Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a VI-a

Basel, 20 septembrie 1912

Am încercat ieri să vă dau o reprezentare a ceea ce a fost revelaţia lui Krishna şi relaţia sa cu ceea ce a apărut mai târziu în cursul evoluţiei omeneşti: revelaţia christică. Am văzut mai ales că această revelaţie a lui Krishna constituie rezultatul unui lung curent de evoluţie, sfarşitul unei epoci îndepărtate de clarvedere, epoca de clarvedere primitivă a omenirii. Rezumând încă o dată cele spuse ieri din acest punct de vedere în legătură cu revelaţia lui Krishna, putem spune: Ceea ce s-a dobândit în cadrul acestei revelaţii există în evoluţia omenirii tocmai prin aceasta, dar a ajuns la un anumit apogeu şi el nu mai poate fi depăşit. Anumite învăţături primite cândva trebuie luate, am putea spune, de-a lungul întregii evoluţii care urmează aşa cum au fost date ele atunci.

Este necesar acum să punem în lumină dintr-un anumit punct de vedere ceea ce are deosebit această revelatie a lui Krishna. Despre ea se poate spune că nu ţine cont, în sensul omenesc al cuvântului, de timp şi de succesiunea timpului. Tot ceea ce nu ţine cont de timp ca de un factor real este deja cuprins în doctrina lui Krishna. Cum se înţelege aceasta?

În fiecare primăvară vedem plantele apărând din pământ, le vedem crescând, maturizându-se, aducând roade şi lăsând să le cadă seminţele. Acestea pătrund din nou în pământ, iar anul viitor dau naştere la plante asemănătoare, care vor creşte, se vor dezvolta şi vor produce din nou seminţe. Acelaşi fenomen se repetă an de an. ‒ Când socotim intervalele de timp pe care omul le cuprinde uşor cu privirea, putem spune că avem de-a face cu o adevărată repetiţie. Lăcrămioarele, ciuboţica cucului, zambilele sunt în fiecare an asemănătoare. Specia nu variază de la un an la altul. Urcând pe scara fiinţelor, observăm la animale oarecum un fenomen analog. Când examinăm un anumit animal, un leu, o hienă, o maimuţă ne dăm seama că fiinţa care trebuie să se nască din acest animal este într-un fel determinată a priori. De aceea, oarecum îndreptăţit, nu se poate vorbi la animale de o educaţie propriu-zisă. În ultima vreme unii oameni, care nu înţeleg despre ce este vorba, încep să folosească tot felul de noţiuni din domeniul pedagogiei şi educaţiei la animale. Acest lucru nu poate fi privit nici ca ceva esenţial nici ca o adevărată trăsătură de caracter. Repetarea o vedem de asemenea producându-se în natură când luăm în considerare intervale de timp mici. Primăvara, vara, toamna şi iarna revin în mod regulat secole la rând. Doar când luăm intervale de timp mult mai mari, dificil de observat în primă instanţă pentru spiritul omenesc, te vezi nevoit să operezi cu noţiunea de timp. Putem vedea că în timpuri foarte, foarte îndepărtate lucrurile decurgeau cu totul diferit decât în timpurile noastre, şi putem vedea de asemenea că într-un viitor foarte, foarte îndepărtat modul în care Soarele va răsări şi va apune va fi altfel decât în prezent. Acestea sunt însă domenii ale cunoaşterii unde nu se poate pătrunde decât datorită ştiinţei spiritului. În ceea ce priveşte câmpul care se oferă în primă instanţă observaţiei omeneşti, naturii astronomice, să zicem aşa, se poate afirma că aici este valabilă repetarea aceluiaşi lucru sau a asemănătorului, cum este cazul în fiecare an cu repetarea aceloraşi forme vegetale. Într-o astfel de repetare timpul ca atare nu are mare importanţă. Timpul ca atare nu joacă aici un rol esenţial, activ.

Cu totul altfel este atunci când abordăm viaţa omenească individuală. După cum ştiţi cu toţii, noi împărţim şi viaţa omenească în perioade succesive, în perioade care se repetă. Distingem o primă perioadă care începe la naştere şi se termină odată cu a doua dentiţie, cu alte cuvinte la aproximativ şapte ani; o a doua perioadă este cuprinsă între şapte şi paisprezece ani, vârsta pubertăţii; apoi o a treia, între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani şi aşa mai departe. Pe scurt, noi împărţim viaţa omenească în perioade succesive de şapte ani. Putem spune deja că în aceste perioade de şapte ani anumite lucruri se repetă. Însă ceea ce ne miră mai mult decât repetarea în sine este modificarea progresivă, progresul ca atare care are loc aici. Căci entitatea omenească în cursul celei de a doua perioade de şapte ani nu mai este deloc aceeaşi ca în decursul primei perioade şi va fi cu totul diferită în cea de-a treia. Dacă despre plantă putem spune că se repetă prin aceeaşi plantă, nu tot aşa putem spune că omul din perioada a doua ar fi reproducerea exactă a celui din prima perioadă şi aşa mai departe. În viaţa omenească vedem că timpul înseamnă ceva, joacă un rol odată cu trecerea lui.

Şi dacă ne uităm cum se aplică la nivelul întregii omeniri ceea ce are importanţă pentru omul individual, putem spune: În cadrul evoluţiei succesive a omenirii ni se arată, într-un fel, atât un aspect cât şi celălalt. Putem să ne referim aici doar la aşa-zisa epocă postatlanteeană. În această epocă postatlanteeană distingem o primă perioadă de civilizaţie, cea hindusă veche, o a doua, cea persană veche, o a treia, cea egipteano-caldeeană, o a patra, cea greco-latină, o a cincea, cea a noastră, care va fi urmată de alte două civilizaţii, după care se va produce din nou o mare catastrofâ. Această progresie a evoluţiei prezintă în succesiunea diferitelor perioade unele asemănări, care într-un anumit sens se pot compara cu repetarea aceluiaşi lucru care se observă la regnul vegetal. Vedem cum, la începutul acestor epoci, omenirii îi sunt date anumite revelaţii, îi este insuflat oarecum un curent de viaţă spirituală, un impuls asemănător cu impulsul pe care-l primesc primăvara plantele. Vedem apoi cum omenirea clădeşte pe acest prim impuls următoarea perioadă, care creşte, se maturizează şi moare atunci când se ajunge la sfârşitul ei ‒ tot aşa cum plantele mor la apropierea iernii. Însă alături de aceasta, în succesiunea perioadelor se observă ceva ce se aseamănă cu progresul pe care îl parcurge fiecare fiinţă omenească, la care putem spune că timpul joacă un rol, că se dovedeşte un factor real. În cursul perioadei a doua, cea a Persiei, nu avem numai o depunere a aceloraşi germeni din prima perioadă, iar în perioada a treia lucrurile nu se produc analog cu cele din prima, ci impulsurile care se manifestă în fiecare din ele sunt mereu altele, se intensifică, se înnoiesc de fiecare dată, aşa cum se întâmplă în cursul vieţii omeneşti, când fiecare perioadă de şapte ani cunoaşte o diferenţiere, un progres al său.

În cursul timpurilor, lucrurile care formează suma cunoştintelor omeneşti au fost date oamenilor în mod progresiv şi lent. Curentele şi popoarele nu au avut dezvoltat întotdeauna simţul pentru toate în acelaşi timp. Vedem, de exemplu, că în perioada curentului evolutiv care a luat sfârşit odată cu Misteriul de pe Golgota lipsea într-un anumit fel simţul pentru timp ca un factor real. Acest simţ al timpului ca un factor real lipseşte de altfel din întreaga cunoaştere orientală. Ceea ce o caracterizează este simţul pentru repetarea aceluiaşi lucru. De aceea, tot ceea ce se referă la acest aspect al repetării aceluiaşi lucru este minunat înţeles de către Orient.

Ce trebuie avut în vedere când studiem în civilizaţiile succesive revenirea aceluiaşi lucru? Să luăm exemplul din lumea vegetală. Vedem aici cum primăvara vegetalele ies din pământ. Avem de-a face aici cu creaţiunea lor. Vedem aceste plante crescând şi prosperând până ating un anumit maximum, după care mor, purtând deja în ele germenii plantelor noi. Aceasta este deci o evoluţie în trei timpi: naştere, creştere şi înflorire, moarte ‒ cel de al treilea timp conţinând în sine germenele repetabilului. Acolo unde nu se pune în mod deosebit accentul pe timp, unde importantă este repetarea, acest principiu al repetabilului este cel mai bine sintetizat prin cifra 3. Simţul pentru devenirea ciclică şi reprezentarea acestei deveniri prin cifra 3 au aparţinut în special înţelepciunii orientale, acelei înţelepciuni ce a premers creştinismului. În această înclinare unilaterală spre repetabilul atemporal, să zicem aşa, găsim măreţia acestei concepţii antice despre lume. Şi acolo unde ea ajunge la apogeu ne întâmpină peste tot trinităţile, care în fond sunt expresia clarvăzătoare a ceea ce se află în spatele naşterii, pieirii şi restaurării. Brahma, Shiva şi Vishnu, această trinitate se află la baza tuturor lucrurilor, ca puteri creatoare. Trinitatea Brahma, Vishnu, Shiva a fost recunoscută prin clarvedere în epoca ce a premers revelaţiei lui Krishna. Imaginea acestei trinităţi apare peste tot unde timpul nu se ia în calcul decât ca o repetare ciclică a aceluiaşi lucru.

Simţul pentru recunoaşterea unui timp nou înseamnă apariţia facultăţii de a privi fenomenele în mod istoric, adică de a lua în calcul timpul, de a considera timpul un factor real atunci când ne referim la evoluţie. Această sarcină, de a dezvolta simţul istoric, de a vedea istoria în realitatea sa, i-a revenit cunoaşterii occidentale. Aceasta este ceea ce deosebeşte cele două curente de evoluţie, oriental şi occidental. Orientul priveşte lumea în mod anistoric, şi aceasta în modul cel mai desăvârşit, pe când Occidentul începe mai întâi prin a privi istoric lumea, prin a privi istoric spre un impuls. Imboldul spre o contemplare istorică porneşte de la concepţia ebraică veche despre lume. Ea dă primul impuls spre contemplarea istorică.

Să analizăm acum care este propriu-zis chintesenţa concepţiilor orientale despre lume. În ele se vorbeşte mereu de vârstele lumii, care se tot repetă. Ni se spune ce s-a întâmplat la începutul şi la sfârşitul primei vârste a lumii; apoi se povesteşte ce s-a întâmplat la începutul şi la sfârşitul vârstei a doua, la începutul şi la sfârşitul vârstei a treia. Secretul evoluţiei lumii din epoca lui Krishna a fost dezvăluit corect în aceşti termeni: când civilizaţia vârstei a treia a lumii s-a anchilozat şi a secătuit, când ea a intrat în toamna şi iarna sa, atunci a apărut Krishna, ca fiu al lui Vasudeva şi al Devakiei, ca să rezume pentru mai târziu, adică pentru cea de-a patra perioadă, cele ce s-au putut transmite ca germene, ca o nouă sămânţă din civilizaţia a treia în cea de a patra. Vârstele lumii li se păreau unora precum anii la plante. Accentul principal al concepţiilor orientale cade pe cicluri de epoci, constând din repetarea aceloraşi lucruri.

Să comparăm acum aceste concepţii orientale şi ceea ce au ele mai profund în structura lor, atemporalitatea, cu ceea ce găsim în Vechiul Testament. Se observă o diferenţă considerabilă. Vedem cum aici se instaurează o linie temporală continuă, reală. Se porneşte mai întâi de la Geneză, de la Creaţie, la care se articulează istoria omenirii. Un fir continuu ne conduce prin cele şapte zile ale Creaţiei, prin epoca Patriarhilor; de la Avraam mai departe, trecând prin Isaac şi Iacob, totul este devenire, totul este istorie. Unde se găseşte o singură repetiţie? Ziua a doua a Creaţiei nu o repetă pe prima; Profeţii nu repetă Patriarhii, iar perioada Regilor nu o reproduce pe cea a Judecătorilor. Apoi vine timpul captivităţii. Peste tot suntem introduşi în desfăşurarea dramatică în care timpul joacă un rol real, ca şi în viaţa fiecărei fiinţe umane. De-a lungul întregului Vechi Testament timpul ne apare ca un factor real al evenimentelor, care face abstracţie de ceea ce se repetă. Progresia, iată elementul deosebit care ne apare în Vechiul Testament, primul mare document al unui mod istoric de a privi. Prin el, Occidentul primeşte moştenirea concepţiei istorice asupra lucrurilor.

Abia lent şi progresiv oamenii învaţă ceea ce li se revelează în cursul timpului. Şi putem spune că întotdeauna când oamenilor le sunt aduse noi revelaţii se produce mai întâi un fel de recul, de recădere în trecut. La început mişcarea teosofică a revelat ceva profund şi grandios. Dar ceea ce este curios este că, de la început, spiritul istoric a influenţat foarte puţin viaţa acestei mişcări. Ne convingem uşor de aceasta răsfoind o carte, de altfel excelentă, a lui Sinnett [27]: Budismul esoteric. Toate capitolele cărţii, care sunt însufleţite de istorie, sunt foarte pe gustul occidentalului. Dar, alături de acestea, găsim ceva ce am putea numi „elementul anistoric“, acel element unde se vorbeşte de cicluri, mari şi mici, de evoluţie în runde şi rase succesive, unde lucrurile sunt prezentate ca şi cum repetarea ar fi esenţialul: epocii a doua îi urmează a treia, unei rase principale îi urmează o altă rasă principală, unei subrase îi urmează altă subrasă, şi aşa mai departe. Intrăm efectiv într-un fel de angrenaj, unde accentul se pune pe repetare. Aceasta a însemnat o recădere într-o mentalitate deja depăşită a omenirii.

Modul de a gândi al civilizaţiei occidentale este însă cel istoric. Consecinţa acestui element istoric al civilizaţiei occidentale este tocmai cunoaşterea focarului unic al devenirii pământeşti. Pentru Orient devenirea înseamnă o repetare, aşa cum planta se repetă în fiecare an. Astfel, în fiecare perioadă apăreau marii iniţiaţi, care repetau ‒ cel puţin se accentua ceea ce ei repetau ‒ ceea ce fusese deja mai înainte. Se insistă în mod abstract asupra faptului că ceea ce evoluează acolo de la epocă la epocă nu este decât o expresie aparte a unui aceluiaşi lucru. Se avea grijă de a se prezenta succesiunea a ceea ce se repetă, aşa cum noi la regnul vegetal acordăm atenţie în special formei, fară a face deosebire de ani. Într-un singur caz omul ţine cont şi în viaţa vegetalelor de diferenţele dintre ani. Când vrea să descrie un crin sau o frunză de viţă, nu are importanţă dacă planta a crescut în 1857 sau în 1867; căci toţi crinii se aseamănă între ei, aceştia fiind expresia unei aceleiaşi specii de crin. Dar acolo unde acest general-„apolinic“, acest element de repetiţie identică, de similitudine, face loc elementului „dionisiac“, acolo omul ţine foarte mult cont de faptul că anii se deosebesc între ei: este vorba de anii cu foarte mult vin! Atunci el este interesat să facă o diferenţiere între ani, în rest nu i-ar veni ideea să spună: Aceasta este forma de crin din anul 1890 sau 1895.

Astfel, Orientul nu avea niciun interes ‒ deşi nu trebuie forţată comparaţia ‒ să facă o distincţie între reîncarnarea lui Bodhisattva din perioada a treia şi cea din perioada a doua sau întâia. Ele erau întotdeauna încarnările aceleiaşi „fiinţe unice“. Această predilecţie pentru „unul“, această încrâncenare abstractă pe ceea ce este identic este ceea ce caracterizează anistoricul din concepţia orientală, ca de altfel orice concepţie din perioada precreştină, în afară de Vechiul Testament. Concepţia istorică şi-a făcut apariţia, în avanpremieră, odată cu Vechiul Testament ‒ iar cu Noul Testament, într-un mod mai desăvârşit. Aici se pune accentul pe linia devenirii ca atare, ca un întreg. Aici nu trebuie să urmăreşti ceea ce revine în fiecare ciclu în parte, ci ceea ce constituie focarul oricărei deveniri. Şi atunci eşti îndreptăţit să spui: Este o inepţie să afirmi că un atare focar al existenţei n-ar exista.

Aici este un punct în care diferitele popoare de pe suprafaţa Pământului trebuie să se pună întâi de acord asupra devenirii istorice, în care ele trebuie întâi să înţeleagă că acest element istoric este neapărat necesar pentru o abordare cu adevărat reală a evoluţiei omenirii. Şi astăzi mai poţi întâlni în Orient, chiar dacă aici se propovăduieşte un creştinism lipsit de orice dogmatism şi orice fanatism, un creştinism adevărat care nu vrea decât să se impună obiectiv alături de celelalte religii ale Orientului, astfel că unii pot să spună: Voi aveţi doar pe Dumnezeu unul, care nu s-a încarnat decât o singură dată în Palestina, pe când noi avem multe încarnări ale lui Dumnezeu; aici vă suntem superiori. Răspuns cu totul natural în gura unui oriental. El corespunde înzestrării sale în a vedea mai ales repetarea unui aceluiaşi lucru. Pentru occidental are valoare însă faptul că totul are un centru de greutate. De aceea, dacă vorbeşti de mai multe încarnări ale lui Christos, înseamnă că faci aceeaşi eroare cu cel care ar spune: Da, se face prostia să se spună că balanţa ar avea nevoie doar de un singur punct de sprijin, că pe un taler acţionează sarcina şi pe celălalt greutăţile; să sprijinim balanţa în două, trei, patru puncte! ‒Aceasta este însă o prostie. O balanţă nu poate avea decât un singur punct de sprijin. Şi, pentru a înţelege întreaga devenire, trebuie căutat punctul unic de sprijin, centrul de greutate, şi să nu crezi că ar fi mai avantajos să cauţi o serie de încarnări succesive ale lui Christos. Sub acest aspect toate naţiunile, toate popoarele de pe suprafaţa Pământului ar trebui să înţeleagă că modul de gândire istoric, concepţia istorică a trebuit să intervină întâi în însuşi cursul istoriei, ca o concepţie în sens înalt demnă de om.

Acest mod istoric de a privi evoluţia omului s-a produs încet, pornind întâi de la formele cele mai primitive, să spunem aşa. Observăm că această devenire istorică ne este indicată în Vechiul Testament mai întâi prin accentuarea repetată că fiinţa poporului vechi-testamentar constă în aceea că indivizii lui aparţin sângelui ce provine de la Avraam, Isaac şi Iacov; acest sânge curge prin tot şirul de generaţii, iar ceea ce se dezvoltă este în fond o formă de descendenţă prin sânge, de transmitere ereditară. Aşa cum omul, în succesiunea etapelor sale de viaţă, prezintă un progres, timpul jucând în aceasta un rol, la fel se întâmplă la poporul Vechiului Testament în ansamblul său. Şi, dacă ne oprim la anumite detalii mai concrete, putem efectiv să comparăm cursul generaţiilor poporului vechi-testamentar cu viaţa unui singur individ, aşa cum se desfăşoară ea în mod natural, când dezvoltă în el ceea ce îi permit aptitudinile sale fizice să dezvolte. Vechiul Testament ne descrie ceea ce s-a realizat de fiecare dată prin această transmitere de la tată la fiu şi aşa mai departe. De asemenea, se descriu mărturiile de credinţă care au luat naştere prin faptul că urmaşii au stăruit în legătura de sânge cu cei cu care erau înrudiţi. Exemplul operei pe care o face sângele în viaţa naturală a unui individ se poate aplica la nivelul întregului popor vechi-testamentar. Şi după cum în viaţa individului la un moment dat elementul sufletesc se manifestă în mod deosebit şi începe să joace un rol important, acelaşi lucru se poate constata şi în evoluţia istorică a Vechiului Testament ‒ fapt deosebit de interesant.

Să observăm copilul. La el predomină naturalul şi nevoile corpului. Sufletescul este încă închis în trup şi nu doreşte să iasă complet la lumină. Bunăstarea trupească depinde la el de impresiile agreabile primite din lumea exterioară. Impresiile dezagreabile, penibile venite din lumea exterioară se exteriorizează în manifestările sufleteşti ale copilului. Apoi el creşte. Printr-o dezvoltare naturală, sufletul îşi impune încetul cu încetul supremaţia şi se ajunge la o vârstă ‒ variabilă în funcţie de individ, dar în general situată în jurul vârstei de douăzeci de ani ‒ când fiinţa omenească devine capabilă să exprime ceea ce există în sufletul său. Nevoile şi suferinţele pur fizice trec pe planul al doilea; viaţa interioară a sufletului iese la iveală. Vine apoi timpul când fiinţa umană este mai pregătită să pună pe planul al doilea propriul său suflet, viaţa sa interioară personală. Acesta, de asemenea, la unii durează mai mult, la alţii mai puţin. Sunt unii care nu ajung niciodată pe durata întregii lor vieţi să schimbe ceva din ideile şi sentimentele lor personale. Mai există însă şi un alt aspect, chiar dacă adesea omul, la douăzeci de ani, etalează atât de puternic ceea ce este el însuşi, încât i se pare că lumea întreagă a aşteptat ceea ce aduce el personal. Acesta este cazul în special la fiinţele dotate cu facultăţi spirituale dezvoltate, de exemplu când cineva are vocaţii filosofice deosebite. Se pare atunci că lumea ar aştepta venirea lui, pentru ca el să aşeze în ordine sistemul filosofic, căci numai sufletescul său este apt de aşa ceva. Se poate întâmpla însă ca în felul acesta să iasă la iveală ceea ce este bine şi just. Vine apoi timpul când omul începe să înţeleagă ceea ce lumea poate exprima prin alţii, când el lasă să vorbească prin sine altceva, când primeşte ceea ce s-a făcut până atunci.

Vechiul Testament ne zugrăveşte viaţa poporului evreu aşa cum ar descrie viaţa unui singur individ. Vedem tot ce s-a dezvoltat prin caracteristicile de rasă ale acestui popor în epoca lui Avraam, Isaac şi Iacob, cum totul este determinat de particularităţile de rasă şi de sânge ale acestui popor. Urmăriţi descrierile Vechiului Testament şi veţi spune: Până la un anumit moment, anumite calităţi ale rasei joacă un rol activ. Apoi vine momentul când sufletul acestui popor se dezvoltă şi afirmă acele însuşiri sufleteşti pe care le dezvoltă omul la douăzeci de ani. Acesta este momentul când apare profetul Ilie, căci Ilie apare ca sufletul cu totul propriu al vechiului popor evreu. Urmează după aceea ceilalţi profeţi. Vă spuneam în conferinţele precedente că ei sunt sufletele diferiţilor iniţiaţi ai altor popoare, care s-au reunit în poporul, în rasa iudaică. Atunci sufletul poporului iudeu se deschide spre ceea ce-i aduc sufletele celorlalte popoare. Ca într-o mare armonie, ca într-o simfonie, se amestecă ceea ce a rămas de la Ilie şi ceea ce aduceau sufletele altor popoare prin profeţii încarnaţi în poporul vechi-testamentar.

Aşa s-a maturizat trupul vechiului popor evreu. Şi el moare, într-un fel, atunci când asimilează în credinţa sa, în religia sa, doar spiritualul, ceea ce rămâne spiritual, aşa cum ni se descrie atât de magnific în Cartea Macabeilor. Se poate spune că în această descriere a Macabeilor ne apare poporul evreu îmbătrânit, un popor bătrân care caută odihnă, dar care proclamă conştienţa eternităţii sufletului uman prin gura fiilor Macabei. Conştienţa poporului este conştienţa eternităţii individului. Şi în momentul în care trupul poporului iudeu piere, este ca şi cum sufletul său mai trăieşte ca sămânţă sufletească într-o cu totul altă făptură. Unde e el, acest suflet?

Sufletul lui Ilie, acel suflet care a trăit în corpul lui Ioan Botezătorul, este în acelaşi timp sufletul vechiului popor evreu. Când Ilie este prins şi decapitat din ordinul lui Irod Antipa, ce se întâmplă cu acest suflet? Am vorbit deja despre aceasta mai sus. El părăseşte corpul fizic, dar continuă să acţioneze ca o aură, iar în câmpul acestei aure pătrunde Christos Iisus. Dar unde se află atunci sufletul lui Ilie, sufletul lui Ioan Botezătorul? Evanghelia după Marcu ne-o spune destul de clar. Acest suflet devine sufletul-grup al Celor doisprezece, trăieşte în Cei doisprezece şi continuă să trăiască în Cei doisprezece. Evanghelia ne indică aceasta într-un mod foarte, foarte curios, artistic s-ar putea spune, acolo unde înainte de moartea lui Ioan Botezătorul ni se relatează felul în care Christos Iisus învăţa mulţimea şi felul în care învăţa pe discipolii săi apropiaţi. Despre acest lucru am vorbit deja. Această situaţie se schimbă în momentul în care sufletul lui Ilie, sufletul lui Ioan Botezătorul se eliberează, iar el continuă să trăiască ca un suflet grup în Cei doisprezece. Faptul este indicat în Evanghelie, căci începând din acel moment ‒ puteţi citi singuri, veţi observa singuri diferenţa ‒ Christos are pretenţii mai mari la adresa Celor doisprezece. El le cere o înţelegere mai înaltă. Şi ceea ce este cel mai straniu este însuşi lucrul pe care ei trebuiau să-l înţeleagă şi reproşul pe care li-l face mai târziu pentru că nu înţeleg acel lucru. Citiţi foarte exact textul! Am arătat deja mai înainte o faţetă a lucrurilor, faptul că atunci când Ilie se duce la văduvă la Sarepta este vorba de o înmulţire a pâinilor şi că atunci când sufletul lui Ilie se eliberează de Ioan Botezătorul se vorbeşte tot de o înmulţire a pâinilor. Acum însă Christos le cere ucenicilor săi să înţeleagă în mod special sensul acestei înmulţiri a pâinilor. Mai înainte El nu le-a vorbit niciodată în acest fel. După aceea însă ‒ când este vorba ca ei să înţeleagă care este destinul lui Ioan Botezătorul după decapitarea lui de către Irod, să înţeleagă ce s-a întâmplat la împărţirea celor cinci pâini la cele cinci mii de persoane, unde s-au adunat douăsprezece coşuri de firimituri şi ce s-a intâmplat la împărţirea celor şapte pâini la patru mii de persoane, unde s-au adunat şapte coşuri de firimituri ‒ Christos le spune:

De ce gândiţi că nu aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră? Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte?
Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coşuri pline de firămituri aţi luat? Zis-au Lui: Douăsprezece.
Şi când cu cele şapte pâini la cei patru mii de oameni, câte coşuri pline de firămituri aţi luat? Iar ei au zis: Şapte.
Și le zicea: Tot nu pricepeţi?“ (8, 17‒21)

El le face reproşuri aspre că nu au înţeles sensul acestei revelaţii. De ce? Fiindcă El gândeşte în felul următor: Spiritul lui Ilie este acum liber, el trăieşte în voi şi, încetul cu încetul, voi trebuie să vă arătaţi demni că el pătrunde în sufletele voastre, că voi puteţi înţelege ceva superior faţă de ce aţi înţeles până acum. Când Christos Iisus vorbea mulţimii, o făcea în parabole, în imagini, pentru că în aceşti oameni încă mai trăia un ultim ecou al cunoaşterii imaginative, al acelei cunoaşteri care le permite să vadă lumea spirituală în imagini. El era deci obligat să le vorbescă aşa cum o făcuseră clarvăzătorii de altădată. În felul lui Socrate, adică făcând apel la raţiunea obişnuită, putea explica parabolele doar discipolilor săi, celor care fuseseră aleşi din rândul poporului vechi-testamentar. El se putea adresa lor în parabole, se putea adresa noului fel de gândire, care a devenit ceva obişnuit pentru omenire după ce vechea clarvedere se stinsese. Or, prin faptul că spiritul lui Ilie acţiona ca un suflet-grup al Celor doisprezece, ca o aură comună străbătându-i, ei deveneau, sau cel puţin ar fi putut deveni clarvăzători, clarvăzători într-un sens mai înalt şi în felul acesta toţi doisprezece, împreună, ar fi putut, iluminaţi prin spiritul lui Ilie-Ioan, să atingă ceea ce separat n-ar fi putut atinge: clarvederea. Pentru aceasta voia Christos să-i formeze.

În ce sens voia El să-i educe? Ce să însemne în fond această povestire despre înmulţirea pâinilor în care o dată, prin împărţirea a cinci pâini la cinci mii de persoane, resturile umplu douăsprezece coşuri; a doua oară, prin împărţirea a şapte pâini la patru mii de persoane, resturile umplu şapte coşuri? Acest punct a fost întotdeauna greu de lămurit pentru comentatorii Bibliei. La ora actuală ei au căzut de acord să spună: Este foarte simplu, deoarece oamenii îşi aduseseră probabil pâine cu ei; şi când li s-a spus să se aşeze pe rânduri ei au despachetat firămiturile lor. Iată explicaţia pe care o dau de comun acord cei care ţin atât de mult să rămână neclintiţi la litera Evangheliei. Evident, când se judecă lucrurile într-un mod atât de superficial scenele Evangheliilor nu mai sunt decât un drapaj exterior, o ceremonie exterioară. Nu mai ştii nici pentru ce mai sunt povestite toate acestea. Pe de altă parte, desigur, nu trebuie să ne gândim nici la magie neagră; căci a scoate ca prin farmec din cinci sau şapte pâini acea cantitate enormă de pâine nu ar fi altceva decât magie neagră. Nu este vorba aici nici de magie neagră, nici de o scenă banală, după părerea filistinilor noştri, cum că oamenii şi-ar fi adus şi despachetat pâinea. Aici se are în vedere ceva cu totul deosebit. În comentariile mele la celelalte Evanghelii am vorbit deja despre acest lucru, şi de altfel chiar în text sunt făcute aluzii suficient de clare.

Și s-au adunat apostolii la Iisus Şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.
Și El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.“ (6, 30‒31)

Acest pasaj trebuie studiat mai îndeaproape. Christos Iisus îi trimite pe apostoli într-un loc retras să se odihnească puţin, cu alte cuvinte să se transpună interior în acea stare sufletească pe care o creează singurătatea. Şi ce văd ei atunci? Ei sunt conduşi spre un fel de nouă clarvedere, la care ajung fiindcă în acel moment spiritul lui Ilie-Ioan coboară asupra lor. Până atunci Christos le-a expus parabolele; acum El îi înzestrează cu o nouă clarvedere. Şi ce văd ei acum? Ei văd desfăşurându-se în tablouri măreţe evoluţia omenirii, văd viitorul, văd apropiindu-se încetul cu încetul impulsul christic, văd oamenii viitorului. Această dublă înmulţire a pâinilor pe care ne-o indică Evanghelia apostolii au văzut-o în spirit. Este un act de clarvedere. Şi ca orice clarvedere, când nu eşti obişnuit cu ea trece rapid prin faţa privirii. De aceea nu au înţeles-o.

Acest aspect, şi anume că povestirea evenimentelor exterioare, sensibile, trece într-o redare a unor viziuni clarvăzătoare, ne va preocupa tot mai mult în cursul conferinţelor care vor urma; el iese cel mai bine în evidenţă în Evanghelia după Marcu. Pentru a înţelege Evanghelia trebuie s-o studiem cu ajutorul investigaţiei spirituale. În momentul despre care vorbim, după decapitarea lui Ioan Botezătorul, oamenii lasă să acţioneze asupra lor impulsul lui Christos; el este acolo, în lume. Pentru privirea exterioară Christos apare iniţial ca o personalitate izolată, care nu poate acţiona la scară mare. În privirea clarvăzătoare exersată în sensul actual intervine timpul! Christos nu apare numai printre aceia care trăiau în Palestina de altădată, ci şi printre toţi cei care se vor naşte în cursul generaţiilor viitoare. Cu toţii se adună în jurul Lui, iar ceea ce El le poate da, dă şi la alte mii şi mii. Aşa îl văd apostolii, Cei doisprezece. Ei văd că de la El pleacă un impuls spiritual care va radia peste milenii până la marginile viitorului şi-i va hrăni pe toţi oamenii. În acest moment apostolii sunt strâns uniţi în spirit cu Christos.

Ceea ce trebuie să retinem este că din acest moment Evanghelia după Marcu începe din ce în ce mai mult să fie străbătută de elementul spiritual. Ce are ea aparte şi faptul că ea creşte tot mai mult şi mai mult dacă ţinem seama de ceea ce am spus mai sus sunt chestiuni de care ne vom preocupa în conferinţele care urmează. Pentru moment, să ne mai oprim la o scenă care, de asemenea, nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul investigaţiei spiritual-ştiinţifice. Este scena care urmează imediat după cea pe care tocmai am studiat-o.

Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareei lui Filip. Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi zicându-le: Cine zic oamenii că sunt?
Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, iar alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre prooroci. Şi El i-a întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Christosul.
Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El. Și a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-l Petru de o parte a început să-L dojenească.
Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, Satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.“ (8, 27‒33)

Aceasta este, vă rog să-mi scuzaţi expresia, o nucă tare în cercetarea Evangheliilor! Ce avem în acest pasaj? El este, de fapt, complet de neînţeles dacă nu se studiază cu ajutorul ştiinţei spiritului. Christos îi întreabă pe apostoli: „Cine zic oamenii că sunt Eu?“ Şi ei răspund: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul“. Dar Ioan Botezătorul tocmai fusese decapitat, iar Christos propovăduia pe vremea când Ioan Botezătorul încă mai trăia! Erau oamenii deci aşa de nebuni să-L ia pe Christos drept Ioan Botezătorul şi să creadă că acesta încă mai trăia? Dacă n-ar fi făcut decât să spună că El era Ilie sau unul dintre profeţi, mai treacă! Petru însă spune: „Tu eşti Christosul!“ El spune acum un adevăr capital, iar această afirmaţie nu poate proveni decât din fiinţa sa cea mai sfântă. Şi totuşi, câteva rânduri mai jos Christos îi va spune: „Mergi înapoia mea, Satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor“. Poate crede cineva că, după ce Petru pronunţă acest admirabil cuvânt, Christos îl ocărăşte numindu-l „Satan“? Sau altceva ce pare cu totul de neînţeles. În versetul 30 se spune: „Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El.“ Cu alte cuvinte să nu spună la nimeni că Petru Îl ia drept Christos! Şi puţin mai departe: „Şi a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi le spunea acest cuvânt pe faţă.“ Şi după aceea, când Petru îl mustră din cauza aceasta, El îi spune „Satano“. Şi lucrul cel mai bizar este acolo unde se spune: „Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareei lui Filip“ etc.; ni se istoriseşte cum îi vorbesc discipolii, şi apoi se afirmă din nou: „Şi a început să-i înveţe“ etc. Dar în versetul 33 se spune: „Dar El, întorcându-se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru“. Deci mai înainte se spusese că El le-a vorbit, El i-a învăţat. Făcea toate acestea în timp ce era cu spatele la ei? Căci se spune după aceea: „Dar El, întorcându-Se şi uitându-se la ucenicii Săi...“ Le întorsese oare spatele şi vorbea în vânt?

Vedeţi o suită întreagă de lucruri de neînţeles într-un singur pasaj. Te şi miri că asemenea lucruri sunt luate ca atare, fără a se căuta explicaţiile adevărate, reale. Dacă studiaţi toate comentariile asupra Evangheliilor, fie se sare peste aceste pasaje, fie se dau explicaţiile cele mai neverosimile. Ele au făcut de asemenea obiectul a numeroase dispute şi discuţii, dar foarte puţini sunt cei care pot afirma că prin acestea au devenit mai luminaţi.

Să ne oprim acum asupra unui singur lucru. După ce am arătat că după moartea lui Ioan Botezătorul sufletul lui Ilie-Ioan trece ca suflet-grup în apostoli şi se produce prima „minune“ adevărată, despre care vom vedea mereu cum trebuie înţeleasă, dăm de un pasaj absolut de neînţeles, în care se spune: Christos Iisus le vorbeşte discipolilor Săi şi-i întreabă: „Ce cred oamenii despre ceea ce se întâmplă acum ?“ Nu-i aşa, această întrebare se poate pune şi astfel, căci pe oameni îi interesa în primul rând să ştie care era cauza a ceea ce se întâmpla în acel moment. Ucenicii răspund: „Oamenii cred că bântuie ‒ pentru a întrebuinţa o expresie comună ‒ Ioan Botezătorul sau Ilie sau un alt profet; prin aceasta se explică tot ceea ce se observă.“ ‒ Dar, întreabă Christos, „de unde credeţi voi că provin toate acestea?“ Şi Petru răspunde: „Din aceea că Tu eşti Christos!“ Pronunţând aceste cuvinte în sensul Evangheliei după Marcu, Petru se pune pe el însuşi în cunoaşterea ei ca un punct nodal în evoluţia omenirii. Căci ce spune el de fapt prin aceste cuvinte? Să aducem în faţa ochilor cele spuse de el.

Marii ghizi ai omenirii din epocile trecute erau iniţiaţi care parcurseseră până la ultimul act toate gradele de iniţiere din Şcolile sfinte misteriale; ei au ajuns până la pragul morţii, s-au cufundat în elemente, au poposit timp de trei zile în afara corpului fizic, timp în care s-au aflat însă în lumile spirituale, după care au fost din nou treziţi, devenind acum vestitori, mesageri ai lumilor suprasensibile. Când Petru afirma: „Tu eşti Christosul“, el vrea să spună: Tu eşti un ghid care n-a trecut în felul arătat prin şcoala Misteriilor, Tu ai venit din Cosmos iar acum eşti ghid al omenirii. O dată, în istorie se va întâmpla pe planul pământesc ceea ce se întâmpla altădată în cadrul iniţierii. Cuvintele pronunţate de Petru au o semnificaţie incalculabilă. Ce trebuia să i se spună lui Petru? Trebuia să i se spună: Aceasta este ceva ce nu trebuie răspândit în mulţime; este ceva despre care cele mai sfinte şi vechi legi spun că trebuie să rămână un Misteriu. Nu avem voie să divulgăm Misteriile. ‒ În acel moment aceasta trebuia să i se spună lui Petru.

Dar sensul pe care l-a luat apoi întreaga evoluţie a omenirii a fost acela că prin Misteriul de pe Golgota, prin punerea în mormânt şi prin învierea după trei zile s-a scos afară, pe planul istoriei pământeşti, ceea ce mai înainte se întâmpla doar în adâncurile, în întunericul Misteriilor. Cu alte cuvinte, Legea sfântă care poruncea tăcere asupra acestui mister a ajuns la momentul în care trebuia să fie ignorată. Oamenii hotărâseră altădată ca Misteriile să rămână secrete. Acum însă prin Misteriul Golgotei ele trebuie să fie dezvăluite. Hotărârea care se cristalizează acum în sufletul lui Christos este cea mai importantă hotărâre din istoria omenirii. Ceea ce mai înainte trebuia să rămână secret în virtutea legilor umane trebuie acum să devină public, trebuie să apară în lumina istoriei.

Să ne închipuim în Christos o clipă de reflecţie cosmică, o clipă de cumpănire istorică profundă: Privesc întreaga evoluţie a omenirii. Prin legile ei, ea îmi interzice să vorbesc de moarte şi înviere, de misterul sfânt al iniţierii. Dar nu! Eu am fost trimis de Dumnezeu pe Pământ ca să dezvălui aceste legi. Nu mă pot conforma legilor omeneşti; datoria Mea este de a urma ceea ce îmi spun zeii. ‒ Şi, în acel moment, El ia hotărârea de a dezvălui Misteriile. Christos trebuie să-şi elibereze sufletul de nehotărâre, care putea veni din dorinţa de a păstra în evoluţie legile pe care le stabiliseră oamenii. Înapoia mea nehotărâre şi creşti în mine hotărâre de a arăta întregii omeniri ceea ce fusese ascuns până acum în adâncurile Misteriilor! ‒ Din proprie hotărâre, atunci când El trebuia să respingă ceea ce îl putea face să şovăie, Christos spune: „Mergi înapoia mea!“, şi în acel moment îşi propune să îndeplinească misiunea pentru care a fost trimis pe Pământ de Dumnezeul Său.

Acesta este cel mai important monolog care a avut loc vreodată pe Pământ: monologul lui Dumnezeu despre revelarea Misteriilor: Nu trebuie să ne mirăm că acest monolog al lui Dumnezeu nu e accesibil de la bun început înţelegerii omeneşti, că trebuie să scormonim adânc dacă vrem să devenim, doar într-o oarecare măsură, demni de a înţelege acest monolog, datorită căruia opera divină a efectuat un pas înainte. Despre aceasta însă mâine.