Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

REÎNCARNAREA ȘI KARMA
ȘI SEMNIFICAȚIA LOR PENTRU CULTURA PREZENTULUI

GA 135


I. Conferințele de la Berlin

CONFERINŢA a III-a

Berlin, 5 martie 1912

Noi am cercetat aici, în acest loc, ani de-a rândul, adevăruri antroposofice, cunoştinţe antroposofice. Am încercat să ne apropiem din cele mai diferite direcţii de ceea ce credem că trebuie să numim antroposofie şi să asimilăm ceea ce poate veni din cunoştinţele antroposofice. Acum, este recomandabil, chiar în decursul examinărilor pe care le-am început ultima dată aici [ Nota 1 ] şi le vom efectua în continuare, să punem întrebarea ce trebuie să dea şi poate da, de fapt, antroposofia oamenilor prezentului, oamenilor timpului nostru? Ce conţine ea, ştim într-o mare măsură datorită consideraţiilor noastre, şi de aceea, pe baza familiarizării cu unele adevăruri antroposofice, putem aborda întrebarea: Ce poate da antroposofia oamenilor prezentului?

Atunci când abordăm această întrebare trebuie să avem în vedere înainte de toate că viaţa antroposofică, Mişcarea antroposofică trebuie diferenţiată strict – cel puţin în gândurile noastre – de orice organizaţie socială [ Nota 2 ], de orice ar putea fi îmbrăcat cu numele de Societate Antroposofică. În realitate, desigur că întreaga viaţă actuală va face necesar tot mereu ca cei care vor să se îndeletnicească cu antroposofia să se unească într-o formă socială. Dar dacă această asociere este necesară, ea este mai degrabă necesară datorită întregii vieţi actuale aflată în afara antroposofiei, decât prin conţinutul sau caracterul sau prin ceva din cadrul antroposofiei însăşi. Antroposofia în sine ar putea fi adusă la cunoştinţă oamenilor aşa cum se face cunoscut oamenilor orice altceva în prezent. Antroposofia ca atare s-ar putea face cunoscută – acest aspect este întru totul imaginabil – aşa cum, de exemplu, se face cunoscută oamenilor chimia în ziua de azi, şi oamenii ar putea ajunge la adevărurile antroposofice aşa cum se apropie de chimie sau de matematică. Ceea ce urmează de aici pentru sufletul fiecăruia, cum asimilează sufletul fiecăruia antroposofia şi face din ea impulsul vieţii sale, ar putea fi apoi problema fiecăruia în parte. Existenţa unei Societăţi antroposofice sau a oricărei alte Uniuni pentru îndeletnicirea cu antroposofia, o face necesară conjunctura, faptul că antroposofia ca atare este ceva care intră în prezentul nostru ca ceva pe deplin nou, ca o cunoaştere complet nouă şi ea trebuie să fie asimilată de viaţa spirituală a oamenilor, în timp ce oamenii de afară, din viaţa exterioară antroposofiei, au nevoie, spunem noi, nu numai de starea sufletească generală a prezentului, pentru a lăsa antroposofia să acţioneze asupra lor, ci la această stare sufletească obişnuită cum au oamenii în ziua de azi, ei au nevoie şi de o pregătire specifică a firii, a inimii. Şi o asemenea pregătire a dispoziţiei sufletului şi a inimii nu poate fi însuşită decât prin  viaţa în comun în ramurile noastre antroposofice, sau în Societăţile noastre antroposofice, sau altele asemănătoare. Aici ne însuşim un anumit fel de gândire, un anumit fel de simţire, astfel încât în felul acesta ajungem în situaţia de a considera cu seriozitate lucrurile pe care oamenii care astăzi se află afară, în lume, şi abia dacă au auzit ceva de antroposofie, trebuie în mod firesc şi de înţeles, să le privească drept fantasmagorie nebunească.

Desigur că s-ar putea obiecta că antroposofia este răspândită şi prin conferinţe publice, care se adresează oamenilor complet nepregătiţi. Dar tocmai aceia care aparţin, în sens social,  cercurilor noastre vor şti că întreaga tonalitate şi întreaga manieră a unei conferinţe antroposofice trebuie să fie altfel atunci când ea este ţinută în faţa unui public nepregătit, decât în faţa acelora cărora li se poate vorbi aşa pentru că ei iau în serios, prin imboldul inimii lor, prin întreaga lor atitudine lăuntrică, ceea ce publicul larg încă nu ar putea lua în serios. Iar ceea ce am indicat acum nu se va îmbunătăţi în viitorul apropiat – despre asta nu poate fi deloc vorba –, ci în viitorul apropiat va ieşi în relief tot mai puternic şi mai intens. Adversitatea exterioară faţă de tot ceea ce este antroposofic va deveni tot mai mare în lume, şi anume din motivul că tocmai antroposofia este în prezentul nostru ceva în cel mai înalt grad corespunzător timpului, ceva necesar în cel mai înalt grad, şi pentru că, în fond, răzvrătirea oamenilor tocmai împotriva a ceea ce este cel mai necesar, împotriva a ceea ce este cel mai  în spiritul timpului este cea mai puternică.

Acum s-ar putea naşte întrebarea: De ce stau lucrurile aşa? De ce se răzvrătesc inimile oamenilor dintr-o epocă cel mai intens faţă de ceea ce acea epocă necesită cel mai mult? – Este ceva pe care antroposoful ar trebui să-l poată înţelege, dar care este prea dificil pentru a fi clarificat, chiar şi foarte pe departe, în faţa unui public nepregătit.

Antroposoful ştie că există forţe şi entităţi luciferice [ Nota 3 ] care au rămas în urma evoluţiei generale. Acestea acţionează prin inimile omeneşti, prin sufletele omeneşti, şi ele au cel mai mare interes ca în timpurile în care strădania în sus este cea mai mare, să-şi intensifice cel mai mult atacurile. Şi deoarece răzvrătirea inimilor omeneşti împotriva a ceea ce tinde înainte în evoluţia omenirii provine de la forţele luciferice, şi pentru că aceste atacuri ale lor sunt întreprinse atunci când ele se simt ameninţate de un mare pericol, de aceea aceste atacuri – aşadar şi răzvrătirea din inimile omeneşti – trebuie să fie cele mai puternice în astfel de timpuri. De aici vom înţelege că adevărurile cele mai importante pentru omenire s-au instalat de când lumea în evoluţia omenirii trebuind să ţină cont de circumstanţa că găsesc cea mai puternică rezistenţă. Ceva care nu se diferenţiază prea mult de ceea ce există deja în lume, abia dacă va întâmpina vreo rezistenţă. Dar ceea ce intră în lume pentru că oamenii însetează de mult după el şi nu l-au primit, este ceea ce provoacă totodată cele mai puternice atacuri ale forţelor luciferice. Şi în felul acesta, o Societate nu este, de fapt, nimic altceva decât un zid de protecţie împotriva acestui întreg comportament, caracterizat însă ca fiind de înţeles, al lumii exterioare. Trebuie să avem ceva, în cadrul căruia aceste lucruri pot fi prezentate în aşa fel încât să poţi spune: Cei cărora le vorbeşti, sau cu care eşti laolaltă, arată o anumită înţelegere faţă de această chestiune, iar pe ceilalţi, care nu s-au unit cu aceia care vorbesc despre aceasta, nu-i priveşte câtuşi de puţin. Despre ceea ce este susţinut în public, toţi oamenii cred că îi priveşte întru câtva, şi că ei trebuie să formuleze o judecată în această privinţă, desigur îmboldiţi de puterile luciferice. De aici vedem că este într-adevăr necesar să ne ocupăm cu antroposofia, dar antroposofia aduce ceva înăuntru prezentului nostru, ceva care trebuie să intre şi este cerut de setea spirituală şi de necesitatea de hrană spirituală a timpului nostru, şi care va veni în orice circumstanţe, într-un fel sau altul. Căci puterile spirituale care s-au dedicat evoluţiei au grijă ca să intre.

De aceea putem pune în sens pur antroposofic întrebarea: Care sunt lucrurile cele mai importante care trebuie implantate omenirii în prezent prin antroposofie? Sunt acelea după care omenirea prezentă însetează în mod deosebit, care sunt cele mai necesare. Tocmai răspunzând la o astfel de întrebare poţi fi cel mai greşit înţeles. De aceea este atât de necesar în primul rând să separăm în mintea noastră antroposofia de Societatea Antroposofică. Căci ceea ce urmează să aducă antroposofia omenirii, sunt noi cunoştinţe, noi adevăruri. Dar o societate nu poate  niciodată – şi cel mai puţin în timpul nostru – să depună jurământ faţă de vreunele adevăruri particulare. Întrebarea „Ce credinţă aveţi voi, antroposofii?”, ar fi cea mai lipsită de sens. – Lipsită de sens este ea atunci când prin „antroposof” este avut în vedere un om care face parte din Societatea Antroposofică; deoarece asta ar presupune ca o întreagă Societate să aibă o convingere comună, o dogmă comună. Aceasta nu poate fi. În clipa în care o întreagă Societate ar trebui – prin statut – să jure pe o dogmă comună, ar înceta să mai fie o societate şi ar începe să fie o sectă. Aici este graniţa la care o Societate încetează să fie o Societate. În clipa în care un om ar fi obligat să aibă o convingere pretinsă de Societate, ar avea de a face cu o sectă. De aceea o Societate, care s-a dedicat acelor pe care le-am caracterizat acum, poate fi numai pe criteriul că se supune imboldului spiritual firesc. Putem întreba: Ce oameni vin ca să audă ceva despre antroposofie? – Şi vom putea răspunde: Cei care vor să audă ceva despre lucrurile spirituale, cei care au o pornire lăuntrică să audă ceva despre lucrurile spirituale. Acest imbold nu este dogmă. Căci dacă cineva caută ceva, în privinţa căruia nu spune că va găsi una sau alta, ci când caută, chiar caută, atunci această căutare este elementul comun pe care trebuie să-l aibă o societate care nu vrea să devină o sectă. Dar total independentă de asta este întrebarea: Ce aduce antroposofia ca atare omenirii? – Şi trebuie să spunem: Antroposofia ca atare aduce oamenilor ceva care este similar cu, numai că mai spiritual şi în privinţa firii omeneşti mai profund şi mai plin de semnificaţie decât, toate marile adevăruri spirituale care au fost aduse vreodată omenirii.

Acum, printre lucrurile pe care le-am lăsat să se apropie de noi în decursul consideraţiilor noastre, există unele despre care putem spune: ele sunt în aşa fel încât propriu-zis nu pot fi indicate ca fiind cele mai semnificative, cele mai caracterizatoare, atunci când este vorba despre ceea ce trebuie să primească de fapt omenirea actuală ca Nou. Dar sunt lucruri fundamentale, adevăruri fundamentale, care într-adevăr intră ca Nou în omenire. Şi nu este nevoie să mergem prea departe pentru a caracteriza în ce constă de fapt Noul Mişcării antroposofice. El constă în aceea că cele două adevăruri care fac parte, ca să spunem aşa, dintre lucrurile noastre cele mai fundamentale, se apropie de sufletul omenesc într-un mod tot mai convingător: cele două adevăruri despre reîncarnare şi karmă. Putem spune: Ceea ce găseşte antroposoful în primul rând pe calea sa, atunci când are în ziua de azi o strădanie serioasă, este necesitatea cunoaşterii reîncarnării şi a karmei. De exemplu nu putem spune că în cultura occidentală se ivesc prin antroposofie anumite lucruri, cum ar fi posibilitatea înălţării în lumi superioare, ca ceva fundamental nou; căci cel care cunoaşte evoluţia occidentală, cel care ştie, să spunem,  chiar şi numai că au existat mistici, mistici ca Jakob Böhme sau Swedenborg [ Nota 4 ], sau ca întreaga şcoală a lui Jakob Böhme, acela ştie şi că întotdeauna s-a crezut – chiar dacă a fost adesea controversat – că omul se poate ridica din lumea sensibilă obişnuită în lumi superioare; astfel încât aceasta nu este ceva fundamental nou. Apoi nici anumite alte lucruri nu sunt fundamental noi. Chiar când vorbim despre ceea ce este fundamental în privinţa evoluţiei; când vorbim, de exemplu, pe tema Christos: referitor la Mişcarea antroposofică ca atare ea nu este tema, ca să spunem aşa, cea mai fundamentală; ci cea mai fundamentală este forma pe care o capătă tema Christos prin aceea că reîncarnarea şi karma sunt asimilate ca adevăruri în inimile oamenilor. Luminarea pe care o primeşte tema Christos prin premisele adevărurilor despre reîncarnare şi karmă, acesta este esenţialul. Căci tema Christos a preocupat Occidentul într-un mod cu adevărat profund în cele mai diferite timpuri. Putem aminti în acest sens vremea gnosei, putem aminti timpurile în care a fost aprofundat creştinismul esoteric, de exemplu de aceia care s-au reunit sub semnul Graalului sau al Crucii cu trandafiri, cum au aprofundat aceştia tema Christos. Aşadar nu asta este fundamentalul. Tema devine fundamentală, esenţială pentru sufletele occidentale, pentru cunoaşterea şi nevoile religioase numai prin adevărurile reîncarnării şi karmei, astfel încât acela care află o extindere a sufletului său prin cunoaşterea reîncarnării şi karmei, doreşte cu necesitate şi o nouă cunoaştere a vechilor probleme. –  Cu privire la cunoaşterea reîncarnării şi karmei, trebuie să spunem exact contrariul. Putem cel mult să atragem atenţia că reîncarnarea şi karma, ca să spunem aşa, îşi fac drum timid în cultura occidentală, în timpul lui Lessing [ Nota 5 ], care ajunge la aceasta în «Educarea speciei umane». Găsim apoi şi alte exemple de cum ajung la această problemă şi alte spirite profunde. Dar faptul că reîncarnarea şi karma se impun ca parte componentă a conştienţei omeneşti, că ele sunt încorporate în inima şi sufletele oamenilor, aşa cum se petrece prin antroposofie, este ceva ce se poate petrece cu adevărat abia în prezentul nostru. De aceea putem spune: Relaţia unui om al prezentului cu antroposofia se caracterizează prin aceea că el poate fi în măsură ca pornind de la nişte premise să preia în sine drept cunoştinţe reîncarnarea şi karma. Acesta este esenţialul despre care este vorba. În fond, tot restul urmează apoi de aici, într-un mod mai mult sau mai puţin de la sine înţeles, dacă omul  este capabil să se raporteze în modul corect la reîncarnare şi karmă.

Acum, dacă avem în vedere problema aşa, trebuie să ne fie clar şi ce înseamnă pentru omenirea occidentală şi pentru omenire în general, ca reîncarnarea şi karma să devină cunoştinţe care, ca să spunem aşa, trec în viaţa cotidiană, aşa cum sunt alte adevăruri în viaţa cotidiană. Într-o măsură mult mai mare trebuie să treacă în perioada următoare reîncarnarea şi karma în conştienţa omenirii, decât a făcut-o, de exemplu, concepţia copernicană despre lume. În privinţa acesteia din urmă este nevoie să ne clarificăm bine cum s-a familiarizat ea, de fapt, cu paşi repezi în sufletele oamenilor. Gândiţi-vă numai la ceea ce am spus şi în conferinţa publică [ Nota 6 ]: Cât de puţin timp a durat, raportat la proporţiile istoriei lumii, pentru ca această concepţie copernicană despre lume să se răspândească, şi gândiţi-vă la faptul că această concepţie despre lume a pus stăpânire pe oameni până în primele trepte şcolare.

Acum există o deosebire însemnată în privinţa cuprinderii sufletului omenesc între această concepţie copernicană despre lume şi concepţia antroposofică despre lume, în măsura în care aceasta se clădeşte pe fundamentul reîncarnării şi al karmei. Pentru a caracteriza această deosebire, este într-adevăr nevoie de o ramură antroposofică cu oameni care să stea laolaltă cu bună-voinţă; căci în această privinţă trebuie spus, de fapt, un lucru; dacă vrem să caracterizăm această deosebire, trebuie cu necesitate să spunem un lucru la care oamenilor care se află în afara Mişcării antroposofice li se întoarce stomacul pe dos.

Cum de oamenii au preluat atât de repede şi până la vârsta copilăriei concepţia copernicană despre lume? Cei care m-au auzit vorbind despre concepţia copernicană despre lume sau despre ştiinţele naturii recente vor şti, desigur, că eu nu pronunţ în vreun fel o judecată defavorabilă  asupra acestei concepţii moderne natural-ştiinţifice. De aceea îmi este îngăduit să spun, atunci când vrem să caracterizăm cu adevărat această deosebire semnificativă: Pentru acceptarea acestei imagini despre lume, care este limitată numai la caracteristicile spaţiului, la relaţiile spaţiale exterioare, era necesară o epocă de externalizare, de superficialitate! – Şi motivul pentru care concepţia copernicană despre lume s-a încetăţenit atât de repede nu este altul decât acela că pe parcursul unei întregi epoci, oamenii au devenit superficiali. Externalizarea, superficialitatea în conceperea Universului a fost condiţia preliminară necesară pentru deprinderea cu concepţia copernicană despre lume. Profunzimea, internalizarea – adică exact contrariul – vor fi necesare, dacă e să se aclimatizeze ceea ce sunt adevărurile antroposofiei, în special în privinţa adevărurilor fundamentale ale reîncarnării şi karmei. De aceea, dacă ne formăm în ziua de azi convingerea că adevărurile reîncarnării şi karmei trebuie să fie deprinse într-un mod cu mult mai intens şi într-o măsură cu mult mai mare în omenire, trebuie să ne fie totodată clar că în această privinţă ne aflăm la graniţa dintre două epoci: epoca superficialităţii şi epoca aprofundării necesare, a internalizării, interiorizării sufletului şi inimii omeneşti. Este ceea ce trebuie să ne înscriem înainte de toate în suflete, dacă vrem să devenim pe deplin conştienţi de ceea ce are de adus antroposofia în prezent omenirii moderne. Şi apoi trebuie să ne întrebăm: Cum trebuie să se configureze această viaţă sub influenţa cunoştinţelor despre reîncarnare şi karmă?

Aici trebuie să reflectăm la ce înseamnă, de fapt, pentru inima omenească, să recunoască: reîncarnarea şi karma sunt un adevăr. Ce înseamnă asta pentru întreaga conştienţă omenească, pentru întreaga simţire şi gândire a sufletului omenesc? –  Înseamnă nimic mai puţin – asta poate înţelege oricine, dacă reflectează asupra acestor lucruri – decât o extindere a sinei omeneşti prin cunoaştere, dincolo de anumite graniţe care altminteri îi sunt trasate cunoaşterii. Că omul poate şti şi cunoaşte numai ceea ce este încadrat între naştere şi moarte, asta a fost accentuat cu toată acuitatea tocmai în epoca trecută, şi că omul poate cel mult privi cu credinţă înspre acela care intră ca ştiutor într-o lume spirituală, asta era o convingere ce devenea tot mai puternică. Dar lucrurile nu sunt de o aşa mare importanţă dacă se rămâne la punctul de vedere al cunoaşterii; ele devin importante abia atunci când se trece de la punctul de vedere al cunoaşterii la punctul de vedere moral, la punctul de vedere al simţământului moral-esenţial. Abia acolo se vădeşte întreaga măreţie şi însemnătate a ideilor de reîncarnare şi karmă.

Aş putea expune sute de lucruri spre întărirea celor spuse acum, dar nu expun decât unul. Să considerăm oamenii culturii occidentale din timpurile vechi şi cea mai mare parte a oamenilor de azi din cultura occidentală. Chiar când aceşti oameni încă aderă în cea mai intensă măsură la  ipoteza că în privinţa fiinţei sale omul rămâne intact când pleacă de pe acest Pământ păşind prin poarta morţii, fără gândul la reîncarnare şi karmă, această întreagă viaţă spirituală a omului  care urmează după moarte se sustrage de la existenţa pământească. Avem de a face cu  intrarea într-o lume spirituală; dar cu excepţia tocmai a acelor „excepţii”, care sunt acceptate de naturile mai mult sau mai puţin predispuse spiritual, că cei morţi intervin în cazuri de excepţie, avem de a face – în cazul în care reîncarnarea şi karma nu sunt admise – cu ideea că ceea ce se desfăşoară într-o lume spirituală, indiferent că este pedeapsă sau răsplată, după ce omul a trecut prin poarta morţii, se sustrage de la sfera terestră ca atare, şi că ceea ce rezultă drept consecinţă a vieţii sale se desfăşoară pe o cu totul altă scenă, aflată în afara Pământului. 

Dacă omul trece acum la cunoaşterea reîncarnării şi a karmei, lucrurile devin cu totul altfel. Aici trebuie să ne fie clar că pentru un astfel de om, ceea ce trăieşte în sufletul său nu are importanţă, atunci când el a păşit prin poarta morţii, doar pentru o sferă îndepărtată de Pământ, ci că de ceea ce trăieşte el între naştere şi moarte depinde viitorul configurării Pământului. Pământul, ca să spunem aşa, va avea configuraţia exterioară pe care i-o vor da oamenii care au fost mai înainte aici. Întreaga planetă în privinţa configuraţiei sale viitoare, a convieţuirii sociale a oamenilor în viitor, depinde de modul în care au trăit oamenii înainte în încorporările lor anterioare. Acesta este aspectul moral-sufletesc ce se leagă de această idee; astfel încât un om care a acceptat acest lucru, ştie: Aşa cum am fost eu în viaţă, aşa voi produce efecte asupra a tot ceea ce se petrece în viitor, asupra întregii culturi a viitorului! – În felul acesta, prin cunoaşterea reîncarnării şi a karmei se extinde dincolo de graniţele naşterii şi morţii ceva pe care omul l-a cunoscut până acum doar între aceste graniţe înguste: sentimentul responsabilităţii! Vedem crescând de aici un sentiment intensificat al responsabilităţii. În acesta se exprimă consecinţa profund morală ce apare din idei cum sunt reîncarnarea şi karma. Omul care nu crede în reîncarnare şi karmă, poate spune: După ce voi fi trecut prin poarta morţii, voi fi cel mult pedepsit sau răsplătit pentru ceea ce am făcut aici; eu voi afla consecinţele acestei existenţe într-o altă lume; însă această altă lume se află sub conducerea unor puteri spirituale,  şi ele vor preîntâmpina ca ceea ce port în mine să devină prea dăunător pentru lumea întreagă. – Cel care ştie însă că reîncarnarea şi karma este o idee rezultată pe baza cunoaşterii, nu mai poate spune aşa; pentru că el ştie că prin reîncarnare oamenii vor fi aşa după cum au trăit în viaţa precedentă.

Acest lucru va fi semnificativ şi important, că ideile fundamentale ale concepţiei antroposofice despre lume vor trece în viaţa de sentiment şi în atitudinea oamenilor, şi îşi vor face apariţia ca impulsuri morale, despre care oamenii din timpurile scurse nu aveau, în fond,   nicio bănuială. Sentimentul de responsabilitate, după cum am văzut, va răsări într-un mod cum  nu era deloc posibil mai înainte; şi alte idei morale vor rezulta apoi în mod necesar într-un fel asemănător acestui sentiment de responsabilitate. Ca oameni care trăiesc sub influenţa ideilor de reîncarnare şi karmă, vom învăţa să cunoaştem faptul că nu poate fi vorba să ne judecăm viaţa luând ca premise numai ce se  desfăşoară între naştere şi moarte, ci că trebuie să o facem după premise ce se extind asupra multor, multor vieţi.

Atunci când ne apropiem de ceilalţi oameni pe premisele care au existat până acum, dezvoltăm în acest fel, faţă de aceşti oameni, simpatie, antipatie, mai multă sau mai puţină iubire, şi altele asemănătoare. Trebuie să spunem că modul în care se raportează un om la alt om în prezent este, totuşi, în realitate, rezultatul acelei concepţii care gândeşte viaţa de pe Pământ ca fiind o dată, îngrădită între naştere şi moarte. În realitate noi chiar trăim aşa cum ar trebui să trăim dacă ar fi corect faptul că omul ar fi numai o dată pe Pământ. Putem spune: Noi îi întâmpinăm pe prietenii noştri, pe părinţii noştri, pe fraţii şi surorile noastre, ş.a.m.d., astfel încât în tot ceea ce simţim trăieşte ideea că suntem o singură dată pe Pământ. Şi va avea loc o transformare extraordinară a vieţii dacă faptul că există reîncarnare şi karmă nu va mai trăi doar ca teorie în câteva capete, cum încă este cazul de multe ori în ziua de azi. Până în ziua de azi aceasta este în cea mai largă măsură doar teorie. Putem spune că în ziua de azi lucrurile stau aşa încât există un număr de antroposofi care cred în reîncarnare şi karmă; dar ei trăiesc ca şi cum nu ar exista reîncarnare şi karmă, ci ca şi cum viaţa ar fi o dată, îngrădită între naştere şi moarte. Nici nu poate fi altfel. Căci obişnuinţele pe care le aduce viaţa cu sine se modifică mai puţin rapid decât se modifică ideile. Numai dacă noi introducem în viaţa noastră idei corecte şi concrete despre reîncarnare şi karmă – numai despre acestea poate fi vorba –, numai atunci vom vedea cum această viaţă poate fi fertilizată prin astfel de idei.

Vedem că noi, ca oameni, păşim în viaţă, la începutul acesteia întrunindu-ne cu părinţii, cu fraţii, ş.a.m.d. Vedem că prin această organizare firească,  în special în prima perioadă a vieţii în  mod necesar ne încadrăm în aşa fel în aceasta încât cei care sunt în jurul nostru, sunt plasaţi împrejurul nostru mai mult sau mai puţin prin elemente naturale: prin înrudirea de sânge, apropierea locului, şi aşa mai departe. Vedem apoi, când creştem, cum aceste cercuri ale înrudirii prin sânge se extind, cum întrăm în cu totul alte legături cu diverşi oameni, legături care nu mai depind de înrudirea prin sânge. Acum, se pune problema că aceste lucruri trebuie înţelese mai întâi din punct de vedere karmic; atunci ele vor aduce o lumină cu totul nouă pentru viaţă. Căci karma devine plină de însemnătate pentru viaţă abia atunci când o luăm în mod concret, când aplicăm într-adevăr asupra vieţii ceea ce ne dă cercetarea spiritual-ştiinţifică. Acestea pot fi constatate, desigur, doar de către cercetarea spiritual-ştiinţifică, dar ele pot fi apoi aplicate în viaţă.

O problemă karmică plină de importanţă este în esenţă aceasta: cum se face că, de exemplu, în viaţa actuală noi ne întrunim cu oamenii cu care ne întrunim prin înrudirea consanguină de  orice fel posibil? De ce ajungem laolaltă cu aceştia la începutul vieţii noastre? – Cercetarea spiritual-ştiinţifică arată ceva absolut deosebit în această privinţă. De regulă, este aşa – căci chiar dacă sunt expuse realităţi faptice individuale, există totuşi şi nenumărate excepţii – că cu oamenii pe care îi întâlnim involuntar la începutul vieţii noastre am fost deja împreună într-o viaţă anterioară, în majoritatea cazurilor chiar în cea precedentă, pe la mijlocul vieţii noastre, aşa, cam pe la vârsta de treizeci de ani. Atunci noi ni i-am ales pe ei de bunăvoie, într-un oarecare mod, prin aceea că noi am fost mânaţi înspre ei prin înclinaţia inimii noastre, ş.a.m.d. Am proceda întru totul greşit dacă am considera  oamenii cu care suntem împreună la începutul vieţii noastre, ca fiind oameni care am fost împreună şi la începutul unei alte vieţi. Nici la începutul, nici la sfârşitul, ci în mijlocul vieţii  am fost împreună, prin alegere liberă, cu cei cu care ne-am întâlnit apoi într-o viaţă următoare datorită înrudirii prin sânge. Foarte adesea sunt cazurile în care cu cei cu care am fost căsătoriţi, aşadar pe care l-am luat printr-o alegere liberă, ne aflăm în viaţa următoare într-un raport paternal sau maternal, sau în raportul de frate sau soră. Cercetarea spiritual-ştiinţifică arată că ceea ce s-ar presupune prin speculare, ceea ce ne-am gândi scormonind cu gândul asupra lucrurilor, de obicei este fals. Faptele încurcă de obicei socotelile speculaţiilor.

Să ne gândim încă o dată la faptul descris acum şi să îl considerăm aşa cum rezultă el în mod real, din ştiinţa spirituală, atunci când se cercetează fără prejudecăţi, cum extinde el întreaga noastră relaţie şi întreaga noastră raportare la viaţă. Încetul cu încetul, în decursul culturii occidentale, s-a ajuns acum ca omul să nu mai poată altfel decât să vorbească despre   hazard atunci când reflectează la relaţia sa cu aceia cu care este înrudit prin sânge. Oamenii vorbesc despre coincidenţă, cred deja de multe ori în coincidenţă. Şi cum ar putea crede altfel decât în coincidenţă, dacă ei gândesc viaţa ca fiind limitată între naştere şi moarte? Pentru această singură viaţă considerată, fiecare va recunoaşte fără îndoială că este răspunzător pentru consecinţele evenimentelor pe care le-a produs el însuşi. El se simte răspunzător, aşa cum se simte răspunzător aici, în viaţă, pentru propriile sale fapte, Dar prin faptul că omul îşi extinde sinea proprie dincolo de ceea ce se desfăşoară între naştere şi moarte, prin acea că el îşi simte sinea legată de alţi oameni din alte încorporări, el se simte răspunzător, aşa cum se simte răspunzător aici, în viaţă, pentru propriile sale fapte. Oamenii vor trebui să treacă din ce în ce mai mult prin experienţa acestor fapte concrete. Ideea generală, atunci când se spune că omul şi-a ales el însuşi părinţii în sensul karmei, nu aduce încă nimic deosebit. Dar căpătăm o idee despre această alegere, care poate fi într-adevăr confirmată prin tot restul experienţelor vieţii, dacă ştim: Ceea ce ai ales tu acum la modul cel mai inconştient, ai ales într-o viaţă anterioară într-un moment al conştienţei tale maxime, când erai întru totul matur.

S-ar putea ca acest lucru să fie neplăcut multor oameni din ziua de azi, dar el este totuşi adevărat. Căci vom învăţa atunci când nu suntem mulţumiţi de rudele noastre de sânge, că noi înşine am pus baza acestei nemulţumiri, şi că aşadar pentru următoarea încarnare va trebui să avem grijă să ne facem altfel pregătirile; şi atunci ideea reîncarnării şi a karmei devine deja rodnică pentru viaţă. Şi acesta este esenţialul, că aceste idei nu există pentru satisfacerea vreunei curiozităţi oarecare, ş.a.m.d., ci pentru desăvârşirea noastră, şi prin aceasta pentru desăvârşirea întregii vieţi. Şi mai departe vom şti că ceea ce a fost spus implică ceva  similar pentru viaţa prezentă şi consecinţele ei; anume că aceia cu care suntem aduşi laolaltă pe la vârsta de treizeci de ani, aşadar la vârsta la care credem că judecăm cu întreaga noastră raţiune, vor fi în aşa fel uniţi cu noi încât ne vor întâmpina într-o viaţă următoare chiar de la început, probabil ca părinţi sau fraţi. Dacă ştim că se formează configuraţii familiale în funcţie de faptul că aceşti sau acei oameni se reunesc laolaltă, atunci sentimentul nostru de responsabilitate se extinde considerabil datorită ideilor de reîncarnare şi karmă.

Spuneam că putem accentua faptul că aceste lucruri se dovedesc a fi de înţeles în viaţă. Oare nu trebuie ca forţele care aduc o individualitate umană jos, într-o familie să fie foarte semnificative, puternice? Ele însă nu pot fi puternice în omul care se încorporează acum, căci acolo ele nu pot avea mult de a face cu lumile în care coboară el. Oare nu trebuie să fie inteligibil faptul că forţele care acţionează în adâncurile sufletului trebuie să provină din timpul vieţii trecute, în care interconectarea a fost produsă de noi cu cea mai intensă forţă a prieteniei, a „iubirii conştiente”, dacă ne este îngăduit să o numim aşa? Ceea ce a domnit ca forţe conştiente într-o viaţă, acţionează ca forţe inconştiente în viaţa următoare; ceea ce se petrece într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, se explică în felul acesta.

Desigur, este necesar să nu tulburăm faptele cercetării, pentru că aceste fapte ale cercetării încurcă aproape întotdeauna speculaţiile, astfel încât logica faptelor poate fi găsită abia ulterior. Să nu ne lăsăm ispitiţi să vrem să facem speculaţii; căci în felul acesta nu vom ajunge la punctul de vedere corect, ci întotdeauna la un punct de vedere care poate fi caracterizat prin acea discuţie pe care v-am relatat-o deja. Anume, într-un oraş din Germania de Sud, un teolog mi-a spus odată: Eu am citit lucrările dumneavoastră şi am văzut că sunt atât de logice; de aceea m-am gândit că dacă sunt atât de logice este posibil ca autorul lor să fi ajuns la ele pe calea simplei logici. – Aşadar dacă m-aş fi străduit să scriu mai puţin „logic”, mi-aş fi cucerit în felul acesta un merit în ochii respectivului teolog, pentru că atunci el ar fi văzut că expunerile nu au fost găsite prin simpla logică. Dar cine pătrunde aceste lucrări, va vedea că forma logică le-a fost dată ulterior, dar că ele nu au fost găsite prin logică. Cel puţin eu nu aş fi putut să o fac, asta vă asigur. Poate alţii ar fi putut să le găsească prin simpla logică.

Dacă privim lucrurile în felul acesta, se dovedeşte a fi o idee profund semnificativă faptul că cele mai importante impulsuri care trebuie să reiasă din antroposofie trebuie să fie impulsuri de  atitudine sufletească morală. Am evidenţiat astăzi sentimentul responsabilităţii în diverse domenii. Am putut de asemenea urmări iubirea şi compasiunea care iau forme diferite sub influenţa ideilor de reîncarnare şi karmă. Din acest motiv am şi acordat atâta valoare de-a lungul anilor, chiar şi în conferinţele publice, considerării antroposofiei întotdeauna cu referire la viaţă, cu referire la fenomenele nemijlocite ale vieţii. Astfel, am vorbit despre misiunea mâniei [ Nota 7 ], despre conştiinţa omenească, despre rugăciune, despre educaţia copilului, despre diferitele vârsta ale omului – şi am adus toate aceste lucruri în lumina în care trebuie ele să fie puse dacă presupunem ideile de reîncarnare şi karmă ca fiind cele corecte. Şi atunci ne-a rezultat cât de transformator intervin în viaţă aceste idei de reîncarnare şi karmă. În fond, aceasta a constituit partea principală a consideraţiilor noastre, anume că noi am considerat ideile fundamentale în efectele lor asupra vieţii. Chiar dacă nu întotdeauna, aş spune, am dedus  în cuvinte abstracte din reîncarnare şi karmă semnificaţia pe care o primesc, de exemplu, însuşirile firii, sau conştiinţa, caracterul, rugăciunea, chiar dacă nu întotdeauna am dedus aceasta în aşa fel încât să spunem: Dacă acceptăm reîncarnarea şi karma atunci reiese… – ş.a.m.d., totuşi toate considerările noastre s-au aflat sub impulsul reîncarnării şi karmei. Şi acesta va fi lucrul cel mai semnificativ pentru viitorul apropiat, că nu numai ştiinţa sufletului va fi influenţată de ideile reîncarnării şi karmei, ci şi celelalte ştiinţe. Dacă urmăriţi o conferinţă cum a fost ultima conferinţă publică [ Nota 8 ]: Moartea la om, animal şi plantă, veţi vedea că acolo s-a pus problema să arăt cum vor învăţa oamenii să gândească în privinţa morţii la plantă, animal şi om, atunci când văd în ei înşişi acel lucru care depăşeşte viaţa individuală a omului. Am ajuns la semnificaţia morţii la om, animal şi plantă prin aceea că ne-a devenit limpede: altfel trăieşte sinea în om, altfel la animal şi din nou altfel la plantă. La om este un Eu individual, la animale este sufletul grup, şi la plante avem de a face cu o parte a întregului sistem al sufletului planetar. În felul acesta, am interpretat la plante ca fiind o simplă adormire şi trezire ceea ce ne întâmpină în mod exterior drept moarte şi naştere. La animale este din nou altfel; acolo este asemănător cu ceea ce se petrece în noi înşine, în timp ce sinea progresează într-o încarnare, învingând anumite instincte, ş.a.m.d. Dar abia la om, care îşi pricinuieşte el însuşi încorporarea, ne-a devenit clar că doar moartea oferă garanţia nemuririi, şi că cuvântul „moarte” poate fi folosit cu această semnificaţie numai la om, sau că atunci când folosim cuvântul „moarte” în general, trebuie să evidenţiem cum moare omul, cum moare animalul şi cum moare planta, şi că ar trebuie să folosim un cuvânt cu totul nou în cazul animalului şi plantei.

Orice altceva în antroposofie este de aşa natură, încât sufletul omenesc pretinde să afle ceva despre un lucru sau altul, dar, ca să spunem aşa, acest „altceva” nu îl deranjează, în fond, pe antroposof. El va ajunge la anumite lucruri când le va veni timpul. Dacă el în primul rând este în stare să asimileze ideile de reîncarnare şi karmă în sensul pe care trebuie să-l dăm noi spre deosebire de ideile mai vechi de reîncarnare şi karmă, aşa cum apar ele, de exemplu, în budism, atunci omul ajunge în decursul cercetării întru totul de la sine şi la alte lucruri. De aceea, partea principală a muncii noastre a fost dedicată cuprinderii cu privirea a influenţei reîncarnării şi karmei asupra întregii vieţi omeneşti.

În această privinţă ar trebui să fie limpede că munca din cadrul oricărei Uniuni sau Societăţi Antroposofice trebuie concepută în sensul acestei misiuni a antroposofiei. De aceea este de înţeles că, în fond, despre acele probleme care celui din afară, mai puţin interesat de antroposofia ca atare, îi apar poate cu precădere ca cele mai importante, noi vorbim propriu-zis numai atunci când vrem să urcăm chiar de la adevărurile fundamentale la acele lucruri care sunt cel mai aproape de orice suflet, pentru că este un suflet occidental. Este întru totul de imaginat faptul că antroposofia a preluat Noul, ceea ce a fost caracterizat astăzi ca fundamental nou, şi că iniţial ea nu  se preocupă deloc de oarece contradicţii religioase ale oamenilor. Căci nu este deloc caracteristica acestei noi ştiinţe a spiritului să se îndeletnicească cumva cu ştiinţa religiilor comparativă; chiar dacă aceste studii se practică în ziua de azi, chiar suficient de mult. Dar comparativ cu ceea ce se face în ziua de azi în această privinţă, ceea ce se practică la teosofi [ Nota 9a ], nu este deloc lucrul cel mai spiritual. Important este însă că în antroposofie toate aceste lucruri sunt aduse în lumina ce emană de la ideile de reîncarnare şi karmă.

În special într-o încă altă privinţă va creşte considerabil sentimentul responsabilităţii sub influenţa reîncarnării şi a karmei. Dacă privim numai la ceea ce s-a spus astăzi despre raportul dintre consanguinitate şi oamenii liber-aleşi, vedem deja că există un anumit contrast: Ceea ce  sunt într-o viaţă impulsurile cele mai lăuntrice, cele mai tainice, este în altă viaţă lucrul cel mai evident. Dacă într-o încarnare nutrim faţă de un om cele mai profunde sentimente de prietenie, pregătim prin aceasta o înrudire exterioară, o înrudire prin sânge sau ceva asemănător. Tot aşa stau lucrurile şi într-un alt domeniu. Modul în care gândim despre ceva care în această încarnare ni se pare a fi lucrul cel mai nerealist, va fi pentru noi cel determinat, cel care condiţionează impulsurile propriu-zise pentru încarnarea următoare. Modul în care gândim –  fie că acceptăm cu uşurinţă un adevăr sau abordăm un adevăr verificându-l cu toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, fie că avem simţul adevărului sau fanatism – apare într-un cu totul alt raport cu evoluţia omenească prin familiarizarea cu ideile de reîncarnare şi karmă, decât este cazul în ziua de azi. Căci ceea ce avem în miezul nostru cel mai profund în încarnarea actuală, va fi aspectul cel mai evident în următoarele. Şi cine minte mult sau are tendinţa să accepte cu inima uşoară una sau alta, acela va deveni un om frivol în încarnarea următoare sau într-o încarnare următoare; căci ce gândim, cum gândim, ce poziţie avem faţă de adevăr, aşadar ceea ce este lăuntric în această încarnare, va constitui în încarnarea noastră următoare măsura comportamentului nostru. Dacă, de exemplu, fără să verificăm foarte exact, vom considera în această încarnare un om drept rău, în timp ce, dacă am verifica riguros, el s-ar dovedi probabil  un om bun, sau măcar pe jumătate bun, dacă noi purtăm acest gând neverificat prin viaţă, se va dovedi că formându-ne în acest mod judecăţi despre oameni, în încarnarea următoare vom deveni oameni insuportabili, certăreţi, detestabili! Aici avem din nou o extindere a elementului moral-esenţial, din sufletul nostru.

Aceasta este extraordinar de important, ca noi să avem în vedere foarte tare astfel de lucruri  şi să ne familiarizăm cu gândul: ce importanţă fundamentală are să asimilăm în interiorul nostru cel mai profund, în întreaga noastră structură sufletească, ceea ce intră acum într-adevăr  ca nou cu ideile de reîncarnare şi karmă şi prin acesta toate celelalte înnoitoare într-un anumit mod în evoluţia spirituală a prezentului. De aceea, am şi pus noi cel mai mare preţ pe aceasta în  întreaga desfăşurare a Mişcării noastre antroposofice, şi întru câtva alte probleme care fără îndoială rezultă cu necesitate din acestea, le-am tratat tot numai în acest fel, precum trebuie să rezulte în mod necesar. De aceea, de exemplu, caracteristica noastră particulară, întreaga noastră manieră în care este practicată antroposofia în mijlocul nostru – dacă lucrurile  sunt prezentate în realitatea lor – aşa cum o facem noi, nu poate fi niciodată concepută ca fiind în opoziţie cu o altă Mişcare, care pune reîncarnarea şi karma în punctul central al consideraţiilor ei. Opoziţia faţă de noi [ Nota 9b ] trebuie întotdeauna să fie construită din afară; este imposibil ca ea să rezulte atunci când lucrurile care se petrec în mijlocul nostru sunt prezentate într-adevăr corect. Este suficient un moment să luăm în vedere: Cât de puţin se vorbeşte, de fapt, în mijlocul nostru despre tema Christos! Întrucât nimănui nu îi este îngăduit să amplifice ceva din cele spuse numai pentru că îl simte important pentru inima sa, ci trebuie să considere obiectiv lucrurile; astfel încât nimeni nu are motiv să spună, deoarece una sau alta rezultă drept consecinţe necesare pentru înţelegerea matură a reîncarnării şi karmei, că noi vorbim mult  pe tema Christos. Căci nu acesta este aspectul fundamental, care îi caracterizează pe antroposofi în prezent, ci aspectul fundamental este ceea ce intră nou în lume şi faptul că ceea ce intră nou în lume este însuşit într-adevăr de către omenire. Aşadar, ar trebui să înţelegem acest lucru, că de fapt numai cu condiţia unei expuneri incorecte a modului în care practicăm noi lucrurile aici, este posibil să se construiască un antagonism; pentru că acest antagonism trebuie întotdeauna construit din afară. Căci cineva poate fi adversarul nostru, dar noi nu trebuie să construim vreo adversitate, deoarece faptul de a nu te preocupa de ceva nu înseamnă o adversitate, căci atunci ar trebui să fii adversarul tuturor celor care nu te preocupă.

Asta am vrut să aduc în mod deosebit în faţa sufletelor dumneavoastră: să reflectăm ce  constituie propriu-zis aspectul fundamental, noul în antroposofie. Desigur că din cauza acestui fapt nu trebuie să se spună: O societate antroposofică este cea care crede în reîncarnare şi karmă. Ci, datorită acestora, trebuie să se spună: Aşa cum cândva a fost un timp matur  pentru a prelua concepţia copernicană despre lume, tot aşa, timpul nostru a devenit matur pentru a aduce învăţătura reîncarnării şi a karmei în conştienţa generală a omenirii. Şi ceea ce trebuie să se întâmple în decursul evoluţiei omenirii se va întâmpla, oricât de multe puteri se vor ridica împotrivă. Şi cu reîncarnarea şi karma, cu adevărata înţelegere a reîncarnării şi karmei, vor rezulta de la sine toate celelalte lucruri. Celelalte lucruri rezultă prin lumina ce iradiază din reîncarnare şi karmă.

Cu siguranţă a fost util să considerăm o dată care este propriu-zis deosebirea fundamentală  între aceia care se simt interesaţi de antroposofie şi cei care îşi dezvoltă adversitatea faţă de ea.  Nu de acceptarea unei lumi superioare ca atare este vorba de fapt, ci de ce transformare suferă reprezentările despre lumile superioare prin premisa ideilor de reîncarnare şi karmă. Cu aceasta am specificat astăzi ceva care poate fi privit ca esenţialul concepţiei antroposofice despre lume.