Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a VII-a

Basel, 21 septembrie 1912

Pentru a înţelege bine o Evanghelie cel mai bun lucru ar fi, desigur, dacă am analiza-o izolat, fără a ţine seama de celelalte; prin aceasta am ajunge să aflăm tonul fundamental al fiecărei Evanghelii. S-ar putea totuşi ca această metodă ‒ prin care ne lipsim de lămuririle pe care ni le poate da studiul comparat al textelor ‒ să facă să apară unele neînţelegeri. Aşa, de exemplu, ceea ce spuneam ieri despre „cel mai mare monolog al istoriei“ ar putea fi cu uşurinţă rău înţeles, dacă cineva nu ar examina cu exactitate, ci superficial, cele spuse de mine referitor la acelaşi episod din Evanghelia după Matei cu ocazia conferinţelor din Berna. Observaţia care ar putea fi făcută atunci ar fi, în fond, în sensul logic mai profund, ca şi cum undeva am vedea scris: Odată, pe această estradă stătea un om şi la stânga lui se afla un buchet de trandafiri ‒ iar altă dată am vedea scris: Pe această estradă stătea odată un om şi la dreapta lui se afla un buchet de trandafiri. Cineva care nu a fost prezent acolo ar putea spune: Este o neconcordanţă, căci prima dată buchetul era la stânga şi a doua oară era la dreapta! În realitate totul depinde de punctul de observaţie, şi în felul acesta se poate ca ambele propoziţii să fie corecte. La fel trebuie considerate şi Evangheliile. Ele nu ne dau o biografie abstractă a lui Christos Iisus, ci ne descriu o lume bogată de fapte, atât exterioare cât şi oculte.

Pentru a înţelege mai bine în ce spirit trebuie studiate Evangheliile, să reluăm acest pasaj pe care îl numeam ieri „cel mai mare monolog al istoriei“, convorbirea lui Dumnezeu cu Sine însuşi. Trebuie avut clar în vedere că tot ceea ce se întâmplă în desfăşurarea de ansamblu a faptelor este ceva ce îi priveşte în mod deosebit pe Christos şi pe apostoli, ucenicii săi cei mai apropiaţi. Şi ceea ce spuneam ieri despre spiritul lui Ilie, care după ce a fost eliberat de corpul lui Ioan Botezătorul a fost activ ca un fel de suflet-grup al apostolilor, trebuie luat de asemenea în mod cu totul deosebit în discuţie. Ceea ce s-a petrecut atunci nu este ceva ce ar putea fi povestit într-un mod simplu, exterior, ci ceva ce s-a petrecut într-un fel mult mai complicat. Între sufletul lui Christos şi sufletele Celor doisprezece era oarecum o relaţie reciprocă intimă şi profundă. Ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos era ceva foarte complex, erau procese multiple, de cea mai mare însemnătate pentru acel timp. Însă tot ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos se reflecta încă o dată, ca într-o oglindă, în sufletele apostolilor, dar împărţit în douăsprezece părţi; astfel, fiecare dintre Cei doisprezece resimţea în el, ca într-o oglindă, ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos, dar fiecare ceva diferit.

Ceea ce se petrecea în sufletul lui Christos era ca un fel de mare armonie, de mare simfonie, care se reflecta în fiecare din cele douăsprezece suflete, cam aşa cum ar face-o fiecare instrument din cele douăsprezece ale unei orchestre. De aceea, un eveniment care priveşte în mod special pe unul sau mai mulţi apostoli se poate descrie în două feluri diferite. Se poate descrie cum se petrece evenimentul respectiv în sufletul lui Christos, de exemplu ceea ce s-a prezentat ieri drept monologul istoric al lui Christos Iisus. El s-a petrecut aşa cum s-a arătat ieri. Pe de altă parte, acest monolog se reflectă şi în sufletul lui Petru. Aceeaşi trăire sufletească se petrece şi în Petru. Dar, în timp ce la Christos Iisus ea ocupă întregul spectru de umanitate, la Petru ea nu reprezintă decât o douăsprezecime din acesta, o douăsprezecime sau un semn zodiacal din întregul spirit al lui Christos. De aceea, când este vorba de Christos Iisus evenimentul trebuie prezentat în alt mod.

Aşa trebuie vorbit când o facem în spiritul Evangheliei după Marcu; căci în aceasta se descriu faptele cele mai marcante şi în special ceea ce se întâmplă în sufletul lui Christos Iisus însuşi. Evanghelia după Matei, dimpotrivă, pune accentul în principal pe ceea ce are legătură cu sufletul lui Petru şi pe felul în care Christos Iisus poate contribui la clarificarea celor ce se petrec în sufletul acestuia. Dacă citiţi cu atenţie această Evanghelie a lui Matei, veţi vedea cum în cuvintele special adăugate acolo se descrie starea sufletului lui Petru. De ce s-au adăugat acolo aceste cuvinte: „Fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu din ceruri“? (Matei, 16, 17). Cu alte cuvinte: Petru simte ceva din ceea ce simţea sufletul lui Christos Iisus. Dar pentru că sufletul lui Petru simte că Christos este Maestrul său, cele de mai sus se interpretează în sensul că Petru este înălţat pentru o clipă la vieţiurea Eului superior, după care, copleşit de ceea ce vieţuieşte în felul acesta, recade, să zicem aşa. Cu toate acestea el reuşeşte să ajungă la cunoaşterea care, cu altă intenţie, cu alt scop, se petrece în sufletul lui Christos. Şi fiindcă a fost capabil de acest lucru, i-au fost încredinţate cheile Împărăţiei cerurilor despre care se vorbeşte în Evanghelia după Matei [28] (Matei, 16, 19) şi despre care am vorbit în ciclul de conferinţe despre această Evanghelie. Spre deosebire de aceasta, în Evanghelia după Marcu noi am evidenţiat clar şi cu tărie doar acele cuvinte care indică faptul că, indiferent de cele ce trăiau în Petru, evenimentul se desfăşura simultan, paralel, ca monolog al lui Dumnezeu.

Aşa trebuie să privim lucrurile. Vom simţi atunci şi cum procedează de fapt Christos Iisus cu ai Săi, cum îi conduce din treaptă în treaptă, cum după ce sufletul lui Ilie-Ioan a coborât asupra lor El îi poate conduce mai departe în înţelegerea tainelor spirituale, altfel decât a putut-o face mai înainte. Şi abia atunci simţim ce semnificaţie are faptul că după paragraful care redă monologul lui Dumnezeu, pe care l-am comentat ieri, urmează imediat aşa-numita scenă a Transfigurării sau a Schimbării la faţă. Acesta este un alt element important în compoziţia dramatică a Evangheliei după Marcu. Pentru a explica această Transfigurare trebuie să clarificăm unele aspecte de care depinde foarte mult înţelegerea unor descrieri din Evanghelii.

În Evanghelia după Marcu, dar şi în celelalte Evanghelii, puteţi citi deseori că Christos Iisus spune că Fiul omului trebuie să sufere, că va fi atacat de învăţaţi şi de cler, că va fi dus la moarte şi că va învia după trei zile. Şi până la un anumit punct peste tot găsiţi indicat clar că apostolii nu pot înţelege acest cuvânt spus despre Fiul omului, care trebuie să sufere, să moară şi apoi să învie (9, 31‒32). Cum se face că tocmai apostolii întâmpină greutăţi în înţelegerea Misteriului de pe Golgota? Ce este deci acest Misteriu de pe Golgota? Am arătat în conferinţa precedentă că el este împlinirea pe planul istoriei, la lumina zilei, a iniţierii care altădată se întâmpla în adâncul Misteriilor. Bineînţeles, este o mare diferenţă între orice iniţiere anterioară şi Misteriul de pe Golgota. Vom vedea de ce.

Cel care fusese iniţiat în Misteriile diferitelor popoare a trebuit într-un fel să parcurgă aceleaşi experienţe: să sufere, să treacă, să zicem aşa, printr-o moarte aparentă care dura trei zile, în timpul căreia spiritul său se afla în afara trupului, în lumile spirituale, după aceea spiritul său să revină din nou în trup, în aşa fel încât să poată să-şi amintească ceea ce s-a petrecut în lumea spirituală şi să devină un mesager al Misteriilor lumii spirituale. Se poate deci spune că iniţierea era o moarte ‒ chiar dacă nu o moarte care separa definitiv spiritul de trup ‒, o poposire în afara corpului şi o revenire în corpul fizic, fapt prin care neofitul devenea un mesager al Misteriilor divine. Iniţierea se efectua după o pregătire minuţioasă, prin care neofitul concentra în sine forţe suficiente pentru a putea trăi timp de trei zile şi jumătate fără să se folosească de instrumentele corpului fizic. După aceea, după scurgerea celor trei zile şi jumătate, el trebuia să se unească din nou cu corpul său fizic. El traversa toate acestea fiind răpit, să zicem, într-o lume superioară, departe de evenimentele istorice obişnuite.

Misteriul de pe Golgota s-a petrecut exterior într-un mod analog, însă în substanţa sa interioară cu totul diferit. Evenimentele care au avut loc în timp ce Christos se afla în corpul lui Iisus din Nazaret au condus la moartea adevărată a corpului fizic al lui Iisus din Nazaret. După ce spiritul lui Christos a petrecut trei zile în afara corpului fizic el revine în corp, de data aceasta însă nu în corpul fizic, ci în corpul eteric condensat, condensat într-atât încât apostolii au putut să-L vadă, aşa cum se spune în Evanghelii; aşa încât Christos putea colinda şi putea să fie văzut şi după Evenimentul de pe Golgota. Prin aceasta iniţierea, care altădată era ascunsă ochilor fizici, ea petrecându-se în adâncurile Misteriilor, a fost adusă pe scena istoriei şi a fost prezentată, ca un eveniment unic, în faţa întregii omeniri. Prin aceasta iniţierea a fost scoasă într-un fel din Misterii, a fost săvârşită în văzul tuturor prin Christos. Dar tocmai prin aceasta s-a marcat sfârşitul lumii vechi şi începutul noii epoci.

Din cele spuse despre profeţi aţi putut să vă daţi seama că spiritul profetismului şi ceea ce acest spirit a putut da vechiului popor evreu era diferit de spiritul iniţierii existent la celelalte popoare. Celelalte popoare aveau ghizi iniţiaţi, care fuseseră instruiţi în felul pe care l-am arătat. În cazul poporului evreu lucrurile stăteau altfel. Acolo nu avem de-a face cu iniţieri ca la celelalte popoare, ci, aşa cum am auzit, cu o reliefare elementară a spiritului în trupurile acelora care apăreau ca profeţi, o reliefare care îi făcea să pară nişte genii ale spiritualităţii. Şi pentru ca să se poată întâmpla aceasta, vedem că la profeţii intermediari care au apărut în sânul vechiului popor evreu apar acele suflete care în încarnările precedente au fost iniţiaţi ai altor popoare. Astfel, în ceea ce au dat vechiului popor evreu ei vieţuiau un fel de amintire a ceea ce căpătaseră în cadrul iniţierii. Vedem aşadar că viaţa spirituală s-a propagat într-un fel la poporul vechi-testamentar şi în alt fel la celelalte popoare. La acestea din urmă ea s-a realizat prin acţiune, prin iniţiere, la poporul vechi-testamentar prin har, prin darul sădit în cei care acţionau ca profeţi în cadrul său.

Opera acestor profeţi a pregătit vechiul popor evreu să fie martorul acelei iniţieri unice care de această dată nu este a unei fiinţe omeneşti, ci a unei individualităţi cosmice ‒ dacă se poate vorbi aici de o iniţiere, căci termenul nu este cel care se potriveşte în acest caz. Poporul evreu a fost astfel pregătit să primească ceea ce trebuia să ia locul vechii iniţieri: contemplarea în mod just a Misteriului de pe Golgota. Dar totodată aici găsim şi motivul pentru care apostolii care aparţin poporului evreu nu pot înţelege la început cuvintele care se referă la această iniţiere. Christos Iisus vorbeşte despre ea exprimându-se în aceşti termeni: drumul spre moarte, statul trei zile în mormânt şi apoi învierea. Aceasta este descrierea iniţierii. Dacă El ar fi făcut această descriere altfel, ucenicii Săi L-ar fi înţeles. Cum însă acest limbaj nu era familiar poporului vechi-testamentar, Cei doisprezece nu l-au înţeles iniţial. Deci pe bună dreptate suntem atenţionaţi asupra faptului că apostolii sunt miraţi şi nu-L înţeleg când le vorbeşte de suferinţa, moartea şi învierea Fiului omului.

Aceste lucruri corespund integral faptului istoric. În vechea iniţiere, când neofitul petrecea un timp în afara trupului său, el se afla într-o lume superioară, nu în lumea senzorială obişnuită. În timpul în care se afla în afara trupului el era unit, putem spune, cu realităţile unui plan superior. Când revenea apoi în corpul său, ce putea spune neofitul legat de ceea ce a vieţuit în lumea spirituală, în afara trupului? Amintire, aceasta era ceea ce putea spune. El trebuia să vorbească atunci cam în felul următor: Eu îmi amintesc ce am văzut în lumea spirituală în stare extracorporală, aşa cum ţi-ai aminti ceea ce ai văzut în ajun sau alaltăieri pe planul fizic. Și el putea să aducă mărturie pentru aceasta. Iniţiaţii nu făceau nimic mai mult decât să poarte în ei secretele lumilor spirituale, aşa cum omul poartă în el ca amintire vieţuirile a ceea ce a făcut în ajun. Şi aşa cum sufletul omenesc este unit cu ceea ce păstrează în amintire, tot aşa iniţiaţii erau uniţi cu secretele lumilor spirituale, le purtau în ei.

De ce se întâmpla aşa? Era aşa deoarece până la Misteriul de pe Golgota sufletul omenesc nu era capabil, pe Pământ, să lase să pătrundă în Eul său Împărăţia cerurilor, lumile suprasensibile; ele nu puteau ajunge până la Eul adevărat, nu se puteau uni cu el. Altă dată, pentru a putea pătrunde în lumile suprasensibile, sufletul omenesc trebuia să se privească, să se presimtă din afară, de deasupra lui însuşi prin clarvedere, aşa cum se întâmpla atunci când, să zicem aşa, se visa în afară sau ieşea din Eu prin iniţiere. În cadrul Eului nu exista însă nicio forţă de judecată şi de înţelegere pentru lumile superioare. Aşa s-a întâmplat şi acum. Înaintea Misteriului de pe Golgota, omul nu putea în niciun fel să se unească cu lumile spirituale cu ajutorul forţelor Eului.

Taina care trebuia să li se dezvăluie oamenilor prin botezul lui Ioan era aceea că venise timpul în care Împărăţia cerurilor urma să lumineze până în Eul omului, până în Eul pământesc. O, în trecut, de-a lungul timpului s-a repetat de multe ori faptul că ceea ce omul resimţea a fi sufletescul său nu se putea ridica în lumile spirituale. Pentru oamenii de altădată era ca un fel de dizarmonie între vieţuirea patriei lor adevărate, lumea spirituală, şi ceea ce se desfăşura în interiorul omenesc, chiar dacă numim Eu sufletescul de atunci. Acest interior omenesc era separat de lumea spirituală şi nu se putea uni cu ea decât în condiţii excepţionale. Dacă totuşi se întâmpla ca întreaga forţă, întregul impuls a ceea ce mai târziu trebuia să devină „Eul“ omenesc şi să locuiască în om, dacă se întâmpla ca acest Eu, nedestinat încă pentru corporalitatea omenească, să forţeze fie prin iniţire, fie prin amintirea unei inţieri primite în cursul unei încarnări precedente intrarea în corporalitatea omenească, ce se întâmpla atunci? Civilizaţiile antice fac adesea aluzie la aceasta: forţa Eului, care în perioada de dinainte de Christos depăşea cu mult corporalitatea omenească, nu avea cu adevărat loc în trup, distrugea ceea ce era destinat pentru Eu.

Aşadar fiinţele care în epoca precreştină purtau în ele un excedent de forţe spirituale, care purtau deja ceea ce mai târziu va deveni Eul omului, distrug corporalitatea lor prin forţa acestui Eu, fiindcă acesta era prea puternic pentru acea epocă. Acest lucru se indică, de exemplu, prin aceea că la anumite personalităţi ale Antichităţii, care în întruparea lor aveau în ele această forţă a Eului, acest Eu putea locui în ele doar dacă corpul lor era lezat sau vulnerabil într-un loc uşor accesibil, care ulterior va fi chiar afectat. În acel loc omul este, prin ceva din sine, mai expus mediului înconjurător decât prin restul corporalităţii sale. Să ne amintim numai de vulnerabilitatea lui Ahile la călcâi, de a lui Siegfried între omoplaţi, de a lui Oedip unde puterea Eului distruge corporalitatea. Aici, prin această posibilitate de lezare, prin aceste locuri vulnerabile ni se arată că numai un corp deteriorat, sfărâmat, convine forţelor supraomeneşti ale Eului aflate în el.

Semnificaţia profundă a acestui fapt ne va apărea poate şi mai bine dacă formulăm cele spuse în alţi termeni. Să presupunem că un om din timpurile precreştine ar fi fost dotat cu toate impulsurile, cu toate forţele care trebuiau să pătrundă Eul mai târziu ‒ nu este necesar ca el să fi fost conştient de aceasta ‒ şi că s-ar fi cufundat cu această forţă-Supraeu, să zicem aşa, cu această forţă supraomenească, în corpul său. El ar trebui să sfărâme acest corp, să nu-l vadă aşa cum îl vede atunci când în el se află Eul slab ‒ sau interiorul slab. Omul acelei epoci vechi, dacă ar fi avut în el întreaga putere a Eului astfel încât să poată ieşi din corpul său, trebuia să-l vadă în alt fel. El l-ar fi văzut ca pe un corp sfărâmat sub influenţa Supraeului, l-ar fi văzut cu tot felul de răni, deoarece în vremurile de demult doar Eul slab ‒ sau interiorul slab ‒ pătrundea trupul într-atât de puţin, încât acesta să rămână întreg.

Ceea ce tocmai am spus este exprimat de profeţi. Paragraful care vorbeşte despre aceasta se poate formula în termenii următori (Zaharia, 12, 10): Omul care adună în el toate forţele Eului şi se vede în faţa corpului omenesc îl vede rănit, străpuns de lovituri, cu găuri. Căci forţa superioară a Eului, care nu putea locui altădată în corpul fizic, îl străpungea, îl ciuruia, ca să zicem aşa, cu găuri. Acesta este un impuls care străbate evoluţia omenirii din cauză că, datorită influenţelor luciferice şi ahrimanice, în epoca precreştină îi putea fi dată omului numai o mică parte a Eului comparativ cu Eul său deplin. Şi fiindcă corpul era făcut să primească doar un cuantum mai redus şi nu întreaga forţă a Eului, el slăbeşte, se istoveşte. Corporalitatea lui Christos Iisus trebuia, în contemplarea spirituală, să apară cu cinci răni ‒ nu doar cu una ca multe alte individualităţi omeneşti care purtaseră un Supraeu ‒, nu pentru că ea a venit în epoca precreştină, ci pentru că prin Christos Iisus şi-a făcut dintr-odată intrarea în corporalitate Eul deplin, pentru că acolo Eul a pătruns cel mai puternic în corporalitate; au fost necesare cinci răni din cauza extensiei entităţii christice, adică a Eului deplin omenesc, care se ridica mult deasupra formei corporalităţii, deasupra formei adecvate a corporalităţii. Datorită acestei enorme disproporţii a trebuit să se ridice pe planul fizic al istoriei lumii crucea pe care a purtat-o trupul lui Christos, aşa cum ar face-o trupul omenesc dacă vreodată, la un moment dat, în om şi-ar face sălaş întregul tezaur de umanitate, din care o mare parte a fost pierdută datorită influenţei luciferice şi ahrimanice.

Acesta este misterul profund pe care ni-l revelează ştiinţa spiritului referitor la tabloul Golgotei. Cel care înţelege ce este omenirea şi umanitatea, ce este Eul pământesc, care este raportul acestui Eu pământesc cu forma corpului omenesc ştie că dacă Eul pământesc pătrunde complet corpul omenesc această pătrundere nu este una normală, ca la omul care se plimbă pe stradă, ci de aşa natură încât omul ‒ dacă iese din sine contemplându-se şi-şi poate pune întrebarea: Cum ar trebui să fie acest corp dacă în el ar pătrunde întreaga entitate a Eului? ‒ ar vedea acest corp cu cinci răni. Forma crucii de pe Golgota, cu Christos cu cele cinci răni, rezultă din însăşi natura omenească şi din entitatea terestră însăşi. Ceea ce se poate şti despre Misteriul de pe Golgota se poate deduce, până la nivel de imagine, din contemplarea naturii omeneşti. Acesta este aspectul cel mai curios, că există o posibilitate, nu doar prin clarvedere, unde se dovedeşte a fi ceva natural să contempli cum a fost ridicată crucea pe Golgota, cum s-a petrecut crucificarea şi să vezi adevărul acestui eveniment istoric, ci există o posibilitate ca prin cunoaşterea Misteriului de pe Golgota să aducem însăşi raţiunea omenească aproape de Misteriul de pe Golgota, până într-acolo încât, dacă o utilizăm destul de subtil, destul de precis, ea să se metamorfozeze în imaginaţiune, în putere de imaginaţie, dar care conţine în ea adevăr, prin care apoi, dacă se înţelege ce este Christos şi care este raportul Lui cu forma corpului uman, fantezia omenească să fie condusă astfel, încât înaintea ei să apară însăşi scena Golgotei. Aşa au fost conduşi de multe ori pictorii creştini mai vechi, care nu întotdeauna erau clarvăzători; ei au fost purtaţi până la tabloul Golgotei de forţa cunoaşterii Misteriului de pe Golgota, în aşa fel încât l-au putut picta. La acea mare răscruce a evoluţiei umane, sufletului-Eu al omului i-a fost conferită chiar din facultatea de clarvedere înţelegerea pentru Entitatea christică, cu alte cuvinte pentru Eul originar al omului.

Clarvederea ne permite să contemplăm Misteriul de pe Golgota în afara corpului fizic. Prin ce anume? Când se stabileşte o legătură faţă de Misteriul de pe Golgota în cadrul corpului, atunci şi astăzi este posibil să contempli în lumile superioare acest Misteriu şi prin aceasta să ai confirmarea deplină a acestui punct nodal al istoriei omenirii. Dar este de asemenea posibilă o înţelegere raţională a Misteriului de pe Golgota, iar prin cuvintele pe care tocmai le-am spus ar trebui să fie realizabilă această înţelegere. Desigur, trebuie meditat, trebuie reflectat îndelung şi profund asupra celor ce s-au spus. Şi dacă cineva are impresia că cele spuse sunt greu de înţeles, acest sentiment este perfect justiticat; căci, fără îndoială, ceea ce poate conduce sufletul omenesc la deplina înţelegere a celui mai mare, a celui mai măreţ şi mai important eveniment de pe Pământ este unul din lucrurile cele mai dificile. Într-un fel, apostolii trebuiau să fie conduşi la aceasta; iar dintre cei care trebuiau încet, încet aduşi la o nouă înţelegere a evoluţiei omenirii cei mai destoinici s-au dovedit a fi Petru, Iacob şi Ioan.

Este bine să putem privi din punctele de vedere cele mai diferite intervalul foarte important de timp din vremea când a avut loc Misteriul de pe Golgota. De aceea este salutar faptul că aţi putut auzi azi dimineaţă cum considera filosoful Hegel acest moment al istoriei [29]. Orice lucru care poate facilita înţelegerea celui mai important eveniment care a intervenit atunci, care s-a maturizat în secolele precedente, care s-a împlinit în perioada Misteriului de pe Golgota şi apoi, încet, a pregătit şi a facut posibilă evoluţia ulterioară a omenirii, este binevenit. Evenimentul de pe Golgota a intervenit în diferite locuri de pe Pământ. Îl putem urmări nu numai în Palestina, unde de fapt s-a petrecut. Îl putem urmări, dacă procedăm în mod just, şi în alte puncte ale Pământului, doar că acolo nu s-a petrecut Evenimentul de pe Golgota. Însă coborârea şi apoi reurcarea, ascensiunea omenirii datorată impulsului Misteriului de pe Golgota care s-a răspândit în lumea vestică o putem urmări. În special putem urmări coborârea omenirii, şi este foarte interesant să vedem cum putem face acest lucru.

Să evaluăm încă o dată evenimentele care au avut loc în Grecia în timpul celor cinci secole care au precedat Evenimentul de pe Golgota. În Orient, acolo unde a apărut Krishna, oamenii devansaseră într-un anumit fel timpul lor. Ei îl devansaseră tocmai în epoca de decadenţă, să zicem aşa, a vechii clarvederi. Tocmai cu această civilizaţie a Indiei, de exemplu, se întâmplă ceva cu totul aparte. În timp ce în această primă civilizaţie postatlanteeană şi India înflorea prima mare cultură a epocii postatlanteeme şi sufletul omenesc avea viziunea lumii spirituale în toată puritatea sa ‒ care era posibilă pentru sufletul omenesc ‒, care la Rishi era legată de o facultate minunată, şi anume aceea de a descrie cele contemplate, astfel încât învăţăturile lor au putut acţiona în epocile care au urmat, iar când facultatea de clarvedere a dispărut ele au putut fi păstrate pentru timpurile viitoare prin astfel de revelaţii grandioase precum cea a lui Krishna, spre sfârşitul celei de-a treia epoci clarvederea propriu-zisă s-a stins cu totul. Însă datorită lui Krishna şi discipolilor săi faptele spirituale ce au putut fi contemplate anterior au fost descrise în cuvinte minunate şi păstrate sub formă de document. Ceea ce s-a produs mai departe, în vest, de exemplu în Grecia, nu a ajuns niciodată în Orient.

Pentru a rezuma rolul anticei civilizaţii hinduse, se poate spune: Vechea clarvedere se stinge, în schimb unele spirite, dintre care cel mai mare a fost Krishna, au aşternut în scris cele contemplate odinioară. Acestea au trecut apoi în cuvânt, în Vede. Şi cine se adânceşte în cuvânt percepe în sufletul său un ecou a ceea ce a fost odinioară. Dar acolo noi nu găsim ceea ce găsim la Socrate, de exemplu, sau la ceilalţi filosofi greci. Ceea ce numim raţiunea occidentală, judecata occidentală, nu există la sufletele hinduse. Această forţă originară a Eului despre care am vorbit mai înainte nu se manifestă deloc la indieni. De aceea în momentul în care vechea clarvedere dispare începe să se afirme altceva: impulsul spre Yoga, dorinţa de a recuceri printr-un antrenament interior contactul cu lumea spirituală, pe care l-au pierdut în mod natural. Yoga devine o clarvedere artificială. În locul vechii clarvederi apare imediat filosofia Yoga, fără ca între acestea două să existe ceva asemănător filosofiei greceşti, de exemplu, care se adresează raţiunii. Această fază de tranziţie nu există la hinduşi. Şi dacă examinăm, de exemplu, filosofia Vedanta a lui Viasa putem spune că ea nu este impregnată, precum concepţiile occidentale, de idei, de raţiune, ci parcă este extrasă încă din lumile superioare, dar transpusă în cuvinte omeneşti. Aceasta este particularitatea acestei flosofii: nu este cucerită cu ajutorul noţiunilor omeneşti, nu este „elaborată“ precum elementul socratic, platonic, ci este contemplată clarvăzător.

Este dificil să-ţi dai clar seama de aceste lucruri, dar există o posibilitate de a discerne şi astăzi această diferenţă. Luaţi, de exemplu, o carte de filosofie, un sistem filosofic occidental oarecare. Cum s-a ajuns în general la ceea ce poate fi cotat astăzi, în mod serios, drept filosofie? Dacă aţi putea pătrunde în atelierele unui adevărat filosof aţi vedea că aceste sisteme sunt dobândite cu greu, prin eforturi mari de judecată, de gândire logică. Toate acestea s-au elaborat pas cu pas. Și autorii acestor sisteme nu pot de fapt să înţeleagă că această ţesătură pe care ei au creat-o de la o noţiune la alta poate, sub un anumit raport, să fie şi contemplată clarvăzător, să o aibă în faţă prin clarvedere. De aici şi dificultatea atât de mare de a te face înţeles când cuprinzi clarvăzător dintr-odată aceste raţionamente filosofice, pe care alţii le-au clădit „cu sudoarea frunţii“, de la idee la idee, când de fapt nu este nevoie să parcurgi toţi aceşti paşi de gândire. Noţiunile filosofiei Vedanta sunt astfel de noţiuni, percepute prin mijlocirea clarvederii. Ele nu sunt elaborate prin sudoarea frunţii, după exemplul filosoflor europeni, ci sunt extrase prin clarvedere; sunt ultimile rămăşiţe, resturile diluate într-o sumă de noţiuni abstracte ale vechii clarvederi sau primele cuceriri, încă foarte fragile, ale practicii Yoga în lumea spirituală.

Oamenii care locuiau mai la vest au avut parte de o altă experienţă. Şi noi atingem aici fapte ascunse ale evoluţiei omeneşti, extrem de importante. Să ne referim la un filosof curios al secolului al VI-lea de dinainte de era creştină: Pherekydes din Syros [30]. Un filosof foarte ciudat, pe care confraţii săi de astăzi un l-ar considera filosof. Există astăzi manuale de filosofie care exprimă aceasta desluşit. Citez aici două cuvinte, textual: Ei bine, toate acestea nu sunt decât descrieri copilăreşti, simboluri puerile; „puerile şi geniale“, spune un filosof contemporan, care se crede desigur superior acelor filosofi antici. Deci, cinci sute de ani înainte de Christos apare aici în Syros un gânditor ciudat. Ce-i drept, el prezintă altfel lucrurile decât ceilalţi gânditori, care mai târziu sunt numiţi filosofi. Pherekydes din Syros spune, de exemplu: La baza a tot ceea ce se află în lume stă o Trinitate: Cronos, Zeus şi Chthon. Din Cronos s-au născut elementele foc, aer şi apă. Şi tot ceea ce provine de la aceste trei forţe se află expus atacurilor unui fel de şarpe: Ophioneu. ‒ Fără a fi clarvăzător, ci dotat numai cu un pic de imaginaţie, poţi evoca în faţa sufletului tot ceea ce descrie Pherekydes: Cronos este nu numai timpul abstract care se scurge, ci o fiinţă adevărată, vizibilă; Zeus este eterul infinit, fiinţa universală însufleţită în sine; Chthon este fiinţa prin care ceea ce în mod normal este ceresc devine pământesc, cea prin care ţesătura foarte rară a astrelor din spaţiu se condensează în planeta Pământ pentru a avea o existenţă terestră, amestecându-se apoi printre toate acestea ca un element ostil, un fel de şarpe. Pentru a înţelege ceea ce descrie aici ciudatul Pherekydes din Syros trebuie să facem apel la cercetarea spirituală; căci el este unul dintre ultimii supravieţuitori ai vechii clarvederi. El vede cauzele care se află în spatele fenomenelor sensibile şi le descrie servindu-se de facultăţile sale clarvăzătoare. Bineînţeles, aceasta nu convine deloc celor care se slujesc toată ziua de noţiuni. El contemplă ţeserea vie a zeilor buni şi amestecul puterilor adverse, pe care le descrie aşa cum le observă prin clarvedere. El vede cum se nasc din Cronos, din fiinţa reală a timpului, elementele.

Deci aici, în acest filosof Pherekydes din Syros, avem un bărbat care mai poate pătrunde cu sufletul său în lumea ce deschide conştienţa clarvăzătoare şi o descrie în aşa fel încât o putem urmări cu gândirea. În secolul al VI-lea înainte de Christos, în partea de vest a globului pământesc încă mai trăieşte un astfel de suflet. Thales [31], Anaximene [32], Anaximandru [33], Heraclit [34], aproape contemporani cu el, au deja o cu totul altă atitudine. Aici se întrepătrund într-adevăr două lumi. Cum se vede sufletul acestor filosofi? Vechea clarvedere este stinsă în ei, este ca paralizată. Nu mai păstrează decât cel mult o nostalgie a lumilor spirituale. Şi ce vieţuiesc ei acolo unde pentru înţeleptul din Syros mai exista încă un rest din vechea clarvedere, în care el încă putea să privească în lumea elementară a cauzalităţilor? Această lume le era deja închisă. Privirea lor nu mai pătrundea acolo. Este ca şi cum ea ar vrea să se închidă înaintea lor, ca şi cum pe jumătate ea ar fi acolo pentru ei, dar se sustrage privirilor lor, astfel încât ei nu mai pun în locul vechii clarvederi decât idei abstracte, care sunt opera Eului. Este o stare sufletească extrem de ciudată a celor ce trăiau în vest. Este acea stare sufletească ce lucrează la cucerirea raţiunii, a facultăţii de judecată pe care tocmai trebuie să le evidenţieze Eul. Câteva străfulgerări ale clarvederii adevărate de odinioară mai apar în suflete izolate, precum la Heraclit, care descrie focul viu drept cauza oricărui lucru; Thales consideră apa ca fiind cauza primordială, dar nu apa fizică pe care o cunoaştem noi, după cum nici Heraclit nu are în vedere focul fizic. Ceva din lumea elementară mai trăieşte în ei, dar pe jumătate ea se sustrage privirii lor, astfel că ei trebuie să înlocuiască această cunoaştere clarvăzătoare prin idei abstracte. Privind aceste suflete, ne dăm seama că ecouri ale dispoziţiei lor sufleteşti răsună până în epoca noastră modernă.

Ce bine ar fi dacă contemporanii noştri nu ar mai trece fără de judecată peste anumite lucruri! La Nietzsche se află un pasaj care te poate uimi, chiar cutremura, şi care cel mai adesea este citit fără a fi înţeles. El se află într-o operă postumă, Filosofia grecilor în epoca tragicilor [35], şi conţine o descriere a lui Thales, Anaximandru, Heraclit, Parmenide [36], Anaxagora [37] şi Empedocle. În acest pasaj, care se află chiar la început, Nietzsche a resimţit ceva din ceea ce însufleţea sufletele acestor primi gânditori izolaţi greci. Citiţi acest pasaj la Nietzsche, unde el spune: Ce trebuie să se fi petrecut în sufletul acestor figuri de eroi, care sunt aceşti filosofi, care au trebuit să găsească trecerea de la viziunea vie a lucrurilor ‒ pe care nici el nu o mai cunoştea, dar pe care o presimţea ‒ la noţiunile abstracte, seci, prozaice care au înlocuit viaţa caldă ce umplea sufletele altădată. Ce au trebuit să simtă aceste suflete, când în locul trăirilor pline de viaţă, ce caracterizau conştienţa clarvăzătoare, au apărut aceste noţiuni prozaice, seci, abstracte, reci, precum „existenţă“? Şi Nietzsche resimte: Este ca şi cum sângele îţi îngheaţă atunci când, la Thales sau Heraclit, trebuie să treci de la lumea plină de viaţă la lumea noţiunilor, când aceşti oameni întrebuinţează noţiuni precum „existenţă“ şi „devenire“, încât te simţi transportat de la o atmosferă caldă şi vie în regiunea glacială a conceptelor.

Trebuie să ne transpunem în epoca în care trăiau aceşti oameni, să simţim cum la apropierea Evenimentului de pe Golgota în ei mai vibra un ultim ecou al vremurilor trecute, cum trebuiau ei să se mulţumească cu ceea ce este judecata abstractă a Eului omenesc, care mai înainte n-avea deloc nevoie să participe. Şi în timp ce mai târziu lumea noţiunilor se îmbogăţea din ce în ce mai mult, filosofii greci la început nu puteau cuprinde decât conceptele cele mai simple. Vedem cât se chinuie ei cu noţiunile, cât se chinuie, de exemplu, filosofii şcolii eleate cu noţiunea abstractă de „existenţă“! Aşa s-au pregătit propriu-zis facultăţile abstracte ale Eului.

Să ne imaginăm acum un astfel de suflet care stă aici, în vest, care este pregătit pentru această misiune a vestului, dar care duce încă cu sine ecourile cele mai puternice ale vechii clarvederi. În India, aceste ultime ecouri s-au stins de multă vreme; ele mai dăinuie încă în vest. Impulsul sufletului este de a intra în lumea elementară, dar conştienţa refuză să îl urmeze. În sufletele acestora nu s-ar fi putut naşte o dispoziţie precum cea a lui Buddha. Dispoziţia budistă ar fi sunat cam aşa: Noi suntem exilaţi în lumea suferinţei, trebuie deci să ne eliberăm de ea. Nu, sufletele vestice voiau să sesizeze ceva din ceea ce se afla înaintea lor. În ceea ce se afla în spatele lor ele nu mai puteau pătrunde; în lumea din faţa lor ele nu aveau decât noţiunile reci, glaciare. Să ne imaginăm un suflet ca al lui Pherekydes din Syros. El este ultimul care a putut să mai vadă ceva din lumea elementară. Să ne mai gândim însă şi la un alt suflet. El nu poate vedea cum elementele se nasc în mod viu din Cronos. El nu poate vedea că şarpele Ophioneu angajează lupta cu zeii superiori; dar reţine în imagine că aici, în senzorial, intervine ceva. Privirea sa nu mai răzbate până la Cronos, dar vede amprenta sa în lumea fizică: focul, apa, aerul şi pământul. El nu vede cum zeii superiori sunt atacaţi de zeii inferiori, cum zeul-şarpe Lucifer se revoltă; însă vede domnind în lume armonia şi discordia, prietenia şi ura. Iubirea şi ura el le priveşte ca noţiuni abstracte; focul, apa, aerul şi pământul ca elemente abstracte. El vede ceea ce încă mai pătrunde în suflete, dar ceea ce văzuseră mai înainte contemporanii săi îi rămânea ascuns.

Să evocăm un astfel de suflet care stă încă în întregime în interiorul forţelor vii de altădată, dar care este incapabil să privească în lumea spirituală, care nu mai poate să sesizeze decât imaginea exterioară, căruia ‒ datorită misiunii sale speciale ‒ îi rămâne ascuns ceea ce îi fericea altădată pe oameni; pe de altă parte, el nu avea din noua lume a Eului nimic altceva decât câteva noţiuni, de care trebuia să se lege; avem astfel imaginea sufletului lui Empedocle [38]. Aşa ne apare sufletul lui Empedocle, dacă vrem să înţelegem latura sa cea mai interioară. Aproape contemporan cu înţeleptul din Syros, el a trăit două treimi de secol mai târziu, dar sufletul său este deja cu totul altfel constituit. El a trebuit să treacă Rubiconul de la vechea clarvedere la înţelegerea abstractă pe care o impunea Eul. Vedem cum aici se ciocnesc două lumi. Vedem cum Eul începe să licărească şi să se îndrepte spre împlinirea sa, cum sufletele vechilor flosofi greci sunt primele condamnate să primească ceea ce noi numim acum raţiune, logică; vedem cum sufletele lor sunt golite de vechile revelaţii şi în aceste suflete trebuie să se verse noul impuls, impulsul Golgotei.

Aşa erau alcătuite sufletele în vremea când a apărut acest impuls. Dar ele trebuiau să înseteze după o nouă împlinire. Doar aşa l-au putut înţelege. Gândirea indiană nu a cunoscut o tranziţie comparabilă cu cea pe care o întâlnim în Occident la gânditorii izolaţi greci. Iată de ce flosofia hindusă, care a trecut direct la doctrina Yoga, nu are nicio posibilitate de a face o trecere spre Misteriul de pe Golgota. Filosofia greacă era în aşa fel pregătită, încât înseta după Misteriul de pe Golgota. Priviţi cum gnosa tânjeşte după Misteriul de pe Golgota. Filosofia Misterului de pe Golgota se naşte pe solul grec, fiindcă cele mai bune suflete greceşti însetează să primească impulsul de pe Golgota.

Trebuie multă bunăvoinţă pentru a înţelege ce s-a întâmplat în evoluţia omenirii; poţi întrevedea atunci ce înseamnă, să zicem aşa, când se spune: Pe suprafaţa Pământului s-a auzit o chemare şi un răspuns la chemare. În Grecia, în Sicilia găsim astfel de suflete, dintre care cel al lui Empedocle este unul cu totul remarcabil. Dacă privim înăuntrul acestor suflete, auzim o chemare stranie. Cum să o descriem? Ce ne spun aceste suflete? Empedocle ne vorbeşte cam aşa: Eu ştiu din istorie că există iniţiere; ştiu, tot din istorie, că prin ea în sufletul omenesc au pătruns lumile suprasensibile. Însă acum a început o altă epocă. Iniţierea nu mai poate deveni nemijlocit vie. Sufletul omenesc a intrat într-o altă fază de evoluţie. Noi avem nevoie, pe măsură ce pătrundem în Eu, de un nou impuls. Unde eşti acel impuls care poţi înlocui vechea iniţiere pe care noi n-o mai putem vieţui, care vei pune în faţa noului Eu acelaşi mister pe care îl revela clarvederea antică? ‒ Şi iată ce răspunde cealaltă voce, care vine dinspre Golgota: Fiindcă Eu ascult de zei şi nu de oameni, am putut să dezvălui ochilor omeneşti secretele Misteriilor, care până atunci erau închise în adâncurile acestora.

Ceea ce s-a născut, de exemplu, în sudul Europei în sufletele greceşti ne pare a fi o întrebare a lumii vestice privitoare la o nouă soluţie a enigmei Universului. Iar marele monolog al lui Dumnezeu, despre care am vorbit la sfârşitul conferinţei precedente şi despre care vom vorbi şi mâine, ne apare ca fiind răspunsul, care însă putea fi înţeles numai în vest.