Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a IX-a

Basel, 23 septembrie 1923

În aceste conferinţe s-a spus de mai multe ori că în viitor în raportul oamenilor faţă de Evanghelii va interveni o shimbare radicală, prin faptul că se va lua în considerare elementul profund artistic al acestora, elementul compoziţional-artistic, şi că motivele oculte, impulsurile cu adevărat istorice descrise în Evanghelii vor putea fi privite în lumina adevărată abia atunci când se va analiza în profunzime latura lor compoziţional-artistică. Într-un fel, şi literatura evanghelică şi arta evanghelică se situează în cadrul întregii evoluţii istorice a omenirii în acelaşi mod arătat de noi în aceste zile prin câteva exemple.

Am evidenţiat acele figuri solitare din spiritualitatea greacă care au simţit atât de bine în sufletul lor stingerea, dispariţia treptată a vechii contemplări clarvăzătoare, faptul că ele au fost nevoite din această cauză să adopte un mod de a privi care avea să ducă la afirmarea Eului, la conştienţa actuală, la noţiunile şi reprezentările abstracte din ziua de azi. Mai putem arăta un lucru care, într-un fel, se poate observa chiar în civilizaţia greacă, şi anume că se ajunsese la un punct în care cultura omenirii trebuia să găsească un nou motiv, un nou focar de inspiraţie pentru viitor. Acest punct se observă în arta greacă. De unde oare interesul deosebit cu care în Europa oamenii căutau cu sufletul ţara grecilor, să zicem aşa, adică ţara frumuseţii ‒ în care idealul evoluţiei omeneşti era considerat a fi alcătuirea minunată a formei omeneşti ‒, şi asta nu numai în timpul Renaşterii, ci şi în epoca clasică modernă, unde spirite ca Goethe căutau şi ele cu sufletul această ţară a grecilor, adică ţara formelor frumoase? Acest lucru se datorează faptului că în Grecia frumuseţea, care vorbeşte în mod nemijlocit privirii în forma exterioară, a cunoscut un anumit sfarşit, un sfârşit într-un moment de apogeu.

Ceea ce ne captivează la arta greacă, la frumuseţea greacă este perfecţiunea şi coeziunea formei. Din elementul compoziţional al operei de artă greceşti observi imediat şi obligatoriu ceea ce se vrea să se transmită prin acastă compoziţie. Îţi sare în ochi, este în întregime palpabil. Măreţia artei greceşti constă în faptul că ea a cunoscut o exteriorizare totală, că s-a manifestat în forma exterioară. S-ar putea spune că în această privinţă şi arta Evangheliilor prezintă un nou început, un început care până în ziua de azi a rămas în mare parte neînţeles. Compoziţia interioară, împletirea strânsă a firelor artistice, care în acelaşi timp sunt şi fire oculte, este prezentă în mod special în Evanghelii. De aceea este atât de important ceea ce am afirmat ieri, că întotdeauna într-o descriere, într-o povestire, trebuie avut în vedere punctul din care se priveşte.

În Evanghelia după Marcu iese în mod special în evidenţă, mai puţin prin litera textului cât mai ales prin tonalitatea întregii descrieri, faptul că Christos este prezentat ca o apariţie cosmică, una în acelaşi timp pământească şi suprapământească, iar Misteriul de pe Golgota ca o faptă în acelaşi timp pământească şi suprapământească. Dar, spre sfarşitul Evangheliei după Marcu, se mai strecoară un element artistic subtil: acolo, în problemele pământeşti a pătruns lumina unui impuls cosmic. Acesta a luminat acolo, iar fiinţelor pământeşti, oamenilor de pe Pământ le revine sarcina de a întâmpina cu înţelegere acest impuls. Probabil nicăieri nu se insistă atât de mult ca în Evanghelia după Marcu că pentru înţelegerea a ceea ce a străluminat din cosmos în existenţa pământească este nevoie în fond de tot restul evoluţiei terestre, că această înţelegere nu a fost deloc posibilă în vremea în care s-a petrecut efectiv Misteriul de pe Golgota. Acest lucru, faptul că atunci n-a existat o înţelegere a acestui eveniment, că atunci s-a primit abia un prim imbold pentru această înţelegere, care nu se va realiza decât treptat în cadrul evoluţiei viitoare a omenirii, este prezentat minunat în structura compoziţional-artistică a Evangheliei după Marcu. Vom presimţi acest element compoziţional-artistic subtil când ne întrebăm asupra modului în care s-a putut contura la acea vreme înţelegerea Misteriului de pe Golgota, despre ce fel de înţelegere a fost vorba atunci.

În principal a fost posibilă o triplă înţelegere. Ea putea porni de la trei factori: în primul rând de la cei care au fost discipolii cei mai apropiaţi ai lui Christos Iisus, apostolii. În Evanghelie ei ne apar întotdeauna ca cei pe care însuşi Domnul i-a ales şi cărora El le-a destăinuit o serie de lucruri, pentru o înţelegere superioară a existenţei. Din partea lor trebuie să aşteptăm aşadar înţelegerea cea mai înaltă. Care este această înţelegere? Ea este foarte subtil inserată în compoziţia Evangheliei după Marcu cu cât ne îndreptăm spre final. Că aceşti discipoli aleşi puteau avea o înţelegere superioară în comparaţie cu conducătorii poporului vechi-testamentar ne este indicat foarte clar, dacă cercetăm de fiecare dată aspectul la care se face referire.

Găsiţi acolo un dialog avut de Christos Iisus cu saducheii (l2, 18‒27). În acest dialog este vorba în primul rând de nemurirea sufletului. Dacă Evanghelia este privită superficial, nu înţelegem uşor nici de ce această convorbire despre nemurire vine tocmai aici şi nu înţelegem nici nedumerirea saducheilor, care spun: S-ar putea întâmpla să fie şapte fraţi. Din aceştia unul şi-a luat femeie; dar, murind, cel de-al doilea frate o ia de soţie; după ce moare şi al doilea frate, cel de-al treilea o ia de soţie, şi tot aşa ceilalţi, ea însăşi murind abia după ce moare al şaptelea. Saducheii nu au înţeles cum se vor comporta, în cazul că există nemurire, cei şapte bărbaţi faţă de femeie în lumea spirituală. Acesta este argumentul cunoscut al saducheilor care, după cum ştiu şi unii dintre dumneavoastră, nu a fost adus doar pe vremea Misteriului de pe Golgota, ci îl găsim şi astăzi în unele cărţi moderne ca un contraargument împotriva nemuririi; dovadă că în cercurile celor care scriu astfel de cărţi nu există nici astăzi o deplină înţelegere a chestiunii. De ce însă are loc acest dialog? Dacă analizăm mai îndeaproape lucrurile, vedem chiar din răspunsul lui Christos Iisus că după moarte sufletele devin cereşti, că în lumea suprapământească fiinţele nu se căsătoresc, că deci toată această problemă pe care o ridică saducheii este fără rost şi că ei menţionează o relaţie care în fond nu poate fi decât una pământească, care nu prezintă importanţă pentru lumea extrapământească. Cu alte cuvinte, Christos Iisus vorbeşte despre condiţii extrapământeşti, pe care El le prezintă, în măsura în care este nevoie, pentru înţelegerea vieţii extrapământeşti.

Spre sfârşitul Evangheliei după Marcu mai găsiţi şi un alt dialog, în care Christos Iisus este întrebat de cărturarii evrei despre căsătorie (10, 1‒12). Acolo se vorbeşte de faptul că după legea lui Moise este posibil ca femeia să fie părăsită dacă i se dă o carte de despărţire. Ce se are în vedere atunci când Christos Iisus răspunde: Da, această poruncă Moise v-a dat-o pentru învârtoşarea inimii voastre, iar voi aveţi nevoie de o asemenea învoire? Aici este important să observăm că Christos vorbeşte acum în cu totul alt fel despre unirea dintre bărbat şi femeie. El vorbeşte de o situaţie existentă înainte de ispitirea luciferică, înainte deci să înceapă evoluţia omenească. Aceasta înseamnă că el vorbeşte de ceva cosmic, de ceva suprapământesc; el îndreaptă problema spre ceva suprapământesc. Acesta este sensul acestui dialog, faptul că Christos Iisus îndreaptă discuţia dincolo de ceea ce are legătură cu existenţa senzorială, cu evoluţia pământească obişnuită. Ceea ce este important aici este că El deja arată: odată cu venirea Sa pe Pământ, El aduce cu Sine raporturi suprapământeşti, raporturi cosmice şi vorbeşte cu fiinţele pământeşti despre aceste raporturi cosmice.

De la cine putem spera sau cui putem pretinde, să zicem aşa, să fi înţeles cel mai bine predicile lui Christos Iisus despre raporturile cosmice? De la cei pe care El i-a ales de la început ca ucenici ai săi. Deci putem spune că o primă înţelegere ar fi aceea a apostolilor aleşi de El. Ei ar fi avut puterea să cuprindă semnificaţia suprapământească, cosmică a acestui eveniment istoric, a Misteriului de pe Golgota.

O a doua înţelegere, un al doilea tip de înţelegere la care ne-am putea aştepta, ar fi cea care putea veni de la conducătorii vechiului popor evreu, de la clerul de rang înalt, de la judecătorii superiori, de la cei ce cunosc „legea“ şi evoluţia istorică a poporului Vechiului Testament. Ce se putea pretinde de la aceştia? Evanghelia arată clar: De la ei nu se putea cere o înţelegere a raporturilor cosmice ale lui Christos Iisus, dar era de aşteptat ca ei să înţeleagă că Christos Iisus a venit la poporul vechi ebraic şi a coborât cu individualitatea sa în sângele acestui popor, că este un fiu al casei lui David, că este strâns unit cu entitatea care a coborât în sânul poporului evreu odată cu David. Prin aceasta suntem călăuziţi spre un al doilea tip de înţelegere, spre această înţelegere de nivel mai redus. Faptul că Christos Iisus are o misiune, că ea reprezintă culminaţia misiunii întregului popor evreu este arătat într-un mod minunat spre sfarşitul Evangheliei după Marcu, unde ‒ observaţi fineţea compoziţional-artistică cu care este prezentată aceasta ‒ se spune mereu şi mereu că avem de-a face cu fiul lui David. Aşadar, în timp ce de la apostoli se cere o înţelegere a misiunii personajului cosmic, de la cei ce se consideră aparţinători ai poporului evreu se cere o înţelegere a faptului că misiunea lui David a luat sfârşit. Este al doilea grad de înţelegere. Poporul evreu ar fi trebuit să înţeleagă că ar fi putut veni un sfârşit şi o renaştere a propriei sale misiuni.

Şi de unde putea veni al treilea fel de înţelegere? Acum se cere un nivel şi mai scăzut. Este ciudat cât de fin este indicat acest lucru din punct de vedere compoziţional-artistic în Evanghelia după Marcu. Se cere un grad de înţelegere şi mai redus, iar acesta se cere de la romani. Vedeţi ce se întâmplă spre sfârşitul Evangheliei după Marcu, acolo unde Christos Iisus este dat pe mâna romanilor. ‒ Eu vorbesc acum doar de Evanghelia după Marcu. ‒ Înalta preoţime Îl mai întreabă pe Christos Iisus dacă El vrea să spună despre Sine că este Christosul, caz în care ea s-ar fi scandalizat, fiindcă El ar fi vorbit de misiunea Sa cosmică sau că El este un descendent al casei lui David. De ce se scandalizează Pilat, romanul? Doar de faptul că El s-ar fi dat drept „regele iudeilor“ (15, 1‒15). Evreii ar fi trebuit să înţeleagă că El reprezintă un punct culminant al propriei lor evoluţii. Romanii ar fi trebuit să înţeleagă că El reprezintă ceva în cadrul evoluriei poporului evreu, nu un maximum, ci doar ceva ce poate juca un rol conducător. Dacă romanii ar fi înţeles acest lucru, ce ar f urmat? Ceva ce de altfel s-a şi întâmplat, numai că nu l-au înţeles. Ştim că poporul evreu s-a răspândit în lumea occidentală, făcând un ocol prin Alexandria. Romanii ar fi trebuit să înţeleagă că sosise momentul istoric în care cultura ebraică urma să se răspândească în lume. Este iarăşi o treaptă mai jos decât ar fi trebuit să înţeleagă rabinii, învăţătorii legii. Romanii ar fi trebuit să înţeleagă doar importanţa evreilor ca o parte a lumii. Faptul că ei nu au înţeles acest lucru ‒ ceea ce ar fi fost un imperativ al timpului ‒ este indicat prin aceea că Pilat nu pricepe ce înseamnă că Christos Iisus este privit drept regele evreilor, că dacă El este prezentat ca rege al evreilor este în fond o chestiune complet inofensivă.

Astfel, era de aşteptat să existe o triplă înţelegere a misiunii lui Christos Iisus: mai întâi înţelegerea pe care ucenicii aleşi o puteau avea pentru aspectul cosmic al lui Christos; în al doilea rând înţelegerea pe care evreii trebuiau să o aibă pentru ceea ce se răspândeşte în însuşi poporul evreu; şi în al treilea rând înţelegerea pe care trebuiau să o aibă romanii pentru poporul evreu, că ei au încetat să se răspândească doar în perimetrul Palestinei şi au început să se răspândească pe o porţiune mai mare a Pământului.

Acest lucru este încriptat în elementul compoziţional-artistic al Evangheliei după Marcu în mod special. Ne sunt date foarte clar şi răspunsurile la cele trei chestiuni.

Prima întrebare care se pune este: S-au ridicat apostolii, ucenicii aleşi, la capacitatea corespunzătoare de înţelegere? L-au recunoscut ei pe Christos Iisus ca spirit cosmic? Au recunoscut că acolo, printre ei, se afla cineva care nu era un simplu om, ci că cel ce sta înaintea lor era înconjurat de o aură prin care au coborât pe Pământ forţe cosmice şi legi cosmice? Au înţeles ei aceasta?

În Evanghelie ni se arată clar că Christos Iisus aştepta de la ei această înţelegere, deoarece atunci când cei doi ucenici, fiii lui Zebedeu, au venit şi i-au cerut ca unul să stea la dreapta, iar celălalt la stânga Sa, El le-a spus:

Nu ştiţi ce cereţi! Puteli să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?“ (10, 38)

La început ucenicii făgăduiesc aceasta solemn. Christos Iisus, ni se arată clar în acest pasaj, le-o cere ucenicilor. Ce s-ar fi putut întâmpla acum? Două lucruri ar fi fost posibile. Unul ar fi fost ca, într-adevăr, discipolii aleşi să fi trecut împreună prin tot ceea ce s-a împlinit drept Misteriu de pe Golgota, ca legătura dintre ucenici şi Christos să se fi menţinut până la Misteriul de pe Golgota. Că nu s-a întâmplat aceasta, ci exact contrarul, vedem foarte exact în special în Evanghelia după Marcu. Când Christos Iisus a fost capturat au fugit cu toţii, iar Petru, care jurase solemn să nu ţină seamă de niciun obstacol, se dezice de trei ori de El înainte să fi cântat cocoşul de două ori. Aceasta este descrierea în ceea ce-i priveşte pe apostoli. Cum este descris însă faptul că nu s-a întâmplat aceasta, din punctul de vedere al lui Christos?

Să ne transpunem cu toată smerenia ‒ căci aşa trebuie să facem ‒ în sufletul lui Christos Iisus, care a încercat până la sfârşit să păstreze intacte legăturile care fuseseră ţesute până la sufletele apostolilor; să ne transpunem, atât cât ne este permis, în sufletul lui Christos pe parcursul a ceea ce a urmat. Desigur, acest suflet a putut să-şi pună o întrebare capitală: Pot Eu să fac în aşa fel încât să ridic sufletele ucenicilor, cel puţin pe cele mai alese dintre ele, la înălţimea care să le permită să vieţuiască împreună cu Mine tot ceea ce urmează să se întâmple până la Misteriul de pe Golgota? Însuşi sufletul lui Christos se confruntă cu această întrebare. Este un moment grandios, în care Petru, Iacob şi Ioan sunt conduşi afară, pe Muntele măslinilor, şi în care Christos Iisus vrea să vadă dacă El însuşi poate să-i ţină pe cei mai merituoşi dintre ucenici alături. Şi pe drumul într-acolo El devine temător. Da, iubiţi prieteni, crede cineva, poate să creadă cineva că Christos s-a temut de moarte înaintea Misteriului de pe Golgota, că El a transpirat sudoare de sânge din cauza evenimentului ce se apropia? Ar însemna să nu te fi ridicat la o prea mare înţelegere a Misteriului de pe Golgota. Din punct de vedere teologic se poate întâmpla, nu şi raţional. De ce se întristează Christos? El nu tremură de frica crucii. Este ceva ce se subînţelege. El tremură în primul rând pentru aceia pe care i-a luat cu El, întrebându-se dacă ei vor reuşi să treacă cu bine de acea clipă în care urmează să se decidă dacă Îl vor însoţi cu sufletele lor până la cruce, dacă vor voi să vieţuiască împreună cu El tot ceea ce urma să se întâmple. Acesta este „paharul“ care i se întinde. Şi El îi lasă singuri, ca ei să poată rămâne „treji“, adică în starea de conştienţă în care puteau vieţui împreună cu El ceea ce El trebuia să pătimească. Apoi El pleacă şi se roagă: „Părinte, depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu“. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte: Nu Mă lăsa să aflu că sunt complet singur ca Fiu al omului, ci că şi ceilalţi Mă urmează. Şi El se întoarce, iar ei dorm. Ei nu au putut să păstreze acea stare de conştienţă. Şi El mai face o încercare, dar ei tot nu pot să păstreze acea stare. Şi mai încearcă o dată, însă ei nu reuşesc. Pentru El a devenit astfel clar că de acum va fi singur, că ceilalţi nu pot urma drumul care duce până la cruce. Paharul nu este îndepărtat! A fost destinat să împlinească singur, şi sufleteşte singur, fapta.

Lumea a trăit Miseriul de pe Golgota, dar în momentul când s-a produs acest eveniment ea nu a avut puterea de a-l înţelege. Nici măcar cei mai aleşi sau cei mai merituoşi nu s-au putut ridica la această înălţime. Aceasta referitor la primul fel de înţelegere. Cât de minunat se exprimă aceasta din punct de vedere artistic putem vedea doar dacă înţelegem să simţim substraturile oculte propriu-zise care se ascund în spatele celor ce sunt scrise în Evanghelii.

Să ne referim acum la al doilea tip de înţelegere, la modalitatea în care conducătorii poporului evreu L-au înţeles pe cel care trebuia să apară din casa lui David, ca o culminaţie a evoluţiei poporului vechi evreu. Unul din primele pasaje în care suntem atenţionaţi asupra felului de înţelegere pe care vechiul popor evreu o avea faţă de cel ce descindea din seminţia lui David îl găsim în capitolul al X-lea al Evangheliei după Marcu. Este pasajul hotărâtor, în care ni se relatează că Christos se apropie de Ierusalim şi urmează să fie recunoscut de vechiul popor evreu ca cel ce se trage din David.

Şi au venit în Ierihon. Şi, ieşind din Ierihon, El, ucenicii Lui şi mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului şi cerşea.
Şi, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!
Şi mulţi îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ (10, 46‒48)

Strigătul orbului este caracterizat în mod expres prin acel: „Fiule al lui David“. El nu trebuia să ajungă aşadar decât până la înţelegerea „Fiului lui David“.

Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemaţi-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus.
Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd.
Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi a urmat lui Iisus pe cale.“ (10, 49‒52)

Aceasta însemna că El nu cerea decât credinţă. Să nu ne dea de gândit atunci faptul că se relatează o vindecare a unui orb în mijlocul altor povestiri? De ce apare ea aşa de izolată acolo? Din elementul compoziţional oamenii ar trebui să înveţe ceva. Importantă nu este vindecarea, ci faptul că dintre atâţia doar unul, orbul, se găseşte să strige cu toată puterea: „Iisuse, Fiul lui David!“ Cei ce vedeau nu l-au recunoscut. Orbul, care nu-l vede absolut deloc fizic, îl recunoaşte. Aici se arată aşadar cât de orbi sunt ceilalţi, că acesta a trebuit să devină întâi orb pentru a-l putea vedea. În acest pasaj nu este importantă absolut deloc vindecarea, ci orbirea. Implicit se vede şi cât de puţin înţeles este Christos.

În partea care urmează găsiţi peste tot cum El afirmă că în individualitatea omenească îşi face sălaş cosmicul, că atunci când vorbeşte de nemurire El se referă realmente la ceva cosmic ‒ şi de asemenea este foarte important că toate acestea se plasează, compoziţional, tocmai în acelaşi context în care Christos urmează să apară ca „Fiul lui David“ ‒ că Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii şi nu al celor morţi, că Dumnezeu este un Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob (12, 26‒27), deoarece Avraam, Isaac şi Iacob, fiecare continuă să trăiască sub alte forme în urmaşi, deoarece în individualitatea lor trăieşte Dumnezeu. Acest lucru este indicat însă şi mai puternic acolo unde El îl prezintă pe om şi arată ceea ce dormitează şi urmează a fi trezit în el. Acolo se spune că nu este vorba pur şi simplu de fiul fizic al lui David, căci David însuşi vorbeşte de „Domnul“, nu de fiul fizic (12, 35‒37). Peste tot, când influenţa Christosului cosmic e pe sfarşite, se vorbeşte de „Domnul“ din individualitatea omului, de ceea ce trebuie să răsară din seminţia lui David.

Aş dori să ne oprim în mod special asupra încă unui pasaj ‒ căutaţi în Evanghelia după Marcu mai spre sfâşitul ei ‒, un pasaj peste care se poate trece uşor cu vederea dacă nu îl înţelegi, dar care te răscoleşte dacă îl înţelegi. Este acela în care se spune că Christos a fost dat pe mâna puterilor acestei lumi, că urmează să fie judecat şi că se caută motive pentru a-L condamna. Mai devreme s-a descris ce a făcut în Templu, unde i-a gonit pe zarafi şi a răsturnat tarabele, unde a predicat cuvinte cu totul deosebite, pe care sufletele le-au receptat. Cu toate acestea nu i s-a întâmplat nimic. El atrage atenţia în mod special asupra acestui lucru: Toate acestea le-aţi ascultat, şi acum, când stau în faţa voastră, căutaţi să-Mi aduceţi învinuiri false, M-aţi prins prin intemediul unui trădător cu mijloace obişnuite, aşa cum ai înşfăca pe cineva care a comis o fărădelege, în timp ce atunci când Mă aflam printre voi în Templu nu Mi-aţi făcut nimic. ‒ Un pasaj cutremurător! Căci ni se sugerează că, în fond, Christos acţionează de fiecare dată în aşa fel încât nu se poate face nimic împotriva Lui. Nu trebuie să ne întrebăm aici de ce se întâmplă aceasta? Modul în care El acţionează te trimite cu gândul direct la cuvintele care exprimă cotitura enormă survenită în evoluţia lumii: „Primii vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi“ (9, 35). Aceste învăţături, dacă ne referim la învăţăturile şi înţelesul Vechiului Testament, trebuie să fi sunat îngrozitor în urechile contemporanilor. Deşi El le aruncă toate aceste cuvinte în faţă, nu se întâmplă nimic. După aceea El este capturat în noapte şi ceaţă cu ajutorul unui trădător şi aproape ai impresia că în toată această acţiune de prindere se produce un fel de încăierare generală. Este cutremurător acest pasaj:

Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază.
Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: Învăţătorule! Şi l-a sărutat.
Iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins.
Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoţând sabia, a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea.
Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi toiege, ca să Mă prindeţi.
În fiecare zi eram la voi în Templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.“ (14, 44‒49)

Cum s-a întâmplat de fapt că iniţial ei nu L-au prins, iar apoi căutau motive să-L prindă ca pe un tâlhar? Nu înţelegem cele ce s-au întâmplat acolo decât dacă privim lucrurile în profunzimea lor ocultă. Am menţionat deja că Evanghelia după Marcu exemplifică clar cum în cuprinsul ei faptele oculte, spirituale, se împletesc cu fapte pur fizice. Şi se arată clar că Christos nu se limitează în acţiunea Sa doar la persoana fizică a lui Iisus din Nazaret, că El acţionează asupra ucenicilor exteriorizat, în afara corpului fizic, ca atunci când îi căuta pe mare şi venea spre ei. Astfel, când El se oprea, de exemplu, într-un loc sau altul, tot ceea ce făcea, tot ceea ce iradia ca impuls sau spirit putea să îl depună în sufletele ucenicilor fiind în afara corpului. Iar în Evanghelia după Marcu suntem foarte clar atenţionaţi că oamenii percep ceea ce El predică şi învaţă în stare exterorizată, în afara corpului Său fizic. Aceasta trăieşte în suflete. Sufletele nu o înţeleg, însă ele se pliază la aceasta. În individualitata lui Christos şi în mulţime avem în acelaşi timp ceva pământesc şi suprapământesc.

Christos este întotdeauna unit cu o aură activă foarte extinsă. Această aură activă era acolo prin faptul că El era unit în suflete cu cei pe care îi alesese, şi ea era acolo atâta timp cât El era unit cu ei. Paharul nu a fost luat de la El. Cei care fuseseră aleşi nu au arătat înţelegere. Atunci, treptat, aura s-a retras de la omul Iisus din Nazaret. Christos şi Fiul omului, Iisus din Nazaret, au devenit din ce în ce mai străin unul faţă de celălalt. Iisus din Nazaret a devenit tot mai singur spre sfârşitul vieţii, iar Christos tot mai puţin unit cu acesta.

În timp ce elementul cosmic, care până atunci fusese acolo, care ne este înfăţişat în Ghetsimani ca sudoare de sânge, în timp ce Christos fusese unit deplin cu Iisus din Nazaret până la acel moment, acum, datorită neînţelegerii oamenilor, această legătură este diminuată, este slăbită. Şi în timp ce mai înainte Christosul cosmic acţionase în Templu şi îi gonise pe negustori, propovăduise învăţăturile cele mai puternice şi nu i se întâmplase nimic, acum, când Iisus din Nazaret nu se mai afla decât într-o foarte slabă legătură cu Christos, poterele se pot apropia de El. Cosmicul mai este de fapt prezent, însă din ce în ce mai puţin legat cu Fiul omului. Aceasta face ca întreaga scenă să fie atât de zguduitoare. Şi fiindcă nu a fost posibilă această triplă înţelegere, ce le-a mai rămas în cele din urmă oamenilor? Pe cine au prins, pe cine au judecat, pe cine au ţintuit pe cruce? Pe Fiul omului. Şi cu cât făceau mai mult aceasta, cu atât elementul cosmic, ce îşi făcuse intrarea în viaţa pământească ca un impuls tânăr, se retrăgea mai mult. Se retrăgea, iar celor ce pronunţaseră sentinţa şi judecau le-a rămas Fiul omului, învăluit de sus doar de acest element cosmic tânăr ce urma să coboare pe Pământ.

Nicio Evanghelie, în afară de Evanghelia după Marcu, nu vorbeşte de faptul că mai rămăsese doar Fiul omului şi că elementul cosmic doar îl învăluia de sus. De aceea nicio altă Evanghelie nu se exprimă atât de pregnant în ceea ce priveşte Evenimentul-Christos ca fapt cosmic, în ceea ce priveşte faptul că în momentul în care oamenii, prin neînţelegerea lor, se ating omeneşte de Fiului omului, în acelaşi moment elementul cosmic le scapă, se evaporă. Elementul cosmic tânăr, care din acel moment de cotitură s-a integrat ca un impuls în evoluţia terestră, a dispărut. Au rămas cu Fiul omului. Aceasta se accentuează clar în Evanghelia după Marcu. Să citim încă o dată pasajul şi să vedem dacă Evanghelia după Marcu accentuează aceasta, respectiv să vedem care este raportul cosmicului cu omenescul chiar în locul de care vorbim.

Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi toiege ca să Mă prindeţi.
În fiecare zi eram la voi în Templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.
Şi lăsându-L, au fugit toţi.“ (14, 48‒50)

El stă singur. Ce se întâmplă cu elementul cosmic tânăr? Imaginaţi-vă această singurătate a omului ce fusese străbătut de Christosul cosmic şi care acum sta în faţa poterelor ca un tâlhar. Iar aceia care ar fi trebuit să-l înţeleagă au fugit. „Şi lăsându-L au fugit toţi“, se spune în versetul 50; după care în versetele 51 şi 52 se spune:

Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el.
El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol.

Cine este tânărul? Cine fuge acolo? Cine este cel ce apare lângă Christos Iisus aproape fără haine şi scapă fugind dezbrăcat? Este impulsul cosmic tânăr, este Christos, care acum nu mai are decât o legătură foarte slabă cu Fiul omului. În aceste versete 51 şi 52 se ascund foarte multe lucruri. Noul impuls nu mai păstrează nimic din ceea ce epocile trecute au împletit în jurul omului. El este noul impuls cosmic complet gol al evoluţiei pământeşti, El rămâne lângă Iisus din Nazaret. Şi noi îl regăsim din nou, căci capitolul 16 începe cu următoarele:

Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea Soarele, au venit la mormânt.
Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?
Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, Şi s-au spăimântat.
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.“ (16, 1‒6)

Este acelaşi tânăr. Nicăieri, în nicio altă compoziţie artistică a Evangheliilor nu ne mai întâlnim cu acest tânăr, care fuge pe furiş pe sub mâna oamenilor chiar în momentul în care aceştia îl condamnă pe Fiul omului, care apare din nou după trei zile şi care de acum încolo acţionează ca principiu cosmic al Pământului. În nicio altă parte din Evanghelii ‒ puteţi să le luaţi şi pe celelalte şi să le comparaţi ‒ nu ne mai apare într-un mod atât de grandios acest tânăr ca în aceste două pasaje. Aici avem ceea ce ne trebuie ca să înţelegem sensul profund în care tocmai Evanghelia după Marcu afirmă că avem de-a face cu un eveniment cosmic, cu Christosul cosmic. Abia acum înţelegem că şi restul compoziţiei artistice a Evangheliei după Marcu ar trebui să fie conformă cu aceasta.

Este foarte curios cum, după acest eveniment cât se poate de semnificativ, după această dublă apariţie a tânărului, Evanghelia după Marcu se sfârşeşte rapid, că ea nu mai conţine decât foarte puţine fraze marcante. Căci este greu să ne imaginăm că o continuare ar mai fi putut aduce ceva în plus, o potenţare ‒ poate o potenţare a unui fapt sublim şi grandios, dar nu a unui fapt cutremurător şi important pentru evoluţia omenirii ‒, după ce în această compoziţie a Evangheliei după Marcu am avut monologul lui Dumnezeu, dialogul cosmic de deasupra Pământului, de pe munte, unde au fost chemaţi cei trei ucenici, care însă nu înţeleg despre ce este vorba; apoi Ghetsimani, scena de pe Muntele măslinilor unde Christos trebuie să-şi mărturisească faptul că cei pe care i-a ales nu pot ajunge la înţelegerea a ceea ce urma să se întâmple: că El trebuie, să meargă singur mai departe, că Fiul omului va suferi şi va fi crucificat; apoi singurătatea cumplită a Fiului omului, care este părăsit de cei pe care i-a ales şi, încet, încet este părăsit şi de principiul cosmic. Astfel, după ce am văzut care este misiunea şi semnificaţia tânărului care scapă furişându-se pe sub privirea şi printre mâinile oamenilor, înţelegem într-un mod cât se poate de profund tragismul cuvintelor: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ (15, 34). Apoi reapariţia tânărului; puţin după aceea ne este sugerat faptul că tânărul este o fiinţă spirituală, o fiinţă suprasensibilă, care doar datorită circumstanţelor deosebite din acel moment a devenit perceptibilă senzorial, că apoi el s-a arătat mai întâi Mariei din Magdala. Şi „după aceea, s-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină“ (16, 12). Fizicul nu s-ar fi putut arăta sub alt chip.

Totul se încheie apoi rapid, făcându-se trimitere la viitor pentru înţelegerea a ceea ce nu putea fi înţeles în acel moment, căci atunci omenirea ajunsese în punctul cel mai de jos al coborârii sale. Această trimitere la viitor este astfel pregătită, încât şi aici putem admira fără rezerve elementul compoziţional-artistic. Ce ne-am putea reprezenta ca fiind o adresare spre viitor din partea Celui care a privit această triplă lipsă de înţelegere atunci când avea de săvârşit Misteriul de pe Golgota? Această adresare ne-o putem imagina a fi cerinţa ca omenirea, cu cât se îndreaptă mai mult spre viitor, să înţeleagă din ce în ce mai bine ceea ce s-a întâmplat atunci.

Putem veni cu o înţelegere justă doar dacă avem în vedere ceea ce putem afla prin Evanghelia după Marcu, care ne spune foarte pregnant: Fiecare epocă trebuie să aducă o înţelegere din ce în ce mai mare a ceea ce s-a întâmplat atunci, a ceea ce a fost Misteriul de pe Golgota. ‒Tocmai de aceea noi credem că, prin ceea numim aici mişcarea noastră antroposofică, împlinim în fapt ceea ce se cere iniţial în Evanghelie: să venim cu o nouă înţelegere pentru ceea ce a vrut să aducă Christos în lume. Că acest lucru este dificil, că întotdeaua există posibilitatea de a înţelege greşit fiinţa lui Christos o indică chiar El însuşi.

Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Christos, sau iată acolo, să nu credeţi.
Se vor scula christoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.
Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate.“ (13, 21‒23)

Întotdeauna, în secolele ce au urmat Evenimentului de pe Golgota au existat suficiente ocazii pentru a fi adresate aceste cuvinte de avertizare. Cine are urechi de auzit poate auzi şi astăzi răsunând dinspre Golgota cuvintele: „Dacă atunci cineva vă va spune: Iată, aici este Christos, sau iată acolo, să nu credeţi. Căci se vor scula christoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi.“

Cum trebuie să ne situăm faţă de Misteriul de pe Golgota? Printre cele câteva fraze marcante pe care Evanghelia după Marcu le mai conţine după ce ne-a vorbit în mod atât de cutremurător, se află şi ultima, în care se relatează despre apostoli, care au primit un nou impuls prin intemediul tânărului, Christosul cosmic, după ce mai înainte manifestaseră atât de puţină înţelegere.

Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau.“ (16, 20)

Domnul lucra cu ei! Aşa se mărturiseşe în sensul Misteriului de pe Golgota. Nu că Domnul ar putea fi într-un loc sau altul în corp fizic, ci că ori de câte ori cineva îl înţelege cu adevărat şi acţionează în numele Lui ‒ nu cu vanitate, demonstrându-l fizic ‒ acolo acţionează şi El din lumile suprasensibile, acolo alături se află şi El, spiritual. Înţeleasă în mod corect, Evanghelia după Marcu vorbeşte despre însuşi Misteriul de pe Golgota, astfel că prin înţelegerea lui corectă aflăm şi posibilitatea împlinirii lui juste. Modul în care trebuie înţeleasă Evanghelia ne este sugerat chiar în această relatare curioasă, ce se găseşte doar în Evanghelia după Marcu, despre tânărul care parcă se desprinde de Christos Iisus în momentul decisiv. Întrucât cei aleşi au fugit, ei nu au luat parte la tot ceea ce s-a întâmplat ulterior şi care este, de asemenea, povestit în Evanghelia după Marcu. În mijlocul întregii compoziţii se mai inserează cu mare artă un lucru; este vorba de ceva la care ucenicii nu au participat, la care nu a existat niciun martor ocular, dar care este prezentat cu o claritate fără egal. Ne-a mai rămas această întrebare, şi prin răspunsul la ea vom încerca să mergem mai departe, aruncând totodată o lumină asupra altui aspect: De unde provine tot ceea ce se spune că a urmat şi la care apostolii nu au participat? Tradiţiile evreieşti relatează acest lucru în cu totul alt mod decât în Evanghelii. De unde provine vestea referitoare la acel lucru pe care nimeni nu pare să-l fi văzut şi care a stat la originea propagării creştinismului ‒ căci în ce priveşte Evenimentul Misteriului de pe Golgota cei care relatează despre acest adevăr nu au fost prezenţi?

Această întrebare ne va introduce şi mai profund în problemă.