Am încercat ieri să vă dau o reprezentare a ceea ce a fost revelația lui Krishna și relația sa cu ceea ce a apărut mai târziu în cursul evoluției omenești: revelația christică. Am văzut mai ales că această revelație a lui Krishna constituie rezultatul unui lung curent de evoluție, sfarșitul unei epoci îndepărtate de clarvedere, epoca de clarvedere primitivă a omenirii. Rezumând încă o dată cele spuse ieri din acest punct de vedere în legătură cu revelația lui Krishna, putem spune: Ceea ce s-a dobândit în cadrul acestei revelații există în evoluția omenirii tocmai prin aceasta, dar a ajuns la un anumit apogeu și el nu mai poate fi depășit. Anumite învățături primite cândva trebuie luate, am putea spune, de-a lungul întregii evoluții care urmează așa cum au fost date ele atunci.
Este necesar acum să punem în lumină dintr-un anumit punct de vedere ceea ce are deosebit această revelatie a lui Krishna. Despre ea se poate spune că nu ține cont, în sensul omenesc al cuvântului, de timp și de succesiunea timpului. Tot ceea ce nu ține cont de timp ca de un factor real este deja cuprins în doctrina lui Krishna. Cum se înțelege aceasta?
În fiecare primăvară vedem plantele apărând din pământ, le vedem crescând, maturizându-se, aducând roade și lăsând să le cadă semințele. Acestea pătrund din nou în pământ, iar anul viitor dau naștere la plante asemănătoare, care vor crește, se vor dezvolta și vor produce din nou semințe. Același fenomen se repetă an de an. ‒ Când socotim intervalele de timp pe care omul le cuprinde ușor cu privirea, putem spune că avem de-a face cu o adevărată repetiție. Lăcrămioarele, ciuboțica cucului, zambilele sunt în fiecare an asemănătoare. Specia nu variază de la un an la altul. Urcând pe scara ființelor, observăm la animale oarecum un fenomen analog. Când examinăm un anumit animal, un leu, o hienă, o maimuță ne dăm seama că ființa care trebuie să se nască din acest animal este într-un fel determinată a priori. De aceea, oarecum îndreptățit, nu se poate vorbi la animale de o educație propriu-zisă. În ultima vreme unii oameni, care nu înțeleg despre ce este vorba, încep să folosească tot felul de noțiuni din domeniul pedagogiei și educației la animale. Acest lucru nu poate fi privit nici ca ceva esențial nici ca o adevărată trăsătură de caracter. Repetarea o vedem de asemenea producându-se în natură când luăm în considerare intervale de timp mici. Primăvara, vara, toamna și iarna revin în mod regulat secole la rând. Doar când luăm intervale de timp mult mai mari, dificil de observat în primă instanță pentru spiritul omenesc, te vezi nevoit să operezi cu noțiunea de timp. Putem vedea că în timpuri foarte, foarte îndepărtate lucrurile decurgeau cu totul diferit decât în timpurile noastre, și putem vedea de asemenea că într-un viitor foarte, foarte îndepărtat modul în care Soarele va răsări și va apune va fi altfel decât în prezent. Acestea sunt însă domenii ale cunoașterii unde nu se poate pătrunde decât datorită științei spiritului. În ceea ce privește câmpul care se oferă în primă instanță observației omenești, naturii astronomice, să zicem așa, se poate afirma că aici este valabilă repetarea aceluiași lucru sau a asemănătorului, cum este cazul în fiecare an cu repetarea acelorași forme vegetale. Într-o astfel de repetare timpul ca atare nu are mare importanță. Timpul ca atare nu joacă aici un rol esențial, activ.
Cu totul altfel este atunci când abordăm viața omenească individuală. După cum știți cu toții, noi împărțim și viața omenească în perioade succesive, în perioade care se repetă. Distingem o primă perioadă care începe la naștere și se termină odată cu a doua dentiție, cu alte cuvinte la aproximativ șapte ani; o a doua perioadă este cuprinsă între șapte și paisprezece ani, vârsta pubertății; apoi o a treia, între paisprezece și douăzeci și unu de ani și așa mai departe. Pe scurt, noi împărțim viața omenească în perioade succesive de șapte ani. Putem spune deja că în aceste perioade de șapte ani anumite lucruri se repetă. Însă ceea ce ne miră mai mult decât repetarea în sine este modificarea progresivă, progresul ca atare care are loc aici. Căci entitatea omenească în cursul celei de a doua perioade de șapte ani nu mai este deloc aceeași ca în decursul primei perioade și va fi cu totul diferită în cea de-a treia. Dacă despre plantă putem spune că se repetă prin aceeași plantă, nu tot așa putem spune că omul din perioada a doua ar fi reproducerea exactă a celui din prima perioadă și așa mai departe. În viața omenească vedem că timpul înseamnă ceva, joacă un rol odată cu trecerea lui.
Și dacă ne uităm cum se aplică la nivelul întregii omeniri ceea ce are importanță pentru omul individual, putem spune: În cadrul evoluției succesive a omenirii ni se arată, într-un fel, atât un aspect cât și celălalt. Putem să ne referim aici doar la așa-zisa epocă postatlanteeană. În această epocă postatlanteeană distingem o primă perioadă de civilizație, cea hindusă veche, o a doua, cea persană veche, o a treia, cea egipteano-caldeeană, o a patra, cea greco-latină, o a cincea, cea a noastră, care va fi urmată de alte două civilizații, după care se va produce din nou o mare catastrofâ. Această progresie a evoluției prezintă în succesiunea diferitelor perioade unele asemănări, care într-un anumit sens se pot compara cu repetarea aceluiași lucru care se observă la regnul vegetal. Vedem cum, la începutul acestor epoci, omenirii îi sunt date anumite revelații, îi este insuflat oarecum un curent de viață spirituală, un impuls asemănător cu impulsul pe care-l primesc primăvara plantele. Vedem apoi cum omenirea clădește pe acest prim impuls următoarea perioadă, care crește, se maturizează și moare atunci când se ajunge la sfârșitul ei ‒ tot așa cum plantele mor la apropierea iernii. Însă alături de aceasta, în succesiunea perioadelor se observă ceva ce se aseamănă cu progresul pe care îl parcurge fiecare ființă omenească, la care putem spune că timpul joacă un rol, că se dovedește un factor real. În cursul perioadei a doua, cea a Persiei, nu avem numai o depunere a acelorași germeni din prima perioadă, iar în perioada a treia lucrurile nu se produc analog cu cele din prima, ci impulsurile care se manifestă în fiecare din ele sunt mereu altele, se intensifică, se înnoiesc de fiecare dată, așa cum se întâmplă în cursul vieții omenești, când fiecare perioadă de șapte ani cunoaște o diferențiere, un progres al său.
În cursul timpurilor, lucrurile care formează suma cunoștintelor omenești au fost date oamenilor în mod progresiv și lent. Curentele și popoarele nu au avut dezvoltat întotdeauna simțul pentru toate în același timp. Vedem, de exemplu, că în perioada curentului evolutiv care a luat sfârșit odată cu Misteriul de pe Golgota lipsea într-un anumit fel simțul pentru timp ca un factor real. Acest simț al timpului ca un factor real lipsește de altfel din întreaga cunoaștere orientală. Ceea ce o caracterizează este simțul pentru repetarea aceluiași lucru. De aceea, tot ceea ce se referă la acest aspect al repetării aceluiași lucru este minunat înțeles de către Orient.
Ce trebuie avut în vedere când studiem în civilizațiile succesive revenirea aceluiași lucru? Să luăm exemplul din lumea vegetală. Vedem aici cum primăvara vegetalele ies din pământ. Avem de-a face aici cu creațiunea lor. Vedem aceste plante crescând și prosperând până ating un anumit maximum, după care mor, purtând deja în ele germenii plantelor noi. Aceasta este deci o evoluție în trei timpi: naștere, creștere și înflorire, moarte ‒ cel de al treilea timp conținând în sine germenele repetabilului. Acolo unde nu se pune în mod deosebit accentul pe timp, unde importantă este repetarea, acest principiu al repetabilului este cel mai bine sintetizat prin cifra 3. Simțul pentru devenirea ciclică și reprezentarea acestei deveniri prin cifra 3 au aparținut în special înțelepciunii orientale, acelei înțelepciuni ce a premers creștinismului. În această înclinare unilaterală spre repetabilul atemporal, să zicem așa, găsim măreția acestei concepții antice despre lume. Și acolo unde ea ajunge la apogeu ne întâmpină peste tot trinitățile, care în fond sunt expresia clarvăzătoare a ceea ce se află în spatele nașterii, pieirii și restaurării. Brahma, Shiva și Vishnu, această trinitate se află la baza tuturor lucrurilor, ca puteri creatoare. Trinitatea Brahma, Vishnu, Shiva a fost recunoscută prin clarvedere în epoca ce a premers revelației lui Krishna. Imaginea acestei trinități apare peste tot unde timpul nu se ia în calcul decât ca o repetare ciclică a aceluiași lucru.
Simțul pentru recunoașterea unui timp nou înseamnă apariția facultății de a privi fenomenele în mod istoric, adică de a lua în calcul timpul, de a considera timpul un factor real atunci când ne referim la evoluție. Această sarcină, de a dezvolta simțul istoric, de a vedea istoria în realitatea sa, i-a revenit cunoașterii occidentale. Aceasta este ceea ce deosebește cele două curente de evoluție, oriental și occidental. Orientul privește lumea în mod anistoric, și aceasta în modul cel mai desăvârșit, pe când Occidentul începe mai întâi prin a privi istoric lumea, prin a privi istoric spre un impuls. Imboldul spre o contemplare istorică pornește de la concepția ebraică veche despre lume. Ea dă primul impuls spre contemplarea istorică.
Să analizăm acum care este propriu-zis chintesența concepțiilor orientale despre lume. În ele se vorbește mereu de vârstele lumii, care se tot repetă. Ni se spune ce s-a întâmplat la începutul și la sfârșitul primei vârste a lumii; apoi se povestește ce s-a întâmplat la începutul și la sfârșitul vârstei a doua, la începutul și la sfârșitul vârstei a treia. Secretul evoluției lumii din epoca lui Krishna a fost dezvăluit corect în acești termeni: când civilizația vârstei a treia a lumii s-a anchilozat și a secătuit, când ea a intrat în toamna și iarna sa, atunci a apărut Krishna, ca fiu al lui Vasudeva și al Devakiei, ca să rezume pentru mai târziu, adică pentru cea de-a patra perioadă, cele ce s-au putut transmite ca germene, ca o nouă sămânță din civilizația a treia în cea de a patra. Vârstele lumii li se păreau unora precum anii la plante. Accentul principal al concepțiilor orientale cade pe cicluri de epoci, constând din repetarea acelorași lucruri.
Să comparăm acum aceste concepții orientale și ceea ce au ele mai profund în structura lor, atemporalitatea, cu ceea ce găsim în Vechiul Testament. Se observă o diferență considerabilă. Vedem cum aici se instaurează o linie temporală continuă, reală. Se pornește mai întâi de la Geneză, de la Creație, la care se articulează istoria omenirii. Un fir continuu ne conduce prin cele șapte zile ale Creației, prin epoca Patriarhilor; de la Avraam mai departe, trecând prin Isaac și Iacob, totul este devenire, totul este istorie. Unde se găsește o singură repetiție? Ziua a doua a Creației nu o repetă pe prima; Profeții nu repetă Patriarhii, iar perioada Regilor nu o reproduce pe cea a Judecătorilor. Apoi vine timpul captivității. Peste tot suntem introduși în desfășurarea dramatică în care timpul joacă un rol real, ca și în viața fiecărei ființe umane. De-a lungul întregului Vechi Testament timpul ne apare ca un factor real al evenimentelor, care face abstracție de ceea ce se repetă. Progresia, iată elementul deosebit care ne apare în Vechiul Testament, primul mare document al unui mod istoric de a privi. Prin el, Occidentul primește moștenirea concepției istorice asupra lucrurilor.
Abia lent și progresiv oamenii învață ceea ce li se revelează în cursul timpului. Și putem spune că întotdeauna când oamenilor le sunt aduse noi revelații se produce mai întâi un fel de recul, de recădere în trecut. La început mișcarea teosofică a revelat ceva profund și grandios. Dar ceea ce este curios este că, de la început, spiritul istoric a influențat foarte puțin viața acestei mișcări. Ne convingem ușor de aceasta răsfoind o carte, de altfel excelentă, a lui Sinnett [Nota 27]: Budismul esoteric. Toate capitolele cărții, care sunt însuflețite de istorie, sunt foarte pe gustul occidentalului. Dar, alături de acestea, găsim ceva ce am putea numi „elementul anistoric”, acel element unde se vorbește de cicluri, mari și mici, de evoluție în runde și rase succesive, unde lucrurile sunt prezentate ca și cum repetarea ar fi esențialul: epocii a doua îi urmează a treia, unei rase principale îi urmează o altă rasă principală, unei subrase îi urmează altă subrasă, și așa mai departe. Intrăm efectiv într-un fel de angrenaj, unde accentul se pune pe repetare. Aceasta a însemnat o recădere într-o mentalitate deja depășită a omenirii.
Modul de a gândi al civilizației occidentale este însă cel istoric. Consecința acestui element istoric al civilizației occidentale este tocmai cunoașterea focarului unic al devenirii pământești. Pentru Orient devenirea înseamnă o repetare, așa cum planta se repetă în fiecare an. Astfel, în fiecare perioadă apăreau marii inițiați, care repetau ‒ cel puțin se accentua ceea ce ei repetau ‒ ceea ce fusese deja mai înainte. Se insistă în mod abstract asupra faptului că ceea ce evoluează acolo de la epocă la epocă nu este decât o expresie aparte a unui aceluiași lucru. Se avea grijă de a se prezenta succesiunea a ceea ce se repetă, așa cum noi la regnul vegetal acordăm atenție în special formei, fară a face deosebire de ani. Într-un singur caz omul ține cont și în viața vegetalelor de diferențele dintre ani. Când vrea să descrie un crin sau o frunză de viță, nu are importanță dacă planta a crescut în 1857 sau în 1867; căci toți crinii se aseamănă între ei, aceștia fiind expresia unei aceleiași specii de crin. Dar acolo unde acest general-„apolinic”, acest element de repetiție identică, de similitudine, face loc elementului „dionisiac”, acolo omul ține foarte mult cont de faptul că anii se deosebesc între ei: este vorba de anii cu foarte mult vin! Atunci el este interesat să facă o diferențiere între ani, în rest nu i-ar veni ideea să spună: Aceasta este forma de crin din anul 1890 sau 1895.
Astfel, Orientul nu avea niciun interes ‒ deși nu trebuie forțată comparația ‒ să facă o distincție între reîncarnarea lui Bodhisattva din perioada a treia și cea din perioada a doua sau întâia. Ele erau întotdeauna încarnările aceleiași „ființe unice”. Această predilecție pentru „unul”, această încrâncenare abstractă pe ceea ce este identic este ceea ce caracterizează anistoricul din concepția orientală, ca de altfel orice concepție din perioada precreștină, în afară de Vechiul Testament. Concepția istorică și-a făcut apariția, în avanpremieră, odată cu Vechiul Testament ‒ iar cu Noul Testament, într-un mod mai desăvârșit. Aici se pune accentul pe linia devenirii ca atare, ca un întreg. Aici nu trebuie să urmărești ceea ce revine în fiecare ciclu în parte, ci ceea ce constituie focarul oricărei deveniri. Și atunci ești îndreptățit să spui: Este o inepție să afirmi că un atare focar al existenței n-ar exista.
Aici este un punct în care diferitele popoare de pe suprafața Pământului trebuie să se pună întâi de acord asupra devenirii istorice, în care ele trebuie întâi să înțeleagă că acest element istoric este neapărat necesar pentru o abordare cu adevărat reală a evoluției omenirii. Și astăzi mai poți întâlni în Orient, chiar dacă aici se propovăduiește un creștinism lipsit de orice dogmatism și orice fanatism, un creștinism adevărat care nu vrea decât să se impună obiectiv alături de celelalte religii ale Orientului, astfel că unii pot să spună: Voi aveți doar pe Dumnezeu unul, care nu s-a încarnat decât o singură dată în Palestina, pe când noi avem multe încarnări ale lui Dumnezeu; aici vă suntem superiori. Răspuns cu totul natural în gura unui oriental. El corespunde înzestrării sale în a vedea mai ales repetarea unui aceluiași lucru. Pentru occidental are valoare însă faptul că totul are un centru de greutate. De aceea, dacă vorbești de mai multe încarnări ale lui Christos, înseamnă că faci aceeași eroare cu cel care ar spune: Da, se face prostia să se spună că balanța ar avea nevoie doar de un singur punct de sprijin, că pe un taler acționează sarcina și pe celălalt greutățile; să sprijinim balanța în două, trei, patru puncte! ‒Aceasta este însă o prostie. O balanță nu poate avea decât un singur punct de sprijin. Și, pentru a înțelege întreaga devenire, trebuie căutat punctul unic de sprijin, centrul de greutate, și să nu crezi că ar fi mai avantajos să cauți o serie de încarnări succesive ale lui Christos. Sub acest aspect toate națiunile, toate popoarele de pe suprafața Pământului ar trebui să înțeleagă că modul de gândire istoric, concepția istorică a trebuit să intervină întâi în însuși cursul istoriei, ca o concepție în sens înalt demnă de om.
Acest mod istoric de a privi evoluția omului s-a produs încet, pornind întâi de la formele cele mai primitive, să spunem așa. Observăm că această devenire istorică ne este indicată în Vechiul Testament mai întâi prin accentuarea repetată că ființa poporului vechi-testamentar constă în aceea că indivizii lui aparțin sângelui ce provine de la Avraam, Isaac și Iacov; acest sânge curge prin tot șirul de generații, iar ceea ce se dezvoltă este în fond o formă de descendență prin sânge, de transmitere ereditară. Așa cum omul, în succesiunea etapelor sale de viață, prezintă un progres, timpul jucând în aceasta un rol, la fel se întâmplă la poporul Vechiului Testament în ansamblul său. Și, dacă ne oprim la anumite detalii mai concrete, putem efectiv să comparăm cursul generațiilor poporului vechi-testamentar cu viața unui singur individ, așa cum se desfășoară ea în mod natural, când dezvoltă în el ceea ce îi permit aptitudinile sale fizice să dezvolte. Vechiul Testament ne descrie ceea ce s-a realizat de fiecare dată prin această transmitere de la tată la fiu și așa mai departe. De asemenea, se descriu mărturiile de credință care au luat naștere prin faptul că urmașii au stăruit în legătura de sânge cu cei cu care erau înrudiți. Exemplul operei pe care o face sângele în viața naturală a unui individ se poate aplica la nivelul întregului popor vechi-testamentar. Și după cum în viața individului la un moment dat elementul sufletesc se manifestă în mod deosebit și începe să joace un rol important, același lucru se poate constata și în evoluția istorică a Vechiului Testament ‒ fapt deosebit de interesant.
Să observăm copilul. La el predomină naturalul și nevoile corpului. Sufletescul este încă închis în trup și nu dorește să iasă complet la lumină. Bunăstarea trupească depinde la el de impresiile agreabile primite din lumea exterioară. Impresiile dezagreabile, penibile venite din lumea exterioară se exteriorizează în manifestările sufletești ale copilului. Apoi el crește. Printr-o dezvoltare naturală, sufletul își impune încetul cu încetul supremația și se ajunge la o vârstă ‒ variabilă în funcție de individ, dar în general situată în jurul vârstei de douăzeci de ani ‒ când ființa omenească devine capabilă să exprime ceea ce există în sufletul său. Nevoile și suferințele pur fizice trec pe planul al doilea; viața interioară a sufletului iese la iveală. Vine apoi timpul când ființa umană este mai pregătită să pună pe planul al doilea propriul său suflet, viața sa interioară personală. Acesta, de asemenea, la unii durează mai mult, la alții mai puțin. Sunt unii care nu ajung niciodată pe durata întregii lor vieți să schimbe ceva din ideile și sentimentele lor personale. Mai există însă și un alt aspect, chiar dacă adesea omul, la douăzeci de ani, etalează atât de puternic ceea ce este el însuși, încât i se pare că lumea întreagă a așteptat ceea ce aduce el personal. Acesta este cazul în special la ființele dotate cu facultăți spirituale dezvoltate, de exemplu când cineva are vocații filosofice deosebite. Se pare atunci că lumea ar aștepta venirea lui, pentru ca el să așeze în ordine sistemul filosofic, căci numai sufletescul său este apt de așa ceva. Se poate întâmpla însă ca în felul acesta să iasă la iveală ceea ce este bine și just. Vine apoi timpul când omul începe să înțeleagă ceea ce lumea poate exprima prin alții, când el lasă să vorbească prin sine altceva, când primește ceea ce s-a făcut până atunci.
Vechiul Testament ne zugrăvește viața poporului evreu așa cum ar descrie viața unui singur individ. Vedem tot ce s-a dezvoltat prin caracteristicile de rasă ale acestui popor în epoca lui Avraam, Isaac și Iacob, cum totul este determinat de particularitățile de rasă și de sânge ale acestui popor. Urmăriți descrierile Vechiului Testament și veți spune: Până la un anumit moment, anumite calități ale rasei joacă un rol activ. Apoi vine momentul când sufletul acestui popor se dezvoltă și afirmă acele însușiri sufletești pe care le dezvoltă omul la douăzeci de ani. Acesta este momentul când apare profetul Ilie, căci Ilie apare ca sufletul cu totul propriu al vechiului popor evreu. Urmează după aceea ceilalți profeți. Vă spuneam în conferințele precedente că ei sunt sufletele diferiților inițiați ai altor popoare, care s-au reunit în poporul, în rasa iudaică. Atunci sufletul poporului iudeu se deschide spre ceea ce-i aduc sufletele celorlalte popoare. Ca într-o mare armonie, ca într-o simfonie, se amestecă ceea ce a rămas de la Ilie și ceea ce aduceau sufletele altor popoare prin profeții încarnați în poporul vechi-testamentar.
Așa s-a maturizat trupul vechiului popor evreu. Și el moare, într-un fel, atunci când asimilează în credința sa, în religia sa, doar spiritualul, ceea ce rămâne spiritual, așa cum ni se descrie atât de magnific în Cartea Macabeilor. Se poate spune că în această descriere a Macabeilor ne apare poporul evreu îmbătrânit, un popor bătrân care caută odihnă, dar care proclamă conștiența eternității sufletului uman prin gura fiilor Macabei. Conștiența poporului este conștiența eternității individului. Și în momentul în care trupul poporului iudeu piere, este ca și cum sufletul său mai trăiește ca sămânță sufletească într-o cu totul altă făptură. Unde e el, acest suflet?
Sufletul lui Ilie, acel suflet care a trăit în corpul lui Ioan Botezătorul, este în același timp sufletul vechiului popor evreu. Când Ilie este prins și decapitat din ordinul lui Irod Antipa, ce se întâmplă cu acest suflet? Am vorbit deja despre aceasta mai sus. El părăsește corpul fizic, dar continuă să acționeze ca o aură, iar în câmpul acestei aure pătrunde Christos Iisus. Dar unde se află atunci sufletul lui Ilie, sufletul lui Ioan Botezătorul? Evanghelia după Marcu ne-o spune destul de clar. Acest suflet devine sufletul-grup al Celor doisprezece, trăiește în Cei doisprezece și continuă să trăiască în Cei doisprezece. Evanghelia ne indică aceasta într-un mod foarte, foarte curios, artistic s-ar putea spune, acolo unde înainte de moartea lui Ioan Botezătorul ni se relatează felul în care Christos Iisus învăța mulțimea și felul în care învăța pe discipolii săi apropiați. Despre acest lucru am vorbit deja. Această situație se schimbă în momentul în care sufletul lui Ilie, sufletul lui Ioan Botezătorul se eliberează, iar el continuă să trăiască ca un suflet grup în Cei doisprezece. Faptul este indicat în Evanghelie, căci începând din acel moment ‒ puteți citi singuri, veți observa singuri diferența ‒ Christos are pretenții mai mari la adresa Celor doisprezece. El le cere o înțelegere mai înaltă. Și ceea ce este cel mai straniu este însuși lucrul pe care ei trebuiau să-l înțeleagă și reproșul pe care li-l face mai târziu pentru că nu înțeleg acel lucru. Citiți foarte exact textul! Am arătat deja mai înainte o fațetă a lucrurilor, faptul că atunci când Ilie se duce la văduvă la Sarepta este vorba de o înmulțire a pâinilor și că atunci când sufletul lui Ilie se eliberează de Ioan Botezătorul se vorbește tot de o înmulțire a pâinilor. Acum însă Christos le cere ucenicilor săi să înțeleagă în mod special sensul acestei înmulțiri a pâinilor. Mai înainte El nu le-a vorbit niciodată în acest fel. După aceea însă ‒ când este vorba ca ei să înțeleagă care este destinul lui Ioan Botezătorul după decapitarea lui de către Irod, să înțeleagă ce s-a întâmplat la împărțirea celor cinci pâini la cele cinci mii de persoane, unde s-au adunat douăsprezece coșuri de firimituri și ce s-a intâmplat la împărțirea celor șapte pâini la patru mii de persoane, unde s-au adunat șapte coșuri de firimituri ‒ Christos le spune:
„De ce gândiți că nu aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți și nu vă
aduceți aminte?
Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de firămituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece.
Și când cu cele șapte pâini la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de firămituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte.
Și le zicea: Tot nu pricepeți?” (8, 17‒21)
El le face reproșuri aspre că nu au înțeles sensul acestei revelații. De ce? Fiindcă El gândește în felul următor: Spiritul lui Ilie este acum liber, el trăiește în voi și, încetul cu încetul, voi trebuie să vă arătați demni că el pătrunde în sufletele voastre, că voi puteți înțelege ceva superior față de ce ați înțeles până acum. Când Christos Iisus vorbea mulțimii, o făcea în parabole, în imagini, pentru că în acești oameni încă mai trăia un ultim ecou al cunoașterii imaginative, al acelei cunoașteri care le permite să vadă lumea spirituală în imagini. El era deci obligat să le vorbescă așa cum o făcuseră clarvăzătorii de altădată. În felul lui Socrate, adică făcând apel la rațiunea obișnuită, putea explica parabolele doar discipolilor săi, celor care fuseseră aleși din rândul poporului vechi-testamentar. El se putea adresa lor în parabole, se putea adresa noului fel de gândire, care a devenit ceva obișnuit pentru omenire după ce vechea clarvedere se stinsese. Or, prin faptul că spiritul lui Ilie acționa ca un suflet-grup al Celor doisprezece, ca o aură comună străbătându-i, ei deveneau, sau cel puțin ar fi putut deveni clarvăzători, clarvăzători într-un sens mai înalt și în felul acesta toți doisprezece, împreună, ar fi putut, iluminați prin spiritul lui Ilie-Ioan, să atingă ceea ce separat n-ar fi putut atinge: clarvederea. Pentru aceasta voia Christos să-i formeze.
În ce sens voia El să-i educe? Ce să însemne în fond această povestire despre înmulțirea pâinilor în care o dată, prin împărțirea a cinci pâini la cinci mii de persoane, resturile umplu douăsprezece coșuri; a doua oară, prin împărțirea a șapte pâini la patru mii de persoane, resturile umplu șapte coșuri? Acest punct a fost întotdeauna greu de lămurit pentru comentatorii Bibliei. La ora actuală ei au căzut de acord să spună: Este foarte simplu, deoarece oamenii își aduseseră probabil pâine cu ei; și când li s-a spus să se așeze pe rânduri ei au despachetat firămiturile lor. Iată explicația pe care o dau de comun acord cei care țin atât de mult să rămână neclintiți la litera Evangheliei. Evident, când se judecă lucrurile într-un mod atât de superficial scenele Evangheliilor nu mai sunt decât un drapaj exterior, o ceremonie exterioară. Nu mai știi nici pentru ce mai sunt povestite toate acestea. Pe de altă parte, desigur, nu trebuie să ne gândim nici la magie neagră; căci a scoate ca prin farmec din cinci sau șapte pâini acea cantitate enormă de pâine nu ar fi altceva decât magie neagră. Nu este vorba aici nici de magie neagră, nici de o scenă banală, după părerea filistinilor noștri, cum că oamenii și-ar fi adus și despachetat pâinea. Aici se are în vedere ceva cu totul deosebit. În comentariile mele la celelalte Evanghelii am vorbit deja despre acest lucru, și de altfel chiar în text sunt făcute aluzii suficient de clare.
„Și s-au adunat apostolii la Iisus Și I-au spus Lui toate câte au făcut și au învățat.
Și El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin.” (6, 30‒31)
Acest pasaj trebuie studiat mai îndeaproape. Christos Iisus îi trimite pe apostoli într-un loc retras să se odihnească puțin, cu alte cuvinte să se transpună interior în acea stare sufletească pe care o creează singurătatea. Și ce văd ei atunci? Ei sunt conduși spre un fel de nouă clarvedere, la care ajung fiindcă în acel moment spiritul lui Ilie-Ioan coboară asupra lor. Până atunci Christos le-a expus parabolele; acum El îi înzestrează cu o nouă clarvedere. Și ce văd ei acum? Ei văd desfășurându-se în tablouri mărețe evoluția omenirii, văd viitorul, văd apropiindu-se încetul cu încetul impulsul christic, văd oamenii viitorului. Această dublă înmulțire a pâinilor pe care ne-o indică Evanghelia apostolii au văzut-o în spirit. Este un act de clarvedere. Și ca orice clarvedere, când nu ești obișnuit cu ea trece rapid prin fața privirii. De aceea nu au înțeles-o.
Acest aspect, și anume că povestirea evenimentelor exterioare, sensibile, trece într-o redare a unor viziuni clarvăzătoare, ne va preocupa tot mai mult în cursul conferințelor care vor urma; el iese cel mai bine în evidență în Evanghelia după Marcu. Pentru a înțelege Evanghelia trebuie s-o studiem cu ajutorul investigației spirituale. În momentul despre care vorbim, după decapitarea lui Ioan Botezătorul, oamenii lasă să acționeze asupra lor impulsul lui Christos; el este acolo, în lume. Pentru privirea exterioară Christos apare inițial ca o personalitate izolată, care nu poate acționa la scară mare. În privirea clarvăzătoare exersată în sensul actual intervine timpul! Christos nu apare numai printre aceia care trăiau în Palestina de altădată, ci și printre toți cei care se vor naște în cursul generațiilor viitoare. Cu toții se adună în jurul Lui, iar ceea ce El le poate da, dă și la alte mii și mii. Așa îl văd apostolii, Cei doisprezece. Ei văd că de la El pleacă un impuls spiritual care va radia peste milenii până la marginile viitorului și-i va hrăni pe toți oamenii. În acest moment apostolii sunt strâns uniți în spirit cu Christos.
Ceea ce trebuie să retinem este că din acest moment Evanghelia după Marcu începe din ce în ce mai mult să fie străbătută de elementul spiritual. Ce are ea aparte și faptul că ea crește tot mai mult și mai mult dacă ținem seama de ceea ce am spus mai sus sunt chestiuni de care ne vom preocupa în conferințele care urmează. Pentru moment, să ne mai oprim la o scenă care, de asemenea, nu poate fi înțeleasă decât cu ajutorul investigației spiritual-științifice. Este scena care urmează imediat după cea pe care tocmai am studiat-o.
„Și a ieșit Iisus și ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareei lui Filip. Și pe drum întreba pe ucenicii Săi zicându-le: Cine zic oamenii că sunt?
Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că ești Ioan Botezătorul, iar alții că ești Ilie, iar alții că ești unul dintre prooroci. Și El i-a întrebat: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? Răspunzând,
Petru a zis Lui: Tu ești Christosul.
Și El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El. Și a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie
omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și luându-l Petru de o parte a început să-L dojenească.
Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia mea, Satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (8, 27‒33)
Aceasta este, vă rog să-mi scuzați expresia, o nucă tare în cercetarea Evangheliilor! Ce avem în acest pasaj? El este, de fapt, complet de neînțeles dacă nu se studiază cu ajutorul științei spiritului. Christos îi întreabă pe apostoli: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Și ei răspund: „Unii spun că ești Ioan Botezătorul”. Dar Ioan Botezătorul tocmai fusese decapitat, iar Christos propovăduia pe vremea când Ioan Botezătorul încă mai trăia! Erau oamenii deci așa de nebuni să-L ia pe Christos drept Ioan Botezătorul și să creadă că acesta încă mai trăia? Dacă n-ar fi făcut decât să spună că El era Ilie sau unul dintre profeți, mai treacă! Petru însă spune: „Tu ești Christosul!” El spune acum un adevăr capital, iar această afirmație nu poate proveni decât din ființa sa cea mai sfântă. Și totuși, câteva rânduri mai jos Christos îi va spune: „Mergi înapoia mea, Satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Poate crede cineva că, după ce Petru pronunță acest admirabil cuvânt, Christos îl ocărăște numindu-l „Satan”? Sau altceva ce pare cu totul de neînțeles. În versetul 30 se spune: „Și El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El.” Cu alte cuvinte să nu spună la nimeni că Petru Îl ia drept Christos! Și puțin mai departe: „Și a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și le spunea acest cuvânt pe față.” Și după aceea, când Petru îl mustră din cauza aceasta, El îi spune „Satano”. Și lucrul cel mai bizar este acolo unde se spune: „Și a ieșit Iisus și ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareei lui Filip” etc.; ni se istorisește cum îi vorbesc discipolii, și apoi se afirmă din nou: „Și a început să-i învețe” etc. Dar în versetul 33 se spune: „Dar El, întorcându-se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru”. Deci mai înainte se spusese că El le-a vorbit, El i-a învățat. Făcea toate acestea în timp ce era cu spatele la ei? Căci se spune după aceea: „Dar El, întorcându-Se și uitându-se la ucenicii Săi...” Le întorsese oare spatele și vorbea în vânt?
Vedeți o suită întreagă de lucruri de neînțeles într-un singur pasaj. Te și miri că asemenea lucruri sunt luate ca atare, fără a se căuta explicațiile adevărate, reale. Dacă studiați toate comentariile asupra Evangheliilor, fie se sare peste aceste pasaje, fie se dau explicațiile cele mai neverosimile. Ele au făcut de asemenea obiectul a numeroase dispute și discuții, dar foarte puțini sunt cei care pot afirma că prin acestea au devenit mai luminați.
Să ne oprim acum asupra unui singur lucru. După ce am arătat că după moartea lui Ioan Botezătorul sufletul lui Ilie-Ioan trece ca suflet-grup în apostoli și se produce prima „minune” adevărată, despre care vom vedea mereu cum trebuie înțeleasă, dăm de un pasaj absolut de neînțeles, în care se spune: Christos Iisus le vorbește discipolilor Săi și-i întreabă: „Ce cred oamenii despre ceea ce se întâmplă acum ?” Nu-i așa, această întrebare se poate pune și astfel, căci pe oameni îi interesa în primul rând să știe care era cauza a ceea ce se întâmpla în acel moment. Ucenicii răspund: „Oamenii cred că bântuie ‒ pentru a întrebuința o expresie comună ‒ Ioan Botezătorul sau Ilie sau un alt profet; prin aceasta se explică tot ceea ce se observă.” ‒ Dar, întreabă Christos, „de unde credeți voi că provin toate acestea?” Și Petru răspunde: „Din aceea că Tu ești Christos!” Pronunțând aceste cuvinte în sensul Evangheliei după Marcu, Petru se pune pe el însuși în cunoașterea ei ca un punct nodal în evoluția omenirii. Căci ce spune el de fapt prin aceste cuvinte? Să aducem în fața ochilor cele spuse de el.
Marii ghizi ai omenirii din epocile trecute erau inițiați care parcurseseră până la ultimul act toate gradele de inițiere din Școlile sfinte misteriale; ei au ajuns până la pragul morții, s-au cufundat în elemente, au poposit timp de trei zile în afara corpului fizic, timp în care s-au aflat însă în lumile spirituale, după care au fost din nou treziți, devenind acum vestitori, mesageri ai lumilor suprasensibile. Când Petru afirma: „Tu ești Christosul”, el vrea să spună: Tu ești un ghid care n-a trecut în felul arătat prin școala Misteriilor, Tu ai venit din Cosmos iar acum ești ghid al omenirii. O dată, în istorie se va întâmpla pe planul pământesc ceea ce se întâmpla altădată în cadrul inițierii. Cuvintele pronunțate de Petru au o semnificație incalculabilă. Ce trebuia să i se spună lui Petru? Trebuia să i se spună: Aceasta este ceva ce nu trebuie răspândit în mulțime; este ceva despre care cele mai sfinte și vechi legi spun că trebuie să rămână un Misteriu. Nu avem voie să divulgăm Misteriile. ‒ În acel moment aceasta trebuia să i se spună lui Petru.
Dar sensul pe care l-a luat apoi întreaga evoluție a omenirii a fost acela că prin Misteriul de pe Golgota, prin punerea în mormânt și prin învierea după trei zile s-a scos afară, pe planul istoriei pământești, ceea ce mai înainte se întâmpla doar în adâncurile, în întunericul Misteriilor. Cu alte cuvinte, Legea sfântă care poruncea tăcere asupra acestui mister a ajuns la momentul în care trebuia să fie ignorată. Oamenii hotărâseră altădată ca Misteriile să rămână secrete. Acum însă prin Misteriul Golgotei ele trebuie să fie dezvăluite. Hotărârea care se cristalizează acum în sufletul lui Christos este cea mai importantă hotărâre din istoria omenirii. Ceea ce mai înainte trebuia să rămână secret în virtutea legilor umane trebuie acum să devină public, trebuie să apară în lumina istoriei.
Să ne închipuim în Christos o clipă de reflecție cosmică, o clipă de cumpănire istorică profundă: Privesc întreaga evoluție a omenirii. Prin legile ei, ea îmi interzice să vorbesc de moarte și înviere, de misterul sfânt al inițierii. Dar nu! Eu am fost trimis de Dumnezeu pe Pământ ca să dezvălui aceste legi. Nu mă pot conforma legilor omenești; datoria Mea este de a urma ceea ce îmi spun zeii. ‒ Și, în acel moment, El ia hotărârea de a dezvălui Misteriile. Christos trebuie să-și elibereze sufletul de nehotărâre, care putea veni din dorința de a păstra în evoluție legile pe care le stabiliseră oamenii. Înapoia mea nehotărâre și crești în mine hotărâre de a arăta întregii omeniri ceea ce fusese ascuns până acum în adâncurile Misteriilor! ‒ Din proprie hotărâre, atunci când El trebuia să respingă ceea ce îl putea face să șovăie, Christos spune: „Mergi înapoia mea!”, și în acel moment își propune să îndeplinească misiunea pentru care a fost trimis pe Pământ de Dumnezeul Său.
Acesta este cel mai important monolog care a avut loc vreodată pe Pământ: monologul lui Dumnezeu despre revelarea Misteriilor: Nu trebuie să ne mirăm că acest monolog al lui Dumnezeu nu e accesibil de la bun început înțelegerii omenești, că trebuie să scormonim adânc dacă vrem să devenim, doar într-o oarecare măsură, demni de a înțelege acest monolog, datorită căruia opera divină a efectuat un pas înainte. Despre aceasta însă mâine.
