Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a IV-a

Basel, 18 septembrie 1912

Astăzi aş vrea să vă atrag mai întâi atenţia asupra a două evenimente ale evoluţiei umane din ultimele milenii. Primul a avut loc în a doua jumătate a secolului al V-lea înaintea erei creştine. El este cunoscut de dumneavoastră toţi, dar aş vrea totuşi să revin asupra lui.

În India, Buddha a adunat în jurul lui un anumit număr de discipoli şi din munca pe care el a dus-o cu ei s-a născut acea formidabilă mişcare care a pulsat timp de secole în întregul Orient, a înălţat valuri puternice şi a adus pentru nenumăraţi oameni pacea, liberarea, înălţarea sufletului şi trezirea conştienţei. Pentru a caracteriza ceea ce s-a petrecut atunci, nu avem decât să ne oprim la punctul central al învăţăturii şi acţiunii budiste.

Această învăţătură spune că viaţa, sub forma pe care o cunoaşte omul în timpul încarnării lui terestre, este suferinţă, care provine din faptul că omul, prin succesiunea încarnărilor sale, simte mereu nevoia să se reîntrupeze. Ţelul spre care se tinde este de a te elibera de această nevoie şi de a stinge în suflet tot ceea ce trezeşte dorinţa spre reîntrupare, pentru ca în cele din urmă să te ridici la o astfel de existenţă în care sufletul nu mai simte imboldul de a se lega prin simţurile fizice, prin organele fizice cu existenţa, ci urcă, aşa cum se spune, în Nirvana.

Marea învăţătură care venea de pe buzele lui Buddha este că viaţa este suferinţă şi că omul ar trebui să găsească mijloacele de a se elibera de ea, pentru a putea accede în Nirvana. Dacă vrem să exprimăm în termeni curenţi impulsul care stă la baza învăţăturii lui Buddha, se poate spune: Buddha, prin forţa şi puterea individualităţii sale, a îndreptat privirea discipolilor săi spre existenţa pământească şi a încercat, din nesfarşita lui compasiune, să le dea mijloacele necesare înălţării sufletului, cu tot ceea ce-i aparţine acestuia, de la pământesc spre ceresc, să ridice gândirea omenească, filosofia omenească de la planul pământesc la cel ceresc.

Acesta este, exprimat succint, ca o formulă, impulsul dat de Buddha în marea sa Predică de la Benares. Şi ce găsim noi în sufletul discipolilor pe care i-a reunit în jurul lui şi care i-au rămas fideli? Ce vedem că se petrece în sufletele acestor discipoli? Ce formă ia crezul lor? Toate eforturile sufletului omenesc, spuneau ei, trebuie să tindă spre a se elibera de nevoia de reîncarnare, de tot ce depinde de simţuri, spre desăvârşirea propriei Sine şi unirea cu ceea ce se află în legătură cu originea sa divin-spirituală. Aceste sentimente îi însufleţeau pe discipolii lui Buddha: să se desprindă de tentaţiile vieţii, să nu mai fie uniţi cu lumea decât printr-o simţire ce luminează în spiritual, prin sentimentul de compasiune, ei înşişi însă să tindă fără încetare spre perfecţionare spirituală, să se înalţe deasupra oricărei dorinţe, să renunţe, pe cât este posibil, la tot ceea ce-l uneşte exterior pe om cu viaţa. Aşa străbăteau lumea discipolii lui Buddha, aşa vedeau ei rostul şi ţelul uceniciei lor budiste.

Dacă luăm în considerare budismul din cursul secolelor în care el s-a răspândit, dacă ne întrebăm ce sentimente însufleţeau spiritele şi inimile adepţilor săi, trebuie să răspundem: aceşti oameni aveau în vedere nişte scopuri foarte înalte, dar în centrul întregii lor gândiri, simţiri şi percepţii trăia marea figură a lui Buddha, trăia amintirea cuvintelor emoţionante şi pline de sens despre eliberarea de suferinţele vieţii. În mintea şi inimile discipolilor şi urmaşilor lui Buddha trăia imensa şi puternica autoritate a Maestrului. Cuvintele lui erau considerate sfinte de discipolii săi. Cum se face că aceştia considerau cuvintele sale ca un mesaj trimis din cer? Explicaţia trebuie căutată în faptul că aceşti discipoli şi urmaşi credeau că atunci, în timpul meditaţiei de sub arborele Bodhi, sufletul lui Buddha a fost străluminat de adevărata cunoaştere a existenţei lumilor, de lumina, de Soarele Universului şi că de aceea tot ce vine de pe buzele sale trebuie considerat un mesaj al spiritelor Universului. Această dispoziţie sacră, unicitatea şi caracterul acestei dispoziţii care trăia în inima discipolilor lui Buddha sunt la originea credinţei lor. Acest lucru trebuie evocat în mod interior pentru a putea înţelege faptele care s-au întâmplat acolo cu cinci sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota. Şi acum să ne întoarcem privirea spre o altă scenă a istoriei. Comparate cu durata imensă a evoluţiei omenirii, evenimente aflate la distanţă de un secol pot fi considerate aproape contemporane. Când vorbim de milenii şi milenii de evoluţie a omenirii, un secol nu contează. De aceea, deşi scena pe care vrem s-o aducem acum în faţa sufletului este la distanţă de un secol de evenimentul budhic, putem considera că cele două evenimente sunt, pentru evoluţia umanităţii, aproape contemporane.

În secolul al V-lea înainte de Christos trăia în Grecia o altă individualitate, care şi ea a reunit în jurul ei partizani şi discipoli. Acesta este de asemenea un lucru bine cunoscut. Însă pentru a înţelege mai bine evoluţia ultimelor secole, este bine să evocăm această individualitate. Este vorba de Socrate [17], în jurul căruia se adunau în vechea Grecie discipoli. Pentru a-l descrie pe Socrate în acest context, trebuie doar să privim imaginea pe care a schiţat-o despre acesta [18] marele filosof Platon [19], care pare să fie confirmată în esenţă şi de marele filosof Aristotel [20]. Nu trebuie să avem în vedere decât această descriere impresionantă lăsată de Platon pentru a putea spune: Socrate este întemeietorul unei mişcări în Occident. Şi cine analizează întregul caracter al culturii occidentale îşi dă seama că ceea ce se poate numi elementul socratic a jucat acolo un rol decisiv. Chiar dacă propagarea acestui element socratic s-a făcut mai subtil în Occident, pe valurile istoriei, decât cea a elementului budist în Orient, putem face totuşi o paralelă între Socrate şi Buddha. Foarte ciudat însă, discipolii şi ucenicii lui Socrate trebuie caracterizaţi în mod diferit faţă de discipolii şi ucenicii lui Buddha. Am putea spune: Deosebirea caracteristică dintre Orient şi Occident se poate aprecia prin prisma opoziţiei fundamentale Buddha-Socrate.

Socrate aduna discipolii în jurul lui. Ce sentiment avea el faţă de aceştia? Arta lui de a se purta cu discipolii a fost numită moşire spirituală, fiindcă el voia să scoată chiar din sufletul discipolilor săi ceea ce trebuiau ei să ştie, să cunoască. El le punea întrebări în aşa fel, încât acestea puneau în mişcare dispoziţia predominantă a sufletului lor, fără să le transmită propriu-zis ceva de la el, ci scoţând totul de la discipolii înşişi. Elementul oarecum arid, sec, care caracterizează concepţia socratică despre lume provine din faptul că Socrate făcea apel la latura individuală, la raţiunea profund personală a fiecărui discipol. Felul lui Socrate de a se plimba pe străzile Atenei cu ceata sa de adepţi, deşi diferită, se asemăna destul de mult cu felul în care Buddha parcurgea altădată cu discipolii săi drumurile Indiei. Dar în timp ce Buddha vestea ceea ce primise prin iluminarea sa sub arborele Bodhi, şi în timp ce cele primite din lumile spirituale au continuat să acţioneze de-a lungul secolelor şi să trăiască în discipolii săi ca vieţuiri ale lui Buddha, Socrate n-a avut nici cea mai mică pretenţie de a continua să trăiască în inimile discipolilor săi ca „Socrate“. Când stătea în faţa discipolilor săi el nu încerca să le transmită acestora nimic din sine, ci lăsa în seama lor să scoată din ei ceea ce se afla în propriul lor suflet. Nimic, absolut nimic din el nu trebuia să treacă în sufletele discipolilor săi. Totul trebuia să se nască din ei.

Nu se poate imagina un contrast mai mare decât acela dintre Buddha şi Socrate. În sufletele discipolilor lui Buddha trebuia să retrăiască în întregime Maestrul lor. În sufletele discipolilor lui Socrate nu trebuia să trăiască nimic venit de la el, după cum nici în copilul nou-născut nu trăieşte ceva care provine de la moaşa care l-a adus pe lume. La discipolii lui Socrate elementul spiritual trebuia adus pe lume prin arta spirituală a moşirii, aşezând omul pe propriile-i picioare, făcându-l să devină conştient de ceea ce era în el însuşi. Acesta era scopul urmărit de Socrate. S-ar mai putea caracteriza diferenţa dintre Socrate şi Buddha şi altfel. Dacă o voce din cer ar fi vrut să indice ceea ce discipolii lui Buddha ar fi trebuit să primească de la Maestrul lor, ea ar fi putut spune: Aprindeţi în voi flacăra care a trăit în sufletul lui Buddha, pentru ca astfel să puteţi afla drumul care conduce spre spirit! Dacă am vrea să caracterizăm în mod asemănător ceea ce voia Socrate, ar trebui să spunem: Socrate ar fi strigat fiecăruia dintre discipolii săi: Devino ceea ce eşti!

Evocând aceste două figuri, n-ar trebui să te întrebi: Avem aici două curente ale evoluţiei omeneşti diametral opuse? Ele se ating într-un anumit sens, dar numai la extremităţile lor. Lucrurile nu trebuie amestecate; trebuie întâi să deosebim clar diferenţele şi apoi să arătăm că pe un plan superior ele prezintă o unitate. Dacă ni-l imaginăm pe Buddha în faţa unuia dintre discipolii săi, am putea spune: El se străduieşte ‒ puteţi recunoaşte aceasta în predicile sale ‒ să aprindă în sufletul lui prin cuvintele înălţătoare pe care le repetă fără încetare ‒ repetiţiile sunt necesare şi nu s-ar putea suprima din predicile lui Buddha ‒, servindu-se de ceea ce a primit el însuşi sub arborele Bodhi, sentimentele care-l vor înălţa până în lumea spirituală. Cuvintele sale vibrează de dorinţa de a se îndepărta de Pământ, răsunând ca un mesaj ceresc de pe buzele sale, care le reproduc sub impresia directă a iluminării.

Şi cum ni-l putem reprezenta pe Socrate în faţa discipolului său? Atunci când îi descrie raportul omului cu Dumnezeu, Socrate îi spune elevului, servindu-se de un limbaj raţional simplu, de toate zilele, cum trebuie să gândească şi cum se desfăşoară relaţiile logice dintre lucruri. El îi atrage mereu atenţia discipolului său asupra lucrurilor celor mai prozaice ale vieţii cotidiene, după care acesta trebuie să aplice ceea ce poate cuceri prin logică obişnuită la ceea ce îşi poate însuşi drept cunoaştere. Numai o dată Socrate pare să atingă înălţimile sublime unde se ridicase Buddha atunci când le vorbea discipolilor săi. Este momentul când întâmpină moartea şi când vorbeşte despre nemurirea sufletului. Vorbeşte atunci ca un mare iluminat, dar şi într-un fel care poate fi înţeles doar dacă ai în vedere întreaga sa trăire personală. De aceea ne emoţionează atăt de profund acel dialog al lui Platon despre nemurirea sufletului. Socrate spune acolo: Nu m-am străduit eu toată viaţa să cuceresc prin filosofie ceea ce poate fi cucerit ca om pentru ca să mă eliberez de legăturile simţurilor? Şi acum, când sufletul meu se va elibera de materie, nu trebuie el să pătrundă cu bucurie în elementul sufletesc? Nu trebuie eu să intru cu bucurie acolo unde întotdeauna m-am străduit să ajung prin filosofia mea?

Cel care sesizează întreaga predispoziţie a celor exprimate de Socrate în Phaidon la dialogul lui Platon se simte cu adevărat scufundat în atmosfera care emană din învăţătura lui Buddha, atunci când se adresează inimii discipolilor săi. Şi se poate spune atunci, în legătură cu deosebirea dintre cele două individualităţi: Într-un anumit punct al învăţăturii lor ele se înalţă până acolo, încât polaritatea lor se topeşte într-o unitate. Dacă ne îndreptăm privirea spre Buddha s-ar putea spune, relativ la predicile lui, că sentimentul pe care-l trezeşte în noi discursul lui Socrate despre nemurirea sufletului îl regăsim în toate predicile lui Buddha. Mă refer aici la atmosfera, la tensiunea sufletească. Ceea ce găsim însă în celelalte discursuri socratice, respectiv demersul de a-l aduce pe om să raţioneze singur, îl găsim rar la Buddha, totuşi îl găsim; câteodată el se face auzit. Într-o discuţie pe care Buddha a avut-o cu unul din discipolii săi, Sona [21], unde încearcă să-i arate că nu este bine să se lege numai de existenţa fzică, de materie şi că nu trebuie nici să se dăruiască exclusiv unei vieţi de mortificare cum procedau cei de demult, ci trebuie găsită o cale de mijloc, ai într-adevăr impresia că acolo este transpus un dialog socratic. Buddha îi vorbeşte discipolului său Sona cam în următorii termeni:

― Sona, poţi tu să cânţi dintr-o lăută care are corzile neîntinse?
― Nu, este obligat să răspundă Sona, eu nu pot să cânt la o lăută ale cărei corzi sunt slab întinse.
― Bine, spune Buddha, şi poţi tu să cânţi la o lăută ale cărei corzi sunt prea întinse?
― Nu, răspunde din nou Sona, eu nu pot să cânt la o lăută ale cărei corzi sunt prea întinse.
― Atunci dar, când poţi cânta bine la lăută, când corzile sunt foarte tare întinse?
― Nu, este nevoit să răspundă Sona, ci când corzile nu sunt nici prea întinse nici prea puţin întinse.
― Tot aşa este şi cu oamenii, răspunde Buddha; omul nu poate ajunge la cunoaştere când este prea mult sub stăpânirea simţurilor şi nu poate ajunge la cunoaştere nici dacă se izolează de viaţă pentru a se dărui practicii mortificării. Ca şi în cazul corzilor lăutei, trebuie găsită pentru sufletul omenesc o cale de mijloc.

Ai putea spune că această discuţie a lui Buddha cu discipolul său Sona ar putea sta la fel de bine printre dialogurile lui Socrate, căci la fel vorbeşte şi Socrate către discipolii săi, făcând apel la raţiune. Ceea ce tocmai v-am povestit este un „dialog socratic“ pe care Buddha l-a purtat cu discipolul său Sona; un astfel de dialog este însă la fel de rar la Buddha ca şi un discurs să zicem „budist“ despre nemurirea sufletului la Socrate, pe care acesta l-a ţinut pentru discipolii săi înaintea morţii sale.

Întotdeauna este nevoie să accentuăm că la adevăr ajungem doar dacă caracterizăm faptele în acest mod. Ar fi, evident, mai uşor să spui: Evoluţia omenească este condusă de marii ghizi, care de fapt ne învaţă mereu aceleaşi lucruri, numai că sub forme diferite, şi că toţi ghizii omenirii nu sunt, prin cuvintele lor, decât expresii ale unuia singur. ‒ Desigur, ceva este adevărat aici, dar exprimat în mod cât se poate de simplist. Este important să facem efortul de a recunoaşte lucrurile în unitatea şi diversitatea lor, să încercăm întâi să caracterizăm lucrurile după deosebirile lor, şi abia apoi, pe baza acestora, să găsim unitatea superioară. Această remarcă metodică referitoare la aspectele spirituale o facem pentru că ea corespunde în întregime vieţii. Este uşor să spui: Toate religiile conţin unu şi acelaşi lucru, apoi să începi să caracterizezi acest „Unu“ şi să spui: Toţi fondatorii de religii au dat de fapt expresii diferite pentru unul şi acelaşi lucru. Este absolut simplist, chiar dacă această caracterizare se face cu cuvinte oricât de frumoase. În felul acesta nu facem altceva decât să caracterizăm de la bun început două figuri, precum cele ale lui Buddha şi Socrate, după o unitate abstractă, fără să căutăm diferenţierea polară. Însă îndată ce raportăm această diferenţiere la formele gândurilor lor, oamenii înţeleg despre ce este vorba. Piperul şi sarea, zahărul şi ardeiul sunt condimente şi toate stau pe masă pentru mâncare; ele sunt toate „unu“, respectiv condimente pentru mâncare. Totuşi nimeni nu le va considera pentru aceasta ca un singur şi acelaşi lucru şi să pună, de exemplu, sare sau piper în cafea în loc de zahăr. Or, ceea ce nu putem admite în viaţa curentă nu se poate admite nici când este vorba de viaţa spirituală. Nu se poate spune că Krishna sau Zoroastru, Orfeu sau Hermes ar fi, în fond, forme diferite ale „unuia“ şi aceluiaşi lucru. Aceasta nu are mai multă valoare, când este vorba de o studiere serioasă şi profundă a lucrurilor, decât dacă spunem: Piperul şi sarea, zahărul şi ardeiul nu sunt, în fond, decât aspecte diferite ale aceleiaşi entităţi: condimentele pentru mâncare. Este important să înţelegem într-adevăr astfel de demersuri metodice şi să nu luăm ceea ce este mai comod drept adevăr.

Când privim aceste două personalităţi, Buddha şi Socrate, ele ne apar ca două entităţi ‒ polar opuse ‒ ale evoluţiei omeneşti. Şi dacă pe acestea două le unim din nou ‒ aşa cum am văzut ‒ într-o unitate superioară, putem să le alăturăm o a treia mare individualitate, în jurul căreia de asemenea se adunau discipoli şi ucenici: Christos Iisus. Dacă dintre aceşti ucenici şi discipoli ce se strângeau în jurul Lui îi observăm mai întâi pe cei mai apropiaţi, pe Cei doisprezece, aceştia ne spun ceva ‒ şi Evanghelia după Marcu o face cu toată claritatea posibilă ‒ despre relaţia dintre Maestru şi discipol, pe care tocmai am caracterizat-o pe un alt plan când am vorbit de Buddha şi Socrate. Expresia cea mai pregnantă, cea mai clară, cea mai concentrată pe care o găsim în legătură cu acest subiect este cea care ne spune că Christos ‒ se spune aceasta în mai multe rânduri ‒ a apărut în faţa mulţimii care voia să-L audă. El vorbeşte mulţimii, aşa cum spune Evanghelia, în parabole sau în pilde. El se serveşte de parabole şi de pilde pentru a vorbi de anumite evenimente profund semnificative ale evoluţiei lumii şi ale istoriei omenirii. Apoi se spune: Când era singur cu discipolii Săi cei mai apropiaţi, El le desluşea aceste pilde. În Evanghelia după Marcu ni se dă şi un exemplu despre felul cum se adresa mulţimii şi cum apoi tălmăcea cele spuse discipolilor:

Şi-i învăţa multe în pilde, şi în învăţătura Sa le spunea: Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene.
Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o.
Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ mult.
Şi când s-a ridicat Soarele s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.
Altă sămânţă a căzut între spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat.
Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.
Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă.“ (4, 2‒9)

Iar către discipoli vorbea astfel:

Semănătorul seamănă cuvântul.
Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul şi, când îl aud, îndată vine Satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor
Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie.
Dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi, când se întâmplă strâmtoare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc.
Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul. Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor.
Iar cele semănate pe pământul bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci, altul o sută.“ (4, 14‒20)

Avem aici un exemplu perfect al modului în care îşi transmitea învăţătura Christos Iisus. Despre Buddha putem spune, în limbajul nostru occidental: El înălţa către cer tot ceea ce omul resimţea şi trăia pe Pământ. În ceea ce-l priveşte pe Socrate, s-a spus adesea pe drept cuvânt că întregul său mod de a acţiona se poate rezuma în felul următor: El a coborât filosofia din cer pe Pământ, fiindcă a apelat direct la raţiunea pământească.

Care era poziţia lui Christos Iisus faţă de discipolii săi? El se comporta într-un fel faţă de mulţime: pe aceasta o învăţa în parabole; şi se comporta în alt fel faţă de discipolii săi mai intimi:  acestora le tălmăcea parabolele, spunându-le ce trebuiau să înţeleagă, ce era cel mai uşor de sesizat prin intermediul raţiunii omeneşti. Învăţătura lui Christos este deci mai complexă decât cea a lui Buddha sau Socrate. De-a lungul tuturor cuvântărilor lui Buddha se regăseşte mereu aceeaşi trăsătură de caracter; de aceea şi discipolii săi sunt toţi de acelaşi fel. Tot astfel sunt şi discipolii lui Socrate, căci aceşti discipoli se pot forma oriunde în lume, atâta timp cât pentru aceasta nu trebuie altceva decât să descoperi ceea ce există deja în sufletul omenesc. Învăţătura lui Christos are un dublu caracter: ea se prezintă în mod diferit, după cum se adresează discipolilor Săi intimi sau mulţimii. Ce înseamnă aceasta?

Pentru a înţelege de ce lucrurile stau astfel trebuie să-ţi dai seama de transformările care s-au produs la această răscruce a istoriei care a fost Misteriul de pe Golgota. Timpurile în care vechea clarvedere era apanajul tuturor oamenilor sunt pe sfârşite. Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în evoluţia omenirii, cu atât ne apropiem mai mult de epocile în care clarvederea era un bun comun al tuturor oamenilor, în care toţi percepeau lumea spirituală. Și cum percepeau ei lumea spirituală? Vederea lor era o contemplare a tainelor lumii în imagini, în imaginaţiuni inconştiente sau subconştiente, o clarvedere de vis în imaginaţiuni onirice, nu sub această formă de concepte clare pe care le are acum raţiunea omenească atunci când vrea să cunoască ceva. Ştiinţa de azi, dar şi gândirea obişnută, raţiunea şi puterea de judecată prozaică erau necunoscute altădată. Când omul se afla în faţa lumii exterioare, lui îi era suficient să o vadă; nu o îmbucătăţea în idei, nu avea deprinderea logicii şi nu ştia să raţioneze combinativ despre lucruri. Această stare este greu de conceput pentru omul modern; fiindcă el vrea să pătrundă totul cu gândirea. Însă cei vechi nu gândeau în acest fel; ei treceau prin faţa obiectelor, le priveau, se îmbibau cu imaginea lor şi le găseau explicaţia atunci când se cufundau în starea intermediară dintre veghe şi somn, în lumea lor imaginativă de vis. Atunci ei vedeau imagini.

Să ne reprezentăm lucrurile mai concret: să presupunem că în acele timpuri îndepărtate de acum multe, multe milenii o fiinţă omenească privea lumea din jurul ei. Deodată o surprinde prezenţa unui Maestru, care explică ceva discipolilor săi. Ea s-ar fi apropiat şi ar fi ascultat ce fel de cuvinte spune învăţătorul discipolilor săi. Dacă erau mai mulţi discipoli ar fi observat că printre ei se află unul care primeşte în el cu fervoare cuvintele maestrului; un altul de asemenea le ascultă, dar le uită imediat după aceea; un al treilea este atât de prins în egoismul său, încât nici nu ascultă. Omul nostru nu ar fi putut compara raţional, în termeni abstracţi, aceste trei atitudini diferite. Dar când se găsea în starea intermediară dintre veghe şi somn, scena revenea în faţa sufletului său într-un tablou. Şi el ar fi putut vedea atunci ceva ca un semănător care merge şi seamănă: unele seminţe cad pe un pământ bun, unde ele cresc; altele cad pe un sol mai puţin bun şi altele pe unul pietros. Cele aruncate pe un pământ mai puţin bun produc puţin, cele aruncate pe un sol pietros nu produc nimic. Omul de atunci nu ar fi spus cum se spune astăzi: Unul dintre discipoli primeşte cuvintele, altul nu le primeşte şi aşa mai departe. În stările intermediare dintre veghe şi somn el a revăzut însă imaginea şi atunci a văzut explicaţia. În continuare el nu ar fi vorbit despre ceea ce a văzut. Dacă i-am fi cerut să descrie raporturile care existau între Maestru şi discipolii săi, el ar fi povestit viziunea sa. Căci această viziune era pentru el realitatea, dar şi explicaţia.

Or, mulţimea care Îl înconjura pe Christos mai poseda un ultim rest ale acestei vechi clarvederi; sufletele oamenilor mai erau încă în stare să asculte, atunci când li se vorbea în imagini despre existenţă şi despre devenirea omenirii. Christos vorbea deci mulţimii ca pentru cineva care mai poseda încă o ultimă rămăşiţă a clarvederii de altădată, pe care ar fi introdus-o în viaţa sufletească obişnuită.

Şi cine erau ucenicii Săi intimi? Am văzut mai înainte că Cei doisprezece apostoli se compuneau din cei şapte fii ai mamei Macabeilor şi cei cinci fii ai lui Matatia. Am văzut cum s-au ridicat, prin întreaga evoluţie a vechiului popor evreu, la afirmarea puternică a Eului nemuritor. Ei au fost cu adevărat primii pe care Christos Iisus i-a putut alege pentru a apela la ceea ce trăieşte în fiecare suflet şi urmează să devină în viitor un bun comun pentru toate sufletele omeneşti. Mulţimii îi vorbea presupunând că ea înţelege ceea ce s-a păstrat ca o ultimă rămăşiţă a vechii clarvederi; discipolilor Săi le vorbea presupunând că ei sunt primii care pot înţelege modul în care noi vorbim astăzi oamenilor despre lumile spirituale. Era necesar deci în acel moment de răscruce ca Christos Iisus să vorbească într-un fel mulţimii şi în alt fel discipolilor Săi intimi. Pe aceşti doisprezece discipoli pe care i-a atras la Sine îi pune în mijlocul mulţimii. Ceea ce în viitor trebuie să devină un bun comun pentru întreaga omenire, respectiv înţelegerea, înţelegerea pe cale raţională a adevărurilor referitoare la lumile superioare şi la tainele evoluţiei omenirii, era misiunea cercului mai intim de discipoli ai lui Christos Iisus. El vorbea, s-ar putea spune ‒ luaţi tot ceea ce spunea El cu ocazia tălmăcirii pildelor pentru discipolii Săi ‒ şi în termeni socratici; căci ceea ce El spunea era scos chiar din sufletul fiecăruia, atâta doar că în timp ce Socrate se limita mai mult la raporturile pământeşti, am putea spune la logica comună, Christos Iisus se referea la chestiuni spirituale. Când Christos le vorbea discipolilor intimi în manieră socratică, el le desluşea probleme spirituale. Când Buddha le vorbea discipolilor săi, el le desluşea chestiunile spirituale, însă în conformitate  cu iluminarea, adică cu ceea ce pot primi sufletele omeneşti când zăbovesc în lumea spirituală. Christos se adresa mulţimii în felul în care sufletul omenesc obişnuit vieţuia odinioară în lumile spirituale. Pentru mulţime el vorbea, s-ar putea zice, ca un Buddha popular; pentru discipoli însă ca un Socrate elevat, ca un Socrate spiritualizat. Socrate extrăgea din sufletele discipolilor săi raţiunea individuală, pământească; Christos extrăgea raţiunea cerească. Buddha dădea discipolilor săi iluminarea cerească; Christos dădea mulţimii, în pildele sale, iluminarea pământească.

Vă rog să vizualizaţi următoarele trei scene: acolo, în ţara Gangelui, Buddha şi discipolii săi ‒ ca o replică a lui Socrate; dincolo, în Grecia, pe Socrate cu discipolii săi ‒ ca o replică a lui Buddha. Şi apoi, această stranie sinteză, această fuziune unică a celor două entităţi, patru până la cinci secole mai târziu. În faţa sufletului dumneavoastră se află aici, în unul dintre cele mai măreţe exemple, tabloul devenirii legice a evoluţiei omenirii.

Evoluţia omenirii avansează pas cu pas. Multe lucruri din cele spuse la început de către ştiinţa spiritului ar putea fi considerate de anumite persoane ca un fel de teorie, o simplă doctrină. Lor li se pare că a considera sufletul omenesc ca fiind o conlucrare a sufletului senzaţiei, sufletului înţelegerii sau afectivităţii şi sufletului conştienţei este pură abstracţie. Desigur, există oameni care judecă pripit. Sunt unii care judecă şi mai pripit, care, de îndată ce le schiţezi liniile unei evoluţii viitoare, o consideră ca şi încheiată. Există încă şi alte feluri de a judeca; noi am făcut deja această experienţă! Este bine ca noi antroposofii să atragem atenţia oamenilor şi asupra modului în care nu ar trebui să gândim.

Şi iată un exemplu frapant despre cum nu ar trebui să gândim, despre care însă mulţi cred că este bun. Azi dimineaţă cineva mi-a relatat un exemplu nostim al unui atare mod de a gândi. Îl folosesc aici doar ca un exemplu pe care ar trebui să ni-l întipărim bine în suflet, pentru că noi, ca antroposofi, n-ar trebui să luăm cunoştinţă doar de obiceiurile proaste ale lumii, ci să facem efectiv ceva pentru o continuă desăvârşire a sufletului. Dacă dau acest exemplu, despre ceva ce mi s-a spus azi dimineaţă, nu o fac deci dintr-un motiv personal, ci dintr-un motiv spiritual, general-valabil.

Mi s-a relatat că undeva în Europa un domn a tipărit, cu mai multă vreme în urmă, lucruri complet false despre ceea ce propovăduieşte Teosofia lui Steiner sau despre raportul său cu mişcarea spirituală. Astăzi se reproşează unei personalităţi că o cunoştinţă a ei, domnul despre care pomeneam mai sus, a putut să tipărească aşa ceva. Ce răspunde această personalitate? Da, dar această cunoştinţă a mea abia acum începe să studieze serios operele dr. Steiner. Cu ani în urmă el şi-a dat însă acordul pentru cele publicate, iar acum găseşte ca scuză că respectivul abia începe să studieze scrierile! Este un gen de gândire nepermis în cadrul mişcării noastre. În viitor, istoricii care vor scrie despre aceste lucruri vor pune întrebarea: Cum a fost posibil să-i treacă prin minte cuiva, după ce cu ani în urmă şi-a dat acordul asupra unei chestiuni, să se scuze că el abia acum începe să ia cunoştinţă de acea chestiune?

Acestea sunt lucruri care fac parte din educaţia antroposofică, iar noi nu vom putea avansa decât atunci când cu toţii vom fi convinşi că lucruri de acest gen ar trebui să fie imposibile în interiorul mişcării antroposofice. Este o chestiune ce ţine de onestitate interioară să nu poţi gândi sub nicio formă astfel. Este imposibil să avansezi în cunoaşterea adevărului, dacă mai poţi gândi în acest fel. Şi datoria antroposofului este de a fi atent la aceste lucruri, să nu treacă indiferent pe lângă ele şi să vorbească despre „iubirea aproapelui“. A-i ierta cuiva un astfel de comportament înseamnă, în adevăratul sens al cuvântului, a te purta faţă de el cu indiferenţă. Căci prin aceasta îl condamni karmic la inexistenţă şi inconsistenţă după moarte. Dimpotrivă, atrăgându-i atenţia asupra unor fapte de acest fel, îi faci mai uşoară existenţa de după moarte. Acesta este sensul mai profund al chestiunii.

Astfel, lucrurile nu trebuie luate uşor atunci când spunem, la început simplu, că sufletul omenesc se compune din trei părţi: sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei. Am văzut în cursul ultimilor ani că aici se află mai mult decât o simplă clasificare sistematică a sufletului. Noi ştim că în timpul epocii postatlanteene s-au dezvoltat treptat diferite civilizaţii: cea a Indiei antice, a Persiei vechi, a Egiptului şi Caldeei, civilizaţia greco-latină şi, în sfârşit, a noastră. S-a arătat că lucrul cel mai important care s-a petrecut în perioada civilizaţiei babiloniano-caldeano-egiptene a fost faptul că atunci sufletul senzaţiei omului a cunoscut într-adevăr o dezvoltare deosebită. Tot aşa, în civilizaţia greco-latină s-a dezvoltat în mod deosebit sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi în epoca noastră se dezvoltă sufletul conştienţei. Aceste trei perioade de civilizaţie contribuie deci la educarea şi la evoluţia sufletului omenesc. Aceste trei părţi ale sufletului nu sunt o invenţie a noastră, ele sunt trei realităţi vii, care s-au dezvoltat succesiv în cele trei perioade succesive.

Însă toate trebuie să se lege între ele. Ceea ce precede trebuie să se regăsească în ceea ce urmează, după cum ceea ce premerge prefigurează ceea ce va urma. Buddha şi Socrate au trăit în timpul celei de a patra perioade de civilizaţie postatlanteeană, în care sufletul înţelegerii sau afectivităţii se exprimă în mod deosebit. Fiecare dintre ei a avut misiunea lui în cadrul acestei perioade.

Buddha a avut misiunea de a conserva, de a prelungi cultura sufletului senzaţiei din epoca precedentă, cea de a treia, în epoca următoare, cea de a patra. Învăţătura sa, ceea ce discipolii lui primesc în inima lor, este ceea ce trebuie să continue să lumineze din perioada a treia postatlanteeană, cea a sufletului senzaţiei, în cea de a patra, cea a sufletului înţelegerii sau afectivităţii. Aşadar, epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii, epoca a patra de civilizaţie postatlanteeană, este străbătută, prin învăţătura lui Buddha, de căldura, de focul puternic şi de lumina epocii sufletului senzaţiei, în care încă mai supravieţuia facultatea clarvederii. Marele conservator al culturii sufletului senzaţiei în cultura sufletului înţelegerii sau afectivătăţii este Buddha. ‒ Ce misiune îi revine acum lui Socrate, care vine puţin mai târziu?

Socrate trăieşte de asemenea în epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii. El apelează la individualitatea omenească, la ceva ce de fapt nu se poate dezvolta decât în a cincea perioadă de cultură, în epoca noastră. El trebuie să anticipeze, sub o formă încă abstractă, epoca sufletului conştienţei în epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii. Buddha face să supravieţuiască trecutul. De aceea învăţătura sa ne apare ca o lumină strălucitoare şi caldă. Socrate pregăteşte viitorul, dezvoltarea sufletului conştienţei, şi de aceea cuvintele sale ne par sobre, pur intelectuale şi chiar seci.

Vedem astfel cum epocile de civilizaţie a treia, a patra şi a cincea se comprimă toate în a patra. Cea de a treia este conservată prin Buddha, cea de a cincea este pregătită prin Socrate. Orientul şi Occidentul se întâlnesc aici pentru a asimila aceste două elemente diferite; Orientul pentru a conserva măreţia timpurilor trecute, Occidentul pentru a anticipa ceea ce trebuie să apară în viitor.

De la epocile vechi ale evoluţiei omenirii, în care Buddha a apărut mereu ca un Budhisatva, până în momentul în care el s-a ridicat la starea de Buddha, este un drum drept. Este o evoluţie lungă, care ia sfârşit odată cu existenţa de Buddha, care ia sfârşit şi prin faptul că Buddha cunoaşte acum ultima lui încarnare şi nu mai revine pe Pământ. A fost o perioadă lungă, care a luat sfârşit după ce a transmis mai departe roadele perioadei a treia postatlanteene, cea a sufletului senzaţiei, făcând-o să strălumineze din nou. Dacă citiţi din acest punct de vedere predicile lui Buddha veţi avea dispoziţia care trebuie, iar apariţia epocii sufletului înţelegerii sau afectivităţii va căpăta atunci o valoare cu totul nouă pentru dumneavoastră. Veţi merge atunci la predicile lui Buddha şi vă veţi spune: Ele se adresează direct sufletului omenesc; în spate există însă ceva ce scapă acestui suflet, ceva care aparţine unei lumi superioare. De aici şi această curioasă mişcare ritmică a repetiţiilor care se găsesc acolo, care şochează inteligenţa obişnuită şi pe care nu o putem înţelege decât când trecem de la planul fizic la planul eteric, planul suprasensibil cel mai apropiat de lumea sensibilă. Cel ce înţelege că multe lucruri acţionează din corpul eteric, aflat în spatele corpului fizic, înţelege şi de ce multe lucruri din predicile lui Buddha se repetă mereu şi mereu. Nu trebuie să încercăm să eliminăm sentimentul ciudat pe care ni-l provoacă predicile, suprimând repetiţiile. Nişte minţi abstracte au crezut că fac ceva bun dacă extrag doar sensul, evitând repetiţiile. Din contră, este bine să lăsăm totul aşa cum a fost dat de Buddha.

Dacă ne referim acum la Socrate, deocamdată fără tot acel material bogat de descoperiri din ştiinţele naturii şi din ştiinţele umaniste acumulat de atunci, dacă observăm modul în care se apropia el de lucrurile obişnuite şi apoi luăm în considerare realizările ştiinţelor naturii, vedem că peste tot regăsim în acestea metoda socratică. De asemenea, ea este căutată şi dorită. Este ca un fir roşu care porneşte de la Socrate, traversează epoca noastră şi va continua să se perfecţioneze fără încetare.

Astfel, evoluţia omenească până la Buddha este străbătută de un curent care sfârşeşte odată cu el; şi avem un alt curent, care începe cu Socrate şi se va prelungi în viitorul îndepărtat. Socrate şi Buddha stau unul lângă altul ca două nuclee de comete, dacă ni se permite să folosim această imagine; coada de lumină a cometei lui Buddha învăluind nucleul şi pierzându-se într-un trecut foarte îndepărtat; cea a lui Socrate învăluind de asemenea nucleul şi luminând până departe, într-un viitor nedefinit. Două comete mergând în direcţii opuse, al căror nucleu luminează în acelaşi timp; aceasta este imaginea pe care aş folosi-o pentru a-i descrie pe cei doi, Buddha şi Socrate.

Cinci sute de ani mai târziu, Christos Iisus realizează un fel de fuziune a celor două curente. Am văzut deja prin câteva fapte acest lucru. Mâine vom continua acest studiu, răspunzând la întrebarea: Cum putem caracteriza corect misiunea lui Christos Iisus în raport cu sufletul omenesc?