapt, omul şi din cât de multe şi variate direcţii trebuie să-l privim, dacă vrem să-i înţelegem esenţa. În acest moment, vom  mai atrage atenţia doar asupra unui singur lucru, ce rezultă ca unul dintre cele mai importante fapte ale evoluţiei, dacă studiem pe baza cercetării oculte devenirea omului din nişte vremuri foarte vechi şi până astăzi şi dacă încercăm să vedem care sunt perspectivele de viitor ale neamului omenesc. Am atras deja atenţia, în cursul conferinţelor, asupra faptului că, dacă omul îşi educă facultatea sa de cunoaştere, imboldul său spre cunoaştere, în aşa fel încât sufletul său, în timp ce tinde spre cunoaştere, să-şi însuşească stările pe care le putem numi uimire, veneraţie, acord plin de înţelepciune cu evenimentele lumii şi lăsare în voia mersului lumii, am atras atenţia, aşadar, asupra faptului că, în aceste condiţii, cunoaşterea se poate înălţa până acolo încât să distingă pretutindeni, în ceea ce ne înconjoară: Aici am de-a face cu ceva în devenire, cu ceva care va atinge perfecţiunea abia în viitor, şi, pe de altă parte, aici am de-a face cu ceva care moare treptat, care e pe cale de dispariţie. Noi percepem asemenea lucruri în regiunea apariţiei şi dispariţiei. Şi am atras atenţia în mod deosebit asupra faptului că laringele uman este un organ al viitorului, că el este chemat să fie în viitor cu totul şi cu totul altceva decât astăzi. Astăzi, el nu face decât să comunice prin cuvânt lumii exterioare stările noastre interioare, pe când în viitor el va comunica tot ceea ce suntem noi înşine, adică va servi la producerea omului întreg. El va fi în viitor organul de reproducere. În viitor, omul nu va mai exprima prin cuvânt, cu ajutorul laringelui, doar dispoziţia sufletului său, ci prin laringe se va exprima pe sine însuşi în lume; adică perpetuarea speciei umane va fi legată de organul laringelui.

Ei bine, în acest microcosmos, în această mică lume complicată pe care o numim om, pentru fiecare organ care se află, astfel, ca într-o stare de germene şi care va atinge în viitor o perfecţiune mai înaltă, există un organ corespunzător care, în schimb – să zicem –, descreşte treptat, e pe cale de a muri. Organul corespunzător laringelui uman este organul auzului, şi acesta este pe cale de a muri. În aceeaşi măsură în care aparatul auditiv va dispărea din fiinţa umană, laringele va deveni din ce în ce mai desăvârşit, va deveni un organ din ce în ce mai important. Putem aprecia anvergura acestui fapt numai dacă, apelând la ajutorul Cronicii Akaşe, privim mult înapoi, în trecutul omenirii, şi dacă, prin ceea ce putem studia aici, ajungem să ne formăm o reprezentare despre ceea ce era cândva aparatul auditiv, urechea. Este extraordinar de edificator pentru cunoaşterea fiinţei umane să urmărim tocmai evoluţia trecută a urechii. Fiindcă, în starea lui actuală, acest aparat auditiv al omului nu mai este decât o umbră a ceea ce a fost cândva. Aparatul auditiv uman nu mai aude astăzi decât sunetele sau cuvintele care se exprimă prin sunete ale planului fizic. Acesta este, am putea spune, doar un ultim rest a ceea ce s-a revărsat în om prin intermediul urechii, un ultim rest; fiindcă odinioară prin acest aparat în el s-au revărsat grandioasele mişcări ale întregului univers. Şi dacă astăzi nu mai auzim cu urechea decât muzică pământească, în vremurile vechi în om s-a revărsat muzica sferelor, s-au revărsat armoniile cosmice. Şi dacă noi astăzi îmbrăcăm cuvintele în sunete, odinioară Cuvântul cosmic divin se îmbrăca în muzica sferelor, acel ceva pe care Evanghelia lui Ioan îl vesteşte drept Cuvântul cosmic divin, Logosul. În tot ceea ce poate fi desemnat, în sensul vechi al cuvântului, drept auz, din lumea spirituală s-a revărsat nu doar, ca astăzi, cuvântul omenesc şi muzica, ci muzica sferelor, cerească şi, în cadrul muzicii sferelor, ceea ce rosteau spiritele divine. Şi, aşa cum omul, în cuvântul şi în cântul său, constrânge aerul, prin sunetele sale, să ia anumite forme, îl transpune în anumite forme, tot astfel odinioară cuvintele divine şi muzica divină făceau să ia naştere forme.

Cea mai preţioasă dintre aceste forme poate să apară în faţa sufletelor noastre în felul următor. Încercaţi odată să observaţi cum, dacă rostiţi o vocală, de exemplu, A, prin acest A, în aer pătrunde posibilitatea de a plăsmui în acest aer o formă. Aşa răzbătea odinioară în lume forma, şi cea mai preţioasă dintre aceste forme era omul însuşi. Omul însuşi, în starea lui originară, a fost creat prin faptul că el a fost rostit din cuvântul divin. Zeii au vorbit – şi, la fel cum astăzi aerul ia diferite forme prin cuvântul uman, tot astfel, lumea noastră a intrat în  forma ei prin cuvântul zeilor. Şi omul este cea mai preţioasă dintre aceste forme. Organul auzului era pe atunci, în orice caz, un organ mult, mult mai complicat. Ceea ce aveţi dvs. astăzi drept organ auditiv exterior, care pătrunde în creier numai până la o anumită adâncime, se întindea din exterior spre interior asupra întregii entităţi umane. Şi peste tot în interiorul entităţii umane se revărsau valurile care îl rosteau pe om din cuvântul divin înspre lume. Astfel, pe când mai era procreat pe cale spirituală, omul era procreat prin organul auditiv, iar în viitor, când se va fi ridicat din nou, omul va avea o ureche cu totul rudimentară, cu totul chircită. Simţul auditiv se va fi pierdut cu totul. Urechea se află în mişcare descendentă; în schimb, se va fi dezvoltat până la o strălucire şi perfecţiune mai înaltă şi tot mai înaltă ceea ce astăzi e în stare de germene, laringele. Şi, în perfecţiunea lui, el va rosti în afară ceea ce poate să producă omul pentru lume drept repetare a fiinţei sale, la fel cum zeii l-au rostit pe om pe Pământ, drept creatură a lor. Astfel, într-un anumit sens, mersul lumii se inversează. Acest întreg om, aşa cum am avut ocazia să-l studiem, el este, aşa cum stă în faţa noastră, produsul unei evoluţii descendente, şi când studiem un organ cum este urechea, peste tot trebuie să ne spunem: Această ureche, care a ajuns deja până la densificarea internă a părţii osoase a osişoarelor urechii, această ureche se află, de fapt, în stadiul ultim al unei evoluţii descendente. Simţul auditiv ca atare e pe cale de dispariţie, dar omul se dezvoltă spre lumea spiritualului şi organele sale aflate în evoluţie ascendentă sunt punţile de legătură care îl conduc în sus, spre spiritual. Aşa se raportează lumea simţurilor la lumea spiritului, prin faptul că lumea simţurilor ne va fi indicată prin organe pe cale de dispariţie, iar lumea spiritului prin organe în ascensiune.

Şi aşa e în întreaga lume, în măsura în care această lume ne este dată. În întreaga lume noi putem urmări, într-un anumit sens, devenirea şi pieirea. Şi învăţăm foarte mult dacă aplicăm la restul lumii ideea pe care ne-am cucerit-o în legătură cu devenirea şi pieirea. Aşa, de exemplu, în regnul mineral ne este dat ceva care se află,   într-un anumit sens, tot în evoluţie ascendentă, care astăzi se află în stare de germene. Şi acesta este mercurul. Mercurul este un metal care va trece prin diverse transformări, dar nişte transformări în sensul perfecţionării. Ca metal, el nu a pulverizat toate acele forţe pe care o substanţă de acest fel le are în spirit, înainte de a deveni substanţă. În viitor, mercurul va mai putea emana din spiritualitatea sa ceva esenţial şi el va mai putea lua şi alte forme, astfel că, într-un anumit sens, mercurul corespunde, în lumea minerală, laringelui uman, şi iarăşi, într-un anumit sens, organului a cărui anexă este laringele, şi anume plămânul. Alte metale, cuprul, de exemplu, se află, în schimb, într-un fel de evoluţie descendentă. Acest lucru se va manifesta în viitor în felul următor: El nu va mai poseda forţe spirituale interioare pe care să le poată emana, ci el trebuie să se fărâmiţeze din ce în ce mai mult, el trebuie să se descompună, până la a deveni praf cosmic. Corelaţii de felul celei prezentate acum sunt date mai mult ca exemplu, începând cu epoca noastră ele vor fi studiate tot mai mult. Va fi studiată tot mai mult, în cadrul diferitelor regnuri ale naturii, înrudirea în ceea ce priveşte apariţia şi pieirea şi se va constata, de exemplu, cum va putea fi găsită, nu numai prin experienţe, ci şi prin cunoaşterea imaginativă, o anumită înrudire între substanţele metalice şi anumite organe ale trupului uman, de unde va rezulta apoi o cunoaştere a acestor substanţe – al căror mod de a acţiona este cunoscut, parţial, din experienţa exterioară –, va rezulta o cunoaştere pe baza imaginaţiei tocmai în ceea ce priveşte puterea lor vindecătoare şi regeneratoare [ Nota 23 ] şi pentru trupul uman. În general, aceste înrudiri dintre diferitele entităţi vor rezulta în cele mai diverse moduri.

Se va afla, de exemplu, că la plantă tot ceea ce odihneşte în sămânţă, tot ceea ce e conţinut în forţa seminţei, este înrudit cu omul într-un alt mod decât ceea ce e conţinut, de exemplu, în rădăcina plantei. Tot ceea ce e conţinut în rădăcina plantei corespunde, într-un anumit sens, creierului uman şi sistemului nervos, care se leagă de el (vezi tabelul de mai jos). Şi această înrudire merge atât de departe, încât, într-adevăr, şi consumarea a tot ceea ce e conţinut în rădăcinile plantelor are o anumită afinitate cu procesele care au loc în creier şi în sistemul nervos. Astfel, într-un anumit sens, dacă vrea să-şi influenţeze pe cale fizică creierul şi sistemul său nervos, ca instrumente fizice ale vieţii spirituale, omul va consuma prin alimente forţele existente în rădăcini. Şi atunci el face, într-un anumit sens, ca ceea ce consumă să gândească în el, să desfăşoare în el o activitate spirituală, pe când, dacă e mai puţin înclinat să consume rădăcinoase, va fi el însuşi acela care îşi foloseşte spiritualitatea, creierul şi sistemul nervos. Vedeţi de aici că un consum excesiv de rădăcinoase îl face pe om dependent în privinţa trăirilor sale sufletesc-spirituale, din cauză că ceva obiectiv, exterior, lucrează prin el, din cauză că, aş zice, creierul şi sistemul nervos devin independente. Aşadar, dacă omul vrea să fie într-o măsură mai mare el însuşi acela care lucrează în interiorul său, atunci trebuie să limiteze consumul de rădăcinoase. Dragii mei prieteni, acestea nu sunt indicaţii referitoare la o anumită dietă, ci doar comunicări în legătură cu nişte fapte din natură. Fiindcă vă avertizez în mod insistent să nu vă ţineţi de asemenea reguli fără a reflecta mai adânc la ele. Nu orice om a ajuns atât de departe încât să nu mai aibă nevoie să-şi ia forţa gândirii din lumea obiectivă şi uşor se poate întâmpla ca omul care încă nu şi-a cucerit maturitatea de a lăsa forţa gândirii şi simţirii să-i fie date de viaţa sufletească obiectivă, uşor se poate întâmpla ca el să ajungă, dacă evită consumarea rădăcinoaselor din regnul vegetal, într-un fel de somnolenţă, din cauză că spiritual-sufletescul lui încă nu e suficient de puternic pentru a dezvolta în sine forţele din spiritual, forţe care de obicei sunt dezvoltate în mod obiectiv, fără participarea spiritual-sufletescului din om. Aşa stau lucrurile. Orice dietă este absolut individuală şi depinde cu totul de felul cum e dezvoltat omul într-un sens sau altul.

Ceea ce există, de exemplu, în frunzele plantelor, se află, în mod asemănător, într-o anumită legătură cu ceea ce putem numi plămâni, cu tot ceea ce ţine de sistemul pulmonar. Aici avem ceva care ne arată cum putem restabili echilibrul la un om despre care se poate spune, de exemplu, că sistemul său respirator, din cauza unor predispoziţii moştenite pe cale ereditară sau din alte cauze, este susţinut într-o măsură excesivă din interior. Ar fi bine ca unui asemenea om să i se dea sfatul de a nu introduce în alimentaţia sa prea mult din ceea ce furnizează frunzele plantei. Cel pe care vrem să-l ajutăm să-şi stimuleze sistemul respirator, sistemul pulmonar, ar trebui sfătuit să folosească în alimentaţia sa cât mai multe frunze. Iar aceste lucruri au legătură, la rândul lor, cu forţele care există afară, în diferitele regnuri, fiindcă în special acele părţi ale fiecărei plante care prezintă o anumită înrudire cu asemenea organe sunt cele care conţin forţele de vindecare pentru aceste sfere, pentru aceste domenii ale organismului uman. Astfel, rădăcinile plantelor conţin multe forţe vindecătoare pentru sistemul nervos, frunzele conţin forţe vindecătoare pentru sistemul pulmonar. Florile plantelor conţin multe forţe vindecătoare pentru sistemul renal, de exemplu, iar seminţele plantelor conţin, într-un anumit sens, forţe vindecătoare pentru inimă, dar pentru inimă numai în sensul că seminţele au putere de vindecare când inima se opune prea puternic, ca să spunem aşa, circulaţiei sanguine. Când inima cedează prea mult în faţa circulaţiei, atunci trebuie să ne gândim mai mult la acele forţe care sunt conţinute în fructe, aşadar, în seminţele maturizate.

Rădăcină – Creier
Frunze – Plămân
Flori – Rinichi
Seminţe – Inimă
Fructe – Sistem sanguin

Acestea sunt nişte indicaţii izolate, care rezultă atunci când avem în vedere faptul că în momentul în care ieşim din om în natura din jurul nostru, ceea ce se înfăţişează, în această natură din jurul nostru, organelor de simţ, ceea ce ţine de lumea simţurilor, este, de fapt, numai suprafaţa. Aşadar, la plante, ceea ce ţine de lumea senzorială este doar aspectul superficial; abia în dosul a ceea ce îi apare din plantă ochiului, gustului, mirosului, se află forţele spiritual-sufleteşti ale plantei. Dar aceste forţe spiritual-sufleteşti ale plantei nu sunt conţinute în plantă în aşa fel încât să putem spune că fiecare plantă are un suflet, aşa cum fiecare om are un suflet. Nu aşa stau lucrurile. Cine crede că fiecare plantă în parte are un suflet, ar fi în prada aceleiaşi erori ca şi acela care ar crede că fiecare fir de păr sau lob al urechii sau nasul sau dintele unui om au suflet. Întregul om e pătruns de suflet şi noi reuşim să aruncăm o privire în sufletul omului de-abia când trecem de la părţile sale la întreg. Dar acest lucru trebuie să-l facem la orice fiinţă. În cazul fiecărei fiinţe, noi trebuie să aflăm cu grijă, pe cale spirituală, dacă este o parte sau dacă, dintr-un anumit punct de vedere, este un întreg. Plantele de pe Pământ nu constituie nicidecum un întreg în sine, ci ele sunt părţi, părţi componente, şi noi vorbim despre ceva real numai când vorbim despre acea entitate căreia plantele îi aparţin, ca părţi componente. La om, noi vedem această entitate şi din punct de vedere fizic, vedem de ce ţin dinţii, lobul urechii, degetele, şi vedem această entitate şi din punct de vedere fizic, drept ansamblul organismului. La plante, noi nu vedem cu ochii fizici de ce aparţin plantele individuale, nu percepem această entitate cu un organ fizic, ci aici ajungem imediat de la parte la întreg, aici ajungem imediat în spiritual. Şi, în esenţă, noi trebuie să spunem: Sufletescul lumii vegetale este de-aşa natură încât el îşi are în plante doar diferitele sale organe. Şi, de fapt, există numai câteva fiinţe, în întregul Pământului nostru, care sunt implantate, aş zice, în pământ, şi care au, drept părţi ale lor, plantele, aşa cum îşi poartă omul firele de păr.

Am putem spune că dacă mergem dincolo de fiinţa plantei aşa cum apare ea simţurilor noastre, noi ajungem la sufletele-grup ale plantelor, care se raportează la plante precum întregul la parte. În total, există şapte suflete-grup, care, ca suflete ale plantelor, aparţin Pământului şi care toate îşi au, într-un anumit sens, centrul propriei fiinţe în centrul Pământului. Astfel, noi nu ne putem reprezenta Pământul doar ca pe un glob fizic, ci acest Pământ e pătruns de şapte asemenea sfere mai mari sau mai mici, care au toate în centrul Pământului ceva ca un fel de centru spiritual. Şi aceste fiinţe spirituale fac plantele să iasă din pământ. Rădăcina creşte spre centrul Pământului, pentru că, de fapt, acolo vrea să ajungă, dar e oprită de restul materiei pământeşti să înainteze până în centrul Pământului. Fiecare rădăcină a unei plante are tendinţa de a răzbate până în centrul Pământului, acolo unde este centrul fiinţei spirituale de care aparţine planta.

Vedem, aşadar: avem ceva extraordinar de important în principiul că trebuie să mergem întotdeauna spre întreg, că la fiecare fiinţă trebuie să vedem dacă este parte sau întreg. În epoca modernă, unii naturalişti consideră, ce-i drept, că plantele sunt pătrunse de suflet [ Nota 24 ], dar ei consideră că plantele individuale au suflet. A spune aşa ceva nu e mai inteligent decât a spune că un dinte este un om; ambele afirmaţii se situează la acelaşi nivel spiritual. Şi toate lucrurile despre care tocmai astăzi mulţi spun: Dar aceasta este deja întru totul antroposofie, fiindcă, iată, ei consideră că plantele sunt pătrunse de un suflet – pentru viitor, aceasta nu e altceva decât maculatură ştiinţifică. Fiindcă a căuta în plante suflete individuale separate, ar însemna: Eu îi scot unui om un dinte şi caut în acesta sufletul uman. Sufletul plantelor nu trebuie căutat în fiecare plantă, ci înţelegând că ceea ce este mai important din el se află în centrul Pământului, spre care rădăcina tinde, drept partea cea mai spirituală a existenţei plantei.

Dacă studiaţi un asemenea regn, vă va veni în întâmpinare, deja de pe poziţiile concepţiei actuale despre natură, ceva care, într-un anumit sens, ne poate conduce spre poarta adevărului, aşa cum Mefistofel îl conduce pe Faust în împărăţia Mumelor [ Nota 25 ], şi anume, doar până la poarta cea mai exterioară din toate, nu înăuntru. Căci, pe cât de puţin poate Mefistofel să coboare cu Faust în împărăţia Mumelor, tot pe atât de puţin poate să intre ştiinţa actuală despre natură în spiritual. Dar, după cum, într-un anumit sens, Mefistofel dă cheia, şi ştiinţele naturii dau ele, deja, cheia. Dar nu vor să intre ele înseşi, cum nici Mefistofel nu vrea să intre el însuşi în împărăţia Mumelor. Aşadar, într-un anumit sens, ştiinţele naturii ne oferă astăzi nişte puncte de reper, care apoi, dacă dvs. cunoaşteţi acest lucru aşa cum l-am caracterizat în cursul acestor conferinţe, pot să conducă adesea această cunoaştere până la poarta adevărului.

Astfel, ştiinţele naturii din epoca actuală, lăsându-se stimulate de Darwin să deducă, ţinând seama exclusiv de lumea simţurilor, un important principiu ştiinţific, vorbesc de aşa-numita luptă pentru existenţă [ Nota 26 ]. Cine nu observă peste tot această luptă pentru existenţă, dacă are în vedere numai ceea ce ne oferă, în primă instanţă, lumea senzorială exterioară? Oh, această luptă pentru existenţă ne întâmpină pretutindeni. Nu trebuie decât să reflectăm la faptul că nenumărate ouă de peşti sunt depuse în mare sau pe ţărm, să ne gândim câte pier acolo, şi cât de puţine ating maturitatea devenind animale şi că toate celelalte pier. Deja aici începe o luptă, aparent îngrozitoare, pentru existenţă, şi acum noi am putea începe să ne lamentăm, dacă ne-am apleca auzul numai la lumea simţurilor, şi am putea spune: Din milioanele şi bilioanele de ouă, câte nu pier astfel, în lupta pentru existenţă, şi cât de puţine îşi continuă evoluţia. – Dar aceasta e doar o latură a unui gând. Fiindcă, ia să considerăm acest gând şi din alt unghi de vedere. Ca să conduc gândirea dvs. într-o anumită direcţie, aş vrea să vă adresez îndemnul de a considera gândul din alt unghi. Atunci, dvs. vă puteţi lamenta şi în felul următor, în faţa luptei pentru existenţă: Vă puteţi îndrepta privirile spre un ogor plin de cereale, unde se află atâtea şi atâtea spice, cu atâtea şi atâtea boabe, întrebându-vă acum: Câte din aceste boabe, conţinute în spicele cerealelor, sunt pierdute pentru scopul lor propriu-zis, şi cât de puţine sunt cufundate iarăşi în sol, pentru a renaşte, sub aceeaşi formă a plantelor dinainte? – Ne plimbăm privirile peste un lan de cereale, care încolţeşte şi rodeşte cu o fertilitate îmbelşugată, şi ne spunem: Cât din ceea ce încolţeşte şi răsare aici va pieri fără să-şi fi atins scopul şi cât de puţine vor fi cufundate în pământ, ca să apară plante de acelaşi fel? Şi aici, numai că pe un tărâm puţin diferit, este ca şi cu peştii, la care, tot aşa, numai puţine ouă ajung să se dezvolte.

Dar acum aş vrea să vă întreb: Ce s-ar întâmpla cu oamenii, care trebuie să mănânce ceva, dacă toate grăunţele ar fi cufundate din nou în pământ? Să presupunem – teoretic, se poate presupune orice – că rodesc atâtea cereale, şi că toate grăunţele ar putea răsări din nou. Dar ia gândiţi-vă ce s-ar întâmpla cu acele fiinţe care trebuie să se hrănească cu cereale! Aici, vedeţi dvs., dăm de un lucru foarte demn de luare-aminte; aici ajungem la zdruncinarea unei credinţe care ne-ar putea părea îndreptăţită când privim lumea simţurilor. Privind un câmp cu cereale, ar putea să ni se pară îndreptăţit, din punctul de vedere ale existenţei pur senzoriale, ca fiecare bob să devină iarăşi o plantă întreagă. Dar poate că punctul de vedere e greşit. Poate că în marele tot al lumii, noi nu gândim deloc corect când atribuim fiecărui bob scopul de a deveni, la rândul său, o plantă întreagă, poate că nimic nu ne dă dreptul să spunem că boabele care folosesc ca hrană altor fiinţe şi-au ratat scopul cosmic, la fel de puţin cum avem dreptul să spunem că şi-au ratat scopul acele ouă ale peştilor din mare care n-au devenit, la rândul lor, peşti. Doar o prejudecată umană spune că fiecare sămânţă trebuie să devină aceeaşi fiinţă ca cea dinainte. Noi putem estima sarcinile diferitelor fiinţe individuale numai dacă ne îndreptăm iarăşi privirile spre întreg. Dacă an de an pier în mare, în milioane de feluri, atâtea şi atâtea ouă de peşti, ele, chiar dacă nu au devenit peşti, au slujit drept hrană altor entităţi, pe care acum omul nu le vede, s-au dăruit altor entităţi. Şi, cu adevărat, acele substanţe spirituale care se luptă pentru existenţă în ouăle din mare, care aparent pier, nu se lamentează că nu îşi ating scopul dacă slujesc drept hrană altor fiinţe, dacă sunt asimilate în viaţa acestor fiinţe. Omul, care, cu intelectul său, vede lucrurile din exterior, crede că singurul scop spre care trebuie să tindă toate este acela pe care el îl consideră, prin simţurile sale, drept scopul final. O privire îndreptată spre natură într-un mod lipsit de prejudecăţi vede în fiecare stadiu al fiecărei fiinţe ceva perfect, şi o asemenea perfecţiune nu zace numai în ceea ce devine o fiinţă, ci în ceea ce este ea.

Aceste date ale cercetării  oculte trebuie să-şi găsească în dvs. un ecou. Şi dacă, întorcându-vă privirile de la lumea exterioară, priviţi spre propriul suflet, veţi observa că în sufletul dvs. există o mare mulţime de gânduri care năvălesc în permanenţă în acest suflet şi că numai puţine dintre aceste gânduri sunt sesizate în mod clar, numai puţine devin o parte conştientă a sufletului dvs., exact la fel cum marele număr de ouă care iau naştere anual în mare au ajuns peşti reali, au ajuns la maturitate. Şi în viaţa sufletească interioară dvs. trebuie să aplicaţi, în străfundul ei, procedeul de a nu lăsa să se dezvolte decât puţine lucruri. E suficient ca omul să înceapă să-şi dea seama din ce mare de plăsmuiri ale fanteziei şi reprezentărilor iese el, când iese din somn, când unor oameni visul le mai arată o urmă din această viaţă nespus de bogată pe care omul o duce în somn, când preia în sine atâtea lucruri de care nu devine conştient în mod clar. Fiindcă lucrurile de care omul devine conştient în mod clar sunt pierdute pentru el, acestea nu mai lucrează la sistemul organelor de simţ, la sistemul organelor glandulare, la sistemul  digestiv, la sistemele nervos, muscular, osos etc. Ceea ce este conştientizat în suflet, ceea ce poartă omul în interiorul lui drept conţinut interior sufletesc conştient, nu mai lucrează, ci este caracterizat tocmai prin faptul că e smuls din solul matern al omului întreg şi, prin aceasta, e sesizat de el în mod conştient. Ceea ce se raportează la aceste reprezentări conştiente aşa cum se raportează numeroasele ouă la acelea, puţine, care devin peşti, ceea ce intră în om sub formă de impresii exterioare extrem de numeroase, dar nu intră în conştienţă, lucrează asupra omului întreg.

Aşadar, asupra omului întreg lucrează în permanenţă ceea ce există în ambianţa lui. Vedeţi dvs., uneori visul poate să vă înveţe şi faptul că, într-adevăr, în suflet nu intră doar ceea ce continuă să trăiască drept reprezentare conştientă, ci şi alte impresii. Nu e nevoie decât să fiţi atenţi la unele lucruri pe care le întâlnim de mii de ori în viaţă. Visaţi o situaţie oarecare: Staţi faţă în faţă cu un om, care vorbeşte cu un alt om. Dvs. sunteţi al treilea. Visaţi foarte exact chipul omului respectiv ş.a.m.d. Vă spuneţi: De unde vine acest vis? El face impresia că se ocupă de nişte persoane pe care le cunosc în viaţa fizică, aşadar, el e incitat din planul fizic. Dar de unde vine visul? Eu nu am văzut, nu am auzit aşa ceva. Şi acum faceţi cercetări şi, dacă cercetaţi exact, puteţi constata că în urmă cu două-trei zile, totuşi, aţi stat în faţa acelor oameni, într-un vagon de tren, numai că atunci lucrurile au trecut pe lângă dvs. în mod inconştient. Totuşi, ele se transpun în viaţa dvs. interioară. Doar inexactitatea observaţiei face ca oamenii să nu ştie aşa ceva.

Dar, în orice caz, reprezentările pe care le aduce visul în felul acesta în faţa ochilor noştri nu sunt cele mai importante dintre câte acţionează ca impresii asupra sufletului, ci cu totul altele. Reflectaţi la faptul că ceea ce v-a fost prezentat ieri s-a întâmplat mereu în evoluţia omenirii. Omul a produs mereu, prin sistemul său osos, imaginaţii, prin sistemul muscular el a trimis mereu în lume inspiraţii, prin sistemul nervos, el a trimis mereu în lume intuiţii. Toate acestea există în lume. Ceea ce e rău, trebuie reluat de om şi reparat prin destinul său. Dar ceea ce el a trimis în lume acţionează şi plăsmuieşte în exterior, există mereu în ambianţa omului. În realitate, tot ceea ce a trimis omul în lumea pământească, să zicem, numai de la catastrofa atlanteană şi până astăzi, sub formă de imaginaţii, inspiraţii şi intuiţii, există şi face parte din ambianţa noastră. Toate acestea, tot ceea ce au creat oamenii în acest fel, în măsura în care a fost ceva bun, nu trebuie reluat iarăşi de oamenii individuali în karma lor. Dar ceea ce ei au trimis în atmosfera Pământului de-a lungul secolelor şi mileniilor, în cursul epocilor de cultură trecute, există în mod real pentru oamenii care trăiesc acum în continuare, la fel de real cum există aerul pentru omul fizic. La fel cum omul respiră aerul fizic, la fel cum aerul din ambianţa sa pătrunde în interiorul fiinţei sale fizice, tot aşa pătrund în om lucrurile care s-au dezvoltat drept imaginaţii, inspiraţii şi intuiţii, şi omul ia parte cu sufletesc-spiritualul său la toate acestea. Şi acum, esenţialul este ca omul să nu stea inactiv în faţa a ceea ce a transmis el însuşi Pământului, în epocile anterioare ale existenţei sale pământeşti, el nu trebuie să stea faţă în faţă cu acestea ca un străin. Dar omul se poate înrudi cu ceea ce a integrat astfel Pământului, drept conţinut spiritual, numai dacă îşi cucereşte treptat facultatea de a primi în sufletul său aceste lucruri.

Dar cum poate el să facă acest lucru? Vedeţi dvs., dacă pătrundem în sensul spiritual al evoluţiei pământeşti, se arată că în vremurile în care oamenii epocii postatlanteene mai posedau ceva din vechea clarvedere, în atmosfera spirituală a Pământului au fost radiate imaginaţii, inspiraţii şi intuiţii pe o scară foarte largă. A fost perioada celei mai intense emanaţii de asemenea substanţe spirituale. Începând cu epoca patra de cultură postatlanteană, dar mai ales cu epoca actuală, ajungem să emanăm din ce în ce mai puţină substanţă spirituală; noi suntem înclinaţi mai curând să ne asimilăm ceea ce e vechi, drept ceva înrudit cu noi, să primim iarăşi în fiinţa noastră  ceea ce am emanat deja. Cu alte cuvinte, omul e obligat, aş zice, să opună unui proces mai vechi de expiraţie spirituală un proces de inspirare a substanţelor spirituale [ Nota 27 ]. Omul trebuie să devină tot mai sensibil şi mai receptiv la spiritualul care există în lume.

Vremurile vechi nu aveau atât de mult nevoie de aceasta, pentru că oamenii puteau să emane spiritualitate din interiorul lor, ei aveau un fond de rezervă. Dar, începând cu epoca a patra postatlanteană, acest fond s-a epuizat într-o asemenea măsură, încât în viitor mai poate fi emanat întotdeauna doar atâta cât a fost mai întâi inspirat, absorbit. Pentru ca omul să se poată transpune într-un mod plin de înţelegere în această nouă misiune a existenţei sale pământeşti – pentru aceasta există antroposofia sau ştiinţa spirituală, care le place oamenilor ce se simt atraşi de ea nu pentru că, printre alte marote, a venit acum în lume şi această marotă spiritual-ştiinţifică; ci ştiinţa spirituală sau antroposofia e strâns legată, în sâmburele ei cel mai lăuntric, de întreaga evoluţie a Pământului, ea are legătură cu faptul că omul are neapărat nevoie să dezvolte treptat înţelegere pentru spiritualul existent de jur împrejurul său. Fiindcă oamenii care, începând cu epoca noastră, nu vor dezvolta în ei nici o înţelegere pentru spiritualul aflat în dosul simţurilor, pentru lumea spirituală aflată în dosul lumii senzoriale, vor semăna cu aceia care, în corpul fizic, şi-au deteriorat sistemul respirator în aşa măsură, încât nu mai pot primi aerul respirator, încât suferă de insuficienţă respiratorie. Deoarece a mai rămas un anumit tezaur din străvechea înţelepciune umană, transmis prin tradiţie, sub formă de noţiuni, oamenii se mai hrănesc astăzi din aceste vechi noţiuni. Dar cine priveşte cu ochi spirituali evoluţia omenirii din ultimul timp, va percepe: Oricâte invenţii şi descoperiri s-ar mai acumula în domeniul vieţii materiale exterioare, conţinutul spiritual, într-un anumit sens, a mers în direcţia epuizării sale. Noţiuni noi, idei noi răsar din ce în ce mai puţin pentru omenire. Numai aceia care nu cunosc vechile idei şi descoperă mereu, la rândul lor, ceea ce este vechi, aşadar, aceia care, într-un anumit sens, rămân toată viaţa necopţi, numai asemenea oameni pot crede că astăzi se mai pot maturiza nişte idei noi ca atare. Nu, lumea ideilor abstracte, lumea ideilor intelectuale s-a epuizat. Idei noi nu mai răsar.

Cu Thales [ Nota 28 ] a început, pentru gândirea occidentală, un anumit proces de naştere a ideilor intelectuale. Acum, într-un anumit sens, noi ne aflăm la sfârşit, iar filosofia ca atare, ca ştiinţă a ideilor, este la capătul ei. Omul trebuie să înveţe să se ridice spre ceea ce se află dincolo de ideile şi gândurile care ţin tot numai de planul fizic, spre ceea ce există dincolo de această lume a ideilor. Mai întâi, el se va ridica la nivelul imaginaţiilor. Ele vor redeveni pentru el ceva real. Atunci va avea loc o nouă fecundare a spiritualului omenirii. De aceea, prin ştiinţa spirituală spre noi curg imaginaţii referitoare la importante procese din viaţa lumii. Încercaţi să vedeţi cât se deosebesc descrierile stadiilor Saturn, Soare şi Lună de alte lucruri, încercaţi să vedeţi cum se raportează ele la noţiunile abstracte ale celorlalte ştiinţe. Aceste lucruri trebuie să fie transmise sub formă de imagini care nu pot fi concepute în mod direct în lumea senzorială exterioară. Despre vechiul Saturn, noi spunem că are doar o stare calorică. Acesta este un nonsens pentru lumea actuală a simţurilor, pentru că nu există nicăieri în lumea simţurilor o simplă substanţă calorică. Dar ceea ce este un nonsens pentru lumea simţurilor este adevăr pentru lumea spiritului, şi sarcina care îi revine omului în viitorul nemijlocit este aceea de a se transpune, de a învăţa să trăiască în lumea spiritului. Fiindcă aceia care nu se vor hotărî să respire aerul spiritului, pentru care sufletul urmează să fie receptiv prin ştiinţa spirituală, printr-o ştiinţă care merge dincolo de simplele simţuri, aceia care nu vor să se facă receptivi pentru ştiinţa spirituală, se vor îndrepta cu adevărat spre o stare pe care o vedem apropiindu-se astăzi deja, într-un anumit sens, pentru mulţi oameni: o asfixie spirituală şi, o dată cu aceasta, o epuizare spirituală, care duce apoi mai departe la o stare de somnolenţă spirituală, la o extincţie spirituală.

Aceasta ar fi soarta, pe Pământ, a oamenilor care vor să se limiteze la lumea senzorială, ei vor muri de extincţie spirituală. În viitor, civilizaţia se va dezvolta în aşa fel încât vor exista oameni plini de receptivitate şi de suflet şi de inimă pentru lumea spirituală, pentru ceea ce e dat, în primă instanţă, sub formă de ştiinţă spirituală, pentru ceea ce apoi va răsări în sufletele umane cu totul de la sine, drept lumea imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei. Aşa va fi cu o parte a omenirii, ea va avea înţelegere şi dăruire pentru lumea spiritului. Aceştia vor fi oamenii care vor împlini misiunea pe care Pământul o are de îndeplinit, în primă instanţă. Alţi oameni poate că vor rămâne la lumea simţurilor, nu vor voi să înainteze dincolo de lumea simţurilor şi dincolo de simpla imagine de umbră a lumii simţurilor, care poate fi dată în noţiunile filosofice, în ştiinţa exterioară. Aceştia se îndreaptă spre o asfixiere spirituală, spre o epuizare spirituală, spre o stare de sfârşeală spirituală, ei se usucă în cadrul existenţei pământeşti şi nu vor atinge ţelul trasat pentru evoluţia pământească. Dar evoluţia trebuie să aibă loc în aşa fel încât fiecare să-şi întrebe propriul suflet: Ce cale alegi? În viitor, oamenii vor sta, aş zice, la stânga şi la dreapta – cei pentru care va fi adevăr numai lumea simţurilor şi cei pentru care va fi adevăr lumea spiritului.

Dat fiind faptul că organele de simţ, cum este urechea omului, vor fi dispărut, vă puteţi face acum o reprezentare despre cât de real trebuie înţeleasă acea extincţie şi acea epuizare. Dacă ne bizuim pe lumea simţurilor, ne bizuim pe ceva care îl va părăsi pe om în viitorul evoluţiei pământeşti. Dacă înaintăm spre lumea spiritului, ne dezvoltăm în direcţia a ceea ce se va apropia din ce în ce mai mult şi mai mult de om, în viitorul evoluţiei pământeşti. Dacă vrem să folosim un simbol, putem spune: Omul poate să stea cândva la capătul evoluţiei pământeşti şi să vorbească la fel ca Faust, după ce a orbit din punct de vedere exterior – fiindcă omul nu va fi doar orb din punct de vedere exterior, ci şi surd, fără gust, fără miros exterior –: Dar în interior străluceşte lumină clară [ Nota 29 ], dar în interior răsună cântul uman cel mai minunat şi cel mai minunat cuvânt uman. Aşa va putea spune omul care se dăruieşte lumii spirituale. Dar celălalt, cel care a vrut să rămână la lumea simţurilor, ar fi un Faust care, după ce a orbit din punct de vedere exterior, ar trebui să-şi spună: Orb ai devenit în exterior, dar în interior nu străluceşte nici o lumină spirituală, numai întunericul te cuprinde. Între aceste două posibilităţi ale lui Faust are de ales omenirea, în ceea ce priveşte viitorul Pământului. Fiindcă primul Faust s-ar îndrepta spre lumea spiritului, dar celălalt Faust s-ar îndrepta spre lumea simţurilor şi ar deveni astfel înrudit cu ceea ce trebuie să resimtă omul drept neantul care îi răpeşte întreaga fiinţă. Aşa se prezintă pentru viaţa nemijlocită a omului ceea ce vrem noi să coborâm din înalturile oculte. Şi eu cred că nu mai trebuie să cuprindem în cuvinte principiile morale, impulsurile de voinţă care pot decurge pentru oamenii prezentului dintr-o înţelegere reală a ştiinţei oculte. Fiindcă, din înţelepciunea just înţeleasă, în inima umană se va naşte, în mod sigur, virtutea just înţeleasă. Să căutăm înţelegerea reală a evoluţiei lumii, să căutăm înţelepciunea, şi atunci copilul înţelepciunii, iubirea, nu va întârzia să se nască.

Acestea sunt lucrurile pe care mi-am propus să le expun în conferinţa de faţă.