Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a III-a

Basel, 17 septembrie 1912

Încă de la începutul Evangheliei după Marcu găsim figura impunătoare a Botezătorului. Ieri am arătat importanţa acestei personalităţi şi contrastul semnificativ în raport cu Christos Iisus însuşi. Când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Marcu în toată simplitatea ei, această personalitate a Botezătorului ne face o impresie profundă. Dar numai dacă o abordăm în lumina ştiinţei spiritului ea ni se dezvăluie în toată măreţia. Am făcut cunoscut în mai multe rânduri faptul că Ioan Botezătorul trebuie privit, chiar în sensul Evangheliei ‒ căci noi ştim că acest lucru este exprimat clar în Evanghelie ‒, ca o reîncarnare a profetului Ilie (vezi Matei 11, 14). Pentru a pătrunde mai adânc bazele pe care se întemeiează creştinismul şi Misteriul de pe Golgota, vom privi din punct de vedere spiritual-ştiinţific figura lui Ioan Botezătorul în legătură cu profetul Ilie. Nu ne vom opri decât scurt timp asupra acestei ultime personalităţi, fiindcă am vorbit deja despre ea în detaliu cu ocazia ultimei Adunări generale a Secţiunii germane a Societăţii teosofice din Berlin [13].

Tot ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului, cercetarea ocultă, despre profetul Ilie este absolut confirmat de Biblia însăşi, în timp ce la o citire obişnuită a respectivelor capitole din Biblie unde se vorbeşte despre el rămân numeroase puncte neclare. Vă fac atenţi asupra unuia dintre acestea.

În Biblie citim că Ilie provoacă întregul anturaj, întregul popor al regelui Ahab în rândul căruia a trăit, pentru a se opune preoţilor lui Baal, adversarii săi. El ridică două altare, pune pe unul din ele jertfa lui, pe celălalt preoţii lui Baal punându-şi-o pe a lor, după care arată cât este de neimportant tot ceea ce fac preoţii lui Baal, adversarii lui, fiindcă la Dumnezeul Baal nimic nu prezintă valoare spirituală, în timp ce la jertfa lui se arată imediat măreţia şi importanţa lui Iahve sau Iehova. Ilie obţine astfel o victorie asupra preoţilor lui Baal. După aceea ni se relatează o întâmplare neobişnuită: ni se spune că regele Ahab are un vecin, Nabot, care are o vie pe care regele Ahab vrea s-o obţină, dar că Nabot, considerând-o o moştenire sacră de la părinţii săi, nu vrea s-o vândă. Ne găsim deci în prezenţa a două fapte: pe de o parte, ni se spune că regina Izabela devine duşmanul lui Ilie şi că ea va avea grijă ca el să fie omorât, la fel cum preoţii lui Baal, adversarii săi, au fost omorâţi pe altar atunci când el i-a învins. Dar, aşa cum spune Biblia, această moarte urzită de Izabela nu s-a produs. Dimpotrivă, se întâmplă altceva. Nabot, vecinul regelui, este convocat la un fel de sărbătoare de ispăşire, la care au fost invitate de asemenea şi alte personaje ale statului, şi cu această ocazie el este asasinat la instigarea Izabelei (1 Regi 18-21).

Biblia pare deci să ne spună că Nabot a fost omorât de Izabela; Izabela însă nu a declarat că vrea să-l omoare pe Nabot, ci că îl va omorî pe Ilie. Faptele deci nu concordă. Aici intervine investigaţia ocultă şi ne dă cheia enigmei. Ea ne spune că Ilie avea un spirit atotcuprinzător, care parcurge oarecum invizibil ţara lui Ahab, şi că din când în când el ia în posesie sufletul lui Nabot; astfel Nabot este personalitatea fizică a lui Ilie, iar atunci când vorbim de personalitatea lui Nabot vorbim în realitate de personalitatea fizică a lui Ilie. Ilie, în sensul Bibliei, este personalitatea invizibilă, iar Nabot este expresia, forma ei vizibilă în lumea fizică. Toate acestea eu le-am prezentat pe larg în conferinţa „Profetul Ilie în lumina ştiinţei spiritului“. Dacă pătrundem spiritul operei lui Ilie în toată amploarea sa, dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră întregul spirit al lui Ilie, aşa cum ne apare el în Biblie, ne dăm seama că în el se concentrează spiritul întregului popor vechi evreu, că el conţine tot ceea ce însufleţeşte şi frământă acest popor vechi evreu. Noi putem să-l considerăm ca spiritul poporului vechi evreu. Ilie este prea mare ‒ investigaţia spiritual-ştiinţifică ne arată clar acest lucru ‒ pentru a putea locui în întregime în sufletul făpturii sale fizice, în sufletul lui Nabot. El pluteşte în jurul acestei forme ca într-un nor, dar nu stă numai în Nabot, ci parcurge întreaga ţară, asemenea unei forţe elementare şi acţionează în ploaie şi în razele Soarelui. Aceasta ne apare în descrierea din Biblie, unde se spune încă de la început că seceta şi arşiţa stăpâneau întreaga ţară, dar că ele au încetat datorită măsurilor luate de Ilie, măsuri bazate pe legăturile care-l uneau cu lumile divin-spirituale. Astfel a fost adus un remediu mizeriei care pustia ţara. Ilie acţionează ca un element, ca o lege a naturii însăşi. Și pentru a cunoaşte puterea care se exercita prin spiritul lui Ilie, cel mai bine ar fi să ne lăsăm pătrunşi de descrierea lui Iahve sau Iehova din Psalmul 104, unde el ne apare asemenea unei zeităţi a naturii care acţionează prin toate lucrurile. Este evident că Ilie nu trebuie să fie identificat cu această zeitate însăşi; el este imaginea pământească a acesteia, care este în acelaşi timp sufletul vechiului popor evreu. Este un fel de Iehova diferit, un fel de Iehova pământesc, sau, în termenii Vechiului Testament, el este precum faţa lui Iehova.

Astfel privite lucrurile, ni se revelează şi mai clar că acelaşi spirit care trăieşte în Ilie-Nabot, reapare în Ioan Botezătorul. Cum acţionează el acum în Ioan Botezătorul? În Biblie şi în special în Evanghelia după Marcu, el acţionează prin botez. Și ce este în realitate acest botez?; în ce scop îl face Ioan Botezătorul persoanelor care vin la el pentru a fi botezate? Pentru a răspunde acestei întrebări să vedem puţin care este acţiunea produsă prin botez. ‒ Neofitul era scufundat complet în apă. Atunci se producea în el ceea ce se întâmplă totdeauna când primeşti un şoc violent şi te afli în mod brusc în pericol de moarte, de exemplu când cazi în apă şi eşti în pericol de a te îneca, sau la o prăbuşire în prăpastie în munţi. Atunci se produce o desprindere parţială a corpului eteric. Ieşind astfel din corpul fizic, corpul eteric provoacă ceea ce intervine întotdeauna imediat după moarte: un fel de viziune retrospectivă a întregii existenţe trecute. Acesta este un fapt bine cunoscut, descris adesea chiar de gânditorii materialişti din epoca noastră. Or, când Ioan boteza în Iordan se întâmpla ceva asemănător. Neofiţii erau scufundaţi în apă. Nu era un botez asemănător cu ceea ce se face în zilele noastre; această scufundare completă provoca o desprindere a corpului eteric, astfel încât neofiţii vedeau mai mult decât ar fi putut înţelege cu ajutorul inteligenţei lor obişnuite. Ei îşi vedeau în spirit viaţa lor şi influenţele din spiritual care o determinaseră. Ei vedeau şi ceea ce propovăduia Ilie, şi anume că era veche s-a împlinit şi că era nouă trebuia să înceapă. Prin observaţia clarvăzătoare din timpul scufundării pentru botez, care dura câteva clipe, ei puteau vedea că omenirea a ajuns la o răscruce în evoluţia sa; ceea ce oamenii au cunoscut în epocile vechi, când erau conduşi de fiinţa sufletului-grup, s-a sfârşit aproape complet; trebuiau să intervină raporturi cu totul noi. În corpul eteric eliberat, ei vedeau că în omenire trebuie să coboare un impuls nou, facultăţi noi.

Botezul lui Ioan devenea astfel un act de cunoaştere. „Schimbaţi-vă felul de-a gândi, nu vă întoarceţi privirile voastre doar în urmă, unde încă mai este posibil să priveşti, ci îndreptaţi-le în altă parte: Dumnezeul care se poate manifesta în Eul omenesc este aproape; Împărăţia lui Dumnezeu se apropie!“ Ioan Botezătorul nu numai propovăduia oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu, ci le da ocazia, prin botezul în Iordan, să recunoască ei înşişi aceasta. Cei ce fuseseră botezaţi ştiau de acum prin propria lor experienţă clarvăzătoare, oricât de trecătoare a fost ea, că vorbele sale erau exprimarea unui fapt istoric universal.

Spiritul lui Ilie, care acţiona de asemenea în Ioan Botezătorul, ni se arată în adevărata lumină numai când avem în vedere acest aspect. El ne apare ca spiritul însuşi al poporului evreu, al poporului Vechiului Testament. Dar ce fel de spirit era acesta? El era într-o oarecare măsură spiritul Eului; dar acest spirit al Eului nu apărea acolo ca un spirit al unui om individual, personal, ci ca spiritul întregului popor. El era spiritul nediferenţiat, neindividualizat. Ceea ce trebuia să se afle mai târziu în fiecare om sub o formă individuală, la Ilie era încă sufletul-grup al vechiului popor evreu. Sufletul individual, care trebuia să coboare în fiecare piept omenesc când s-a apropiat era ioaneică, era încă în lumile spirituale. El nu putea trăi încă în Ilie astfel încât să coboare în persoana individuală a lui Nabot, ci numai să plutească în jurul ei. În Ilie-Nabot el se manifesta însă cu mai mare claritate decât în cadrul altui membru al vechiului popor evreu. Faptul că acest spirit, care plutea oarecum deasupra oamenilor şi a istoriei lor, trebuia să-şi facă tot mai mult intrarea în fiecare piept omenesc constituie marele eveniment pe care îl anunţa însuşi Ilie-Ioan când spunea, în timp ce boteza: Ceea ce până acum se afla doar în lumea spirituală şi acţiona de sus trebuie să primiţi în sufletul vostru ca impulsuri din Împărăţia cerurilor ce străbat până în inima oamenilor. ‒ Spiritul lui Ilie arată că trebuie el însuşi să intre multiplicat în inima oamenilor pentru ca, încetul cu încetul, aceştia să poată asimila de-a lungul evoluţiei pământeşti impulsul lui Christos. Sensul profund al botezului oficiat de Ioan Botezătorul este că Ilie era gata să pregătească terenul pentru venirea lui Christos. „Eu vreau să-I fac loc, să-I pregătesc calea în inima oamenilor; nu mai vreau să plutesc doar în jurul oamenilor, ci să pătrund în inima lor, pentru ca şi El să poată de asemenea pătrunde în ei“ ‒ iată ce era cuprins în fapta botezului în Iordan a lui Ioan.

Date fiind aceste împrejurări, putem foarte bine să ne aşteptăm ca în Ioan Botezătorul să se arate într-un fel ceva asemănător cu ceea ce am observat la Ilie; şi anume, ceva ce este mai mult decât persoana lui Ioan Botezătorul, ceva ce depăşeşte această personalitate individuală şi acţionează peste aceasta, ca o aură, ca o atmosferă ce trăieşte printre oamenii în mijlocul cărora se afla. Aşa cum Ilie acţiona ca o atmosferă, la fel ne putem aştepta ca el să acţioneze în Ioan Botezătorul, ca o atmosferă. Ne mai putem aştepta şi la altceva: ca entitatea spirituală a lui Ilie, care acum este legată de persoana lui Ioan Botezătorul, să continue să acţioneze spiritual şi când acesta încetează de-a mai fi. Or, ce urmăreşte această fiinţă spirituală? Ea vrea să pregătească drumul lui Christos. Este deci posibil ca Ioan Botezătorul să dispară fizic, dar fiinţa sa suprasensibilă să rămână, ca atmosferă spirituală, în regiunea unde a acţionat şi ca tocmai această atmosferă să pregătească terenul pe care Christos va putea să-şi îndeplinească misiunea Sa. Cu alte cuvinte, se poate spune: Ioan Botezătorul nu mai este acolo, dar spiritul lui Ilie care trăia în el este prezent, şi în atmosfera rămasă după plecarea lui Christos Iisus poate acţiona cel mai bine, îşi poate revărsa cel mai bine cuvintele Sale. În această atmosferă care a rămas acolo, în atmosfera lui Ilie El îşi poate imprima cel mai bine faptele Sale. Ne putem aştepta la aşa ceva. Or, ce spune Evanghelia după Marcu?

Este extrem de caracteristic să găsim în ea indicat de două ori ceea ce tocmai am arătat. Prima dată se spune: După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu (1.14). Ioan a fost deci închis, ceea ce înseamnă că persoana sa fizică a fost împiedicată iniţial să acţioneze; dar în atmosfera pe care el a creat-o pătrunde acum făptura lui Christos Iisus. Acelaşi lucru se produce în mod semnificativ şi a doua oară, lucru ce dă o grandoare aparte Evangheliei după Marcu. Trebuie numai să citeşti în mod corect. În capitolul şase găsiţi descris felul cum regele Irod a pus să fie decapitat Ioan Botezătorul. Dar, lucru straniu, după ce persoana fizică a lui Ioan Botezătorul a fost nu numai închisă, ci şi suprimată, au început a se face tot felul de supoziţii. Unora li se părea că forţa magică în virtutea căreia acţiona Christos provenea din faptul că Christos Iisus ar fi fost Ilie însuşi sau unul din profeţi. Conştienţa zbuciumată a lui Irod îi înspiră acestuia un presentiment foarte straniu. Atunei când i se relatează tot ceea ce face Christos, el spune: „Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi“ (6, 16). Irod simte că Ioan Botezătorul, deşi a dispărut ca persoană fizică, e încă prezent. El simte că atmosfera sa, spiritualitatea sa este încă acolo, ea nefiind alta decât spiritualitatea lui Ilie. Conştienţa încărcată îl face pe Irod să simtă că Ioan Botezătorul, adică Ilie, trăieşte. Apoi se spune ceva neobişnuit, şi anume că Christos Iisus vine tocmai în regiunea unde a acţionat Ioan Botezătorul, după ce acesta a murit. Aici se află un pasaj remarcabil, pe care vă rog să-l luaţi în mod deosebit în considerare şi peste care nu ne este îngăduit să trecem; căci cuvintele Evangheliei nu sunt nişte accesorii retorice; evangheliştii nu erau jurnalişti. Se spune într-adevăr ceva foarte important. Christos îşi face apariţia printre adepţii şi discipolii lui Ioan Botezătorul şi acest lucru este exprimat în cuvinte care trebuie bine cântărite: „Atunci Iisus ieşind a văzut o mulţime mare“ ‒ aici nu poate fi vorba decât de ucenicii lui Ioan Botezătorul ‒ „şi i s-a făcut milă de ei...“. De ce milă? Fiindcă ei îşi pierduseră maestrul, fiindcă nu-l mai aveau pe Ioan Botezătorul, de care se spune că tocmai îi îngropaseră corpul decapitat. Şi se spune încă şi mai clar: „…căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să-i înveţe multe lucruri“ (6, 34). Nu se poate exprima mai clar că Christos îi învăţa pe ucenicii lui Ioan Botezătorul. El îi învaţă fiindcă spiritul lui Ilie, care era în acelaşi timp spiritul lui Ioan Botezătorul, acţiona încă printre ei. Astfel, într-un loc important al Evangheliei după Marcu se subliniază din nou cu forţă dramatică că spiritul lui Christos Iisus intervine pe terenul pregătit de spiritul lui Ilie-Ioan. Toate acestea formează un punct esenţial, în jurul căruia se grupează alte fapte de o mare importanţă. Aş vrea să vă atrag atenţia asupra uneia din ele.

Am arătat în mai multe rânduri cum impulsurile date de Ilie-Ioan au continuat să acţioneze în istoria lumii. Şi fiindcă suntem aici între antroposofi, şi fiindcă ne este permis să vorbim de fapte oculte, să vedem aceasta puţin mai îndeaproape. Am spus în mai multe rânduri că sufletul lui Ilie-Ioan a reapărut în persoana pictorului Rafael [14]. Aceasta ilustrează foarte bine modul în care se produce metamorfozarea sufletului prin marele impuls datorat Misteriului de pe Golgota. Fiindcă în epoca de după Christos şi un suflet ca al lui Ilie-Ioan trebuia să acţioneze prin intermediul unei individualităţi, cea a lui Rafael, vedem cum ceea ce odinioară acţionase atât de măreţ, atât de universal, apare într-o personalitate atât de multilaterală cum a fost cea a lui Rafael. Nu putem presimţi oare şi la Rafael această aură a lui Ilie-Ioan ce pluteşte în jurul lui, că şi în cazul lui există ceva asemănător ca şi la ceilalţi doi, despre care putem spune: Este prea mare pentru a încăpea într-o singură personalitate, el pluteşte în jurul personalităţii individuale, astfel încât revelaţiile pe care le primeşte această personalitate fizică acţionează ca nişte iluminări? Aşa se întâmplă totuşi în cazul lui Rafael.

Despre acest fapt există o dovadă, o dovadă aparent personală; însă foarte ciudată, ale cărei elemente le-am indicat deja la Munchen [15]. Aş vrea să vorbesc de ea nu numai din punct de vedere al personalităţii lui Ioan Botezătorul, ci ţinând cont de întreaga entitate Ilie-Ioan, iar pentru aceasta aş vrea să descriu evoluţia pe care a parcurs-o sufletul lui Ilie-Ioan în Rafael. Cine vrea să studieze în mod sincer, onest, personalitatea lui Rafael trebuie să dispună de simţăminte cu totul deosebite.

Am atras atenria că criticul şi istoricul de artă Herman Grimm [16] a compus fără dificultate o biografie a lui Michelangelo, dar că s-a apucat în trei rânduri să scrie un fel de descriere a vieţii lui Rafael. Şi fiindcă Herman Grimm nu era un „erudit“ obişnuit ‒ un astfel de erudit termină orice lucrare de care se apucă ‒, ci un om universal, sincer faţă de tot ce întreprindea şi cerceta, a trebuit să recunoască în momentul în care a mai terminat ceva, ce ar fi trebuit să fie Viaţa lui Rafael, că aceasta nu era deloc o viaţă a lui Rafael. De aceea el o lua mereu de la cap, fără să fie vreodată satisfăcut de rezultatul muncii lui. Puţin timp înaintea morţii sale, el a făcut încă o încercare ‒ care se găseşte publicată în operele sale postume ‒ de a se a apropia de Rafael şi a încercat să-l descrie după inspiraţiile inimii sale. Titlul lucrării ‒ Rafael, ca putere cosmică ‒ este caracteristic. Căci lui Grimm i s-a părut că pentru a-l zugrăvi corect pe Rafael trebuie să vezi în el o forţă universală, o entitate care acţionează de-a lungul întregii istorii. Este cu totul natural ca un scriitor modern să se simtă, s-ar putea spune, inconfortabil, când vrea să scrie în stilul franc şi deschis propriu evangheliştilor. Şi cel mai bun autor se jenează să se apuce de o asemenea treabă; dar adesea eroii înşişi sunt cei care îi smulg cuvântul potrivit. Modul în care Herman Grimm vorbeşte despre Rafael în primele capitole, pe care le-a scris cu puţin înainte de moartea sa, este foarte curios. Când vorbeşte despre Rafael în inima lui putem într-adevăr presimţi ceva din aura unei astfel de figuri, precum cea a lui Ilie-Ioan, aşa cum se vede în rândurile de mai jos:

„Dacă printr-un miracol Michelangelo ar învia dintre morţi şi ar trăi printre noi şi dacă mi s-ar întâmpla să-l întâlnesc, eu m-aş da în mod respectuos la o parte din calea lui ca el să treacă; dar dacă Rafael mi-ar ieşi în cale eu l-aş urma, în speranţa de a auzi câteva cuvinte venind de pe buzele sale. Pentru Leonardo da Vinci şi pentru Michelangelo poţi rămâne la descrierea a ceea ce au fost ei în epoca lor; în cazul lui Rafael trebuie pornit de la ceea ce este el astăzi pentru noi. Peste primii doi s-a aşternut un voal subţire, peste Rafel nu. Acesta este unul dintre aceia a căror personalitate nu încetează să crească. Şi încă multă vreme generaţiile viitoare vor descoperi în el enigme noi!“ (Fragmente, vol. II, p. 171).

Herman Grimm vede în Rafael o forţă cosmică, un spirit care străbate secolele şi mileniile şi care nu poate intra într-un singur om. Dar el a mai spus şi altceva, cuvinte care sunt smulse, cum spuneam mai sus, din sufletul său, datorită cinstei şi onestităţii sale interioare. Aceste cuvinte par a vrea să exprime că în jurul lui Rafael pluteşte un fel de mare aureolă, aşa cum în jurul lui Nabot plutea spiritul lui Ilie. Este un alt fel de a te exprima decât o face Herman Grimm:

„Rafael este un cetăţean al istoriei universale. El este ca unul din cele patru fluvii care, conform credinţei vechi, ieşeau din Paradis“ (Fragmente, vol. II, p. 153).

Aceasta aproape ar fi putut fi scrisă de către un evanghelist, şi aproape la fel s-ar putea scrie despre Ilie. Istoricul de artă modern, dacă este cinstit şi onest faţă de sine însuşi, ar trebui să simtă şi el ceva din marile impulsuri universale care străbat epocile. Pentru a înţelege ştiinţa spiritului modernă nu este nevoie într-adevăr de altceva decât să mergi la nevoile sufleteşti şi spirituale ale oamenilor, care tânjesc cu sete spre ceea ce este adevăr în evoluţia omenirii.

Aşa ne apare Ioan Botezătorul, şi este bine să-l simţim aşa atunci când deschidem Evanghelia după Marcu, când citim primele cuvinte şi apoi cele ce urmează în capitolul al şaselea. Biblia nu este o carte făcută să acţioneze precum cărţile ştiinţifice moderne, unde se află „clar“ etalat sub ochii cititorului ‒ aşa se spune explicit ‒ ceea ce el trebuie să citească. Structura compoziţională grandioasă a Bibliei, alcătuirea compoziţional-artistică ocultă a ei ascunde multe fapte misterioase. Şi în ceea ce priveşte entitatea Botezătorului Biblia ascunde multe taine îndărătul acestei compoziţii artistice oculte. V-aş face atenţi asupra uneia din ele, pe care dumneavoastră probabil o veţi lua ca un adevăr afectiv, un adevăr cu valoare de presentiment, din care însă, dacă admiteţi şi alte adevăruri adresate intelectului, veţi putea vedea că în Biblie avem tot ceea ce ne poate arăta raportul spiritului sau sufletului lui Ilie faţă de spiritul sau sufletul lui Ioan Botezătorul. Să vedem care este acest raport şi să încercăm, cât se poate mai pe scurt, să lăsăm să acţioneze asupra noastră un pasaj din Vechiul Testament ce se referă la Ilie:

Și s-a sculat el şi s-a dus la Sarepta. Și când a ajuns la porţile cetăţii iată o femeie văduvă aduna vreascuri şi a chemat-o Ilie şi i-a zis: Adu-mi puţină apă ca să beau!
Și s-a dus ca să-i aducă, dar Ilie a strigat-o şi i-a zis: Adu-mi şi o bucată de pâine să mănânc!
Ea însă a zis: Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim!
Atunci i-a zis Ilie: Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă.
Căci aşa zice Domnul Dumnezeul Iui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe Pământ!
Şi s-a dus ea şi a făcut aşa cum a zis Ilie; şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată de vreme.
Căci făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie!
(3 Regi 17, 10‒16)

Această istorioară ne descrie deci cum Ilie ajunge la o văduvă şi cum acolo are loc o stranie înmulţire a pâinii. Datorită prezenţei spiritului lui Ilie, lipsurile dispar, cu toate că exista puţină pâine. Pâinea se înmulţeşte în momentul în care spiritul lui Ilie intră la văduvă. Datorită lui se produce o înmulţrire a pâinii, un dar de pâine. Şi acum să vedem ce scrie în capitolul şase al Evangheliei după Marcu. Aici este povestit mai întâi cum Irod a pus să i se taie capul lui Ioan Botezătorul, apoi cum Christos Iisus a venit la ucenicii lui Ioan. Să lăsăm acum să acţioneze asupra sufletului nostru acest capitol.

Şi, ieşind din corabie, Iisus a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să îi înveţe multe.
Dar făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu şi ceasul e târziu;
Slobozeşte-i, ca mergând prin cetăţile şi prin satele dimprejur să-şi cumpere de mâncare.
Răspunzând, El le-a zis: Daţi-le voi să mănânce. Şi ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?
Iar El le-a zis: Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi. Și după ce au văzut, I-au spus: Cinci pâini şi doi peşti.   
Și El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete, cete, pe iarba verde.
Şi au şezut cete, cete, câte o sută şi câte cincizeci.
Și luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind la cer, a binecuvântat şi a frânt pâiraile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte, asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit tuturor.
Şi au mâncat toţi şi s-au săturat...“ (6, 34‒42)

Dumneavoastră cunoaşteţi această povestire: o înmulţire a pâinilor tot prin spiritul lui Ilie-Ioan. Biblia nu vorbeşte clar, în sensul de astăzi al cuvântului „clar“  ; dar ceea ce ea are de zis o ascunde în elementul compoziţional. Cine înţelege ce înseamnă un adevăr cu valoare de presentiment, acela va poposi cu simţirea sa în dreptul acelor pasaje în care se vorbeşte de faptul că Ilie vine la văduvă şi înmulţeşte pâinea şi unde Ilie cel din nou născut părăseşte corpul fizic, iar Christos Iisus înfăptuieşte în atmosfera sa spirituală, într-o formă nouă, ceea ce poate fi numit o înmulţire a pâinii.

În această progresie se succed etapele în Biblie, de această manieră sunt legăturile interioare din cadrul ei. Ele ne arată că aşa-zisa „compilare de fragmente disparate din Biblie“ este doar o speculaţie goală a oamenilor de ştiinţă, şi că printr-o cunoaştere adevărată a ei este posibil să recunoaştem în întreaga Biblie un spirit compoziţional unitar, indiferent care este acest spirit unitar care a compus-o. Acum avem în faţă figura Botezătorului.

Foarte ciudată este şi plasarea Botezătorului însuşi în opera lui Christos Iisus. De două ori ni se indică, aşadar, că Christos Iisus pătrunde în atmosfera, în aura Botezătorului atunci când persoana fizică a acestuia trece din ce în ce mai mult în plan secund şi în cele din urmă atunci când el părăseşte complet planul material. Evanghelia după Marcu ne indică apoi în termeni foarte clari cum prin intervenţia lui Christos Iisus în atmosfera spirituală a lui Ilie-Ioan totul se schimbă, în lume coboară un impuls cu totul nou.

Pentru a înţelege aceasta, trebuie să urmărim întreaga descriere dată în Evanghelie, pe de o parte din momentul în care, după arestarea lui Ioan Botezătorul, apare Christos şi începe a vorbi de Împărăţia cerurilor, până acolo unde este vorba de execuţia lui Ioan ordonată de Irod, precum şi în capitolele care urmează. Considerând toate aceste relatări până la istoria cu Irod în sensul lor profund, ne dăm seama că toate au scopul să-l prezinte pe Christos în adevărata sa lumină. Am văzut deja ieri că fiinţa adevărată a lui Christos nu a fost recunoscută numai de oameni, ci şi de spirite, de acelea posedate de demoni, prin urmare şi de fiinţe suprasensibile. Acest lucru este spus clar şi răspicat. Apoi însă observăm că ceea ce locuieşte în Christos este totuşi de o altă natură decât acest spirit al lui Ilie, care nu putea intra în întregime în persoana lui Nabot.

Sensul profund al Evangheliei după Marcu este acesta: să arate cum fiinţa lui Christos pătrunde, umple complet persoana fizică a lui Iisus din Nazaret şi că ea acţionează în ceea ce noi recunoaştem a fi Eul general omenesc. Ce li se pare aşadar atât de cumplit demonilor care îi posedă pe oameni când le apare Christos? Este faptul că ei trebuie să recunoască: „Tu eşti cel ce-L poartă pe Dumnezeu în sine“; ei recunosc în persoana Lui o putere divină, care îi constrânge să-şi dezvăluie identitatea şi să se retragă din oameni, în viriutea forţelor pe care le conţine personalitatea umană (l, 24; 3, 11; 5, 7). De la primele capitole ale Evangheliei după Marcu, figura lui Christos ne apare într-un fel ca opunându-se celei a lui Ilie-Nabot şi chiar celei a lui Ilie-Ioan. Într-adevăr, în timp ce în aceştia elementul însufleţitor nu poate locui complet, în Christos Iisus acest element însufleţitor este conţinut în întregime. De aceea Christos Iisus, deşi în El trăieşte un principiu cosmic, stă în acelaşi timp în faţa oamenilor, chiar şi în faţa acelora pe care-i vindecă, şi ca o personalitate omenească individuală.

La ora actuală aceste povestiri ce vin din trecut sunt tratate de obicei într-un mod ciudat. Este cazul multor savanţi ce se intitulează monişti, care atunci când vor să reprezinte anumite concepţii asupra lumii iau aceste descrieri într-un sens cu totul aparte. Acest sens ar putea fi descris astfel: Aceşti buni savanţi, aceşti buni filosofi sunt oarecum de părere, deşi ei se jenează să o exprime, că Dumnezeu ar fi făcut mult mai bine să le fi lăsat lor în grijă sarcina să întocmească lumea, căci ei ar fi reuşit sigur mai bine. Dacă ascultăm un astfel de savant, care jură că înţelepciunea a dat peste omenire abia în ultimii douăzeci de ani ‒ alţii consideră chiar că în ultimii cinci ani, căci tot ceea ce a existat înainte de aceşti ultimi cinci ani ţine deja de domeniul superstiţiei ‒, vedem că el deplânge profund faptul de a nu fi existat încă pe vremea când Christos Iisus umbla pe Pământ o medicină modernă, natural-ştiinţifică, cu toate mijloacele de care dispune ea în prezent; căci ar fi fost mult mai bine pentru toţi acei oameni, precum soacra lui Simon şi chiar şi ceilalţi, să fi putut să fie vindecaţi cu mijloacele medicinei actuale. După părerea lor, un Dumnezeu cu adevărat perfect ar fi fost unul care ar fi întocmit lumea după principiile naturalist-ştiinţifice moderne; El n-ar fi îngăduit ca oamenii să trebuiască să aştepte atât binefacerile ştiinţelor naturale moderne. Ca urmare, lumea aşa cum a întocmit-o Dumnezeu este, pe lângă ce-ar fi fost în stare un savant, un fel de cârpăceală. Nu se spune asta, se jenează să o spună, dar printre rânduri se citeşte aşa ceva. Trebuie însă să spui lucrurilor care le trec astăzi prin minte savanţilor naturalişti pe nume. Astfel, dacă presupunem că am putea sta de vorbă între patru ochi cu un astfel de domn, n-ar fi exclus să auzi din partea lui că de fapt nu poţi fi altfel decât ateu, deoarece vezi că Dumnezeu n-a reuşit să-i vindece pe oameni pe vremea lui Christos Iisus cu mijloacele ştiinţelor naturii moderne.

Oamenii uită pur şi simplu un lucru, şi anume că ei ar trebui să ia cu totul în serios cuvântul evoluţie, pe care îl au atât de des pe buze, că pentru ca omenirea să poată să-şi atingă ţelul trebuie să înţeleagă că tot ceea ce există este într-o evoluţie şi că n-ar trebui să ne punem problema unui plan, pe care ştiinţele actuale l-ar elabora dacă ea ar crea o lume. Fiindcă se uită asta nu se mai ştie că întreaga constituţie a omului, îmbinarea corpurilor mai fine, era altădată cu totul alta. Dacă am şti aceasta n-am mai încerca să aplicăm metodele ştiinţelor naturii la personalitatea umană. Deoarece corpul eteric era mult mai activ, mult mai viguros decât este astăzi, atunci se putea acţiona cu totul altfel asupra corpului fizic, prin mijlocirea corpului eteric. Era o cu totul altă acţiune decât astăzi, atunci când se vindeca ‒ foarte anost spus ‒ cu „sentimente“, când sentimentul se revărsa de la un individ la altul. Atâta timp cât corpul eteric era încă mai puternic şi stăpânea corpul fizic, efectele a ceea ce se cheamă astăzi un tratament psiho-spiritual erau mult mai mari. Oamenii erau constituiţi diferit şi trebuiau deci vindecaţi în mod diferit. Când se ignoră aceasta, se spune precum savanţii naturalişti: Noi nu mai credem în minuni; şi ceea ce se spune aici despre vindecări ţine de miracol, iar aşa ceva trebuie scos din text. Un teolog luminat se poate afla azi într-o situaţie foarte stânjenitoare: pe de o parte i-ar plăcea să creadă tot ce spun textele sacre, dar pe de altă parte se lasă influenţat de prejudecata modernă că nu se poate tămădui în acest mod, că acestea ar fi „minuni“. Apoi începe să dea tot felul de explicaţii dacă miracolele sunt posibile sau nu. Pur şi simplu nu avem în vedere un lucru, şi anume că pentru oamenii de altădată tot ce este descris până la capitolul şase al Evangheliei după Marcu nu era nimic miraculos, după cum noi nu ne gândim la miracol atunci când vedem o funcţie oarecare a organismului omenesc că este influenţată de cutare sau cutare medicament. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci la vreo minune dacă ar fi văzut pe cineva că întinde mâna deasupa unui lepros şi i-ar fi spus: Eu o vreau, fii purificat! Vindecarea se producea datorită constituţiei absolut naturale existentă în Christos şi care se revărsa din abundenţă asupra bolnavului. Acestea nu ar mai acţiona astăzi, pentru că raporturile dintre corpul eteric şi corpul fizic ale omului au devenit cu totul altele. Pe atunci însă aşa vindecau medicii. Nu este deci de mirare că Christos Iisus vindeca leproşii prin mila pe care o încerca pentru ei şi prin punerea mâinilor. Acesta era un lucru cu totul natural în epoca aceea. Ceea ce se vrea să se scoată în evidenţă în acest capitol este cu totul altceva, şi noi trebuie să-l privim în mod just.

Să aruncăm o privire asupra formaţiei pe care o primeau medicii, mai mari sau mai mici, din timpul acela. Ei îşi primeau învăţătura în şcoli care depindeau de centrele iniţiatice şi ajungeau să dispună de forţe din lumea suprasensibilă, care acţionau prin ei astfel încât ei erau oarecum nişte mediumuri prin care treceau forţe suprasensibile. Ei transmiteau forţe suprasenzoriale prin mediumitatea lor personală la care s-au ridicat în şcolile de medicină misteriale. Când medicul îşi punea mâinile pe un bolnav, nu forţele sale personale erau cele care se degajau din el, ci forţe venite din lumile suprasensibile. Faptul că el devenise un canal prin care treceau forţele supasensibile se datora iniţierii pe care o primise într-o şcoală esoterică. Povestirile despre vindecări de leproşi sau alţi bolnavi obţinute prin mijloace psihice nu păreau deloc stranii oamenilor din acel timp. Semnificativ era nu că cineva a fost vindecat, ci că a fost posibil să apară o fiinţă care să vindece bolnavii în acest fel, fără să fi trecut prin şcolile iniţiatice, care purta în însăşi inima sa, în sufletul său forţe ce mai înainte coborau din lumile spirituale superioare, că aceste forţe au devenit forţe personale, individuale. Faptul că timpurile se împliniseră, că de acum încolo omul nu mai putea fi un canal pentru forţele suprasensibile trebuia să fie arătat lumii. Lucrul acesta devenise clar şi pentru cei care erau botezaţi în Iordan de Ioan; ei înţeleseseră că timpurile se schimbaseră, că în viitor totul trebuia să fie efectuat prin intermediul Eului omenesc, prin ceea ce trebuie să-şi aibe sălaşul în interiorul omului, în centrul divin al omului; ei înţeleseseră că înaintea lor stătea o fiinţă care efectua prin propriile sale forţe ceea ce alţii făcuseră cu ajutorul entităţilor care trăiau în lumile spirituale, ale căror forţe le lăsau să acţioneze prin ei.

Deci a considera vindecările care ne sunt aduse la cunoştiinţă ca nişte fapte extraordinare înseamnă a trece pe lângă sensul profund al Bibliei. În perioada de apus a vremurilor vechi, vindecările încă nu aveau nimic straniu; ceea ce era semnificativ era că Christos a început să vindece cu noile forţe, care de acum trebuiau să vină. De aceea se şi arată cu deplină claritate şi într-un mod care nu lasă loc la niciun fel de dubiu că Christos Iisus acţionează numai de la om la om. Peste tot se accentuează că El acţionează de la om la om. Şi acest lucru nu poate fi mai clar exprimat decât în capitolul cinci al Evangheliei după Marcu, unde se vorbeşte despre vindecarea femeii. El o vindecă numai prin faptul că ea se apropie de El şi îi atinge haina; atunci El îşi dădu seama că un curent de forţe a ieşit din Sine. Povestea ne este relatată în felul următor: Femeia se apropie de Christos Iisus, Îi atinge veşmântul. Iniţial, El nu face nimic. Ea este cea care face ceva, cea care Îi apucă veşmântul. Din El pleacă un curent de forţe, Îl părăseşte. Dar cum? Nu prin voinţa Lui, pentru că El l-ar fi trimis, ci pentru că femeia I l-a sustras! Acest lucru este foarte clar înfăţişat. Şi când El îşi dă seama, ce-i spune femeii? „Fiica mea, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de boala ta!“ (5, 34). El însuşi devine conştient în acel moment că lumea spirituală curge înăuntrul Său şi se revarsă din El în afară. El nu are aceeaşi poziţie pe care o aveau altădată în faţa bolnavilor lor cei care vindecau posedaţii. Acolo, forţa care radia din lumile superioare prin mijlocirea vindecătorului trecea în bolnav, fie că acesta avea sau nu avea credinţă. Dar acum, când se pune problema Eului, Eul trebuia să participe; acolo totul s-a individualizat. În relatarea acestui fapt, important nu era că prin suflet se putea acţiona asupra corpului fizic, lucru cu totul natural la acea vreme, ci că prin apariţia timpurilor noi un Eu trebuia să intre în relaţie cu celălalt Eu. În timpurile vechi, spiritualul era în lumile superioare şi plutea deasupra oamenilor; acum Împărăţia cerurilor s-a apropiat şi trebuia să pătrundă în inima oamenilor, să locuiască în ea ca într-un centru. Iată ce era important. Pentru o astfel de concepţie despre lume exterior-fizicul şi interior-moralul se contopeau într-un mod nou, care pentru perioada de la întemeierea creştinismului şi până în zilele noastre nu putea fi decât credinţa, iar de acum încolo este ştiinţa.

În timpurile vechi, cum am văzut mai înainte, bolnavul era vindecat prin nişte forţe magice, care erau coborâte din lumile suprasensibile prin intermediul vindecătorului ce fusese pregătit în şcolile misteriale, iar aceste forţe acţionau asupra pacientului. Aici nu exista nicio legătură cu elementul moral al pacientului, căci tot acest proces nu implica încă participarea Eului pacientului. Acest element moral nu conta, căci forţele coborau în mod magic din lumile superioare. A venit apoi o epocă nouă, în care latura morală şi cea fizică a vindecării trebuiau să fuzioneze într-un mod nou. Dacă ştim acest lucru, putem înţelege şi o altă istorisire a Evangheliei:

Şi intrând Iisus iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inşi.
Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!“ (2, 1‒5)

Ce ar fi spus un medic în timpurile vechi? Ce aşteptau fariseii, doctorii legii, atunci când trebuia să se producă o vindecare? Ei se aşteptau ca medicul să spună: Forţele care trec în tine şi în membrele tale paralizate îţi vor restitui mişcarea. Or, ce spune Christos Iisus? „Păcatele tale îţi sunt iertate“, adică partea morală la care Eul este părtaş. Acesta este un limbaj pe care fariseii nu-l pot înţelege. A vorbi astfel li se pare o blasfemie, căci, după ei, nu se putea vorbi de Dumnezeu decât ca de o fiinţă a lumii suprasensibile de unde El acţionează, iar păcatele nu puteau fi iertate decât dinspre lumea suprasensibilă. Ca iertarea păcatelor să poată fi pusă în legătură cu cel care vindecă, era pentru ei un lucru de neînţeles. De aceea Hristos spune mai departe:

Ce este mai uşor să zici slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau să-i zici: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe Pământ, a zis slăbănogului:
Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
Şi el s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu zicând: Asemenea lucruri n-am mai văzut niciodată.“ (2, 9‒12)

El stabileşte prin aceasta o legătură între fiinţa morală şi metoda magică de vindecare, creând prin aceasta o tranziţie între starea în care Eul este desprins de trup şi cea în care Eul umple trupul. Şi tot astfel acţionează la fiecare istorisire. Aşa trebuie înţelese lucrurile, căci aşa sunt descrise. Să comparăm acum ceea ce spune ştiinţa spiritului cu ceea ce spun comentatorii Bibliei despre „iertarea păcatelor“. Veţi găsi printre aceste comentarii explicaţiile cele mai stranii, dar niciuna care să fie satisfăcătoare, fiindcă autorii lor nu ştiu ce a fost de fapt Misteriul de pe Golgota. Mai înainte spuneam că trebuie să fi existat credinţă. De ce credinţă? Pentru că expresia, manifestarea moralului în fizic nu se arată într-o singură încarnare. Dacă astăzi ne aflăm în faţa unui om, nu avem voie, când ne referim la o infirmitate fizică, să facem o legătură între partea sa morală şi cea fizică ale aceleiaşi încarnări. Legătura dintre fiinţa morală şi fiinţa fizică în cadrul karmei sale o putem avea doar dacă depăşim limitele unei singure încarnări. Pentru că până acum nu se ştia nimic sau doar foarte puţin despre karmă, noi putem spune: Până acum, legătura dintre fiinţa fizică şi cea morală nu putea fi decât credinţa. Acum însă, pentru că se pot studia Evangheliile cu ajutorul ştiinţei spiritului, aceasta devine cunoaştere. Christos ne apare ca Cel care aruncă lumină asupra karmei, atunci când ne arată: Eu îl pot vindeca pe acesta, căci văd asta în personalitatea sa: karma sa este acum astfel că el are voie să se scoale şi să meargă.

Un asemenea exemplu arată că Biblia nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul mijloacelor oferite de ştiinţa spiritului. Sarcina noastră constă în a arăta că în această carte universală sunt conţinute legile cele mai profunde ale evoluţiei omeneşti. Când vom înţelege sensul cosmic a ceea ce se întâmplă pe Pământ ‒ şi noi ne vom strădui în acest sens din ce în ce mai mult chiar în cursul acestor conferinţe, căci Evanghelia după Marcu ne oferă acest prilej ‒, când ne vom da seama de importanţa cosmico-terestră a Misteriului de pe Golgota nu va mai părea ofensator pentru celelalte confesiuni religioase ceea ce poate fi spus referitor la Evanghelii. Din motivele pe care vi le-am arătat ieri la sfârşitul conferinţei şi mai ales pentru că o cunoaştere adevărată a Bibliei nu poate fi apanajul unei singure confesiuni ci trebuie să devină universală, o adevărată cunoaştere a Bibliei trebuie să fie ancorată, prin adevărul ei interior, în solul ştiinţei spiritului şi să acorde tuturor religiilor de pe Pământ aceeaşi valoare. Prin aceasta, ele se vor reconcilia. Iar ceea ce vă spuneam la început în legătură cu acel indian care a ţinut o conferinţă despre „Christos şi creştinism“, afectată ce-i drept de toate prejudecăţile naţiei lui, dar în care privea spre Christos într-un mod interconfesional, poate fi interpretat ca începutul acestei reconcilieri. Misiunea ştiinţei spiritului este aceea de a încerca să fie înţeleasă această făptură a lui Christos în sânul diferitelor religii. Adevărata sarcină a mişcării spirituale este de a aprofunda diferitele religii, în scopul de a înţelege mai bine natura interioară a fiecăreia din ele.

Aceasta îmi oferă prilejul să repet ceea ce am spus de multe ori despre modul în care se poziţionează un budist antroposof faţă de un antroposof care, ca antroposof, este creştin. Budistul ar spune: După ce Bodisatva a devenit Buddha, Gautama Buddha a atins după moartea sa o astfel de înălţime spirituală, încât nu a mai avut nevoie să se încarneze pe Pământ. La cele spuse, creştinul care este antroposof ar adăuga: Eu înţeleg asta, căci aşa îmi apare Buddha şi mie atunci când mă pătrund cu sentimentul tău şi cred ceea ce crezi şi tu. Aceasta înseamnă să înţelegi religia altuia, să te înalţi până la ea. Creştinul, devenit antroposof, poate astfel să înţeleagă tot ceea ce spune celălalt. Ce va spune însă budistul care a devenit antroposof? El va spune: Eu caut să înţeleg sensul profund al creştinismului, că Christos este altceva decât un întemeietor de religie, că în ce priveşte Misteriul de pe Golgota este vorba de un eveniment cosmic, impersonal, că nu este vorba de un om, Iisus din Nazaret, care a întemeiat o religie, ci de Christos care a pătruns în el, care a murit pe cruce, împlinind astfel Misteriul de pe Golgota. Şi budistul va mai spune: Eu nu voi mai comite greşeala, după ce am înţeles acum punctul fundamental al religiei tale, aşa cum şi tu l-ai înţeles pe-al meu, de a crede că Christos se poate reîncarna. Şi aş vorbi foarte nepotrivit dacă aş spune că ar trebui reabilitat creştinismul, că dacă altădată Christos Iisus ar fi fost mai bine înţeles nu ar fi fost răstignit pe cruce după trei ani şi că nu aşa ar fi trebuit să se poarte cu un fondator de religie etc. ‒ Or, esenţialul aici este tocmai că Christos a fost răstignit şi că prin această moarte pe cruce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat! Înseamnă să te situezi într-un punct de vedere greşit dacă spui: Aici s-a comis o nedreptate şi creştinismul ar putea fi astăzi reabilitat. Niciun budist care este şi antroposof nu ar putea vorbi altfel decât în aceşti termeni: După cum tu încerci să înţelegi natura profundă a religiei mele, tot aşa încerc şi eu să înţeleg esenţa religiei tale.

Ce se va întâmpla atunci când partizanii diferitelor confesiuni vor putea să se înţeleagă astfel, când creştinul îi va spune budistului: Eu cred în Buddha aşa cum tu însuţi crezi în el ‒, sau eu pot înţelege Misteriul de pe Golgota aşa cum tu însuţi îl înţelegi? Ce se va întâmpla când această atitudine de înţelegere reciprocă între adepţii diferitelor religii va deveni una generală? Pacea va coborî printre oameni. Şi ea trebuie să vină. Mişcarea antroposofică trebuie să aducă o înţelegere reciprocă reală a religiilor. Ar fi împotriva spiritului antroposofiei ca un creştin care a devenit antroposof să-i spună unui budist: Este ridicol să pretinzi că, după ce a devenit Buddha, Gautama nu trebuie să se mai reîncarneze; el trebuie să revină în corp fizic în secolul al XX-lea. Budistul i-ar răspunde atunci: Antroposofia ta nu-ţi serveşte decât ca să batjocoreşti religia mea? Şi în loc de pace s-ar cultiva discordia între religii. Şi iată ce-ar răspunde un creştin unui budist care ar vrea să reabiliteze creştinismul: Dacă tu crezi că Misteriul de pe Golgota ar fi o greşeală şi că Christos ar trebui să reapară într-un corp fizic, pentru ca de data asta să-i meargă bine, tu nu ţi-ai dat deloc osteneala să înţelegi religia mea, o iei în derâdere ‒ antroposofia nu este însă aici pentru a ironiza o confesiune religioasă, fie ea mai veche sau mai nouă, căci atunci am întemeia societatea noastră pe dispreţul reciproc şi nu pe înţelegerea reciprocă a religiilor.

Trebuie să înscriem aceasta în sufletele noastre, dacă vrem să înţelegem sâmburele ocult al antroposofiei. Prin nimic nu putem face mai bine aceasta, decât extinzând forţa şi iubirea ce emană din Evanghelii pentru înţelegerea tuturor religiilor. În conferinţele următoare vom vedea că acest lucru este posibil, în special pornind de la Evanghelia după Marcu.