Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENTITĂŢILE SPIRITUALE ÎN CORPURILE CEREŞTI
ŞI ÎN REGNURILE NATURALE

GA 136


CONFERINŢA a VI-a

Helsingfors, 8 aprilie 1912

Ieri v-am vorbit despre ce reprezintă un sistem planetar şi felul în care el este dependent de diversele entităţi spirituale ale Ierarhiilor care ne apar ca fiind suprapuse, pe care am căutat să le caracterizez în cursul conferinţelor anterioare: Am obţinut o reprezentare despre tot ce participă la existenţa unei planete şi am văzut cum aceasta îşi primeşte forma, respectiv configuraţia sau structura sa armonios închegată prin faptul că în ea acţionează Spiritele formei. Am văzut, de asemenea, că planeta are o viaţă interioară, o mobilitate interioară care este rezultatul acţiunii Spiritelor mişcării. Ceea ce putem numi conştienţa inferioară a planetei, pe care o putem compara cu conştienţa existentă în corpul astral al omului, am atribuit-o Spiritelor înţelepciunii. Impulsurile datorită cărora planeta nu stă nemişcată în spaţiu, ci îşi schimbă poziţia, se mişcă în spaţiu, le-am atribuit Spiritelor voinţei sau Tronurilor. Forţa care integrează planeta într-un sistem şi o face să nu meargă, ca să spunem aşa, pe un drum propriu, ci se deplasează în aşa fel, încât impulsurile sale de mişcare sunt în concordanţă cu impulsurile de mişcare din întregul sistem planetar de care aparţine, forţa, deci, care reglează mişcarea singulară a unei planete în corelaţie cu întregul sistem planetar se datorează acţiunii Heruvimilor sau Spiritele armoniei. În sfârşit, ceea ce am putea numi viaţa internă, sufletească a planetei, prin care aceasta intră în legătură cu alte corpuri cereşti, aşa cum omul intră, prin limbaj, în legătură cu alţi oameni, o atribuim Serafimilor. Astfel, când este vorba de o planetă trebuie luat în considerare un context, o ţesătură în cadrul căreia ceea ce provine de la Spiritele formei este numai un nucleu în spatele căruia există o atmosferă spirituală, am putea spune un fel de aură, în care acţionează spirite ale celorlalte entităţi din ierarhiile superioare, care sunt deasupra Spiritelor formei.

Acum însă este necesar, dacă dorim să înţelegem corect tot ce am expus în ultima conferinţă şi am încercat acum să recapitulez în câteva cuvinte, să facem cunoştinţă şi cu alte reprezentări, reprezentări pe care le obţinem cel mai uşor dacă pornim de la entităţile Ierarhiei a treia, care se învecinează, ca să spunem aşa, dinspre lumea spirituală, cu omul. Am spus că aceste entităţi se caracterizează prin faptul că ceea ce la om este percepţie la ele este revelaţie, iar ceea ce la om este viaţă lăuntrică la ele este umplere cu spirit. Deja la entităţile care se află pe o treaptă imediat superioară omului, mă refer la Ingeri sau Angeloi, întâlnim particularitatea că ceea ce ele percep este doar revelaţia sinei proprii şi că în interioritatea lor nu există ceva atât de independent, ceva încheiat cum are omul, ci ele simt că aici se aprind şi lăstăresc forţele şi entităţile ierarhiilor superioare, pe scurt, se simt inspirate şi pătrunse de spiritul acestor ierarhii. Fapt este că ceea ce numim la om viaţă interioară independentă la aceste entităţi propriu-zis nu există. Dacă doresc să-şi dezvolte fiinţa proprie, dacă vor să gândească, să simtă şi să vrea ca omul, totul se revelează în afară; nu ca omul, care îşi poate închide în sinea lui gândurile şi sentimentele şi poate lăsa ca un impuls de voinţă să nu se materializeze. Ceea ce trăieşte în aceste fiinţe, în măsura în care ele produc singure aceste gânduri, constituie totodată şi revelaţia lor în exterior. Dacă nu vor să se reveleze, ele nu pot face altceva decât să-şi simtă această interioritate umplută de lumea aflată deasupra lor. Astfel, în interioritatea lor trăieşte lumea ce se află mai presus de ele sau, dacă vor să aibă o viaţă proprie, ele se revelează obiectiv în afară.

Aceste entităţi care se află imediat deasupra omului nu pot să ascundă nimic din ceea ce ar fi un produs al propriei gândiri sau simţiri, căci tot ce ar prelucra în interioritatea lor s-ar arăta în afară. Cu alte cuvinte, asa cum am mai amintit într-una din conferinţele anterioare, aceste entităţi – Îngeri sau Angeloi – nu pot minţi, astfel încât ceea ce ele îşi reprezintă sau simt nu poate fi în dezacord cu lumea exterioară. Nu pot avea în sinea lor nici un fel de reprezentare care să nu fie în deplină concordanţă cu lumea exterioară, căci reprezentările pe care le au în interioritatea lor o percep chiar în revelaţia lor. Să presupunem însă că aceste entităţi ar avea dorinţa să-şi renege propria lor natură. Ce s-ar întâmpla atunci? Ei bine, la aceste entităţi, pe care le-am numit Îngeri, Arhangheli şi Archai sau Spirite ale timpului, constatăm că ceea ce li se revelează, ceea ce pot percepe este propria lor fiinţă. Dacă ar vrea să mintă, ar trebui să dezvolte în interioritatea lor ceva ce nu ar corespunde propriei fiinţe. Fiecare minciună ar fi o renegare a naturii lor, nu ar fi nimic altceva decât o anihilare, o nimicire a propriei fiinţe. Să presupunem, totuşi, că aceste entităţi ar dori să simtă în interioritatea lor ceva ce nu s-ar revela direct în afară – în acest caz ar trebui să dobândească o nouă natură.

Ceea ce v-am descris acum, renegarea propriei naturi la entităţile Ierarhiei a treia şi implicit dobândirea unei alte naturi, s-a întâmplat efectiv, la un moment dat, în cursul evoluţiei. Vom vedea pe parcursul conferinţelor unmătoare de ce a trebuit să se întâmple aceasta, dar deocamdată vreau să atrag atenţia încă o dată că aşa ceva s-a întâmplat, că s-au găsit, cu adevărat, printre entităţile din Ierarhia a treia unele care au avut dorinţa să aibă în interiorul lor trăiri pe care să nu trebuiască să le reveleze în afară, cu alte cuvinte, au simţit nevoia să-şi renege propria natură. Ce s-a întâmplat cu aceste entităţi în această situaţie? S-a petrecut ceva ce nu se întâmplă cu celelalte entităţi, care îşi păstrează natura proprie în cadrul Ierarhiei a treia: nu pot avea independenţa interioară, aşa cum o are omul. Dacă vor să aibă o trăire interioară, sunt nevoite să se umple în egală măsură cu conţinutul lumii spirituale care se află deasupra lor. Dorinţa unui anunut număr de entităţi din Ierarhia a treia a fost să dezvolte în interioritatea lor ceva care să nu le întâmpine imediat în lumea exterioară ca percepţie, respectiv ca revelaţie a propriei lor fiinţe. Prin aceasta a apărut necesitatea ca ele să-şi renege propria natură şi să preia o altă natură. Pentru a se putea dezvolta o viaţă interioară proprie, independentă, a fost necesar ca un anumit număr de entităţi din Ierarhia a treia să renunţe la propria lor natură, să o renege. A fost nevoie ca aceste entităţi să acţioneze asupra lor într-un anumit mod, pentru ca anumite trăiri interioare să nu se mai reveleze în afară. Să ne punem acum întrebarea: Care au fost motivele care au putut împinge aceste entităţi să dezvolte în sinea lor o asemenea dorinţă? Dacă privim natura proprie a entităţilor din Ierarhia a treia, cu revelaţia şi cu umplerea cu spirit, remarcăm că acestea sunt cu totul în slujba entităţilor din Ierarhiile superioare lor, că ele nu au propriu-zis o viaţă proprie. Îngerii nu au o viaţă proprie, viaţa lor constă în revelaţie, există pentru lumea întreagă, şi îndată ce nu se mai revelează, interioritatea lor este luminată de viaţa Ierarhiilor superioare. Ceea ce a îndemnat un anumit număr din aceste entităţi să-şi renege natura a fost sentimentul de forţă, de independenţă, sentimentul de libertate. Într-o anumită perioadă din evoluţie, unui anumit număr de entităţi din Ierarhia a treia i s-a trezit instinctul, năzuinţa nu numai de a se desprinde de sub dependenţa entităţilor superioare lor, ci şi de a-şi dezvolta o viaţă a lor, proprie. Aceasta a fost de o importanţă excepţională pentru întreaga evoluţie a sistemului nostru planetar. Entităţile rebele ale Ierarhiei a treia au pregătit independenţa proprie a omului, posibilitatea ca el să desfăşoare o viaţă interioară independentă, al cărei conţinut nu se revelează nemijlocit în afară, ci poate rămâne o trăire interioară independentă de revelaţia exterioară.

Trebuie să vă spun că folosesc în mod intenţionat atât de multe cuvinte pentru a descrie toate aceste lucruri. Fac aceasta din cauza importanţei deosebite pe care o are conturarea cât mai precisă a ceea ce expun aici. Fapt este că, la un anumit număr de entităţi, din Ierarhia a treia a luat naştere o dorinţă vie de a dezvolta în ele o trăire interioară independentă. Ce a urmat după aceea este consecinta directă a acestei dorinţe. Dar care a fost urmarea, consecinţa? A fost cu adevărat ceva înspăimântător: renegarea propriei fiinţe, neadevărul, minciuna. Vedeţi, prin urmare, de ce este foarte important ca dumneavoastră să înţelegeţi că spirite din Ierarhia a treia care căpătaseră acest impuls nu au făcut-o din dorinţa de a minţi, ci pentru a-şi dezvolta o viaţă proprie, dar prin aceasta au trebuit să sufere consecinţele, şi anume să devină spirite ale neadevărului, spirite ale renegării propriei lor entităţi, spirite ale minciunii, cu alte cuvinte. Exact aşa cum cineva, să spunem, are de făcut un drum pe jos, într-o zi ploioasă şi trebuie neapărat să ţină seama că va trebui să suporte ploaia şi să fie udat, deşi nu a avut deloc această intenţie, tot astfel, spiritele de care este vorba aici nu au săvârşit această faptă pentru a se cufunda în neadevăr. Fapta lor îşi are originea în intenţia de a dezvolta o viaţă interioară independentă, o mobilitate interioară, numai că urmarea, consecinţa, a fost că au devenit concomitent spirite ale neadevărului.

Toate entităţile spirituale care, în felul acesta, au constituit o a doua categorie, în cadrul entităţilor aparţinând Ierarhiei a treia, prin negarea propriei lor naturi, le numim, în ocultism, Spirite luciferice. Conceptul de Spirit luciferic constă în primul rând în faptul că aceste spirite vor să dezvolte o viaţă interioară independentă. Se pune întrebarea ce a fost necesar să facă aceste spirite spre a-şi atinge scopul. Consecinţele le-am văzut deja, dar ce a trebuit să întreprindă pentru a ajunge să dezvolte o viaţă interioară independentă vom afla daeă vom privi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Ce au vrut să depăşească aceste spirite? Au vrut să supună, să înfrângă umplerea cu spirit, cu substanţa Ierarhiilor superioare lor. Ele nu au mai vrut să se umple doar cu aceste entităţi ale Ierarhiilor superioare, ci să-şi umple viaţa lor interioară cu propria fiinţă. Dar aceasta nu au putut-o realiza altfel decât renunţând la umplerea cu spiritul entităţilor superioare lor, astfel încât, în loc de a-şi păstra deschisă perspectiva liberă spre Ierarhiile superioare, ele s-au separat, despărţindu-se de aceste entităţi mai înalte, şi în acest mod au putut să-şi procure o substanţă proprie din substanţa Ierarhiilor superioare.

Despre ce este vorba în realitate, ne putem face o reprezentare exactă dacă vom urmări cele ce urmează. Să ne imaginăm entităţile Ierarhiei a treia reprezentate grafic, în mod simbolic (vezi desenul) în aşa fel încât este clar că ele îşi revelează fiinţa proprie în afară, ca un fel de piele, şi că dezvoltă gândire sau simţire interioară, are loc o revelaţie, ca o aprindere a fiinţei lor. Când nu se revelează pe sine, atunci preiau ceea ce se infiltrează în ele ca lumină a Ierarhiilor superioare; ele se umplu cu spiritul Ierarhiilor superioare şi îşi deschid, parcă, întreaga lor fiinţă spre aceste Ierarhii. Entităţile spirituale ale Ierarhiei a treia, despre care am vorbit, nu vor să se umple cu spiritul Ierarhiilor superioare, nu vor să fie dependente de substanţa spirituală a acestora. Ele vor o viaţă spirituală independentă; se desprind, se separă şi acum fiinţa Ierarhiilor superioare nu mai este în ele, ci deasupra lor. Se anulează legătura cu aceste entităţi superioare şi ele se desprind acum ca entităţi independente şi au, prin aceasta, păstrată în interioritatea lor propria lumină, ca şi cum ar fura ceea ce trebuia doar să le umple şi să le înalţe spre entităţile superioare. Cu acest furt îşi umplu propria interioritate şi prin aceasta îşi dezvoltă o latură independentă. Aceasta este o reprezentare care ne poate oferi o clarificare a acestor evenimente petrecute în Cosmos, fără de care nu am fi în situaţia de a putea înţelege, cu cunoaşterea şi conştienţa noastră fizică de oameni, un sistem solar în aspectul său de durabilitate şi permanenţă a stelelor. Fără această reprezentare, nu se înţelege viaţa stelelor, viaţa corpurilor cereşti.

spiritele luciferice

După cum vedeţi, am încercat să vă sugerez cum anumite entităti din Ierarhia a treia devin entităţi cu o altă natură, devin Spirite luciferice. În orice caz, ceea ce s-a întâmplat cu o parte din entităţile Ierarhiei a treia nu se poate întâmpla, în acelaşi mod, cu entităţi din celelalte Ierarhii, dar ceva asemănător poate avea loc. Dacă ne vom referi la ceea ce se întâmplă cu entităţi ale celorlalte Ierarhii, mai ales dacă vom aplica-o la Spiritele formei, ne putem forma o idee în legătură cu modul în care se formează un sistem planetar.

La încheierea conferinţei de ieri am văzut că ceea ce percepe privirea noastră, în primul rând, la o planetă provine de la Spiritele formei. Dar prezentând lucrurile astfel nu le exprimăm destul de exact. Când priviţi o planetă, să zicem, Marte, Saturn sau Jupiter, care se află în Univers, şi o percepeţi aşa cum o vedeţi, cu ochii fizici sau chiar cu o lunetă, în ceea ce vă arată o astfel de formă nu sunt neapărat Spiritele formei. Să ne referim la cea mai îndepărtată planetă, Saturn, aşa cum a fost considerată multă vreme. Mai târziu au apărut alte două planete, Uranus şi Neptun, despre care vom mai vorbi, dar deocamdată să considerăm pe Saturn ca fiind cea mai îndepărtată. Dacă privim pe Saturn cu ochii proprii, în spaţiul cosmic ne apare – făcând abstracţie de inel – un fel de sferă luminoasă. Pentru ocultist, pentru cel care urmăreşte realitatea spirituală din Cosmos, această sferă pe care noi o numim Saturn nu este Saturn; pentru el se numeşte Saturn, luaţi notă!, întregul spaţiu mărginit de traseul eliptic aparent al planetei, adică de orbita lui Saturn. Astronomia descrie o traiectorie a lui Saturn pe care o prezintă ca fiind drumul planetei în jurul Soarelui. Despre cum stau lucrurile în realitate nu vreau să ne ocupăm acum, dar dacă luaţi ca argument această reprezentare obişnuită, atunci în mijloc vă imaginaţi că este Soarele, iar cercul exterior orbita lui Saturn, aşa cum admite astronomia. Atunci, ce se află în interiorul orbitei lui Saturn, în interiorul elipsei lui Saturn este, pentru ocultist, Saturn. Aceasta înseamnă că Saturn nu este numai ceea ce vede ochiul ca materie fizică cea mai exterioară a planetei, numai ce străluceşte pe cer, ci el ştie, iar privirea ocultă ne confirmă aceasta, că există un fel de aglomerare de substanţă care se întinde de la Soare până la orbita lui Saturn, astfel încât atunci când cuprindem toate acestea cu privirea ocultă avem de-a face cu un fel de substanţă eterică în întregul spaţiu (vezi figura haşurată). Ceea ce se află în interiorul acestei orbite trebuie să vă reprezentaţi că este plin de substanţă eterică, în orice caz nu într-o formă sferică, ci mai curând avem de-a face cu un fel de sferă foarte aplatizată, ca o lentilă. Dacă am privi această sferă dintr-o parte, ar trebui să o desenăm în aşa fel încât Soarele să fie la mijloc, iar planeta Saturn, văzută cu ochiul ocult, ar trebui prezentată ca o sferă puternic aplatizată, iar pe orbita însăşi aflându-se planeta fizică Saturn.

planetele in sens ocult

Vom înţelege şi mai bine aceste lucruri, dacă vom adăuga imediat o reprezentare, pe care o putem avea în mod asemănător din ştiinţa ocultă, despre Jupiter. Astronomia exterioară, fizică, numeşte Jupiter acel corp strălucitor pe care îl plasează ca orbită în jurul Soarelui pe locul al doilea (cercul interior din desen). Pentru ocultist, nu acesta este Jupiter, ci tot ce se află în cuprinsul orbitei sale (haşurare mai densă). Privit lateral, vedem pe Jupiter desenat pe cercul al doilea, şi dacă pe Saturn l-am reprezentat cu haşuri mai largi pe Jupiter îl vom schiţa cu haşuri mai dense. Ceea ce descrie astronomia este doar un corp care este plasat la limita exterioară a adevăratului Jupiter ocult. Ceea ce vă spun acum nu sunt simple noţiuni abstracte, teoretioe sau fantezii, dimpotrivă, lucrurile stau exact aşa, adică nu materia fizică grosolană, ci substanţa fizică, eterică din spaţiul cuprins în interiorul orbitei este adevăratul Saturn, care umple structura sferică aplatizată ca o lentilă, aşa cum am desenat-o aici. Şi la fel de real este că acest al doilea spaţiu mai mic al lui Jupiter este plin de alte substanţe eterice, care se întrepătrund cu primele; substanţa eterică simplă se află numai în spaţiul dintre cele două orbite, în zona comună, substanţele se întrepătrund. Se poate pune întrebarea: Ce rol joacă în toată această orânduire Spiritele formei? Ei bine, Spiritul formei care stă la baza lui Saturn limitează, dă formă substanţei eterice pe care, în sens ocult, o numim Saturn. Această lentilă, cea mai exterioară, a fost modelată în forma ei prin Spiritul lui Saturn, care este un Spirit al formei. La fel este structurată şi lentila lui Jupiter de Spiritul formei care aparţine de Jupiter, şi tot aşa, lentila lui Marte este structurată de spiritul lui Marte, care este un Spirit al formei.

Să ne punem o altă întrebare: Unde se află, de fapt, Spiritul formei care corespunde lui Saturn, sau lui Jupiter, sau lui Marte? Dacă ne referim la un loc în care s-ar afla aceste spirite, unde se află acel loc? În sensul obişnuit al cuvântului, nu se poate vorbi de aşa ceva, ci se poate doar spune: Aceste entităţi spirituale pe care le numim Spirite ale formei şi care acţionează ca forţe în substanţa eterică despre care am vorbit au toate un punct central comun, şi acesta nu este altul decât Soarele. Dacă, deci, vorbim de locul de unde pornesc Spiritele formei, respectiv Spiritul lui Saturn, cel al lui Jupiter sau al lui Marte ş.a.m.d., chiar şi Spiritul formei corespunzător Pământului, de unde începe acţiunea acestor spirite, vom găsi Soarele. Cu alte cuvinte, Spiritele formei, corespunzătoare planetelor, formează, ca să spunem aşa, un fel de colegiu, un fel de comitet de spirite, care îşi au sediul în Soare şi tot de pe Soare emană anumite substanţe eterice, mase eterice care sub acţiunea Spiritelor formei sunt delimitate în aşa fel, încât ia naştere ceea ce am numit Saturn ocult, Jupiter ocult ş.a.m.d. Şi acum să ne punem întrebarea: Care ar fi situaţia dacă în acest proces ar acţiona doar Spiritele formei?

Răspunsul este că întregul sens al consideraţiilor pe care le-am expus arată că planetele fizice nu ar exista dacă Spiritele formei ar acţiona singure. Comunitatea sau colegiul pe care l-au constituit şi-ar fi avut sediul tot în Soare, iar de jur împrejur am avea sferele planetelor, până la sfera lui Saturn, căci ar exista sfere concentrice, globuri aplatizate, ca planete oculte: globul cel mai exterior ar fi format din substanţa eterică cea mai rarefiată, următorul, spre interior, dintr-o substanţă eterică mai densă, iar cel mai apropiat de Soare din cea mai densă substanţă eterică. Dacă Spiritele formei ar acţiona singure, nu ar exista planetele fizice, ci doar aglomerări de mase eterice în formă de globuri, care ar fi delimitate de ceea ce astronomia fizică numeşte astăzi orbitele planetelor. În realitate însă, în Cosmos, şi Spiritelor formei le corespund entităţi care se prezintă ca un fel de rebeli împotriva propriei lor clase. Aşa cum la entităţile Ierarhiei a treia întâlnim Spiritele luciferice, care pentru a obţine o viaţă interioară independentă s-au desprins de substanţa spirituală a Ierarhiilor superioare lor, tot astfel în sânul categoriei Spiritelor formei există anumite entităţi care se separă şi nu mai participă la evolutia ulterioară normală a acestor spirite, ci străbat o evoluţie proprie. Aceste spirite rebele se opun Spiritelor formei normale, li se împotrivesc. Rezultatul acestei răzvrătiri îl vom vedea în cele ce urmează.

formarea planetelor

Să facem o schiţă (vezi desenul) şi să presupunem că în punctul său central (Soarele) se află colegiul spiritual al Spiritelor formei; Spiritul formei care acţionează spre Saturn dă naştere, prin acţiunea sa, acestui glob eteric aplatizat. Într-un punct exterior extrem al acestui glob eteric acţionează acum, împotriva Spiritului formei, care este în Soare, entitatea rebelă, acel Spirit al formei răzvrătit şi care este, într-un fel, un Spirit luciferic al Spiritelor formei. Acesta se opune acţiunii declanşate de spiritul normal din Soare şi acţiunea sa are loc din afară spre înăuntru. Cu alte cuvinte, Spiritul formei normal din Soare este activ spre exterior, centrifugal, ca să spunem aşa, şi produce ceea ce numim Saturnul ocult, ca o imensă sferă eterică cu punct central în Soare. De la periferie acţionează din spaţiul cosmic spre interior un Spirit al formei anormal, care s-a desprins de fiinţa Spiritelor formei normale şi prin interacţiunea a ceea ce lucrează din exterior, din spaţiul cosmic spre interior, cu ceea ce lucrează din Soare spre exterior, ia naştere aici, în acest punct, o aglomerare care în final se desprinde de sfera eterică şi devine planeta Saturn vizibilă pentru ochii noştri, planeta fizică. Astfel, trebuie să ne reprezentăm că acolo unde ochiul vede planeta fizică Saturn acţionează concomitent două forţe: una, forţa normală a Spiritului formei, care acţionează din Soare spre exterior, alta care i se opune într-un anumit punct, Spiritul formei rebel, care s-a separat. Prin aceasta ia naştere, în acel punct, o invaginare, substanţa eterică se invaginează şi această invaginare ochiul fizic o percepe ca fiind Saturnul fizic. La fel se întâmplă şi în cazul celorlalte planete, Jupiter fizic, Marte fizic s.a.m.d.

Prin acest exemplu puteţi vedea cum, pentru fiecare caz în parte, ia naştere ceea ce noi numim Maya, marea iluzie. În realitate, în locul unde astronomia fizică plasează o planetă se manifestă interacţiunea dintre două forţe, şi numai datorită faptului că aici există în realitate un mare şi puternic corp ceresc eteric, căruia o forţă contrarie îi produce o spărtură astfel încât are loc în primul o invaginare laterală, apare aspectul de planetă fizică. Într-adevăr, în acest proces avem de-a face cu o invaginare, şi lucrurile ar trebui prezentate astfel: Spiritele formei au răspândit substanţa eterică din Soare până la o anumită limită, unde intervine acţiunea contrară a Spiritelor formei anormale şi invaginează materia, astfel încât, de fapt; ia naştere o spărtură în substanţa eterică. Cât priveşte substanţa eterică primară a planetei, ea nu mai există acolo unde ochiul fizic crede că vede planeta, căci adevărata planetă este acolo unde ochiul fizic nu vede nimic. Acest fapt este particularitatea specifică pentru Maya: în locul unde se vede planeta fizică este o cavitate. Veţi spune, poate, că aceasta este o reprezentare curioasă, şi vă veţi referi la planeta noastră, la Terra. În sensul celor spuse, ar trebui ca Pământul să fie în realitate un fel de glob aplatizat, cu punct central în Soare, iar la marginea lui să existe acea spărtură, acea invaginare. Puteţi spune: Frumoase lucruri auzim, dar noi ştim cu exactitate că ne mişcăm, de colo până colo, pe Pământul solid, masiv! La fel putem admite că acolo unde se află Saturn, Jupiter, Marte există îngrămădiri masive de materie şi nu cavităţi. Şi totuşi chiar şi aici, pe Pământul pe care păşiţi şi unde din cauza percepţiei iluzorii, a perceptiei de tip Maya, credeţi că mergeţi pe un teren ferm, care de fapt este un gol: Şi Pământul nostru, în măsura în care este o aglomerare de masă fizică în spaţiul cosmic, el este în realitate o cavitate, o scobitură în Cosmos. Întreaga materie fizică se formează prin întâlnirea unor forţe care îşi au originea în Spiritele formei, o întâlnire, mai exact o înfruntare, de forţe care ţin de Spiritele formei cu evoluţie normală cu forţe care ţin de Spiritele formei anormale, potrivnice, rebele. Ele se înfruntă unele cu altele şi din această înfruntare rezultă o invaginare şi totodată are loc şi o spargere a formei, dar numai a formei. Forma se sparge şi apare o perforare. Forma spartă, sfărâmată este în realitate materia fizică. Materia în sens fizic există numai acolo unde formele (eterice) sunt sfărâmate [1]. Astfel, şi planetele fizice sunt forme sfărâmate.

În sistemul nostru planetar, Spiritele formei au, aşa cum rezultă din expunerile făcute până acum, ajutoare. Ele stabilese graniţele, aşa cum am arătat deja. Dar deasupra Spiritelor formei stau Spiritele mişcării, deasupra acestora Spiritele înţelepciunii. Şi mai sus găsim Spiritele voinţei sau Tronurile, apoi Heruvimii şi deasupra acestora Serafimii. Pe lângă toate aceste entităţi spirituale există şi altele, pe care le putem compara cu ceea ce am descris mai înainte ca fiind Spirite luciferice. Astfel încât, oriunde la marginea extremă, acolo unde se formează o planetă, la punctul exterior al sferei, nu avem de-a face numai cu colaborarea dintre Spiritele formei, ci aici se desfăşoară întotdeauna ceva, astfel încât de la Soare porneşte acţiunea Ierarhiilor normale, iar din exterior spre interior intervine acţiunea Ierarhiilor rebele.

lumina planetelorSerafimii şi Heruvimii fac, de asemenea, parte din întregul joc al forţelor, ca şi Spiritele formei. Aceste entităţi au misiunea să poarte din punctul central al sistemului planetar, adică din centrul Soarelui, spre exterior forţa luminii. În timp ce devin purtătoare de lumină, aceste entităţi ale primei Ierarhii, Serafimii şi Heruvimii, au aceeaşi relaţie cu lumina ca şi Spiritele formei cu substanta eterică. Şi aşa cum forţele Spiritelor formei normale actionează spre exterior şi li se opun Spiritele formei anormale, rebele, formându-se prin aceasta un gol în masa eterică, la fel acţionează şi forţele purtătoare de lumină, care umplu întregul spaţiu eteric, dar şi lor li se opun spirite rebele, rezultatul fiind că planeta reţine lumina şi o face vizibilă lumii fizice. Aşa cum planeta reţine forţele Spiritelor formei, ea reţine şi lumina, o reflectă înapoi, şi în felul acesta planeta apare ca un reflector al luminii pe care spiritele pe care le numim Serafimi şi Heruvimi o poartă din Soare spre planetă. Acesta este motivul pentru care o planetă nu are lumină proprie, deoarece monopolizează pentru sine forţa luminii care i s-ar cuveni ca entitate, dacă s-ar deschide spre Serafimi şi Heruvimi, şi prin aceasta se izolează şi se desprinde de întreg. Fiecare planetă are şi o astfel de lumină, obţinută prin strangulare, prin izolare. Nu este adevărat că planetele au doar o lumină împrumutată de la Soare. Fiecare planetă are lumina sa proprie, numai că o ţine ascunsă în sine şi o dezvoltă doar în folos propriu, pentru viaţa sa luminoasă interioară, independentă. Vom vedea că o împărtăşesc numai propriilor entităţi ale regnului naturii care sunt pe planeta respectivă. Dar se închid faţă de acea lumină pentru care trebuie să se deschidă şi pe care trebuie să o preia din afară, care le este adusă prin Heruvimi şi Serafimi, o resping şi o aruncă înapoi. Din cauza aceasta planetele apar în spaţiul cosmic ca stele lipsite de lumină proprie. Deci, în lumina care curge dinspre Soare, se produce o invaginare, iar planeta se opune acestei lumini care vine de la Soare, o opreşte şi o aruncă înapoi.

Ceea ce poate fi observat în lumea stelelor se prezintă cu totul altfel privirii oculte decât astronomiei fizice. Ceea ce există pentru astronomie nu este nimic altceva decât o descriere a iluziei; adevărul există în spatele acestei Maya, deoarece adevărul din spatele lumii materiale este lumea spirituală. Lumea materială nu există în realitate. Ceea ce numim lume materială este interacţiunea forţelor lumii spirituale.

Am încercat, astăzi, să realizăm o descriere a modului în care se formează în realitate un sistem plenatar. În legătură cu acest subiect se cunoaşte prea puţin în mod corect în lumea ştiinţelor fizice. Şi ştiinţa consideră că un sistem planetar ia naştere tot dintr-un fel de aglomerare de substanţă eterică, numai că se ocoleşte în mod curios cel dintâi principiu care ar trebui să fie valabil pentru toate ştiinţele naturale. Cât de des li se povesteşte copiilor la şcoală – nu ştiu dacă şi aici se întâmplă, dar în Europa Centrală li se spune că, în sensul sistemului cosmogonic Kant-Laplace [2], astăzi aceste idei sunt oarecum schimbate, dar în ce priveşte principiul în sine nu s-a modificat nimic – că o masă de materie primordială ar fi intrat într-o mişcare de rotaţie şi prin aceasta s-ar fi desprins diferitele globuri planetare. Şi pentru ca această expunere să fie cât mai concretă, cât mai inteligibilă, li se arată copiilor, printr-o mică experienţă, cât de uşor poate lua naştere un sistem planetar. Se toarnă o picătură mai mare dintr-o substanţă uleioasă într-un vas cu apă (picătura de ulei va pluti pe apă) şi apoi se face un cerc dintr-un carton în zona ecuatorială. Se înfige un ac de la un pol la altul, apoi începe să se rotească şi se vede cum, în mod artificial, ia naştere din acea picătură de ulei un mic şi simplu sistem planetar. În perfectă concordanţă cu teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, se separă mici picături de ulei care încep să se rotească, în mijloc rămânând picătura cea mare, iniţială, adică Soarele. Ce poate fi mai natural decât să se ofere tineretului, ca dovadă palpabilă, ideea că lucrurile s-au petrecut la fel şi în Cosmos. Dar aici se face o mare şi gravă eroare, care nu ar trebui să se petreacă niciodată în cadrul ştiinţelor naturale. În orice experiment pe care îl realizăm nu trebuie să uităm anumite condiţii. Cel care uită aceste condiţii, fără de care nu se poate efectua nici un fel de experiment, acela nu descrie lucrurile în mod ştiinţific. Dacă se omite o anumită condiţie esenţială, nu se poate face o expunere ştiinţifică corectă. Or, condiţia esenţială în experimentul prezentat elevilor este ca profesorul să demonstreze că teoria Kant-Laplace nu ar fi posibilă dacă în Univers nu ar exista cineva care să învârtă întreaga masă eterică. Micile erori de logică nu sunt întotdeauna observate de oameni. Nici chiar erori capitale, erori de logică ale căror consecinţe se extind la întreaga gândire a oamenilor adeseori nu sunt remarcate. Nu există nici un mare domn profesor care să pună în mişcare din afară axul lumii în Cosmos, dar există diferitele entităţi spirituale ale Ierarhiilor care prin conlucrarea forţelor lor provoacă repartiţia şi coordonarea mişcărilor fiecărui corp ceresc. Aceasta este replica ce se poate da celor care cred că teoria comună materialistă, aşa cum se expune în ipoteza Kant-Laplace sau în ipotezele ulterioare, ar fi suficientă pentru a explica sistemul cosmic şi nu ar mai fi nevoie să se reflecteze şi la altceva, aşa cum fac ocultiştii. Celor care din punctul de vedere materialist obiectează împotriva acestei vii colaborări a Ierarhiilor ar trebui să li se răspundă: Cu această mare eroare de logică făcută în toate ipotezele materialiste asupra Cosmosului nu se va reuşi o demonstraţie, căci nu este nici o posibilitate de a explica un sistem planetar fără a apela la ajutorul celor care pot percepe lucrurile cu privirea ocultă. Fireşte, privirii oculte i se dezvăluie în mod permanent că ceea ce descrierea făcută pe baza simţurilor fizice consideră veridic este în realitate cu totul altceva. Ce vede ochiul fizic nu este nimic altceva decât lumina respinsă, aruncată înapoi, şi aceasta este urmarea faptului, pe care l-am expus deja, că Serafimii şi Heruvimii poartă lumina din Soare, răspândind-o în Cosmos, şi lor li se opun entităţile pe care le putem considera rebele, Serafimi şi Heruvimi de natură luciferică. Acestea se opun şi împing, în substanţa luminoasă solară, întunericul spre exterior, deoarece închid lumina în interior şi monopolizează pentru planetă o lumină proprie.

Aceste idei, pe care le-am expus în baza unor observaţii şi cercetări de natură spirituală, au fost prezentate pentru prima dată într-o manieră deosebită în perioada postatlanteană de către marele Zarathustra [3] discipolilor săi. Tot ce străluceşte dinspre Soare, în afară, în Cosmos, aşa cum am arătat astăzi, vorbind despre entităţile ce aparţin înaltelor Ierarhii centrate în Soare, toate acestea Zarathustra le-a atribuit acelui înalt spirit pe care el l-a numit Ahura Mazdao sau Ormuzd. Fiecărui spirit care, din punctul central, din Soare îşi trimite în spaţiu forţele propriei entităţi i se împotrivesc spiritele rebele provenind din diferite Ierarhii, şi care în ansamblu formează împărăţia lui Ahriman. Vom vedea că trebuie să mai facem o delimitare între această împărăţie a lui Ahriman şi cea a lui Lucifer – despre care vom vorbi ceva mai precis – şi cu privire la sistemul planetar. În încheierea acestor consideraţii, trebuie să atragem atenţia că Zarathustra a vorbit discipolilor săi, referindu-se în mod simbolic la legătura dintre lumina radiind din Soare a lui Ahura Mazdao sau Ormuzd, în care s-a cuibărit influenţa lui Ahriman. Zarathustra spunea: Să ne închipuim doar simbolic că ceea ce porneşte din Soare este ceea ce răspândesc Heruvimii şi Serafimii prin lumină; ceea ce se contrapune din partea spiritelor anormale ale înaltelor Ierarhii, ceea ce acestea invaginează, trebuie să ne reprezentătn ca fiind înghiţit de întuneric, adică de lumina proprie ţinută prizonieră în interior şi care se revelează înspre exterior ca întuneric. Zarathustra prezenta aceasta ca fiind imperiul lui Angramainyu sau Ahriman. Vedem cum o asemenea doctrină care provine din zona sud-vestică a Asiei ne apare şi astăzi sub forma în care se întâlneşte pentru prima oară în epoca lui Zarathustra. Faptul că noi ajungem astăzi la unele concluzii pe care, dacă nu le-am găsit în Cronica Akasha, ne-au fost furnizate de cercetarea ocultă modernă şi pe care apoi le-am redescoperi la marii învăţaţi din trecut ne conferă un sentiment de mulţumire. Aceasta întăreşte cunoaşterea noastră despre marii învăţaţi din trecut. Şi dacă ne pătrundem de adevărul pe care în prezent îl aflăm prin cercetarea spirituală şi dacă, apoi, acelaşi adevăr ne luminează venind de la vechii îndrumători şi conducători ai omenirii, atunci descoperim o legătură reală cu aceştia. Abia atunci devin ei ceva viu, abia atunci îi înţelegem în modul cel mai corect. Însăşi evoluţia omenirii devine o importantă discuţie între spirite, nu purtată de la unul la altul în spaţiu, ci, în perioade succesive de timp, clarificându-se şi completându-se între ele şi conducând mai departe curentul culturii.