Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile I, II)


TABLOUL ÎNTÂI


Poarta iniţierii descrie calea de iniţiere a lui Johannes Thomasius. Întreaga dramă, cu excepţia prologului şi antractului, relevă experienţele lui Johannes Thomasius. Acestea se pregătesc chiar din primul tablou, când îl întâlnim pe Johannes în camera Mariei, în cercul prietenilor săi. Aici totul îl impresionează altfel decât pe ceilalţi. În timp ce aceştia vorbesc, fiecare dintr-un punct de vedere personal, despre dezvoltarea lor interioară şi fac un schimb de păreri în legătură cu conferinţa lui Benedictus, pe care tocmai au audiat-o, Johannes este profund impresionat; atât de profund încât primeşte în interiorul său impulsul de a se ridica deasupra vieţuirii din planul fizic. Totuşi, pe parcursul acestei drame, el nu ajunge decât la prima etapă a experienţelor suprasensibile, cea a imaginatiei. Rudolf Steiner spune, în legătură cu aceasta, în conferinţa a şaptea din ciclul Tainele Pragului:

„În Poarta iniţierii îl vedem pe Johannes vieţuind, aşa-zis, lumea superioară. Dar cum o vieţuieşte el?... De fapt, el nu ajunge prea departe; nu depăşeşte ceea ce poate fi numit vieţuiri sufleteşti imaginative, cu toate limitele şi erorile lor. Tot ce este descris aici nu reprezintă decât trăiri subiective ale lui Johannes Thomasius (cu excepţia prologului şi a antractului, care nu aparţin acţiunii). În Poarta iniţierii, Johannes nu depăşeşte această etapă. Faptul apare explicit în Poarta iniţierii prin aceea că el se află tot timpul pe scenă – ceea ce constituie o dificultate pentru actor – şi trebuie să considerăm că totul se petrece în sufletul lui Johannes drept cunoaştere imaginativă. Chiar dacă în templu, la sfârşitul Porţii iniţierii, Johannes rosteşte o seamă de cuvinte care au o valoare teoretică obiectivă, putem afirma că, în diverse temple, mulţi oameni rostesc cuvinte pentru care nici pe departe nu sunt maturi, pentru care urmează să dobândească maturitatea. Nu asta este hotărâtor, ci faptul că recunoaştem în întreaga reprezentaţie: aici avem de-a face cu imaginaţiuni subiective ale lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului se merge mai departe, are loc un salt, prin faptul că Johannes Thomasius ajunge la amintiri din vieţi pământeşti anterioare. Nu este vorba aici de o simplă imaginaţiune, ci de o extindere în lumea obiectivă, în care avem de-a face cu fapte spirituale care există ca atare, desprinse de sufletul lui Johannes Thomasius.“

Cu toate că prima dramă nu schiţează decât experienţele subiective ale lui Johannes, modul cum sunt descrise acestea arată că sunt trezite însăşi forţele Eului omenesc, arată cum acţionează ele în cei care au început deja să se elibereze de natura umană inferioară, în măsura în care au transformat o parte a corpului astral în Sine spirituală. În special la Maria, această Sine spirituală este deja foarte dezvoltată. La ea aceste forţe ale Sinei spirituale sunt la început, deseori, chiar distrugătoare pentru ceilalţi. Ea este tulburată de această constatare, neînţelegând de ce se petrec astfel lucurile. Mai târziu Benedictus îi explică faptul că forţele Sinei spirituale omoară în suflete ceea ce încă nu este purificat. Dar, de fapt, această distrugere îi conduce pe oameni la o viaţă mai înaltă. Ceea ce se petrece în mod spontan cu aceşti oameni nu poate fi înţeles decât dacă ne gândim că aici se face apel la forţele superioare ale Eului, care construiesc în om Sinea spirituală. Modul cum acţionează ele trebuie să aprindă şi să cuprindă în fiecare om ceea ce este mai individual în el. Deci fiecare va fi stimulat prin aceste drame să dezvolte în sufletul său ceea ce are mai bun în el şi este mai valoros pentru lume. Pentru asta însă trebuie ca fiecare să devină conştient de nucleul cel mai intim al fiinţei sale şi de raportul său cu lumea spirituală. Aşa cum o scânteie aprinde un foc, tot astfel cuvintele acestor drame pot să înflăcăreze în noi Eul, să-l transforme într-un foc în care natura inferioară va fi arsă, iar fiinţa cea mai intimă purificată şi transformată.

Persoanele care, în primul tablou, discută în salonul Mariei se grupează sufleteşte în jurul lui Johannes Thomasius. Privit din afară, acesta stă deoparte, într-un colţ al camerei, cufundat în el însuşi. Dar tocmai asupra lui acţionează cel mai puternic discuţiile. Pe drept cuvânt se poate spune că firele karmice care îi unesc pe ceilalţi oameni sunt ţesute în jurul lui Johannes, fiindcă în întreaga scenă el este cel mai sensibil la tot ce se spune. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune într-o conferinţă despre Misteriul rosicrucian, ţinută la 30 octombrie 1910 la Berlin*, puţin timp după reprezentarea dramei:

„Firele care leagă între ele aceste personaje sunt foarte ciudate. Puteţi presimţi cât sunt de ciudate în momentul în care vă apropiaţi pe de o parte de personaje ca Felix Balde şi doamna Balde şi, pe de altă parte, de Capesius şi Strader. Nu conţinutul cuvintelor lor este cel mai important: cel mai important este cine anume le rosteşte. Şi aceste personaje sunt oameni vii, nici unul nu este imaginat. Le cunosc foarte bine. Prin «cunosc» vreau să spun că ele nu sunt inventate, ci există într-adevăr. Ele sunt reale, în mod special cel la care ţin atât de mult, profesorul Capesius, este o figură luată din viaţă. Şi ea este lumea noastră. De aceea a trebuit să apară remarcabila intervenţie a Theodorei, văzătoarea, care uneori poate vedea în viitor şi care profeţeşte evenimentul prodigios ce va avea loc înainte de sfârşitul secolului XX, apariţia lui Hristos. Este ceva ce poate fi explicat karmic. Apoi se arată şi ciudatul raport karmic ce leagă pe doamna Balde şi Capesius, prin efectul pe care îl au asupra acestuia basmele doamnei Balde. Se întrezăresc alte fire karmice care pornesc din inima lui Strader către văzătoarea Theodora, fiindcă vorbele ei l-au răscolit profund. Toate aceste fire karmice sunt ascunse în spatele a ceea ce se desfăşoară exterior, pe planul fizic. Ele sunt ca toarse de karmă spre un punct, şi acest punct este Johannes Thomasius. Acolo se întălnesc ele. Ceea ce se povesteşte pe planul fizic aprinde o lumină în sufletul lui Johannes, o lumină care ridică cumplite talazuri în sufletul lui, dar care declanşează în acelaşi timp evoluţia sa esoterică, cu un caracter cu totul individual: întretăierea propriei sale karme cu karma cosmică.“

* Conferinţa din 31.10.1910, cuprinsă în Wege und Ziele des geistigen Menschen (Căi şi ţeluri ale oamenilor spirituali), GA 125

Rudolf Steiner insistă aici asupra faptului că în această dramă sunt prezentaţi oameni din lumea noastră. Un astfel de om cunoaştem şi în Johannes. În dezvoltarea sa artistică, el s-a bazat mult pe impulsurile ştiinţei spiritului. Acum însă trebuie să recunoască faptul că întreaga sa forţă se stinge, că ochiul i se întunecă, inima i se pustieşte. Prin aceasta, el ajunge la o stare sufletească pe care o au astăzi mulţi oameni, trăind-o în mod analog. Dat fiind că impulsurile ştiinţei spiritului accelerează dezvoltarea, ele acţionează asupra lui Johannes în aşa fel încât criza care era latentă în el apare mai repede şi este mai puternică decât în mod obişnuit. Vechiul trebuie să dispară înainte de a începe noul. Acest nou este sesizat de Johannes în mod deosebit prin forţele de compasiune pe care le are şi care îl fac să se adâncească pe deplin în fiecare din personajele prezente. Acest fapt îl duce dincolo de existenţa sa limitată.

Fiecare din personajele dramei poate revela doar o parte a fiinţei umane, în existenta sa limitată. Dar în momentul în care discută între ei se poate aprinde imaginea originară a omului în plinătatea sa. Maria o spune:

„Când în faţa sufletului se-nfăţişează astfel
Cuvintele mai multor oameni,
E ca şi cum întregul chip
Al omului dintru-nceputuri
Ar fi prezent prin ele, tainic.
Îl vezi împărţit în multe suflete,
Aşa precum lumina, una,
Se revelează-n curcubeu
În multele culori.“

După aceste cuvinte, vedem intrând diferitele personaje care au audiat o conferinţă a lui Benedictus într-o altă încăpere. Ei se exprimă aşa cum o fac oamenii în care deja acţionează ştiinţa spiritului. Acest lucru este remarcat mai târziu, atunci când Capesius spune că în nici o altă parte nu ar fi putut rosti cuvintele pe care aici le spune cu atâta uşurinţă. Ceea ce spun oamenii nu sunt numai nişte comunicări interesante; sunt în acelaşi timp şi paşi spre cunoaşterea de sine. Este ca şi când fiecare, stimulat de prezenţa celorlalţi, începe să se privească pe sine însuşi, pentru că viaţa spirituală a celorlalţi acţionează în aşa fel încât fiecare crede că găseşte deplină înţelegere. Ei nu s-au gândit înainte dacă se înţeleg unul pe altul, dar presimt în sufletele lor că pot găsi înţelegere la ceilalţi. De fapt, această înţelegere a celorlalţi le dă forţa de a contempla viaţa propriului lor suflet. Cu siguranţă, Capesius şi Strader nu ar fi vorbit cu alţi oameni despre dezvoltarea lor proprie aşa cum o fac aici.

Capesius vorbeşte mai întâi despre întreaga sa cercetare, despre efectul pe care l-au avut asupra lui cuvintele lui Benedictus şi despre forţele care acţionează în aceste cuvinte. El arată cât este de impresionat, adăugând că nu îl mai satisface modul în care s-a comportat până acum faţă de elevii săi, în calitate de istoric. Înainte credea că simte „lăuntric temeinice reazeme pentru orice judecată“. Acum a ajuns să gândească cum „în viaţa reală gândurile nu sunt decât palide umbre“. Cu aceasta, el îşi mărturiseşte propria concepţie, foarte răspândită în prezent, şi care este justificată în măsura în care gândirea oamenilor actuali a căpătat un caracter de umbră. Cuvintele lui Benedictus l-au condus la această experienţă mai repede decât ar fi putut s-o facă pe altă cale. Dar aici este vorba de o stare pentru care au predispoziţie mulţi oameni din ziua de azi. Capesius are însă şi capacitatea de a depăşi această etapă a dezvoltării, fiindcă el este în stare să se uimească în faţa modului de gândire practicat aici şi în special în faţa acţiunii acestuia în viaţă. El este uimit de faptul că ceea ce îi apare lui, ca şi altora, ca fiind doar o gândire palidă, poate – în acest cerc – să se impregneze cu atâta voinţă încât cuvintele rostite aici creează o reală forţă de viaţă şi pătrund în adâncurile cele mai profunde ale inimii. El este obligat să recunoască acest lucru, dar nu poate da frâu liber acestui sentiment, simţind că pentru asta ar trebui să fie el însuşi altfel decât este.

Acum intervine Strader şi explică ce numeşte el adevărata ştiinţă şi cum, în calitate de om de ştiinţă, poate să judece cuvintele lui Benedictus. Ceea ce afirmă el corespunde cu ce ar spune mulţi oameni de ştiinţă astăzi, într-o asemenea situaţie. El crede că, dacă ar voi să se dăruie cunoaşterii spirituale, ar trebui să nege raţiunea şi experienţa şi se teme că atunci ar pierde întreaga certitudine. Această atitudine, ca şi justificările ei, sunt descrise de Rudolf Steiner în Un drum spre cunoaşterea de sine:

[Înainte de a pătrunde în lumea suprasensibilă, sufletul trebuie să-şi spună]: „Prin acest Eu al meu, eu trebuie să-mi fac reprezentări despre lume. Nu trebuie să-l pierd pentru că m-aş pierde ca entitate. Cel mai puternic instinct al lui este să îşi apere pretutindeni Eul pentru a nu pierde pământul de sub picioare. Dar ceea ce sufletul trebuie să resimtă în mod justificat pentru viaţa obişnuită nu mai are voie să resimtă de îndată ce a păşit în lumea exterioară suprasensibilă. Acolo el trebuie să treacă un prag şi trebuie să abandoneze nu numai unul sau altul din bunurile de preţ, ci chiar ce fusese el până aici. El trebuie să-şi poată spune: Ceea ce ai crezut până aici că este adevărul tău cel mai important trebuie să îţi apară de partea cealaltă a pragului ca cea mai mare eroare. În faţa unei asemenea cerinţe, sufletul se poate da înapoi înfiorat. Poate avea sentimentul că ceea ce trebuie să facă este ca o jertfire, ca o aneantizare a propriei sale entităţi şi, în faţa pragului indicat, trebuie să se declare mai mult sau mai puţin neputincios în a împlini imperativul. Această mărturisire poate să îmbrace toate formele, poate apărea cu totul instinctiv, iar omului care gândeşte şi acţionează în sensul ei îi poate părea total diferită de ceea ce este în realitate. De pildă, el poate simţi o profundă antipatie faţă de toate adevărurile suprasensibile. El le poate considera ca nişte visătorii, nişte fantasmagorii, datorită faptului că, în adâncurile sufleteşti necunoscute lui însuşi, are o teamă ascunsă. El simte că nu poate trăi decât ceea ce ne revelează simţurile şi raţionamentul intelectului.“

Această dispoziţie sufletească o aflăm mai întâi la Strader. El se cramponează atât de puternic de raţiune şi de ştiinţă fiindcă presimte că numai în ele este Eul său în siguranţă.

Strader are, desigur, o înclinaţie spre adevărurile spirituale, chiar dacă nu e pe deplin conştient de acest lucru. Să remarcăm că, în prima scenă, ceea ce vieţuieşte inconştient în sufletul său are de exprimat ceva total diferit faţă de ceea ce Strader, omul simţurilor şi al raţiunii, exprimă în lumea fizică. Găsim asta în ceea ce rostesc Philia, Astrid şi Luna, care reprezintă în lumea spirituală arhetipurile sufletului senzatiei, sufletului raţiunii şi sufletului conştienţei. Aici le găsim ca reprezentante ale acestor forţe sufleteşti în lumea fizică; de aceea nu apare atât de clar ce sunt ele cu adevărat în lumea spirituală. Nu trebuie să le considerăm numai ca oameni ai lumii fizice, ci să ne dăm seama că fiecare dintre ele reprezintă o anumită forţă a sufletului. De aceea nu trebuie să spunem că fiecare este atât şi nimic mai mult, ci trebuie să înţelegem că în fiecare din cele trei personaje ale dramei domină un anumit element, ceea ce le pune în legătură cu elementul corespunzător din lumea spirituală.

Ceva analog se poate observa şi atunci când se lucrează în comun în curente spirituale; aici, nu întâmplarea i-a adunat pe. oameni, ci o lungă pregătire pe parcursul a numeroase întrupări. Cei care activează esoteric şi tind să se transforme pe sine nu reprezintă doar oameni pe care îi cunoaştem sub diferite nume, ci sunt şi forţe în legătură cu forţele cosmice. Iar ceea ce fac ei nu are însemnătate numai pentru ei înşişi, ci şi pentru întreaga evoluţie a lumii, şi are o altă însemnătate decât ce se petrece de obicei în lume. Găsim, în mumite epoci, în activitatea esoterică a unor oameni, forţele care poartă cu adevărat istoria, cu toate că în prezent puţin se mai cunoaşte despre aceste lucruri. Ceea ce se petrece în legăturile esoterice, fie în cult, fie în activităţile în comun ale gândirii, nu are însemnătate numai pentru individ, ci pentru ansamblu. Atunci când zece persoane lucrează astfel împreună, rezultatul activităţii lor nu este numai suma forţelor lor, ci indicele de putere aritmetică. În lume pot fi trimise forţe puternice dacă o comunitate esoterică lucrează într-o armonie interioară şi în armonie cu evoluţia omenirii.

În drama Trezirea sufletelor, în scena iniţierii egiptene, sacrificatorul rosteşte de două ori o frază importantă, în acest sens:

„Când împlinim un act de iniţiere mistică
El are-nsemnătate nu numai aici.
Curentul de destin al evoluţiei cosmice curge
Prin cuvântul şi fapta adâncă a slujbei de jertfă.“

Este vorba aici de un cult al Misteriilor, ceremonii care se făptuiesc în imagini şi care exprimă raporturi şi forţe spirituale reale. Dar astfel de raporturi şi forţe se pot naşte mereu într-o activitate în comun în sensul cunoaşterii spirituale. Desigur, pentru aceasta este nevoie ca oamenii să se înţeleagă între ei, făcând să domnească acel element care în epoca egipteană a fost dat ca impuls al dreptăţii. Când acest impuls se uneşte cu cel al iubirii, adus în lume de Hristos, atunci de aici rezultă o premisă corectă pentru o muncă fructuoasă dusă în comun.

În aceste drame vedem cum fiecare nu poate progresa decât prin celălalt. Într-o activitate spirituală comună nu trebuie să ne aşteptăm ca toţi să fie perfecţi. Fiecare răspunde nu numai de evoluţia sa personală ci, în acelaşi timp, şi de a celorlalţi. Dar acest lucru este făcut nu prin faptul că fiecare observă ce a greşit celălalt, pentru a-i reproşa şi a-l mustra, ci prin aceea că fiecare îşi recunoaşte întâi propria greşeală, încercând să o corecteze. Numai atunci eşti în măsură să judeci corect dificultăţile unui alt om, astfel încât această judecată să îi devină un ajutor acceptat cu bunăvoinţă, care îi poate facilita progresul.

Dramele-misterii ne arată într-un mod emoţionant cum va putea ft organtizată în viitor o corectă activitate în comun. Ce-i drept, oamenii pe care îi întâlnim în ele nu sunt fără slăbiciuni şi greutăţi; dar ne este prezentat ca un model faptul că, încetul cu încetul, ei se vor uni – în funcţie de predispoziţiile lor – în grupuri sufleteşti. Strader are încă mult de luptat împotriva îndoielii. El se va îndrepta conştient spre Benedictus abia mai târziu, devenindu-i discipol; dar poartă încă de pe acum această înclinaţie. Philia, Astrid şi Luna ne spun acest lucru. Astrid este, într-un sens superior, arhetipul sufletului înţelegerii, care – fiind la mijloc între celelalte două elemente sufleteşti – are oarecum în sine sufletul sufletului. Aşa se explică de ce Philia, care reprezintă sufletul senzaţiei, vorbeşte prima, fiind urmată de Luna, care reprezintă sufletul conştienţei; şi abia la sfârşit Astrid rosteşte ceea ce vrea să spună sufletul din suflet. Cele trei sunt mădulare sufleteşti aflate în fiecare om, fiecare îşi are Philia sa, Astrid şi Luna sa. În lumea spirituală însă există numai un arhetip al fiecăreia, iar ceea ce se manifestă de la aceste arhetipuri în omul individual apare transformat prin forţele lui individuale.

Ceea ce Philia, Astrid şi Luna îi spun lui Strader în tabloul întâi este opusul a ceea ce spune el în mod conştient; în realitate însă prin toate trei se exprimă ceea ce se află în adâncul sufletului lui. Prin ele, îi vorbese Philia sa, Astrid şi Luna sa. Faptul că fiecare are Philia sa, Astrid şi Luna sa ca reflectare a arhetipului ne apare şi mai clar în următoarele drame.

Strader este, pe de o parte, o personalitate bine definită, pe de altă parte însă el este şi un reprezentant al acelor oameni care, aflaţi într-o situaţie asemănătoare cu a lui, resimt lăuntric nevoia adevărurilor spirituale, fără a putea ajunge totuşi la ele. Ceea ce spune Strader despre viaţa sa a fost vieţuit într-un mod asemănător şi de filosoful Gideon Spicker. Este vorba de acele firi care au resimţit probabil cu durere că trebuie să renunţe la vechea lor credinţă pentru a se îndrepta spre cunoaşterea naturii, care însă nu le-a adus nici o satisfacţie. În primul tablou al dramei, Strader îşi descrie viaţa: de fapt, el a trăit într-un cerc de oameni pioşi, simţindu-se atât de fericit printre ei încât a nutrit dorinţa fierbinte de a deveni călugăr. Dar, fiind călugăr, a ajuns să cunoască noua ştiinţă a naturii; ea i-a mijlocit cunoştinţe convingătoare, care nu mai erau în acord cu ceea ce crezuse el până atunci. Astfel, el poate să spună:

„Ce-i drept, n-am născocit
Ce mi s-a arătat ca adevăr.
În lupte aprige,
Mi-am smuls din spirit
Ce în copilărie îmi adusese fericire şi pace.
Eu pot să înţeleg orice inimă
Căreia îi este dor de înalturi“.

Din aceste două ultime fraze răsună ceva ca un fel de înţelegere a strădaniei antroposofice; Rudolf Steiner a arătat, de fapt, că „Anthropos“ înseamnă „cel care priveşte sau se străduie spre înalturi“. În acest context, este interesant că şi filosoful Gideon Spicker, a cărui viaţă seamănă mult cu a lui Strader, a ajuns să afirme că cel mai înalt ţel al filosofiei ar trebui să se numească „Anthroposophie“. În ultimul capitol al operei sale, Filosofia contelui Shaftesbury, el scrie:

„Dacă în ştiinţă este vorba de cunoaşterea lucrurilor, în filosofie însă, în ultimă instanţă, este vorba de cunoaşterea despre cunoaştere, astfel că studiul propriu-zis al omului este omul însuşi, iar ţelul suprem al filosofiei este cunoaştere de sine, Antroposofie“.

Oameni ca Strader au în adâncul cel mai profund al fiinţei lor o legătură puternică cu ştiinţa spiritului, fără ca în timpul stării de veghe să fie conştienţi de aceasta. Aşa se explică impresia puternică pe care o face asupra lui Strader viziunea spirituală a Theodorei. În timp ce Capesius îşi exprimă îndoiala în legătură cu autenticitatea acestei viziuni, Strader ajunge să spună:

„Din vremea când,
În izolarea mânăstirii,
Am aflat despre o astfel de cunoaştere,
Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii,
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta“.

Aici începe într-un fel trezirea sufletului lui Strader pentru lumea spiritului. Este în acelaşi timp un exemplu al faptului că oamenii se trezesc când sunt laolaltă. A te separa de ceilalţi şi a medita pentru tine într-o cameră liniştită nu duce la trezire. În conferinţele pe care Rudolf Steiner le-a ţinut în februarie 1923 la Stuttgart, în faţa Adunării delegaţilor, el a insistat în special asupra faptului că sufletele trebuie să se trezească unele pe altele. Apariţia şi cuvintele Theodorei au asupra lui Strader o mare influenţă tocmai pentru că în sufletul lui dormitează forțe care sunt puternic atrase de ceea ce acţionează prin Theodora. Această atracţie este cauzată, pe de o parte, de legături karmice; dar, pe de altă parte, şi de predispoziţia de a primi lumina lui Hristos, mijlocită de Theodora. Ea spune:

„Mă simt silită să vorbesc:
În faţa spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină
Şi [...]
Va fi văzut de către suflete
Când timpul se va fi-mplinit“.

În cuvintele Theodorei se exprimă forţa care conduce la înţelegerea impulsului lui Hristos. De aceea, prin ea, întreaga dramă este învăluită într-o lumină cu totul specială. În lumea fizică, ea apare ca văzătoare a viitorului; în lumea spirituală, ea are forţa de a vedea în trecut.

Au fost necesare anumite pregătiri pentru ca facultatea de a vedea entitatea lui Hristos să poată pătrunde în sufletele umane. Ulterior, Benedictus spune despre aceasta:

„Un mare pas în mersul lumilor
Se poate face doar când zeii
Se leagă cu destinul omenesc.

Ochiul meu spiritual cercetă.
El se opri asupra ta“.

Se poate vedea de aici că Maria poartă în ea forţa ce poate deschide ochiul spiritual. În mod special trebuie să se deschidă ochii acelor oameni care fac în prezent efortul spre spirit, dar şi ai celor care sunt pregătiţi din vremuri trecute să vadă, fără iniţiere specială, entitatea Hristos.

Hristos nu se va mai întrupa niciodată într-un corp fizic; oamenii sunt cei care trebuie să se dezvolte în aşa fel încât să-l poată contempla atunci când va apărea în norii eterici. În nori a dispărut din faţa privirii discipolilor, atunci când s-a înălţat la cer şi le-a spus că va reapărea în nori. În limba Misteriilor, cuvântul nori indică substanţa în care arhetipurile spirituale devin vizibile privirii spiritului. Dacă oamenii vor evolua pentru a percepe aceste imagini în eteric, ei îl vor percepe pe Hristos. În ciclul asupra Evangheliei după Matei, Rudolf Steiner spune:

„Să se pătrundă cu forţa lui Hristos, la început interior, apoi într-un mod tot mai exterior, iată ce vor face oamenii care vor consimţi la aceasta. Astfel, viitorul nu numai că va înţelege fiinţa lui Hristos, dar se va şi impregna cu ea. Şi eu am spus deja multora dintre dumneavoastră cum va arăta mersul acestei părtăşii cu Hristos pentru evoluţia Pământului şi a omenirii. Mi-am permis chiar să expun acest lucru în «Misteriul rosicrucian» prin văzătoarea Theodora, care este gândită ca o personalitate ce a dezvoltat în ea forţa de a vedea în viitorul apropiat. Ne îndreptăm spre o epocă în care într-adevăr, într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii – la început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi – îl vor vedea pe Hristos, şi asta nu numai graţie unei discipline spirituale, ci datorită nivelului evoluţiei pe care îl va atinge omenirea, ei îl vor vedea de această dată în lumea eterică, nu în lumea fizică; apoi, într-un viitor mai îndepărtat, îl vor vedea pe Hristos din nou, într-o formă diferită. În trecut, el a putut fi văzut în formă, fizică, pentru că oamenii care erau în planul fizic trebuiau să vieţuiască aceasta. Dar impulsul lui Hristos nu şi-ar atinge scopul dacă n-ar continua să acţioneze şi să se dezvolte. Ajungem într-o epocă în care – şi acest lucru trebuie înţeles ca un mesaj – forţele spirituale ale omului îi vor permite acestuia să-l contemple pe Hristos. Şi, încă înainte de sfârşitul secolului XX, un număr redus de oameni vor fi adevărate Theodora, adică ochiul lor cu adevărat deschis va avea acel eveniment pe care l-a avut Pavel în faţa Damascului, şi pe care el l-a putut percepe fiindcă «se născuse prematur». Înainte de sfârşitul secolului XX, unii oameni vor retrăi evenimentul Hristos, aşa cum a făcut-o Pavel în faţa Damascului şi, întocmai ca el, nu vor avea nevoie de Evanghelii şi de documente pentru a şti că este vorba de Hristos. Ei vor şti prin vieţuire interioară cum stau lucrurile cu Hristos care le va apărea pe norii eterici“ (Conferinţa X).

Acele forţe care vin din lumea spirituală trebuie să se unească mai întâi cu un om. Dar dacă un om le-a primit şi le-a dezvoltat, atunci ele vor deveni accesibile şi altor oameni. Cel care face acest început preia sămânţa care va da apoi roade pentru întreaga omenire. Ceea ce a reuşit unul, este disponibil şi pentru ceilalţi, aşa încât el nu continuă să se desăvârşească pentru sine, ci pentru omenire.

După cele rostite de Theodora, Strader poate primi o comunicare de la Astrid, din care reiese că ceva s-a trezit deja în adâncurile sufletului lui. Ea vorbeşte despre miracolul pe care Strader îl vede în Theodora, miracol care l-a uimit atât de mult. Dacă această uimire s-a trezit o dată, ea va putea să reînvie mereu în faţa miilor de miracole ce ne înconjoară în lume, iar o asemenea uimire este începutul evoluţiei spirituale. Astrid conduce privirea lui Strader de la miracolul pe care el l-a văzut în Theodora către numeroasele minuni ale naturii; acest lucru duce la apariţia lui Felix Balde şi a soţiei sale. Ei reprezintă acel gen de oameni care au încă în ei un puternic sentiment pentru spiritualul din lume, fără să fi trecut printr-o iniţiere modernă. Pentru ca evoluţia omenirii să poată continua, trebuie ca ei să îşi unească forţele lor vechi cu ceea ce acţionează în conştienta actuală a omenirii şi este nevoie ca ei să intre în legătură cu iniţierea conştientă a epocii prezente, care îndreaptă privirea în special spre viitor.

Vedem aici cum sufletul doarmiei Balde este în relaţie cu Capesius care, datorită modului de a fi al ştiinţei moderne, resimte adesea un gol spiritual interior şi o învârtoşare pe care însă le poate depăşi cu ajutorul basmelor pe care le povesteste doamna Balde. El spune:

„Şi doamna Felicia povesteşte,
În minunate imagini,
Despre fiinţe care în ţara viselor locuind,
[ ............................. ]
Şi cum e izgonită din mine
Orice paralizie sufletească“.

Mai târziu, atunci când Capesius va fi într-o stare de transă, va spune că basmele îl însoţesc în ţara spiritului când ele sunt povestite din arierplanuri spirituale. Şi tocmai pentru că basmele doamnei Balde vin dintr-un context spiritual, ele acţionează şi îl ajută să biruie dificultăţile sale interioare. Faptul că el poate accepta şi înţelege acest ajutor se explică prin legăturile create în întrupări anterioare. Pentru Felix, el nu are încă o înţelegere corectă. Capesius spune:

„Îmi rămâneau mereu neclare vorbele lui ciudate
În care destăinuia lucrurile
Pe care credea că le ştie.
[................................... ]
Şi cine-l ascultă nu poate păstra mult timp
Înţelesul cuvintelor lui“.

La care Benedictus răspunde:

„Se poate de asemenea simţi
Ca şi cum, prin cuvintele lui, puterile naturii
Încearcă să se reveleze în adevărul fiinţei lor“.

Cu aceste cuvinte este caracterizată succint fiinţa şi misiunea lui Felix Balde. În timpul discuţiei cu şi despre Felix şi Felicia, tulburarea pe care a trăit-o Strader la intervenţia Theodorei continuă să acţioneze asupra sufletului său. Aici el revine la vorbele spuse mai sus:

„Presimt deja
Că zile rele vor veni În viaţa mea!
[............................. ]
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta“.

Capesius nu poate înţelege deloc motivul pentru care Strader este atât de răscolit. El spune:

„Mi-e teamă, dragă prietene
Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeţi siguranţa,
Curând veţi fi cuprins cu totul
De-o sumbră îndoială“.

Strader răspunde:

„Groaza unei astfel de-ndoieli
Mă chinuie de multe ceasuri!
[................................ ]
Apoi vorbeşte din mine:
De nu mă birui
Cu armele tale tocite de gânditor,
Nu eşti nimic altceva
Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii“.

Acestea sunt cuvintele pe care le va auzi mai târziu răsunând din nou, în lumea elementară, atunci când Johannes îl găseşte lângă Spiritul elementelor. Dar aici Theodosius îi dă un răspuns ce aminteşte de cuvintele Philiei. Theodosius reprezintă forţa iubirii, de aceea există o legătură între ceea ce spune el şi ceea ce ne este prezentat apoi ca fiinţa Celeilalte Marii, în care se exprimă activitatea de iubire care izvorăşte din renaşterea omului.

Maria spune despre Cealaltă Maria:

„În ea, spiritul a creat în adevăr
Fiinţă nouă din germenul care murise“.

Pentru că Strader pătrunde cu gândirea lui în domeniul morţii, pentru el este important să afle ceva despre această fiinţă. Această fiinţă este importantă şi pentru Romanus – care vorbeşte după aceea – fiindcă el se află din plin în viaţa activă şi nu găseşte puntea de legătură dintre idei şi fapte; or, tocmai forţa de renaştere poate construi această punte.

După Romanus vorbeşte German. Lui îi plac şi glumele şi vorbele cu tâlc; el spune însă că aici a găsit ceva mai puternic decât castele din cărţi de joc. După cuvintele lui German, prietenii se despart, Maria şi Johannes rămânând singuri.

În tot acest timp, Johannes a rămas aşezat, adâncit în sine, şi a ascultat ceea ce s-a vorbit. El este stăpânit de un puternic sentiment de teamă, aşa cum se întâmplă înaintea unei mari experienţe spirituale, fiindcă omul simte apropiindu-se de el ceva complet necunoscut, iar necunoscutul este deseori cauza acestei anxietăţi. După ce îi împărtăşeşte Mariei această teamă – iar ea îi cere motivaţia –, el spune:

„Cuvântul maestrului nostru, mai întâi,
Apoi discuţiile toate ale acestor oameni!
Mă simt tulburat până-n măduva oaselor“.

Maria îi arată că, într-o viaţă care este astfel condusă încât spiritul ajunge să se exprime, se adună în câteva ore multe lucruri care, în mod obişnuit, cer mult timp. Munca spirituală este cauza unei accelerări a karmei. Acest fapt poate duce la trăiri sufleteşti greu de suportat. Astfel, prin cunoaşterea spirituală viaţa nu devine mai comodă, ci mai plină de dureri. Pentru oamenii care sunt prezentaţi aici, evenimentele, care altfel s-ar fi extins pe lungi perioade, se petrec în puţini ani.

Johannes continuă să spună cum au acţionat asupra lui discuţiile celorlalţi şi cum, datorită lor, el a ajuns să arunce o privire asupra trecutului propriu. Îşi aminteşte în special de o greşeală. Cuvintele lui Benedictus sunt cele care au trezit în el conştienţa vinei. El spune:

„Dar ce lucruri grave a spus adineaori,
În sală, Îndrumătorul nostru,
Cum noi, dacă nu năzuim drept, Putem distruge
Destinul celor care prin iubire Sunt uniţi cu noi
[............................. ]
În mine însă ele născură
Conştienţa celei mai grele vinovăţii.
Prin ea pot recunoaşte
Cât de greşit m-am străduit“

Maria îi răspunde:

„În clipa asta, prietene,
Pătrunzi în imperii de beznă
Şi nimeni nu te poate ajuta
Decât acela în care ne încredem“.

În legătură cu această stare sufletească a lui Johannes, Rudolf Steiner spune în Misterul biblic al Genezei:

„A fost necesar să fie descrisă viaţa celui care face un efort spre cunoaşterea spirituală; a trebuit să fie arătat cum el se ridică din planul fizic şi îl depăşeşte, cum, chiar în acest plan fizic, tot ceea ce pentru un altul ar părea banal capătă un sens important. Sufletul cercetătorului sufletesc trebuie să crească din evenimentele planului fizic. Şi apoi a trebuit să arătăm ce trebuie să simtă acest suflet în sine, atunci când în el intră tot ce se întâmplă în jurul lui ca destin omenesc, suferinţă umană, bucurie umană, strădanie umană şi iluzie umană; cum sufletul poate fi zdrobit şi strivit, cum forţa înţelepciunii poate să răzbată prin toată această zdrobire şi cum abia atunci când omul crede că a devenit străin – sub un anumit raport – de lumea senzorială, abia atunci se apropie de el marile iluzii“ (Conferinţa Introductivă).

Trezirea conştienţei vinei este foarte semnificativă aici; ea apare atunci când lumina Sinei superioare începe să ilumineze viaţa personală, iar durerea legată de conştienţa vinei rezultă din lupta Sinei superioare cu fiinţa personală inferioară.

Spre sfârşitul primului act intră Elena. Este o personalitate în spatele căreia se ascunde iluzia luciferică. Ea încearcă să-l convingă pe Johannes că această dureroasă conştienţă a vinei, care-l răscoleşte, nu este decât o iluzie şi că strădania corectă spre spirit nu poate să aducă decât bucurie, sănătate, forţă de viaţă. Cu toate că această idee din urmă este un adevăr, pe buzele Elenei ea devine falsă, fiindcă ea vrea, prin aceasta, să micşoreze importanţa celor simţite de Johannes şi să le distrugă. Conştienţa vinei sale rezultă tocmai dintr-o cunoaştere de sine corectă şi îl poate duce la o viziune spirituală mai înaltă. El recunoaşte ce se ascunde în spatele cuvintelor Elenei şi spune:

„Ani mulţi mi-au trebuit
Ca să-nţeleg că simţurile
Aduc rătăcire numai atunci
Când nu sunt însoţite
De cunoaşterea spiritului.
Dar faptul că şi cuvintele celei mai înalte înţelepciuni
Sunt doar amăgire sufletească în fiinţa ta,
Îl arată o singură clipă“.


TABLOUL DOI


Fiindcă Johannes a recunoscut că iluzia luciferică este cea care vorbeşte prin Elena, el este pregătit pentru un alt eveniment, descris în scena următoare. Aici el vieţuieşte ceva asemănător cu ceea ce se trăieşte în Kamaloka, domeniul pe care îl traversează omul după moarte. Prin iniţiere, omul ajunge la experienţe pe care în mod normal nu le-ar face decât după moarte. El este transportat chiar de la început într-o lume elementară pe care o vieţuieşte drept Kamaloka. În conferinţa privitoare la Misteriul rosicrucian, Berlin 1910, Rudolf Steiner a spus:

„Johannes Thomasius trebuia să treacă la început prin ceea ce este denumit Kamaloka. Este acea lume în care ne apare, să spunem, ca într-o oglindă ceea ce suntem noi înşine“.

Acolo, noi parcurgem viaţa noastră în sens invers, începând cu moartea şi până la naşere. Toate ne apar acolo ca şi când ar fi reflectate într-o oglindă. În vis, vieţuim ceva asemănător. Ceea ce se îndreaptă atunci spre noi a ieşit de fapt din noi şi ne aparţine nouă. Animalele sălbatice care ne atacă în vis sunt propriile noastre instincte şi pasiuni care ies din noi. După moarte, vieţuim acelaşi lucru, dar cu mult mai mare forţă; şi tot astfel îl vieţuieşte – în mod corespunzător – cel care traversează prin iniţiere această sferă.

Aşadar, ceea ce răsună pentru Johannes din exterior, la începutul tabloului doi, este ceea ce a trăit în sufletul său; asta răsună spre el, emanând din izvoare şi stânci. Ani de zile, cuvintele „O, omule, cunoaşe-te!“ au trăit în sufletul său drept conţinut al meditaţiei. Prin repetarea ritmică a acestor cuvinte, în suflet se nasc forţe care prin concentrare creează o tensiune ce îl poate ridica pe om în afara trupului său. Ani de zile, Johannes a practicat această meditaţie, fără ca prin aceasta să piardă legătura cu anturajul său. Sentimentul legăturilor karmice a acţionat pentru ca iniţierea lui să poată începe. Rudolf Steiner mai spune în conferinţa citată mai sus:

„În adevăr, cuvintele care circulă atât de inofensive prin teoriile cosmice, prin lucrările filosofice şi teosofice devin în acel moment puteri cutremurătoare. Fiindcă ele răsună din întregul Cosmos, reflectate încoace de pretutindeni din spaţiul infinit, ancorând în diferite evenimente din natură... Aşa răsună când le asculţi după ce au trăit ani şi ani în suflet. Sufletul este atunci în singurătatea sa, faţă în faţă cu el însuşi. Nu există decât lumea. Dar această lume este el însuşi. Şi ceea ce există în această lume este ceea ce este sufletul în sine, de asemenea, şi ceea ce este karma sa şi tot ceea ce a făcut el“.

Omul este condus în lumile superioare prin diferite etape de iniţiere, iar experienţele care îl întâmpină atunci se aseamănă cu cele ce apar după moarte. Ceea ce vedem că se petrece cu Johannes în această scenă este un fel de experienţă a morţii, cu starea de Kamaloka ce urmează morţii. Acolo, ceea ce a vieţuit interior se îndreaptă spre el din exterior. Din exterior îi răsună cuvintele asupra cărora a meditat ani de zile, prin repetări ritmice. Trebuie să presupunem că, prin aceste meditaţii repetate ritmic, Johannes a creat deja în el forţe puternice, altfel nu ar fi în stare să înfrunte încercările care apar acum. Faptul că este atât de răvăşit nu este un semn de slăbiciune; ceea ce simte el este cutremurător şi trebuie să fi dobândit o mare forţă ca să înfrunţi această teroare, cum o face el. Cu cât omul devine mai puternic lăuntric, cu atât mai puternice sunt şi ispitele ce se apropie de el. Dar dacă el urmează îndrumările celui care are experienţa acestui domeniu, el primeste atunci pentru fiecare treaptă de dezvoltare forţele necesare spre a înfrunta încercările.

Vedem aici cum resimte Johannes lumea elementară. În această lume răsună cuvintele pe care el le-a lăsat să acţioneze asupra sufletului său ani de-a rândul prin meditaţie: „O, omule, cunoaşte-te!“ În forţa acestor cuvinte este conţinut tot ce poate să înţeleagă el „despre fiinţa elementelor, despre suflete şi spirite, despre curgerea timpului şi despre eternitate“. Omul poartă în el o imagine a întregului Cosmos, aşadar cunoaşterea de sine trebuie să fie în acelaşi timp o cunoaştere a lumii. „Şi cum în ghinda măruntă-i cuprins în mod tainic uriaşul stejar“, tot astfel în forţa acestor cuvinte sunt conţinute întreaga lume şi fiinţa proprie a omului. Important este să vieţuieşti forţa acestor cuvinte ca forţă a evoluţiei personale. Modul în care se ajunge la vieţuirea unei astfel de forţe este descris de Rudolf Steiner în cartea Un drum spre cunoaşterea de sine:

„Forţele ce permit evoluţia Sinei sălăşluiesc în fiecare suflet uman; ... vieţuirile ce au loc pe calea cunoaşterii suprasensibile privitoare la sufletul omenesc sunt cu totul asemănătoare, de pildă, cu un sentiment de singurătate maximă, un sentiment al Sinei planând deasupra unui hău. Experienţa unor asemenea vieţuiri dă naştere forţelor pe drumul cunoaşterii. Ele sunt germenii pentru cunoaşterea suprasensibilă. Toate aceste experienţe cuprind în ele, ca să spunem aşa, ceva profund ascuns. Atunci când sunt vieţuite, acest aspect ascuns ajunge la tensiune extremă; el face să explodeze sentimentul singurătăţii, care învăluie acest „ceva“ ca într-o coajă şi pătrunde în viaţa sufletului ca un mijloc de cunoaştere“.

În aceeaşi carte, într-un pasaj anterior, Rudolf Steiner arată cum trebuie să te pregăteşti pentru a putea vieţui această stare de singurătate în lumea elementară ca pe o stare germinativă. El scrie:

„Viziunea lumii suprasensibile se poate limita la faptul că îi percepi particularităţile dar nu poţi să te deplasezi liber de la una la alta. Te simţi strâns înlănţuit de detaliul particular. Nu poţi decât să cauţi cauza acestei limitări, pe care o poţi găsi numai dacă ajungi – printr-o continuă evoluţie interioară ce învigorează şi mai tare viaţa sufletului – să remarci că în anumite cazuri această îngrădire nu mai există. Atunci înţelegi că motivul pentru care nu te poţi deplasa de la un lucru văzut la altul se află chiar în sufletul tău... Continuând exerciţiile de întărire sufletească, dobândim această mobilitate mereu sporită pentru anumite domenii. Prin aceasta ajungi să remarci în tine ceva care nu aparţine lumii elementare, dar pe care îl descoperi în tine însuţi în timpul experienţei din această lume. Te vezi atunci în lumea suprasensibilă ca o fiinţă aparte, ca o călăuză a propriului corp elementar, ca stăpânul acestuia, care trezeşte acest corp la o conştienţă suprasensibilă. Când ai ajuns la acest stadiu, pe suflet pune stăpânire un înfricoşător sentiment de singurătate. Te vezi într-o lume elementară care te înconjoară; nu te vezi decât pe tine însuţi în această lume elementară fără de margini, te afli în ea ca o fiinţă care nu poate zări nicăieri pe semenul său.“

Dat fiind că Johannes resimte în lumea elementară germenele-forţă al singurătăţii, el a atins deja această treaptă de dezvoltare. La început se simte ca şi când ar fi răspândit în întreaga lume, apoi ca fiind din nou el însuşi:

„Răpit din mine însumi sunt acum.
Mă schimb cu trecerea orelor zilei
Şi-n noapte mă prefac.
Urmez Pământul pe orbita lui,
În tunet mă rostogolesc
Şi-n fulgere scapăr. Eu sunt...“.

Acest sentiment ritmic de a se revărsa în lume şi de a se afirma pe sine prin cuvintele „eu sunt“ este caracteristic comportării corecte a omului în lumea elementară. În Tainele Pragului, Rudolf Steiner spune în legătură cu acest subiect:

„Voinţa trebuie învigorată, pentru că în lumea elementară nu este aşa comod să i se dea cuiva sentimentul Eului prin forţele corpului fizic. Tu însuţi trebuie să vrei acest sentiment al Eului. În lumea elementară trebuie să înveţi ce înseamnă: a-ţi umple sufletul cu conţinutul conştienţei «eu mă vreau»; şi trebuie să resimţi că, este lucrul cel mai important ca în clipa în care nu eşti destul de puternic pentru a afirma nu gândul, ci actul voluntar real «eu mă vreau», să simţi că eşti cuprins ca de un leşin... Dacă în lumea elementară nu te susţii tu însuti, cazi în leşin... Înainte de toate, când ai părăsit corpul fizic şi când, fiind în corpul eteric, ai în jurul tău lumea elementară ca lume exterioară, datorită naturii originare a corpului eteric se trezeşte un impuls spre metamorfoză: vrei să te cufunzi în entităţi. Dar aşa cum starea de veghe dă naştere nevoii de somn, tot aşa schimbarea din lumea elementară dă naştere nevoii de a fi din nou tu însuţi, excluzând orice altceva în care te-ai putea metamorfoza. După aceasta însă, după ce te-ai simţit un anumit timp în lumea elementară, după ce ai dezvoltat un timp acest puternic sentiment voluntar: «Eu mă vreau», te simţi cuprins de ceea ce poate fi numit un cumplit sentiment al singurătăţii, al izolării, care antrenează nostalgia de a te trezi din această stare, în care te vrei numai pe tine însuţi, şi a regăsi într-un fel capacitatea de metamorfozare“ (Conferinţa III).

În această alternanţă a vieţuirii lumii exterioare şi a vieţuirii de sine se află la început Johannes şi prin aceasta el ajunge să resimtă „eu sunt“-ul durabil. El este în stare să întâmpine o nouă încercare. Îşi vede învelişul trupesc în afara sa, ca pe o fiinţă străină de el. Apoi se apropie plutind de el un alt înveliş trupesc, iar el se simte atât de complet cufundat în acesta încât îi resimte durerea ca durere proprie. Este vorba de suferinţa pe care a provocat-o unei alte fiinţe şi pe care trebuie să o resimtă el însuşi. Conştienţa vinei, despre care el vorbeşte în primul tablou, devine aici viziunea fiinţei care suferă şi vieţuirea păcatului. El îşi vieţuieşte Sinea în Sinea altuia. Obişnuita afirmare de sine trebuie să amuţească aici. Numai Eul etern poate împiedica aneantizarea, fiindcă Eul obişnuit îşi pierde în acest moment întreaga încredere în sine, iar fără forţa Eului etern ar rătăci într-o îndoială fără de sfârşit. Forţa născută din cuvintele: „O, omule, cunoaşte-te!“ stinge lumina proprie prin faptul că ea face ca fiinţa proprie să dispară în fiinţa altuia. Oricum, această forţă este destul de puternică în Johannes pentru a-l reîntoarce în cercul propriei sale fiinţe; de această dată însă el nu se mai vede sub formă umană, ci sub forma unui monstru înspăimântător. Despre acestea, Rudolf Steiner spune în ciclul Omul în lumina ocultismului, teosofiei şi filosofiei*:

„Dacă, în ceea ce priveşte această formă umană, ocultistul ajunge să vadă ceva asemănător cu un fel de copie... şi să aştepte ca această copie a formei umane să dispară, aspirantul ocultist vede această imagine a formei umane, care acum nu mai este o reproducere a formei fizice şi care este vieţuită în corpul eteric. ... Dacă a ajuns să se vieţuiască astfel în corpul eteric, aspirantul ocultist îşi dă seama că această vieţuire nu este un joc de copil. Fiindcă experienţa sa devine imediat dublă... iar aceste două experienţe trebuie exprimate prin două cuvinte: se vieţuieşte întâi moartea, iar apoi Lucifer... Vieţuirea morţii corespunde oarecum faptului de a şti că forma umană pe care tocmai ai văzut-o şi din care ai ieşit nu are nici o consistenţă în afara existenţei pământeşti... Cel care vrea să se înalţe deasupra existenţei pământeşti... trebuie să ştie clar că această formă umană nu poate exista aşa cum este decât pe Pământ, că ea trebuie distrusă prin moarte, aşa cum se întâmplă în clipa în care omul se ridică din existenţa pământească. În corpul eteric, forma umană nu poate apărea altfel decât destinată morţii... Este necesar ca moartea să fie întâlnită, pentru simplul motiv că atunci ai deplina certitudine că în corpul pământesc este imposibil să resimţi lumea superioară. Trebuie să ieşi din el, să-l părăseşti. Şi iată a doua experienţă care, de fapt, poate fi indicată prin aceste cuvinte: faci cunoştinţă cu Lucifer. Lucifer se află imediat acolo pentru a ne face să remarcăm ceva ce este deosebit de ispititor... El ne face atenţi asupra fragilităţii formei umane şi ne spune: Priveşte această formă umană, ea este distrusă; zeii ţi-au dat o formă pieritoare, ei – care sunt duşmanii mei... Apoi Lucifer arată şi ce a vrut să facă el din om, ce ar fi devenit omul dacă ar fi putut să se ocupe singur de el, fără să fie influenţat de potrivnicii lui... Când îi este luată forma, omul vede deci două lucruri. Mai întâi vede că ceea ce i-a rămas este, de fapt, folositor lumii suprasenzoriale, pentru că acest lucru este într-un fel nemuritor, în timp ce corpul este muritor. Acest lucru constituie un argument puternic, o bază de ispitire pe care o deţine Lucifer. Mai întâi privirea omului este condusă la chipul lui Dumnezeu, pe care el îl are, dar care este fragil şi legat de Pământ. Prin Lucifer, îi este arătat ce este nemuritor în el. Asta este ispitirea, forţa seducătoare. Când însă omul observă ce este nemuritor în el, când lasă la o parte forma exterioară, atunci se vede pe sine însuşi, vede cu ce preţ l-a făcut Lucifer nemuritor pe om. Atunci când îşi îndreaptă privirea spre sine însuşi omul nu mai este om. Omul superior pe care-l poate contempla atunci când se observă pe sine este diferit, nu este acelaşi pentru toţi oamenii. Cea care îi vorbeşte este, astfel, o imagine mai mult sau mai puţin schimbătoare, dar ea dă o idee aproximativă despre ceea ce vieţuieşte omul ca impresie. Omul nu mai are un chip uman, el este mai curând asemănător taurului sau leului. Aşa îi apare chipul, cu toate că asta nu este în întregime exact.., pentru că femeia, dacă priveşte în urmă, se simte mai mult ca leu, iar bărbatul ca taur. Această impresie trebuie depăşită, dar ea aşa apare. Apoi, în aceste două imagini care se întrepătrund – pentru că bărbatul nu este lipsit total de aspectul leu, iar femeia nu este lipsită în întregime de aspectul taur –, în aceste două imagini care se contopesc se insinuează imediat o alta, cea a unei păsări, care a fost întotdeauna denumită «vulturul» şi care aparţine acestui ansamblu. Dar toate acestea nu ar fi încă lucrul cel mai rău... Asta este doar partea de sus a omului. Ceea ce se prelungeşte în jos este un dragon feroce, un balaur ameninţător... Lucifer îţi poate promite nemurirea. E un lucru bine întemeiat. Dar numai cu preţul formei, al făpturii, aşa încât în forma care ai devenit sub influenţa lui continui să trăieşti nemuritor. Prezenţa acestor lucruri, impresia pe care ele o fac, nu este deloc încurajatoare; la început este o teribilă descurajare, fatală şi înfricoşătoare. Din acest motiv, o mare parte din misiunea îndrumătorului ocult constă în a atrage atenţia oamenilor asupra faptului că atunci când au o asemenea vieţuire, mai ales când au la început impresii suprasenzoriale, ei nu trebuie să le dea o prea mare importanţă, pentru simplul motiv că aceste prime impresii, indiferent că sunt îmbucurătoare sau dureroase, nu trebuie să fie considerate niciodată ca determinante. Atitudinea corectă este să aştepţi cu răbdare, pentru că se poate întâmpla, dacă vei traversa aceste experiente în modul care a fost descris, să mai treci de multe ori printr-o imensă disperare. Este deci nevoie de mult curaj pentru a o chema iar şi iar. Dar dacă vrei să progresezi practic în ocultism, este necesar să faci acest lucru – şi vine o dată momentul când te opreşti la ceva.“ (Conferinţa VIII)

* Omul în lumina ocultismului, teosofiei şi filosofiei, GA 137.

Un sentiment de disperare are şi Johannes în această vieţuire şi, în întreg tabloul doi, el nu reuşeşte să iasă din această stare de disperare. În continuarea acestui ciclu, Rudolf Steiner arată ce poate rezulta din această situaţie disperată:

„Nu te poţi opri la ceea ce îţi oferă prezentul, pentru că tot ce ai dobândit în viaţă apare – fiindcă însuşi corpul este pieritor – ca ceva efemer şi pieritor. Lucifer promite eternitatea, dar nu poţi rămâne nici la ea. Vine însă momentul în care te poţi sprijini pe ceva, chiar dacă nu pe prezent, ci pe o amintire ce ţi-a rămas din viaţa pământească obişnuită. Această amintire trebuie să rămână ca un gând legat de viaţa pământească şi să se strecoare în această întâlnire cu moartea şi cu Lucifer... Dar acest gând este, putem spune, extraordinar de slab. De aceea este nevoie de o mare energie pentru a păstra amintirea, acest gând. Singurul lucru despre care îţi poţi aminti cu certitudine este gândul-Eu, gândul: dincolo tu ai devenit un Eu. Dar acest gând este extrem de greu de păstrat... A transporta în conştienţa în care ai intrat gândul-Eu din lumea pământească este un lucru foarte greu. Şi se întâmplă foarte uşor ca, după ce ai intrat în lumea suprasensibilă, acest gând-Eu să apară asemenea unui vis pe care l-ai avut în lumea pământească, dar de care nu-ţi mai aminteşti. Faptul că acest gând este de aşa natură încât Eul nu rămâne o simplă imagine de vis, ci el poate licări dincolo ca o amintire, necesită un ajutor; fără ajutor nu merge. Dar dacă trebuie să vă revelez ajutorul de care are nevoie aspirantul ocultist astăzi pentru a nu-şi uita gândul-Eu atunci când s-a înălţat în lumea suprasensibilă, pentru aceasta nu există decât o singură expresie, care este: a vieţui pe Pământ în comuniune cu impulsul lui Hristos. Acesta este ajutorul. Atitudinea pe care a avut-o omul în viaţa sa pământească faţă de impulsul-Hristos, modul în care i-a dat viaţă în sufletul său, de aceasta depinde, în stadiul actual al evoluţiei pămanteşti, ca gândul-Eu să fie uitat în momentul urcării în lumea suprasensibilă sau ca gândul-Eu să rămână singurul punct de sprijin pe care omul îl poate duce cu el de pe Pământ în lumea suprasensibilă“.

În acelaşi ciclu, ca şi în alte cicluri şi conferinţe, Rudolf Steiner a arătat că omul poate să dea viaţă în el impulsului lui Hristos. În ciclul Omul pământesc şi omul cosmic*, el spune:

„Impulsul lui Hristos a trăit pe Pământul actual ca substanţă spirituală. El rămâne şi va fi primit de oameni în timpul evoluţiei pământeşti. Dar cum continuă el să vieţuiască? Când Hristos a umblat pe Pământ, în cei trei ani, el n-a avut pentru el corp fizic, corp eteric, nici corp astral; el luase cele trei învelişuri ale lui Iisus din Nazaret. Când însă Pământul va ajunge la sfârşitul lui, el va fi – ca şi entitatea umană – o entitate deplin dezvoltată, care va corespunde impulsului lui Hristos. Dar de unde ia Hristos cele trei învelisuri ale sale? Din ceea ce nu poate fi luat decât de pe Pământ. Ceea ce a început în evoluţia umană cu Misteriul de pe Golgotha, ceea ce vieţuieşte pe Pământ din a patra epocă postatlanteană sub formă de uimire sau de admiraţie pentru lucruri, tot ceea ce poate să trăiască în noi ca uimire şi admiraţie, toate acestea se îndreaptă în cele din urmă spre Hristos şi plăsmuiesc împreună corpul astral al impusului lui Hristos. Şi tot ce prinde loc în sufletul omenesc ca iubire şi compasiune formează corpul eteric al impulsului lui Hristos; iar ceea ce vieţuieşte în om drept conştiinţă morală şi însufleţeşte sufletele începând cu Misteriul de pe Golgotha până în momentul când Pământul îşi va atinge scopul, aceasta formează corpul, fizic, sau ceea ce corespunde corpului fizic pentru impulsul lui Hristos“ (Conferinţa V).

* Omul pământesc şi omul cosmic, GA 133

Facultăţile de uimire, compasiune şi conştiinţă morală apăruseră în oameni mai înainte ca impulsul lui Hristos să fi pătruns în omenire şi să se transmită forţa de a face binele din interior şi a recunoaşte adevărul. Atunci când impulsul lui Hristos pătrunde în facultatea de uimire, aceasta devine deschidere şi încredere în forţa lui Hristos, care acţionează ca forţă-Eu şi face posibilă cunoaşterea eliberată de lucrurile pământeşti; fiindcă cunoaşterea şi voinţa sunt eliberate de lucrurile pământeşti dacă nu sunt cauzate de ele, ci de forţa lui Hristos care acţionează ca forţă-Eu ce se îndreaptă spre exterior, dăruindu-se liber. Când forţa lui Hristos străbate compasiunea unui om, aceasta se transformă în iubire care acţionează liber. Când forţa lui Hristos străbate conştiinţa morală, aceasta se transformă în lumină ce conturează ţelul, care premerge luminând voinţei hristificate şi plăsmuieşte imaginea de viitor a omului nou. În această lumină, Eul hristificat – sau adevăratul Eu – posedă conştienţa de sine însăşi şi această conştienţă este cea datorită căreia omul învinge situaţia disperată în care se află Johannes în al doilea tablou din prima dramă. În conferinţa a zecea din ciclul Omul în lumina ocultismului, a teosofiei şi a filosofiei, Rudolf Steiner spune:

„Cu toate că această întâlnire produce o impresie teribilă, ea permite – ca să spunem aşa – să înţelegem ce anume poate fi Hristos: o consolare, o speranţă. Fiindcă în locul morţii, în locul corpului uman distrus intervine altceva, ceva ce ne dă certitudinea că Eul nostru poate fi menţinut. Acesta este însuşi Hristos“.

În tabloul al doilea, Johannes nu ajunge la această consolare totală, aşa cum poate fi dobândită prin contemplarea lui Hristos. Dar, în situaţia sa disperată, el nu rămâne cu totul părăsit. Maria se apropie de el şi, cu toate că şi ea şi-a pierdut siguranţa de viaţă, poate să-i limpezească puţin starea în care se află, spunându-i:

„'nainte ca fiinţa adevărului să ţi se revele
Va fi nevoie să treci prin toate spaimele
Ce pot să se nască din iluzie.
Aşa vorbeşte steaua ta“.

În legătură cu semnificaţia stelei unui om, Rudolf Steiner spune în conferinţa a şasea din ciclul privitor la Evanghelia lui Matei:

„Chiar în lumea exterioară, filologia arată că, într-adevăr, cuvântul «stea» a fost folosit în timpurile vechi ca nume pentru individualitatea umană“.

Astfel, Maria îi aminteşte lui Johannes de individualitatea lui, de Eul său, îi spune ce anume îi revelează acest Eu. El însuşi nu îşi aude Eul şi crede chiar că acest Eu este mort; totuşi spune:

„Eram fiecare din ei,
Doar pentru mine însumi murisem.
Şi ar trebui să pot crede
Că obârşia fiinţei este neantul,
De aş nutri speranţa
Că din neant, în mine,
S-ar putea naşte vreodată un om“.

Johannes trece aici printr-un fel de vieţuire interioară a morţii. În timpurile mai vechi, în cursul iniţierii trebuia parcursă o vieţuire mai mult exterioară a morţii. În vechiul Egipt, candidatul la iniţiere era culcat într-un sarcofag sau mormânt şi, sub influenţa magică a hierofantelui, el vieţuia, dacă fusese pregătit corect, de-a lungul unei întinse perioade de încercări, ceva ca o stare de moarte. În acea epocă nu se degaja din corpul fizic numai corpul astral şi Eul, ci, în cea mai mare parte, şi corpul eteric. Astfel, neofitul putea pătrunde în lumea spirituală şi – în această stare – făcea experienţe despre care îşi amintea mai târziu, la trezire. La deşteptare, el primea un nume nou. Omul actual nu ar mai putea suporta acest procedeu, dar fiecare discipol trebuie să treacă o dată prin moartea sufletească interioară, aşa cum a trecut Johannes. Personalităţi ca Goethe şi Jakob Böhme au făcut cu siguranţă experienţe asemănătoare. Goethe spune în Maxime în proză: „Omul trebuie să moară ca individ pentru a retrăi iar ca personalitate superioară“. El exprimă ceva similar în maxima citată adeseori:

„Şi cât timp nu ai trecut
Prin acest: mori şi devino,
Nu eşti pe Pământul întunecat
Decât un oaspete trist“.

Jakob Böhme spune:

„Cel care nu moare înainte de a muri,
Moare cu totul atunci când moare“.