|
Cititorii acestui ciclu de conferinţe care nu au participat la cele petrecute pe vremea când autoritatea Anniei Besant domina Societatea teosofică vor fi poate miraţi de tonul polemic existent în unele locuri, în special împotriva concepţiei acesteia despre Christos. Pentru a înţelege acest ton, trebuie să îţi dai seama că strania atitudine a Anniei Besant în ceea ce priveşte această problemă impunea atunci multor persoane şi că eu trebuia să-mi apăr propria concepţie despre Christos, care de altfel nu s-a schimbat niciodată. Acum, când aceste lupte sunt demult trecute, există unii care cred că pasajele polemice ar putea fi eliminate din text. Editorii au preferat ca acele conferinţe să fie păstrate aşa cum au fost ele ţinute la timpul lor, cel puţin din considerente istorice; căci ele reamintesc astfel că această concepţie despre Christos prezentată aici a trebuit să se apere împotriva multor superstiţii, şocante pentru occidentali. Pentru conferenţiar nu se punea problema unei dispute sterile pe teme dogmatice, aşa cum se face în unele societăţi filosofice sau secte, ci de a răspunde în faţa conştiinţei sale ştiinţifice împotriva unei credinţe confuze izvorâtă din anumite interese personale, care prin absurditatea ei se condamnă de la sine în faţa unor oameni care judecă, dar care în cadrul Societăţii teosofice de atunci era prezentată ca ceva echivalent cu cele susţinute de mine. În lumea reală, chiar şi ceva ce sfidează orice raţiune poate juca un anumit rol.
Faptul că din 1902 eu a trebuit să-mi menţin poziţia cu privire la
creştinism, pe care mai înainte niciun membru de vază al
Societăţii teosofice nu o combătuse, a avut între alte rezultate
pe acela de a exclude din Societate, care rămânea sub autoritatea
Anniei Besant, pe toţi cei care refuzau să accepte erorile sale
în legătură cu Christos. Societatea teosofică s-a comportat ca şi
cum trebuia să condamne o erezie, într-o problemă pe care nu
trebuia totuşi să o considere ca o dogmă, căci era vorba de a expune
nişte fapte. Dar întotdeauna studiile cele mai obiective se
lovesc de fanatismul născut din interese personale. Toate acestea au
avut drept consecinţă că membrii desprinşi din Societatea teosofică
s-au constituit într-o Societate antroposofică care nu a
încetat să crească. Dacă luăm în considerare toate
calomniile stupide răspândite în lume împotriva
Societăţii antroposofice şi a mea personal, în speţă de către
idolul teosofilor Annie Besant, dar şi de mulţi alţi indivizi care s-au
lăsat cuprinşi de această idolatrie, şi dacă ţinem seama de toate
faptele de „iubire nobilă faţă de oameni“ petrecute de atunci în
sânul acestei Societăţi, despărţirea Societăţii antroposofice de
Societatea teosofică nu poate fi deloc privită ca ceva rău: Chiar şi
cititorul care a participat atunci la această despărţire va lua ecoul
luptelor ce se fac simţite ici şi colo în decursul
consideraţiilor ca pe un document referitor la ceva ce trebuie
înţeles în contextul de atunci şi ca o mărturie a
numeroaselor dificultăţi pe care le întâmpini când
trebuie apărată o idee cu argumente pur obiective. Cine nu este
interesat nici de aşa ceva va trebui să aibă totuşi destulă
îngăduinţă pentru a suporta ceva ce crede că nu-l priveşte, dar
care pentru auditorii de atunci a prezentat o importanţă deloc de
neglijat.
Rudolf Steiner
Berlin, 1918
