Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CUPRINSUL PE LARG
de Marie Steiner, pentru prima ediţie a cărţii, 1930


CONFERINŢA I, Basel, 15 septembrie 1912
Întrebările pe care trebuie să şi le pună omul actual nu pot primi un răspuns decât din lumile suprasensibile, prin cercetări spirituale. Împlinirea timpurilor vechi şi începutul timpurilor noi. Impulsul Evangheliilor venit din sfera Ierarhiilor.

CONFERINŢA a II-a, Basel, 16 septembrie 1912
Metamorfozarea sufletelor prin deplina conştientizare a Eului omenesc; individualizarea sufletelor a intervenit prin Misteriul de pe Golgota. Istoria ca revelare a proceselor spirituale interioare. Prelungirea zoroastrismului persan în elementul iudaic. Fenomenul profetismului iudaic; razele iniţierilor diferitelor popoare sunt adunate ca într-un focar şi născute din nou din sângele poporului Vechiului Testament. Prin primirea elementului iniţiatic se dezvoltă ideea de nemurire, care, în forma cea mai sublimală a ei, apare la fraţii Macabei. Elementul spiritual este perceput ca element interior. Intensificarea forţei dramatice interioare până la apariţia trimisului lui Dumnezeu, Botezătorul. O nouă dezvoltare a compoziţiei artistice. Relaţia sufletelor cu lumea suprasensibilă trebuie să se stabilească acum individual, nu prin caracterul de suflet-grup; Christos Iisus sădeşte în elementul uman cel mai valoros un germene de suprasensibil. Acest element este reprezentat de Cei doisprezece, care au reuşit cel mai mult să-şi perfecţioneze, după metodele vechi, sufletele. Acum acestea sunt aşezate solid pe ele însele. Forţa naţională se individualizează. Mersul progresiv al proceselor istorice are loc datorită individualităţilor. În Iuda, de exemplu, este prefigurat drumul pe care l-a luat creştinismul prin intermediul elementului roman.

CONFERINŢA a III-a, Basel, 17 septembrie 1912
Fundalurile spiritual-ştiinţifice ale figurii Botezătorului. Sensul Botezului. Forţa spiritului lui Ilie. Esenţa lui Christos Iisus. Starea de a fi părăsit de Eu şi aceea de a fi umplut de Eu.

CONFERINŢA a IV-a, Basel, 18 septembrie 1912
Buddha şi Socrate ca figuri polare ale curentelor de evoluţie umană. Sinteza acestora în Christos Iisus. Legătura se realizează prin faptul că anteriorul trebuie să fie mereu preluat de către ceea ce urmează.

CONFERINŢA a V-a, Basel, 19 septembrie 1912
Revelaţia lui Krishna: înţelepciunea privitoare la lumea spirituală aflată în spatele lumii senzoriale, lumea cauzalităţii. Cercetarea cauzelor. Eul suprasensibil revărsat deasupra entităţii tuturor lucrurilor. Krishna ca sfârşit de drum al vechii concepţii clarvăzătoare despre lume. Buddha, un urmaş al lui Krishna. Ioan Botezătorul, un precursor al lui Christos Iisus.

CONFERINŢA a VI-a, Basel, 20 septembrie 1912
În învăţătura lui Khrisna este conţinut deja tot ceea ce ia în calcul repetarea aceluiaşi lucru în mod identic, nu şi timpul şi succesiunea timpului ca factori reali. Aceasta este înţelepciunea orientală: repetarea atemporală. A cuprinde sensul devenirii ciclice în cifra 3 este ceea ce a caracterizat în special înţelepciunea ce a premers creştinismului. Abia în Vechiul Testament vedem instaurându-se în mod real o linie continuă a timpului. Progresia intervine ca un element deosebit. Prin aceasta se încredinţează Occidentului misiunea abordării istorice. Cunoaşterii occidentale i-a revenit sarcina de a dezvolta sensul istoric; în loc de spirala abstractă cu repetări identice, încercarea de a vedea linia devenirii ca un întreg şi de a recunoaşte focarul întregii deveniri, de a căuta centrul ei unic de greutate. Concepţia istorică a trebuit să apară întâi într-un sens mai înalt, demnă de om. Evoluţia vechiului popor evreu este asemănătoare evoluţiei unui om. Din poporul îmbătrânit ne iese în întâmpinare conştienţa veşniciei individualului. În timp ce corpul poporului moare, sufletul poporului ‒ sufletul lui Ilie ‒ trece în Botezător şi, după decapitarea acestuia, trece în Cei doisprezece. De aici încolo Christos Iisus vrea să îi educe în direcţia unei noi clarvederi. Viziunile apostolilor. Mărturisirea de credinţă a lui Petru, punct nodal în evoluţia omenirii. Monologul istoric al lui Dumnezeu despre revelarea Misteriilor.

CONFERINŢA a VII-a, Basel, 21 septembrie 1912
Tonul fundamental al diverselor Evanghelii. Raportul reciproc dintre sufletul lui Christos şi sufletul Celor doisprezece: o reflectare a armoniei cosmice, compusă din douăsprezece părţi; ceea ce se petrece în sufletul apostolilor este câte o doisprezecime din spiritul universal al lui Christos. Petru este înălţat pentru o clipă la vieţuirea Eului superior, după care recade. Dificultăţile pe care le întâmpină apostolii în înţelegerea Fiului omului, care trebuie să sufere, să moară şi apoi să învie. Înaintea Misteriului de pe Golgota sferele cereşti nu puteau să se înalţe până la nivelul Eului propriu-zis. În epoca precreştină forţa Eului ar fi fost prea puternică pentru corporalitatea omenească; acolo unde aceasta se pătrunde întru câtva de ea, trupul este sfărâmat, omul este vulnerabil (Ahile, Oedip, Siegfrid). Dacă ar coborî întreaga forţă Supra-Eu într-un corp, acel corp l-am vedea sfărâmat, umplut de răni. De aceea corporalitatea lui Christos Iisus trebuia să apară pe crucea înălţată în planul fizic cu cinci răni. Realitatea acestui eveniment istoric poate nu numai să fie contemplată prin clarvedere, ci şi adusă mai aproape prin intermediul raţiunii, astfel încât ea se transfonnă în imaginaţiune, ca în cazul pictorilor creştini. Este posibilă o înţelegere pe cale raţională. Apostolii trebuiau conduşi într-acolo, iar cei mai dotaţi aduşi mai aproape de o nouă înţelegere a evoluţiei omenirii. ‒ Consecinţe ale Misteriului de pe Golgota în lumea vestică. În Grecia prinde treptat contur, pe lângă ecourile vechii clarvederi, forţa de judecată logică. Se trece de la o lume de fiinţe vii la o lume de noţiuni. Pherekides din Syros şi Empedocle. Strigătul sufletului lui Empedocle. Răspunsul Golgotei.

CONFERINŢA a VIII-a, Basel, 22 septembrie 1912
Semnificaţia ocultă a expresiilor „pe munte“, „pe mare“, „în casă“. Scena Schimbării la faţă. Christos în ipostazele sale istorică şi cosmică. Convorbirea celor De două ori trei: sus puterile cosmice, jos Cei trei care trebuiau iniţiaţi în tainele cosmice. În curentul mozaic avem formele de tranziţie, de la cele primordiale ale civilizaţiei la ceea ce trebuia dat omenirii prin Christos Iisus: prin Moise au coborât în poporul evreu, ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple prin Christos Iisus, misterele iniţiatice ale întregii lumi înconjurătoare. Curentul lui Ilie trimite spre ceea ce a fost predestinat poporului vechi evreu: să-i confere Eului ceva ce omul poate primi de la înţelepciunea naturală a omului, prin organizarea sangvină, prin ereditate: intelectualitatea, forţa de judecată; prin aceasta se dă baza fizică pentru Eu. Prin aceste două curente, întreaga revelaţie divină care trăieşte în poporul evreu se uneşte cu ceea ce are loc prin Misteriul de pe Golgota: înaintea celor trei apostoli ce trebuie iniţiaţi se derulează într-o cunoaştere imaginativă modul în care confluează forţele spirituale. ‒ Ungerea lui Iisus în Betania; se accentuează deosebit de puternic că trebuie făcut ceva şi pentru ceea ce are importanţă dincolo de existenţa senzorială: valoarea suprasenzorialului pentru Eu. ‒ Smochinul (arborele Bodhi), în care să nu mai crească fructe: prin această alegorie se spune că timpul vechii cunoaşteri a trecut; arborele nou creşte din lemnul mort al crucii şi din el radiază noua cunoaştere.

CONFERINŢA a IX-a, Basel, 23 septembrie 1912
O răsturnare în raportul oamenilor faţă de Evanghelii intervine atunci când ei ajung să cunoască elementul profund artistic din ele. Prin aprofundarea elementului artristico-compoziţional se pot vedea în lumina justă substraturile oculte. Arta greacă, prin coeziunea interioară a formei, reprezintă un fel de punct final în cultura omenirii. Arta evanghelică, prin strânsa împletire a firelor artistice, care sunt totodată şi fire oculte, şi prin nuanţa reprezentării, vine cu un nou început. A se vedea, de exemplu, compoziţia interioară relativ la întrebarea: În ce mod era posibilă atunci înţelegerea faţă de Misteriul de pe Golgota? Era posibilă o triplă înţelegere: aceea a discipolilor aleşi pentru spiritul cosmic al lui Christos; aceea a evreilor pentru cel ce împlineşte misiunea vechiului popor evreu, pentru fiul lui David, pentru punctul culminant al evoluţiei lor; aceea a romanilor pentru importanţa evreilor ca o parte componentă a lumii, pentru răspândirea culturii iudaice. ‒ Apostolilor le lipseşte deocamdată forţa de a menţine prezentă legătura dintre ei şi Christos până la Misteriul de pe Golgota. Ei nu îşi pot menţine verticalitatea: Christos este destinat să împlinească fapta în singurătate sufletească. Poporului, ca întreg, îi lipseşte forţa credinţei, pe care o arată orbul atunci când îl strigă pe fiul lui David. Lipseşte a treia înţelegere. Aura de dimensiuni cosmice a lui Christos, care nu se limita la persoana lui Iisus din Nazaret, ci radia şi prin sufletele celor cu care El era unit, se retrage spre sfârşitul vieţii de la omul Iisus, intră în viaţa pământească ca un impuls cosmic tânăr, doar mai adumbreşte de sus făptura Fiului omului. Și când este aproape să iasă (tânărul îmbrăcat în alb), rămâne numai o legătură foarte slabă până în momentul în care se săvârşeşte Misteriul de pe Golgota. După ce cele trei zile au trecut, el revine ca un impuls tânăr, care acum acţionează ca principiu cosmic al Pământului, iar după săvârşirea Misteriului de pe Golgota este prezent în fiecare faptă a apostolilor. Prin nuanţele mai fine prezente în elementul compoziţional-artistic al descrierii suntem îndreptaţi spre viitor. ‒ Fiecare epocă trebuie să aducă mai multă înţelegere. ‒ Sarcina mişcării antroposofice este de a dezvolta ceva din această înţelegere.

CONFERINŢA a X-a, Basel, 24 septembrie 1912
Calea omului spre înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Materialiştii nu o pot găsi, căci documentele sunt insuficiente. Retrăirea prin simţire şi sentiment poate conduce la viziunea clarvăzătoare. După învierea lui Christos, discipolilor acestuia li s-au deschis ochii clarvederii; în suflet le-a străfulgerat amintirea evenimentelor la care nu au participat în mod direct. Marcu, discipolul lui Petru, primeşte de asemenea încredinţarea că cel mai mare impuls trăieşte în suprasensibil, încă pe când trăia în Alexandria, de la ceea ce supravieţuise mai bun din gnosa păgână. ‒ Fiinţa suprasensibilă a omului, spiritul omenirii, stă ca prototip în faţa semenilor săi în timpul săvârşirii Misteriului de pe Golgota şi este ucisă fiindcă omul pământesc nu s-a recunoscut pe sine; abia prin această lecţie cosmică omul primeşte impulsul de a-şi cuceri treptat, în timpul evoluţiei pământeşti, entitatea sa. Cunoaşterea deplină prin simţire a acestui fapt, ce se poate aprinde în noi printr-o retrăire a acestei imagini arhetipale, ne poate determina să urmăm cu adevărat calea ce se deschide în lumea terestră spre cosmic. Prin ceea ce a fost Christos s-a aprins Cuvântul originar, care ne-a fost împărtăşit şi care poate fi din nou recunoscut ca esenţa existenţei pământeşti.