|
Ieri v-am vorbit despre ce reprezintă un sistem planetar şi felul
în
care el este dependent de diversele entităţi spirituale ale Ierarhiilor
care ne apar ca fiind suprapuse, pe care am căutat să le caracterizez
în cursul conferinţelor anterioare: Am obţinut o reprezentare
despre
tot ce participă la existenţa unei planete şi am văzut cum aceasta
îşi
primeşte forma, respectiv configuraţia sau structura sa armonios
închegată prin faptul că în ea acţionează Spiritele formei.
Am văzut,
de asemenea, că planeta are o viaţă interioară, o mobilitate interioară
care este rezultatul acţiunii Spiritelor mişcării. Ceea ce putem numi
conştienţa inferioară a planetei, pe care o putem compara cu conştienţa
existentă în corpul astral al omului, am atribuit-o Spiritelor
înţelepciunii. Impulsurile datorită cărora planeta nu stă
nemişcată în
spaţiu, ci îşi schimbă poziţia, se mişcă în spaţiu, le-am
atribuit
Spiritelor voinţei sau Tronurilor. Forţa care integrează planeta
într-un sistem şi o face să nu meargă, ca să spunem aşa, pe un
drum
propriu, ci se deplasează în aşa fel, încât
impulsurile sale de mişcare
sunt în concordanţă cu impulsurile de mişcare din întregul
sistem
planetar de care aparţine, forţa, deci, care reglează mişcarea
singulară a unei planete în corelaţie cu întregul sistem
planetar se
datorează acţiunii Heruvimilor sau Spiritele armoniei. În
sfârşit, ceea
ce am putea numi viaţa internă, sufletească a planetei, prin care
aceasta intră în legătură cu alte corpuri cereşti, aşa cum omul
intră,
prin limbaj, în legătură cu alţi oameni, o atribuim Serafimilor.
Astfel, când este vorba de o planetă trebuie luat în
considerare un
context, o ţesătură în cadrul căreia ceea ce provine de la
Spiritele
formei este numai un nucleu în spatele căruia există o atmosferă
spirituală, am putea spune un fel de aură, în care acţionează
spirite
ale celorlalte entităţi din ierarhiile superioare, care sunt deasupra
Spiritelor formei.
Acum însă este necesar, dacă dorim să înţelegem corect
tot ce am
expus în ultima conferinţă şi am încercat acum să
recapitulez în câteva
cuvinte, să facem cunoştinţă şi cu alte reprezentări, reprezentări pe
care le obţinem cel mai uşor dacă pornim de la entităţile Ierarhiei a
treia, care se învecinează, ca să spunem aşa, dinspre lumea
spirituală,
cu omul. Am spus că aceste entităţi se caracterizează prin faptul că
ceea ce la om este percepţie la ele este revelaţie, iar ceea ce la om
este viaţă lăuntrică la ele este umplere cu spirit. Deja la entităţile
care se află pe o treaptă imediat superioară omului, mă refer la Ingeri
sau Angeloi, întâlnim particularitatea că ceea ce ele
percep este doar
revelaţia sinei proprii şi că în interioritatea lor nu există
ceva atât
de independent, ceva încheiat cum are omul, ci ele simt că aici
se
aprind şi lăstăresc forţele şi entităţile ierarhiilor superioare, pe
scurt, se simt inspirate şi pătrunse de spiritul acestor ierarhii. Fapt
este că ceea ce numim la om viaţă interioară independentă la aceste
entităţi propriu-zis nu există. Dacă doresc să-şi dezvolte fiinţa
proprie, dacă vor să gândească, să simtă şi să vrea ca omul,
totul se
revelează în afară; nu ca omul, care îşi poate
închide în sinea lui
gândurile şi sentimentele şi poate lăsa ca un impuls de voinţă să
nu se
materializeze. Ceea ce trăieşte în aceste fiinţe, în măsura
în care ele
produc singure aceste gânduri, constituie totodată şi revelaţia
lor în
exterior. Dacă nu vor să se reveleze, ele nu pot face altceva
decât
să-şi simtă această interioritate umplută de lumea aflată deasupra lor.
Astfel, în interioritatea lor trăieşte lumea ce se află mai
presus de
ele sau, dacă vor să aibă o viaţă proprie, ele se revelează obiectiv
în
afară.
Aceste entităţi care se află imediat deasupra omului nu pot să
ascundă nimic din ceea ce ar fi un produs al propriei gândiri sau
simţiri, căci tot ce ar prelucra în interioritatea lor s-ar arăta
în
afară. Cu alte cuvinte, asa cum am mai amintit într-una din
conferinţele anterioare, aceste entităţi – Îngeri sau Angeloi –
nu pot
minţi, astfel încât ceea ce ele îşi reprezintă sau
simt nu poate fi în
dezacord cu lumea exterioară. Nu pot avea în sinea lor nici un
fel de
reprezentare care să nu fie în deplină concordanţă cu lumea
exterioară,
căci reprezentările pe care le au în interioritatea lor o percep
chiar
în revelaţia lor. Să presupunem însă că aceste entităţi ar
avea dorinţa
să-şi renege propria lor natură. Ce s-ar întâmpla atunci?
Ei bine, la
aceste entităţi, pe care le-am numit Îngeri, Arhangheli şi Archai
sau
Spirite ale timpului, constatăm că ceea ce li se revelează, ceea ce pot
percepe este propria lor fiinţă. Dacă ar vrea să mintă, ar trebui să
dezvolte în interioritatea lor ceva ce nu ar corespunde propriei
fiinţe. Fiecare minciună ar fi o renegare a naturii lor, nu ar fi nimic
altceva decât o anihilare, o nimicire a propriei fiinţe. Să
presupunem,
totuşi, că aceste entităţi ar dori să simtă în interioritatea lor
ceva
ce nu s-ar revela direct în afară – în acest caz ar trebui
să
dobândească o nouă natură.
Ceea ce v-am descris acum, renegarea propriei naturi la entităţile
Ierarhiei a treia şi implicit dobândirea unei alte naturi, s-a
întâmplat efectiv, la un moment dat, în cursul
evoluţiei. Vom vedea pe
parcursul conferinţelor unmătoare de ce a trebuit să se
întâmple
aceasta, dar deocamdată vreau să atrag atenţia încă o dată că aşa
ceva
s-a întâmplat, că s-au găsit, cu adevărat, printre
entităţile din
Ierarhia a treia unele care au avut dorinţa să aibă în interiorul
lor
trăiri pe care să nu trebuiască să le reveleze în afară, cu alte
cuvinte, au simţit nevoia să-şi renege propria natură. Ce s-a
întâmplat
cu aceste entităţi în această situaţie? S-a petrecut ceva ce nu
se
întâmplă cu celelalte entităţi, care îşi păstrează
natura proprie în
cadrul Ierarhiei a treia: nu pot avea independenţa interioară, aşa cum
o are omul. Dacă vor să aibă o trăire interioară, sunt nevoite să se
umple în egală măsură cu conţinutul lumii spirituale care se află
deasupra lor. Dorinţa unui anunut număr de entităţi din Ierarhia a
treia a fost să dezvolte în interioritatea lor ceva care să nu le
întâmpine imediat în lumea exterioară ca percepţie,
respectiv ca
revelaţie a propriei lor fiinţe. Prin aceasta a apărut necesitatea ca
ele să-şi renege propria natură şi să preia o altă natură. Pentru a se
putea dezvolta o viaţă interioară proprie, independentă, a fost necesar
ca un anumit număr de entităţi din Ierarhia a treia să renunţe la
propria lor natură, să o renege. A fost nevoie ca aceste entităţi să
acţioneze asupra lor într-un anumit mod, pentru ca anumite trăiri
interioare să nu se mai reveleze în afară. Să ne punem acum
întrebarea:
Care au fost motivele care au putut împinge aceste entităţi să
dezvolte
în sinea lor o asemenea dorinţă? Dacă privim natura proprie a
entităţilor din Ierarhia a treia, cu revelaţia şi cu umplerea cu
spirit, remarcăm că acestea sunt cu totul în slujba entităţilor
din
Ierarhiile superioare lor, că ele nu au propriu-zis o viaţă proprie.
Îngerii nu au o viaţă proprie, viaţa lor constă în
revelaţie, există
pentru lumea întreagă, şi îndată ce nu se mai revelează,
interioritatea
lor este luminată de viaţa Ierarhiilor superioare. Ceea ce a
îndemnat
un anumit număr din aceste entităţi să-şi renege natura a fost
sentimentul de forţă, de independenţă, sentimentul de libertate.
Într-o
anumită perioadă din evoluţie, unui anumit număr de entităţi din
Ierarhia a treia i s-a trezit instinctul, năzuinţa nu numai de a se
desprinde de sub dependenţa entităţilor superioare lor, ci şi de a-şi
dezvolta o viaţă a lor, proprie. Aceasta a fost de o importanţă
excepţională pentru întreaga evoluţie a sistemului nostru
planetar.
Entităţile rebele ale Ierarhiei a treia au pregătit independenţa
proprie a omului, posibilitatea ca el să desfăşoare o viaţă interioară
independentă, al cărei conţinut nu se revelează nemijlocit în
afară, ci
poate rămâne o trăire interioară independentă de revelaţia
exterioară.
Trebuie să vă spun că folosesc în mod intenţionat atât
de multe
cuvinte pentru a descrie toate aceste lucruri. Fac aceasta din cauza
importanţei deosebite pe care o are conturarea cât mai precisă a
ceea
ce expun aici. Fapt este că, la un anumit număr de entităţi, din
Ierarhia a treia a luat naştere o dorinţă vie de a dezvolta în
ele o
trăire interioară independentă. Ce a urmat după aceea este consecinta
directă a acestei dorinţe. Dar care a fost urmarea, consecinţa? A fost
cu adevărat ceva înspăimântător: renegarea propriei fiinţe,
neadevărul,
minciuna. Vedeţi, prin urmare, de ce este foarte important ca
dumneavoastră să înţelegeţi că spirite din Ierarhia a treia care
căpătaseră acest impuls nu au făcut-o din dorinţa de a minţi, ci pentru
a-şi dezvolta o viaţă proprie, dar prin aceasta au trebuit să sufere
consecinţele, şi anume să devină spirite ale neadevărului, spirite ale
renegării propriei lor entităţi, spirite ale minciunii, cu alte
cuvinte. Exact aşa cum cineva, să spunem, are de făcut un drum pe jos,
într-o zi ploioasă şi trebuie neapărat să ţină seama că va trebui
să
suporte ploaia şi să fie udat, deşi nu a avut deloc această intenţie,
tot astfel, spiritele de care este vorba aici nu au săvârşit
această
faptă pentru a se cufunda în neadevăr. Fapta lor îşi are
originea în
intenţia de a dezvolta o viaţă interioară independentă, o mobilitate
interioară, numai că urmarea, consecinţa, a fost că au devenit
concomitent spirite ale neadevărului.
Toate entităţile spirituale care, în felul acesta, au
constituit o a
doua categorie, în cadrul entităţilor aparţinând Ierarhiei
a treia,
prin negarea propriei lor naturi, le numim, în ocultism, Spirite
luciferice. Conceptul de Spirit luciferic constă în primul
rând în
faptul că aceste spirite vor să dezvolte o viaţă interioară
independentă. Se pune întrebarea ce a fost necesar să facă aceste
spirite spre a-şi atinge scopul. Consecinţele le-am văzut deja, dar ce
a trebuit să întreprindă pentru a ajunge să dezvolte o viaţă
interioară
independentă vom afla daeă vom privi lucrurile dintr-o altă
perspectivă. Ce au vrut să depăşească aceste spirite? Au vrut să
supună, să înfrângă umplerea cu spirit, cu substanţa
Ierarhiilor
superioare lor. Ele nu au mai vrut să se umple doar cu aceste entităţi
ale Ierarhiilor superioare, ci să-şi umple viaţa lor interioară cu
propria fiinţă. Dar aceasta nu au putut-o realiza altfel decât
renunţând la umplerea cu spiritul entităţilor superioare lor,
astfel
încât, în loc de a-şi păstra deschisă perspectiva
liberă spre
Ierarhiile superioare, ele s-au separat, despărţindu-se de aceste
entităţi mai înalte, şi în acest mod au putut să-şi procure
o substanţă
proprie din substanţa Ierarhiilor superioare.
Despre ce este vorba în realitate, ne putem face o
reprezentare
exactă dacă vom urmări cele ce urmează. Să ne imaginăm entităţile
Ierarhiei a treia reprezentate grafic, în mod simbolic (vezi
desenul)
în aşa fel încât este clar că ele îşi revelează
fiinţa proprie în
afară, ca un fel de piele, şi că dezvoltă gândire sau simţire
interioară, are loc o revelaţie, ca o aprindere a fiinţei lor.
Când nu
se revelează pe sine, atunci preiau ceea ce se infiltrează în ele
ca
lumină a Ierarhiilor superioare; ele se umplu cu spiritul Ierarhiilor
superioare şi îşi deschid, parcă, întreaga lor fiinţă spre
aceste
Ierarhii. Entităţile spirituale ale Ierarhiei a treia, despre care am
vorbit, nu vor să se umple cu spiritul Ierarhiilor superioare, nu vor
să fie dependente de substanţa spirituală a acestora. Ele vor o viaţă
spirituală independentă; se desprind, se separă şi acum fiinţa
Ierarhiilor superioare nu mai este în ele, ci deasupra lor. Se
anulează
legătura cu aceste entităţi superioare şi ele se desprind acum ca
entităţi independente şi au, prin aceasta, păstrată în
interioritatea
lor propria lumină, ca şi cum ar fura ceea ce trebuia doar să le umple
şi să le înalţe spre entităţile superioare. Cu acest furt
îşi umplu
propria interioritate şi prin aceasta îşi dezvoltă o latură
independentă. Aceasta este o reprezentare care ne poate oferi o
clarificare a acestor evenimente petrecute în Cosmos, fără de
care nu
am fi în situaţia de a putea înţelege, cu cunoaşterea şi
conştienţa
noastră fizică de oameni, un sistem solar în aspectul său de
durabilitate şi permanenţă a stelelor. Fără această reprezentare, nu se
înţelege viaţa stelelor, viaţa corpurilor cereşti.
După cum vedeţi, am încercat să vă sugerez cum anumite
entităti din
Ierarhia a treia devin entităţi cu o altă natură, devin Spirite
luciferice. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat cu o
parte din
entităţile Ierarhiei a treia nu se poate întâmpla, în
acelaşi mod, cu
entităţi din celelalte Ierarhii, dar ceva asemănător poate avea loc.
Dacă ne vom referi la ceea ce se întâmplă cu entităţi ale
celorlalte
Ierarhii, mai ales dacă vom aplica-o la Spiritele formei, ne putem
forma o idee în legătură cu modul în care se formează un
sistem
planetar.
La încheierea conferinţei de ieri am văzut că ceea ce percepe
privirea noastră, în primul rând, la o planetă provine de
la Spiritele
formei. Dar prezentând lucrurile astfel nu le exprimăm destul de
exact.
Când priviţi o planetă, să zicem, Marte, Saturn sau Jupiter, care
se
află în Univers, şi o percepeţi aşa cum o vedeţi, cu ochii fizici
sau
chiar cu o lunetă, în ceea ce vă arată o astfel de formă nu sunt
neapărat Spiritele formei. Să ne referim la cea mai îndepărtată
planetă, Saturn, aşa cum a fost considerată multă vreme. Mai
târziu au
apărut alte două planete, Uranus şi Neptun, despre care vom mai vorbi,
dar deocamdată să considerăm pe Saturn ca fiind cea mai
îndepărtată.
Dacă privim pe Saturn cu ochii proprii, în spaţiul cosmic ne
apare –
făcând abstracţie de inel – un fel de sferă luminoasă. Pentru
ocultist,
pentru cel care urmăreşte realitatea spirituală din Cosmos, această
sferă pe care noi o numim Saturn nu este Saturn; pentru el se numeşte
Saturn, luaţi notă!, întregul spaţiu mărginit de traseul eliptic
aparent al planetei, adică de orbita lui Saturn. Astronomia descrie o
traiectorie a lui Saturn pe care o prezintă ca fiind drumul planetei
în
jurul Soarelui. Despre cum stau lucrurile în realitate nu vreau
să ne
ocupăm acum, dar dacă luaţi ca argument această reprezentare obişnuită,
atunci în mijloc vă imaginaţi că este Soarele, iar cercul
exterior
orbita lui Saturn, aşa cum admite astronomia. Atunci, ce se află
în
interiorul orbitei lui Saturn, în interiorul elipsei lui Saturn
este,
pentru ocultist, Saturn. Aceasta înseamnă că Saturn nu este numai
ceea
ce vede ochiul ca materie fizică cea mai exterioară a planetei, numai
ce străluceşte pe cer, ci el ştie, iar privirea ocultă ne confirmă
aceasta, că există un fel de aglomerare de substanţă care se
întinde de
la Soare până la orbita lui Saturn, astfel încât
atunci când cuprindem
toate acestea cu privirea ocultă avem de-a face cu un fel de substanţă
eterică în întregul spaţiu (vezi figura haşurată). Ceea ce
se află în
interiorul acestei orbite trebuie să vă reprezentaţi că este plin de
substanţă eterică, în orice caz nu într-o formă sferică, ci
mai curând
avem de-a face cu un fel de sferă foarte aplatizată, ca o lentilă. Dacă
am privi această sferă dintr-o parte, ar trebui să o desenăm în
aşa fel
încât Soarele să fie la mijloc, iar planeta Saturn, văzută
cu ochiul
ocult, ar trebui prezentată ca o sferă puternic aplatizată, iar pe
orbita însăşi aflându-se planeta fizică Saturn.
Vom înţelege şi mai bine aceste lucruri, dacă vom adăuga
imediat o
reprezentare, pe care o putem avea în mod asemănător din ştiinţa
ocultă, despre Jupiter. Astronomia exterioară, fizică, numeşte Jupiter
acel corp strălucitor pe care îl plasează ca orbită în
jurul Soarelui
pe locul al doilea (cercul interior din desen). Pentru ocultist, nu
acesta este Jupiter, ci tot ce se află în cuprinsul orbitei sale
(haşurare mai densă). Privit lateral, vedem pe Jupiter desenat pe
cercul al doilea, şi dacă pe Saturn l-am reprezentat cu haşuri mai
largi pe Jupiter îl vom schiţa cu haşuri mai dense. Ceea ce
descrie
astronomia este doar un corp care este plasat la limita exterioară a
adevăratului Jupiter ocult. Ceea ce vă spun acum nu sunt simple noţiuni
abstracte, teoretioe sau fantezii, dimpotrivă, lucrurile stau exact
aşa, adică nu materia fizică grosolană, ci substanţa fizică, eterică
din spaţiul cuprins în interiorul orbitei este adevăratul Saturn,
care
umple structura sferică aplatizată ca o lentilă, aşa cum am desenat-o
aici. Şi la fel de real este că acest al doilea spaţiu mai mic al lui
Jupiter este plin de alte substanţe eterice, care se întrepătrund
cu
primele; substanţa eterică simplă se află numai în spaţiul dintre
cele
două orbite, în zona comună, substanţele se întrepătrund.
Se poate pune
întrebarea: Ce rol joacă în toată această orânduire
Spiritele formei?
Ei bine, Spiritul formei care stă la baza lui Saturn limitează, dă
formă substanţei eterice pe care, în sens ocult, o numim Saturn.
Această lentilă, cea mai exterioară, a fost modelată în forma ei
prin
Spiritul lui Saturn, care este un Spirit al formei. La fel este
structurată şi lentila lui Jupiter de Spiritul formei care aparţine de
Jupiter, şi tot aşa, lentila lui Marte este structurată de spiritul lui
Marte, care este un Spirit al formei.
Să ne punem o altă întrebare: Unde se află, de fapt, Spiritul
formei
care corespunde lui Saturn, sau lui Jupiter, sau lui Marte? Dacă ne
referim la un loc în care s-ar afla aceste spirite, unde se află
acel
loc? În sensul obişnuit al cuvântului, nu se poate vorbi de
aşa ceva,
ci se poate doar spune: Aceste entităţi spirituale pe care le numim
Spirite ale formei şi care acţionează ca forţe în substanţa
eterică
despre care am vorbit au toate un punct central comun, şi acesta nu
este altul decât Soarele. Dacă, deci, vorbim de locul de unde
pornesc
Spiritele formei, respectiv Spiritul lui Saturn, cel al lui Jupiter sau
al lui Marte ş.a.m.d., chiar şi Spiritul formei corespunzător
Pământului, de unde începe acţiunea acestor spirite, vom
găsi Soarele.
Cu alte cuvinte, Spiritele formei, corespunzătoare planetelor,
formează, ca să spunem aşa, un fel de colegiu, un fel de comitet de
spirite, care îşi au sediul în Soare şi tot de pe Soare
emană anumite
substanţe eterice, mase eterice care sub acţiunea Spiritelor formei
sunt delimitate în aşa fel, încât ia naştere ceea ce
am numit Saturn
ocult, Jupiter ocult ş.a.m.d. Şi acum să ne punem întrebarea:
Care ar
fi situaţia dacă în acest proces ar acţiona doar Spiritele formei?
Răspunsul este că întregul sens al consideraţiilor pe care
le-am
expus arată că planetele fizice nu ar exista dacă Spiritele formei ar
acţiona singure. Comunitatea sau colegiul pe care l-au constituit şi-ar
fi avut sediul tot în Soare, iar de jur împrejur am avea
sferele
planetelor, până la sfera lui Saturn, căci ar exista sfere
concentrice,
globuri aplatizate, ca planete oculte: globul cel mai exterior ar fi
format din substanţa eterică cea mai rarefiată, următorul, spre
interior, dintr-o substanţă eterică mai densă, iar cel mai apropiat de
Soare din cea mai densă substanţă eterică. Dacă Spiritele formei ar
acţiona singure, nu ar exista planetele fizice, ci doar aglomerări de
mase eterice în formă de globuri, care ar fi delimitate de ceea
ce
astronomia fizică numeşte astăzi orbitele planetelor. În
realitate
însă, în Cosmos, şi Spiritelor formei le corespund entităţi
care se
prezintă ca un fel de rebeli împotriva propriei lor clase. Aşa
cum la
entităţile Ierarhiei a treia întâlnim Spiritele luciferice,
care pentru
a obţine o viaţă interioară independentă s-au desprins de substanţa
spirituală a Ierarhiilor superioare lor, tot astfel în
sânul categoriei
Spiritelor formei există anumite entităţi care se separă şi nu mai
participă la evolutia ulterioară normală a acestor spirite, ci străbat
o evoluţie proprie. Aceste spirite rebele se opun Spiritelor formei
normale, li se împotrivesc. Rezultatul acestei răzvrătiri
îl vom vedea
în cele ce urmează.
Să facem o schiţă (vezi desenul) şi să presupunem că în
punctul său
central (Soarele) se află colegiul spiritual al Spiritelor formei;
Spiritul formei care acţionează spre Saturn dă naştere, prin acţiunea
sa, acestui glob eteric aplatizat. Într-un punct exterior extrem
al
acestui glob eteric acţionează acum, împotriva Spiritului formei,
care
este în Soare, entitatea rebelă, acel Spirit al formei răzvrătit
şi
care este, într-un fel, un Spirit luciferic al Spiritelor formei.
Acesta se opune acţiunii declanşate de spiritul normal din Soare şi
acţiunea sa are loc din afară spre înăuntru. Cu alte cuvinte,
Spiritul
formei normal din Soare este activ spre exterior, centrifugal, ca să
spunem aşa, şi produce ceea ce numim Saturnul ocult, ca o imensă sferă
eterică cu punct central în Soare. De la periferie acţionează din
spaţiul cosmic spre interior un Spirit al formei anormal, care s-a
desprins de fiinţa Spiritelor formei normale şi prin interacţiunea a
ceea ce lucrează din exterior, din spaţiul cosmic spre interior, cu
ceea ce lucrează din Soare spre exterior, ia naştere aici, în
acest
punct, o aglomerare care în final se desprinde de sfera eterică
şi
devine planeta Saturn vizibilă pentru ochii noştri, planeta fizică.
Astfel, trebuie să ne reprezentăm că acolo unde ochiul vede planeta
fizică Saturn acţionează concomitent două forţe: una, forţa normală a
Spiritului formei, care acţionează din Soare spre exterior, alta care i
se opune într-un anumit punct, Spiritul formei rebel, care s-a
separat.
Prin aceasta ia naştere, în acel punct, o invaginare, substanţa
eterică
se invaginează şi această invaginare ochiul fizic o percepe ca fiind
Saturnul fizic. La fel se întâmplă şi în cazul
celorlalte planete,
Jupiter fizic, Marte fizic s.a.m.d.
Prin acest exemplu puteţi vedea cum, pentru fiecare caz în
parte, ia
naştere ceea ce noi numim Maya, marea iluzie. În realitate,
în locul
unde astronomia fizică plasează o planetă se manifestă interacţiunea
dintre două forţe, şi numai datorită faptului că aici există în
realitate un mare şi puternic corp ceresc eteric, căruia o forţă
contrarie îi produce o spărtură astfel încât are loc
în primul o
invaginare laterală, apare aspectul de planetă fizică.
Într-adevăr, în
acest proces avem de-a face cu o invaginare, şi lucrurile ar trebui
prezentate astfel: Spiritele formei au răspândit substanţa
eterică din
Soare până la o anumită limită, unde intervine acţiunea contrară
a
Spiritelor formei anormale şi invaginează materia, astfel
încât, de
fapt; ia naştere o spărtură în substanţa eterică. Cât
priveşte
substanţa eterică primară a planetei, ea nu mai există acolo unde
ochiul fizic crede că vede planeta, căci adevărata planetă este acolo
unde ochiul fizic nu vede nimic. Acest fapt este particularitatea
specifică pentru Maya: în locul unde se vede planeta fizică este
o
cavitate. Veţi spune, poate, că aceasta este o reprezentare curioasă,
şi vă veţi referi la planeta noastră, la Terra. În sensul celor
spuse,
ar trebui ca Pământul să fie în realitate un fel de glob
aplatizat, cu
punct central în Soare, iar la marginea lui să existe acea
spărtură,
acea invaginare. Puteţi spune: Frumoase lucruri auzim, dar noi ştim cu
exactitate că ne mişcăm, de colo până colo, pe Pământul
solid, masiv!
La fel putem admite că acolo unde se află Saturn, Jupiter, Marte există
îngrămădiri masive de materie şi nu cavităţi. Şi totuşi chiar şi
aici,
pe Pământul pe care păşiţi şi unde din cauza percepţiei iluzorii,
a
perceptiei de tip Maya, credeţi că mergeţi pe un teren ferm, care de
fapt este un gol: Şi Pământul nostru, în măsura în
care este o
aglomerare de masă fizică în spaţiul cosmic, el este în
realitate o
cavitate, o scobitură în Cosmos. Întreaga materie fizică se
formează
prin întâlnirea unor forţe care îşi au originea
în Spiritele formei, o
întâlnire, mai exact o înfruntare, de forţe care ţin
de Spiritele
formei cu evoluţie normală cu forţe care ţin de Spiritele formei
anormale, potrivnice, rebele. Ele se înfruntă unele cu altele şi
din
această înfruntare rezultă o invaginare şi totodată are loc şi o
spargere a formei, dar numai a formei. Forma se sparge şi apare o
perforare. Forma spartă, sfărâmată este în realitate
materia fizică.
Materia în sens fizic există numai acolo unde formele (eterice)
sunt
sfărâmate [1].
Astfel, şi planetele fizice sunt forme sfărâmate.
În sistemul nostru planetar, Spiritele formei au, aşa cum
rezultă
din expunerile făcute până acum, ajutoare. Ele stabilese
graniţele, aşa
cum am arătat deja. Dar deasupra Spiritelor formei stau Spiritele
mişcării, deasupra acestora Spiritele înţelepciunii. Şi mai sus
găsim
Spiritele voinţei sau Tronurile, apoi Heruvimii şi deasupra acestora
Serafimii. Pe lângă toate aceste entităţi spirituale există şi
altele,
pe care le putem compara cu ceea ce am descris mai înainte ca
fiind
Spirite luciferice. Astfel încât, oriunde la marginea
extremă, acolo
unde se formează o planetă, la punctul exterior al sferei, nu avem de-a
face numai cu colaborarea dintre Spiritele formei, ci aici se
desfăşoară întotdeauna ceva, astfel încât de la Soare
porneşte acţiunea
Ierarhiilor normale, iar din exterior spre interior intervine acţiunea
Ierarhiilor rebele.
Serafimii şi
Heruvimii fac, de asemenea, parte din întregul joc al forţelor,
ca şi
Spiritele formei. Aceste entităţi au misiunea să poarte din punctul
central al sistemului planetar, adică din centrul Soarelui, spre
exterior forţa luminii. În timp ce devin purtătoare de lumină,
aceste
entităţi ale primei Ierarhii, Serafimii şi Heruvimii, au aceeaşi
relaţie cu lumina ca şi Spiritele formei cu substanta eterică. Şi aşa
cum forţele Spiritelor formei normale actionează spre exterior şi li se
opun Spiritele formei anormale, rebele, formându-se prin aceasta
un gol
în masa eterică, la fel acţionează şi forţele purtătoare de
lumină,
care umplu întregul spaţiu eteric, dar şi lor li se opun spirite
rebele, rezultatul fiind că planeta reţine lumina şi o face vizibilă
lumii fizice. Aşa cum planeta reţine forţele Spiritelor formei, ea
reţine şi lumina, o reflectă înapoi, şi în felul acesta
planeta apare
ca un reflector al luminii pe care spiritele pe care le numim Serafimi
şi Heruvimi o poartă din Soare spre planetă. Acesta este motivul pentru
care o planetă nu are lumină proprie, deoarece monopolizează pentru
sine forţa luminii care i s-ar cuveni ca entitate, dacă s-ar deschide
spre Serafimi şi Heruvimi, şi prin aceasta se izolează şi se desprinde
de întreg. Fiecare planetă are şi o astfel de lumină, obţinută
prin
strangulare, prin izolare. Nu este adevărat că planetele au doar o
lumină împrumutată de la Soare. Fiecare planetă are lumina sa
proprie,
numai că o ţine ascunsă în sine şi o dezvoltă doar în folos
propriu,
pentru viaţa sa luminoasă interioară, independentă. Vom vedea că o
împărtăşesc numai propriilor entităţi ale regnului naturii care
sunt pe
planeta respectivă. Dar se închid faţă de acea lumină pentru care
trebuie să se deschidă şi pe care trebuie să o preia din afară, care le
este adusă prin Heruvimi şi Serafimi, o resping şi o aruncă
înapoi. Din
cauza aceasta planetele apar în spaţiul cosmic ca stele lipsite
de
lumină proprie. Deci, în lumina care curge dinspre Soare, se
produce o
invaginare, iar planeta se opune acestei lumini care vine de la Soare,
o opreşte şi o aruncă înapoi.
Ceea ce poate fi observat în lumea stelelor se prezintă cu
totul
altfel privirii oculte decât astronomiei fizice. Ceea ce există
pentru
astronomie nu este nimic altceva decât o descriere a iluziei;
adevărul
există în spatele acestei Maya, deoarece adevărul din spatele
lumii
materiale este lumea spirituală. Lumea materială nu există în
realitate. Ceea ce numim lume materială este interacţiunea forţelor
lumii spirituale.
Am încercat, astăzi, să realizăm o descriere a modului
în care se
formează în realitate un sistem plenatar. În legătură cu
acest subiect
se cunoaşte prea puţin în mod corect în lumea ştiinţelor
fizice. Şi
ştiinţa consideră că un sistem planetar ia naştere tot dintr-un fel de
aglomerare de substanţă eterică, numai că se ocoleşte în mod
curios cel
dintâi principiu care ar trebui să fie valabil pentru toate
ştiinţele
naturale. Cât de des li se povesteşte copiilor la şcoală – nu
ştiu dacă
şi aici se întâmplă, dar în Europa Centrală li se
spune că, în sensul
sistemului cosmogonic Kant-Laplace [2],
astăzi aceste idei sunt oarecum
schimbate, dar în ce priveşte principiul în sine nu s-a
modificat nimic
– că o masă de materie primordială ar fi intrat într-o mişcare de
rotaţie şi prin aceasta s-ar fi desprins diferitele globuri planetare.
Şi pentru ca această expunere să fie cât mai concretă, cât
mai
inteligibilă, li se arată copiilor, printr-o mică experienţă, cât
de
uşor poate lua naştere un sistem planetar. Se toarnă o picătură mai
mare dintr-o substanţă uleioasă într-un vas cu apă (picătura de
ulei va
pluti pe apă) şi apoi se face un cerc dintr-un carton în zona
ecuatorială. Se înfige un ac de la un pol la altul, apoi
începe să se
rotească şi se vede cum, în mod artificial, ia naştere din acea
picătură de ulei un mic şi simplu sistem planetar. În perfectă
concordanţă cu teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, se separă mici
picături de ulei care încep să se rotească, în mijloc
rămânând picătura
cea mare, iniţială, adică Soarele. Ce poate fi mai natural decât
să se
ofere tineretului, ca dovadă palpabilă, ideea că lucrurile s-au
petrecut la fel şi în Cosmos. Dar aici se face o mare şi gravă
eroare,
care nu ar trebui să se petreacă niciodată în cadrul ştiinţelor
naturale. În orice experiment pe care îl realizăm nu
trebuie să uităm
anumite condiţii. Cel care uită aceste condiţii, fără de care nu se
poate efectua nici un fel de experiment, acela nu descrie lucrurile
în
mod ştiinţific. Dacă se omite o anumită condiţie esenţială, nu se poate
face o expunere ştiinţifică corectă. Or, condiţia esenţială în
experimentul prezentat elevilor este ca profesorul să demonstreze că
teoria Kant-Laplace nu ar fi posibilă dacă în Univers nu ar
exista
cineva care să învârtă întreaga masă eterică. Micile
erori de logică nu
sunt întotdeauna observate de oameni. Nici chiar erori capitale,
erori
de logică ale căror consecinţe se extind la întreaga
gândire a
oamenilor adeseori nu sunt remarcate. Nu există nici un mare domn
profesor care să pună în mişcare din afară axul lumii în
Cosmos, dar
există diferitele entităţi spirituale ale Ierarhiilor care prin
conlucrarea forţelor lor provoacă repartiţia şi coordonarea mişcărilor
fiecărui corp ceresc. Aceasta este replica ce se poate da celor care
cred că teoria comună materialistă, aşa cum se expune în ipoteza
Kant-Laplace sau în ipotezele ulterioare, ar fi suficientă pentru
a
explica sistemul cosmic şi nu ar mai fi nevoie să se reflecteze şi la
altceva, aşa cum fac ocultiştii. Celor care din punctul de vedere
materialist obiectează împotriva acestei vii colaborări a
Ierarhiilor
ar trebui să li se răspundă: Cu această mare eroare de logică făcută
în
toate ipotezele materialiste asupra Cosmosului nu se va reuşi o
demonstraţie, căci nu este nici o posibilitate de a explica un sistem
planetar fără a apela la ajutorul celor care pot percepe lucrurile cu
privirea ocultă. Fireşte, privirii oculte i se dezvăluie în mod
permanent că ceea ce descrierea făcută pe baza simţurilor fizice
consideră veridic este în realitate cu totul altceva. Ce vede
ochiul
fizic nu este nimic altceva decât lumina respinsă, aruncată
înapoi, şi
aceasta este urmarea faptului, pe care l-am expus deja, că Serafimii şi
Heruvimii poartă lumina din Soare, răspândind-o în Cosmos,
şi lor li se
opun entităţile pe care le putem considera rebele, Serafimi şi Heruvimi
de natură luciferică. Acestea se opun şi împing, în
substanţa luminoasă
solară, întunericul spre exterior, deoarece închid lumina
în interior
şi monopolizează pentru planetă o lumină proprie.
Aceste idei, pe care le-am expus în baza unor observaţii şi
cercetări de natură spirituală, au fost prezentate pentru prima dată
într-o manieră deosebită în perioada postatlanteană de
către marele
Zarathustra [3]
discipolilor săi. Tot ce străluceşte dinspre Soare, în afară,
în
Cosmos, aşa cum am arătat astăzi, vorbind despre entităţile ce aparţin
înaltelor Ierarhii centrate în Soare, toate acestea
Zarathustra le-a
atribuit acelui înalt spirit pe care el l-a numit Ahura Mazdao
sau
Ormuzd. Fiecărui spirit care, din punctul central, din Soare îşi
trimite în spaţiu forţele propriei entităţi i se
împotrivesc spiritele
rebele provenind din diferite Ierarhii, şi care în ansamblu
formează
împărăţia lui Ahriman. Vom vedea că trebuie să mai facem o
delimitare
între această împărăţie a lui Ahriman şi cea a lui Lucifer
– despre
care vom vorbi ceva mai precis – şi cu privire la sistemul planetar.
În
încheierea acestor consideraţii, trebuie să atragem atenţia că
Zarathustra a vorbit discipolilor săi, referindu-se în mod
simbolic la
legătura dintre lumina radiind din Soare a lui Ahura Mazdao sau Ormuzd,
în care s-a cuibărit influenţa lui Ahriman. Zarathustra spunea:
Să ne
închipuim doar simbolic că ceea ce porneşte din Soare este ceea
ce
răspândesc Heruvimii şi Serafimii prin lumină; ceea ce se
contrapune
din partea spiritelor anormale ale înaltelor Ierarhii, ceea ce
acestea
invaginează, trebuie să ne reprezentătn ca fiind înghiţit de
întuneric,
adică de lumina proprie ţinută prizonieră în interior şi care se
revelează înspre exterior ca întuneric. Zarathustra
prezenta aceasta ca
fiind imperiul lui Angramainyu sau Ahriman. Vedem cum o asemenea
doctrină care provine din zona sud-vestică a Asiei ne apare şi astăzi
sub forma în care se întâlneşte pentru prima oară
în epoca lui
Zarathustra. Faptul că noi ajungem astăzi la unele concluzii pe care,
dacă nu le-am găsit în Cronica
Akasha,
ne-au fost furnizate de cercetarea ocultă modernă şi pe care apoi le-am
redescoperi la marii învăţaţi din trecut ne conferă un sentiment
de
mulţumire. Aceasta întăreşte cunoaşterea noastră despre marii
învăţaţi
din trecut. Şi dacă ne pătrundem de adevărul pe care în prezent
îl
aflăm prin cercetarea spirituală şi dacă, apoi, acelaşi adevăr ne
luminează venind de la vechii îndrumători şi conducători ai
omenirii,
atunci descoperim o legătură reală cu aceştia. Abia atunci devin ei
ceva viu, abia atunci îi înţelegem în modul cel mai
corect. Însăşi
evoluţia omenirii devine o importantă discuţie între spirite, nu
purtată de la unul la altul în spaţiu, ci, în perioade
succesive de
timp, clarificându-se şi completându-se între ele şi
conducând mai
departe curentul culturii.
