|
CONFERINŢA I, Basel, 15 septembrie 1912
Întrebările pe care trebuie să şi le pună omul actual nu pot
primi un răspuns decât din lumile suprasensibile, prin cercetări
spirituale. Împlinirea timpurilor vechi şi începutul
timpurilor noi. Impulsul Evangheliilor venit din sfera Ierarhiilor.
CONFERINŢA a II-a, Basel, 16
septembrie 1912
Metamorfozarea sufletelor prin deplina conştientizare a Eului omenesc;
individualizarea sufletelor a intervenit prin Misteriul de pe Golgota.
Istoria ca revelare a proceselor spirituale interioare. Prelungirea
zoroastrismului persan în elementul iudaic. Fenomenul
profetismului iudaic; razele iniţierilor diferitelor popoare sunt
adunate ca într-un focar şi născute din nou din sângele
poporului Vechiului Testament. Prin primirea elementului iniţiatic se
dezvoltă ideea de nemurire, care, în forma cea mai sublimală a
ei, apare la fraţii Macabei. Elementul spiritual este perceput ca
element interior. Intensificarea forţei dramatice interioare până
la apariţia trimisului lui Dumnezeu, Botezătorul. O nouă dezvoltare a
compoziţiei artistice. Relaţia sufletelor cu lumea suprasensibilă
trebuie să se stabilească acum individual, nu prin caracterul de
suflet-grup; Christos Iisus sădeşte în elementul uman cel mai
valoros un germene de suprasensibil. Acest element este reprezentat de
Cei doisprezece, care au reuşit cel mai mult să-şi perfecţioneze, după
metodele vechi, sufletele. Acum acestea sunt aşezate solid pe ele
însele. Forţa naţională se individualizează. Mersul progresiv al
proceselor istorice are loc datorită individualităţilor. În Iuda,
de exemplu, este prefigurat drumul pe care l-a luat creştinismul prin
intermediul elementului roman.
CONFERINŢA a III-a, Basel, 17
septembrie 1912
Fundalurile spiritual-ştiinţifice ale figurii Botezătorului. Sensul
Botezului. Forţa spiritului lui Ilie. Esenţa lui Christos Iisus. Starea
de a fi părăsit de Eu şi aceea de a fi umplut de Eu.
CONFERINŢA a IV-a, Basel, 18
septembrie 1912
Buddha şi Socrate ca figuri polare ale curentelor de evoluţie umană.
Sinteza acestora în Christos Iisus. Legătura se realizează prin
faptul că anteriorul trebuie să fie mereu preluat de către ceea ce
urmează.
CONFERINŢA a V-a, Basel, 19 septembrie
1912
Revelaţia lui Krishna: înţelepciunea privitoare la lumea
spirituală aflată în spatele lumii senzoriale, lumea
cauzalităţii. Cercetarea cauzelor. Eul suprasensibil revărsat deasupra
entităţii tuturor lucrurilor. Krishna ca sfârşit de drum al
vechii concepţii clarvăzătoare despre lume. Buddha, un urmaş al lui
Krishna. Ioan Botezătorul, un precursor al lui Christos Iisus.
CONFERINŢA a VI-a, Basel, 20
septembrie 1912
În învăţătura lui Khrisna este conţinut deja tot ceea ce ia
în calcul repetarea aceluiaşi lucru în mod identic, nu şi
timpul şi succesiunea timpului ca factori reali. Aceasta este
înţelepciunea orientală: repetarea atemporală. A cuprinde sensul
devenirii ciclice în cifra 3 este ceea ce a caracterizat în
special înţelepciunea ce a premers creştinismului. Abia în
Vechiul Testament vedem instaurându-se în mod real o linie
continuă a timpului. Progresia intervine ca un element deosebit. Prin
aceasta se încredinţează Occidentului misiunea abordării
istorice. Cunoaşterii occidentale i-a revenit sarcina de a dezvolta
sensul istoric; în loc de spirala abstractă cu repetări identice,
încercarea de a vedea linia devenirii ca un întreg şi de a
recunoaşte focarul întregii deveniri, de a căuta centrul ei unic
de greutate. Concepţia istorică a trebuit să apară întâi
într-un sens mai înalt, demnă de om. Evoluţia vechiului
popor evreu este asemănătoare evoluţiei unui om. Din poporul
îmbătrânit ne iese în întâmpinare
conştienţa veşniciei individualului. În timp ce corpul poporului
moare, sufletul poporului ‒ sufletul lui Ilie ‒ trece în
Botezător şi, după decapitarea acestuia, trece în Cei
doisprezece. De aici încolo Christos Iisus vrea să îi educe
în direcţia unei noi clarvederi. Viziunile apostolilor.
Mărturisirea de credinţă a lui Petru, punct nodal în evoluţia
omenirii. Monologul istoric al lui Dumnezeu despre revelarea
Misteriilor.
CONFERINŢA a VII-a, Basel, 21
septembrie 1912
Tonul fundamental al diverselor Evanghelii. Raportul reciproc dintre
sufletul lui Christos şi sufletul Celor doisprezece: o reflectare a
armoniei cosmice, compusă din douăsprezece părţi; ceea ce se petrece
în sufletul apostolilor este câte o doisprezecime din
spiritul universal al lui Christos. Petru este înălţat pentru o
clipă la vieţuirea Eului superior, după care recade. Dificultăţile pe
care le întâmpină apostolii în înţelegerea
Fiului omului, care trebuie să sufere, să moară şi apoi să învie.
Înaintea Misteriului de pe Golgota sferele cereşti nu puteau să
se înalţe până la nivelul Eului propriu-zis. În epoca
precreştină forţa Eului ar fi fost prea puternică pentru corporalitatea
omenească; acolo unde aceasta se pătrunde întru câtva de
ea,
trupul este sfărâmat, omul este vulnerabil (Ahile, Oedip,
Siegfrid). Dacă ar coborî întreaga forţă Supra-Eu
într-un corp, acel corp l-am vedea sfărâmat, umplut de
răni. De aceea corporalitatea lui Christos Iisus trebuia să apară pe
crucea înălţată în planul fizic cu cinci răni. Realitatea
acestui eveniment istoric poate nu numai să fie contemplată prin
clarvedere, ci şi adusă mai aproape prin intermediul raţiunii, astfel
încât ea se transfonnă în imaginaţiune, ca în
cazul pictorilor creştini. Este posibilă o înţelegere pe cale
raţională. Apostolii trebuiau conduşi într-acolo, iar cei mai
dotaţi aduşi mai aproape de o nouă înţelegere a evoluţiei
omenirii. ‒ Consecinţe ale Misteriului de pe Golgota în lumea
vestică. În Grecia prinde treptat contur, pe lângă ecourile
vechii clarvederi, forţa de judecată logică. Se trece de la o lume de
fiinţe vii la o lume de noţiuni. Pherekides din Syros şi Empedocle.
Strigătul sufletului lui Empedocle. Răspunsul Golgotei.
CONFERINŢA a VIII-a, Basel, 22
septembrie 1912
Semnificaţia ocultă a expresiilor „pe munte“, „pe mare“, „în
casă“. Scena Schimbării la faţă. Christos în ipostazele sale
istorică şi cosmică. Convorbirea celor De două ori trei: sus puterile
cosmice, jos Cei trei care trebuiau iniţiaţi în tainele cosmice.
În curentul mozaic avem formele de tranziţie, de la cele
primordiale ale civilizaţiei la ceea ce trebuia dat omenirii prin
Christos Iisus: prin Moise au coborât în poporul evreu, ca
o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple prin
Christos
Iisus, misterele iniţiatice ale întregii lumi
înconjurătoare. Curentul lui Ilie trimite spre ceea ce a fost
predestinat poporului vechi evreu: să-i confere Eului ceva ce omul
poate primi de la înţelepciunea naturală a omului, prin
organizarea sangvină, prin ereditate: intelectualitatea, forţa de
judecată; prin aceasta se dă baza fizică pentru Eu. Prin aceste două
curente, întreaga revelaţie divină care trăieşte în poporul
evreu se uneşte cu ceea ce are loc prin Misteriul de pe Golgota:
înaintea celor trei apostoli ce trebuie iniţiaţi se derulează
într-o cunoaştere imaginativă modul în care confluează
forţele spirituale. ‒ Ungerea lui Iisus în Betania; se
accentuează deosebit de puternic că trebuie făcut ceva şi pentru ceea
ce are importanţă dincolo de existenţa senzorială: valoarea
suprasenzorialului pentru Eu. ‒ Smochinul (arborele Bodhi), în
care să nu mai crească fructe: prin această alegorie se spune că timpul
vechii cunoaşteri a trecut; arborele nou creşte din lemnul mort al
crucii şi din el radiază noua cunoaştere.
CONFERINŢA a IX-a, Basel, 23
septembrie 1912
O răsturnare în raportul oamenilor faţă de Evanghelii intervine
atunci când ei ajung să cunoască elementul profund artistic din
ele. Prin aprofundarea elementului artristico-compoziţional se pot
vedea în lumina justă substraturile oculte. Arta greacă, prin
coeziunea interioară a formei, reprezintă un fel de punct final în cultura
omenirii. Arta evanghelică, prin strânsa împletire a
firelor artistice, care sunt totodată şi fire oculte, şi prin nuanţa
reprezentării, vine cu un nou început.
A se vedea, de exemplu, compoziţia interioară relativ la
întrebarea: În ce mod era posibilă atunci înţelegerea
faţă de Misteriul de pe Golgota? Era posibilă o triplă
înţelegere: aceea a discipolilor aleşi pentru spiritul cosmic al
lui Christos; aceea a evreilor pentru cel ce împlineşte misiunea
vechiului popor evreu, pentru fiul lui David, pentru punctul culminant
al evoluţiei lor; aceea a romanilor pentru importanţa evreilor ca o
parte componentă a lumii, pentru răspândirea culturii iudaice. ‒
Apostolilor le lipseşte deocamdată forţa de a menţine prezentă legătura
dintre ei şi Christos până la Misteriul de pe Golgota. Ei nu
îşi pot menţine verticalitatea: Christos este destinat să
împlinească fapta în singurătate sufletească. Poporului, ca
întreg, îi lipseşte forţa credinţei, pe care o arată orbul
atunci când îl strigă pe fiul lui David. Lipseşte a treia
înţelegere. Aura de dimensiuni cosmice a lui Christos, care nu se
limita la persoana lui Iisus din Nazaret, ci radia şi prin sufletele
celor cu care El era unit, se retrage spre sfârşitul vieţii de la
omul Iisus, intră în viaţa pământească ca un impuls cosmic
tânăr, doar mai adumbreşte de sus făptura Fiului omului. Și
când este aproape să iasă (tânărul îmbrăcat în
alb), rămâne numai o legătură foarte slabă până în
momentul în care se săvârşeşte Misteriul de pe Golgota.
După ce cele trei zile au trecut, el revine ca un impuls tânăr,
care acum acţionează ca principiu cosmic al Pământului, iar după
săvârşirea Misteriului de pe Golgota este prezent în
fiecare faptă a apostolilor. Prin nuanţele mai fine prezente în
elementul compoziţional-artistic al descrierii suntem îndreptaţi
spre viitor. ‒ Fiecare epocă trebuie să aducă mai multă
înţelegere. ‒ Sarcina mişcării antroposofice este de a dezvolta
ceva din această înţelegere.
CONFERINŢA a X-a, Basel, 24 septembrie
1912
Calea omului spre înţelegerea Misteriului de pe Golgota.
Materialiştii nu o pot găsi, căci documentele sunt insuficiente.
Retrăirea prin simţire şi sentiment poate conduce la viziunea
clarvăzătoare. După învierea lui Christos, discipolilor acestuia
li s-au deschis ochii clarvederii; în suflet le-a străfulgerat
amintirea evenimentelor la care nu au participat în mod direct.
Marcu, discipolul lui Petru, primeşte de asemenea încredinţarea
că cel mai mare impuls trăieşte în suprasensibil, încă pe
când trăia în Alexandria, de la ceea ce supravieţuise mai
bun din gnosa păgână. ‒ Fiinţa suprasensibilă a omului, spiritul
omenirii, stă ca prototip în faţa semenilor săi în timpul
săvârşirii Misteriului de pe Golgota şi este ucisă fiindcă omul
pământesc nu s-a recunoscut pe sine; abia prin această lecţie
cosmică omul primeşte impulsul de a-şi cuceri treptat, în timpul
evoluţiei pământeşti, entitatea sa. Cunoaşterea deplină prin
simţire a acestui fapt, ce se poate aprinde în noi printr-o
retrăire a acestei imagini arhetipale, ne poate determina să urmăm cu
adevărat calea ce se deschide în lumea terestră spre cosmic. Prin
ceea ce a fost Christos s-a aprins Cuvântul originar, care ne-a
fost împărtăşit şi care poate fi din nou recunoscut ca esenţa
existenţei pământeşti.
