|
(Tablourile I, II)
Poarta iniţierii descrie
calea de iniţiere a lui Johannes Thomasius. Întreaga dramă, cu
excepţia prologului şi antractului, relevă experienţele lui Johannes
Thomasius. Acestea se pregătesc chiar din primul tablou, când
îl întâlnim pe Johannes în camera Mariei,
în cercul prietenilor săi. Aici totul îl impresionează
altfel decât pe ceilalţi. În timp ce aceştia vorbesc,
fiecare dintr-un punct de vedere personal, despre dezvoltarea lor
interioară şi fac un schimb de păreri în legătură cu conferinţa
lui Benedictus, pe care tocmai au audiat-o, Johannes este profund
impresionat; atât de profund încât primeşte în
interiorul său impulsul de a se ridica deasupra vieţuirii din planul
fizic. Totuşi, pe parcursul acestei drame, el nu ajunge decât la
prima etapă a experienţelor suprasensibile, cea a imaginatiei. Rudolf
Steiner spune, în legătură cu aceasta, în conferinţa a
şaptea din ciclul Tainele
Pragului:
„În Poarta iniţierii
îl vedem pe Johannes vieţuind, aşa-zis, lumea superioară. Dar cum
o vieţuieşte el?... De fapt, el nu ajunge prea departe; nu depăşeşte
ceea ce poate fi numit vieţuiri sufleteşti imaginative, cu toate
limitele şi erorile lor. Tot ce este descris aici nu reprezintă
decât trăiri subiective ale lui Johannes Thomasius (cu excepţia
prologului şi a antractului, care nu aparţin acţiunii). În Poarta
iniţierii, Johannes nu depăşeşte această etapă. Faptul apare explicit
în Poarta iniţierii prin aceea că el se află tot timpul pe scenă
– ceea ce constituie o dificultate pentru actor – şi trebuie să
considerăm că totul se petrece în sufletul lui Johannes drept
cunoaştere imaginativă. Chiar dacă în templu, la sfârşitul
Porţii iniţierii, Johannes rosteşte o seamă de cuvinte care au o
valoare teoretică obiectivă, putem afirma că, în diverse temple,
mulţi oameni rostesc cuvinte pentru care nici pe departe nu sunt
maturi, pentru care urmează să dobândească maturitatea. Nu asta
este hotărâtor, ci faptul că recunoaştem în întreaga
reprezentaţie: aici avem de-a face cu imaginaţiuni subiective ale lui
Johannes Thomasius. În Încercarea
sufletului se merge mai departe, are loc un salt, prin
faptul că
Johannes Thomasius ajunge la amintiri din vieţi pământeşti
anterioare. Nu este vorba aici de o simplă imaginaţiune, ci de o
extindere în lumea obiectivă, în care avem de-a face cu
fapte spirituale care există ca atare, desprinse de sufletul lui
Johannes Thomasius.“
* Tainele Pragului*, GA 147.
Cu toate că prima dramă nu schiţează decât experienţele
subiective ale lui Johannes, modul cum sunt descrise acestea arată că
sunt trezite însăşi forţele Eului omenesc, arată cum acţionează
ele în cei care au început deja să se elibereze de natura
umană inferioară, în măsura în care au transformat o parte
a corpului astral în Sine spirituală. În special la Maria,
această Sine spirituală este deja foarte dezvoltată. La ea aceste forţe
ale Sinei spirituale sunt la început, deseori, chiar
distrugătoare pentru ceilalţi. Ea este tulburată de această constatare,
neînţelegând de ce se petrec astfel lucurile. Mai
târziu Benedictus îi explică faptul că forţele Sinei
spirituale omoară în suflete ceea ce încă nu este
purificat. Dar, de fapt, această distrugere îi conduce pe oameni
la o viaţă mai înaltă. Ceea ce se petrece în mod spontan cu
aceşti oameni nu poate fi înţeles decât dacă ne
gândim că aici se face apel la forţele superioare ale Eului, care
construiesc în om Sinea spirituală. Modul cum acţionează ele
trebuie să aprindă şi să cuprindă în fiecare om ceea ce este mai
individual în el. Deci fiecare va fi stimulat prin aceste drame
să dezvolte în sufletul său ceea ce are mai bun în el şi
este mai valoros pentru lume. Pentru asta însă trebuie ca fiecare
să devină conştient de nucleul cel mai intim al fiinţei sale şi de
raportul său cu lumea spirituală. Aşa cum o scânteie aprinde un
foc, tot astfel cuvintele acestor drame pot să înflăcăreze
în noi Eul, să-l transforme într-un foc în care
natura inferioară va fi arsă, iar fiinţa cea mai intimă purificată şi
transformată.
Persoanele care, în primul tablou, discută în salonul
Mariei se grupează sufleteşte în jurul lui Johannes Thomasius.
Privit din afară, acesta stă deoparte, într-un colţ al camerei,
cufundat în el însuşi. Dar tocmai asupra lui acţionează cel
mai puternic discuţiile. Pe drept cuvânt se poate spune că firele
karmice care îi unesc pe ceilalţi oameni sunt ţesute în
jurul lui Johannes, fiindcă în întreaga scenă el este cel
mai sensibil la tot ce se spune. În legătură cu aceasta, Rudolf
Steiner spune într-o conferinţă despre Misteriul rosicrucian,
ţinută la 30 octombrie 1910 la Berlin*, puţin timp după reprezentarea
dramei:
„Firele care leagă între ele aceste personaje sunt foarte
ciudate. Puteţi presimţi cât sunt de ciudate în momentul
în care vă apropiaţi pe de o parte de personaje ca Felix Balde şi
doamna Balde şi, pe de altă parte, de Capesius şi Strader. Nu
conţinutul cuvintelor lor este cel mai important: cel mai important
este cine anume le rosteşte. Şi aceste personaje sunt oameni vii, nici
unul nu este imaginat. Le cunosc foarte bine. Prin «cunosc»
vreau să spun că ele nu sunt inventate, ci există într-adevăr.
Ele sunt reale, în mod special cel la care ţin atât de
mult, profesorul Capesius, este o figură luată din viaţă. Şi ea este
lumea noastră. De aceea a
trebuit să apară remarcabila intervenţie a Theodorei, văzătoarea, care
uneori poate vedea în viitor şi care profeţeşte evenimentul
prodigios ce va avea loc înainte de sfârşitul secolului XX,
apariţia lui Hristos. Este ceva ce poate fi explicat karmic. Apoi se
arată şi ciudatul raport karmic ce leagă pe doamna Balde şi Capesius,
prin efectul pe care îl au asupra acestuia basmele doamnei Balde.
Se întrezăresc alte fire karmice care pornesc din inima lui
Strader către văzătoarea Theodora, fiindcă vorbele ei l-au răscolit
profund. Toate aceste fire karmice sunt ascunse în spatele a ceea
ce se desfăşoară exterior, pe planul fizic. Ele sunt ca toarse de karmă
spre un punct, şi acest punct este Johannes Thomasius. Acolo se
întălnesc ele. Ceea ce se povesteşte pe planul fizic aprinde o
lumină în sufletul lui Johannes, o lumină care ridică cumplite
talazuri în sufletul lui, dar care declanşează în acelaşi
timp evoluţia sa esoterică, cu un caracter cu totul individual:
întretăierea propriei sale karme cu karma cosmică.“
* Conferinţa din 31.10.1910,
cuprinsă în Wege
und Ziele des geistigen Menschen (Căi şi ţeluri ale oamenilor spirituali),
GA 125
Rudolf Steiner insistă aici asupra faptului că în această
dramă sunt prezentaţi oameni din lumea noastră. Un astfel de om
cunoaştem şi în Johannes. În dezvoltarea sa artistică, el
s-a bazat mult pe impulsurile ştiinţei spiritului. Acum însă
trebuie să recunoască faptul că întreaga sa forţă se stinge, că
ochiul i se întunecă, inima i se pustieşte. Prin aceasta, el
ajunge la o stare sufletească pe care o au astăzi mulţi oameni,
trăind-o în mod analog. Dat fiind că impulsurile ştiinţei
spiritului accelerează dezvoltarea, ele acţionează asupra lui Johannes
în aşa fel încât criza care era latentă în el
apare mai repede şi este mai puternică decât în mod
obişnuit. Vechiul trebuie să dispară înainte de a începe
noul. Acest nou este sesizat de Johannes în mod deosebit prin
forţele de compasiune pe care le are şi care îl fac să se
adâncească pe deplin în fiecare din personajele prezente.
Acest fapt îl duce dincolo de existenţa sa limitată.
Fiecare din personajele dramei poate revela doar o parte a fiinţei
umane, în existenta sa limitată. Dar în momentul în
care discută între ei se poate aprinde imaginea originară a
omului în plinătatea sa. Maria o spune:
„Când în faţa sufletului
se-nfăţişează astfel
Cuvintele mai multor oameni,
E ca şi cum întregul chip
Al omului dintru-nceputuri
Ar fi prezent prin ele, tainic.
Îl vezi împărţit în multe suflete,
Aşa precum lumina, una,
Se revelează-n curcubeu
În multele culori.“
După aceste cuvinte, vedem intrând diferitele personaje care
au audiat o conferinţă a lui Benedictus într-o altă
încăpere. Ei se exprimă aşa cum o fac oamenii în care deja
acţionează ştiinţa spiritului. Acest lucru este remarcat mai
târziu, atunci când Capesius spune că în nici o altă
parte nu ar fi putut rosti cuvintele pe care aici le spune cu
atâta uşurinţă. Ceea ce spun oamenii nu sunt numai nişte
comunicări interesante; sunt în acelaşi timp şi paşi spre
cunoaşterea de sine. Este ca şi când fiecare, stimulat de
prezenţa celorlalţi, începe să se privească pe sine însuşi,
pentru că viaţa spirituală a celorlalţi acţionează în aşa fel
încât fiecare crede că găseşte deplină înţelegere. Ei
nu s-au gândit înainte dacă se înţeleg unul pe altul,
dar presimt în sufletele lor că pot găsi înţelegere la
ceilalţi. De fapt, această înţelegere a celorlalţi le dă forţa de
a contempla viaţa propriului lor suflet. Cu siguranţă, Capesius şi
Strader nu ar fi vorbit cu alţi oameni despre dezvoltarea lor proprie
aşa cum o fac aici.
Capesius vorbeşte mai întâi despre întreaga sa
cercetare, despre efectul pe care l-au avut asupra lui cuvintele lui
Benedictus şi despre forţele care acţionează în aceste cuvinte.
El arată cât este de impresionat, adăugând că nu îl
mai satisface modul în care s-a comportat până acum faţă de
elevii săi, în calitate de istoric. Înainte credea că simte
„lăuntric temeinice reazeme pentru orice judecată“. Acum a ajuns să
gândească cum „în viaţa reală gândurile nu sunt
decât palide umbre“. Cu aceasta, el îşi mărturiseşte
propria concepţie, foarte răspândită în prezent, şi care
este justificată în măsura în care gândirea oamenilor
actuali a căpătat un caracter de umbră. Cuvintele lui Benedictus l-au
condus la această experienţă mai repede decât ar fi putut s-o
facă pe altă cale. Dar aici este vorba de o stare pentru care au
predispoziţie mulţi oameni din ziua de azi. Capesius are însă şi
capacitatea de a depăşi această etapă a dezvoltării, fiindcă el este
în stare să se uimească în faţa modului de gândire
practicat aici şi în special în faţa acţiunii acestuia
în viaţă. El este uimit de faptul că ceea ce îi apare lui,
ca şi altora, ca fiind doar o gândire palidă, poate – în
acest cerc – să se impregneze cu atâta voinţă încât
cuvintele rostite aici creează o reală forţă de viaţă şi pătrund
în adâncurile cele mai profunde ale inimii. El este obligat
să recunoască acest lucru, dar nu poate da frâu liber acestui
sentiment, simţind că pentru asta ar trebui să fie el însuşi
altfel decât este.
Acum intervine Strader şi explică ce numeşte el adevărata ştiinţă şi
cum, în calitate de om de ştiinţă, poate să judece cuvintele lui
Benedictus. Ceea ce afirmă el corespunde cu ce ar spune mulţi oameni de
ştiinţă astăzi, într-o asemenea situaţie. El crede că, dacă ar
voi să se dăruie cunoaşterii spirituale, ar trebui să nege raţiunea şi
experienţa şi se teme că atunci ar pierde întreaga certitudine.
Această atitudine, ca şi justificările ei, sunt descrise de Rudolf
Steiner în Un drum spre
cunoaşterea
de sine:
[Înainte de a pătrunde în lumea suprasensibilă, sufletul
trebuie să-şi spună]: „Prin acest Eu al meu, eu trebuie să-mi fac
reprezentări despre lume. Nu trebuie să-l pierd pentru că m-aş pierde
ca entitate. Cel mai puternic instinct al lui este să îşi apere
pretutindeni Eul pentru a nu pierde pământul de sub picioare. Dar
ceea ce sufletul trebuie să resimtă în mod justificat pentru
viaţa obişnuită nu mai are voie să resimtă de îndată ce a păşit
în lumea exterioară suprasensibilă. Acolo el trebuie să treacă un
prag şi trebuie să abandoneze nu numai unul sau altul din bunurile de
preţ, ci chiar ce fusese el până aici. El trebuie să-şi poată
spune: Ceea ce ai crezut până aici că este adevărul tău cel mai
important trebuie să îţi apară de partea cealaltă a pragului ca
cea mai mare eroare. În faţa unei asemenea cerinţe, sufletul se
poate da înapoi înfiorat. Poate avea sentimentul că ceea ce
trebuie să facă este ca o jertfire, ca o aneantizare a propriei sale
entităţi şi, în faţa pragului indicat, trebuie să se declare mai
mult sau mai puţin neputincios în a împlini imperativul.
Această mărturisire poate să îmbrace toate formele, poate apărea
cu totul instinctiv, iar omului care gândeşte şi acţionează
în sensul ei îi poate părea total diferită de ceea ce este
în realitate. De pildă, el poate simţi o profundă antipatie faţă
de toate adevărurile suprasensibile. El le poate considera ca nişte
visătorii, nişte fantasmagorii, datorită faptului că, în
adâncurile sufleteşti necunoscute lui însuşi, are o teamă
ascunsă. El simte că nu poate trăi decât ceea ce ne revelează
simţurile şi raţionamentul intelectului.“
Această dispoziţie sufletească o aflăm mai întâi la
Strader. El se cramponează atât de puternic de raţiune şi de
ştiinţă fiindcă presimte că numai în ele este Eul său în
siguranţă.
Strader are, desigur, o înclinaţie spre adevărurile
spirituale, chiar dacă nu e pe deplin conştient de acest lucru. Să
remarcăm că, în prima scenă, ceea ce vieţuieşte inconştient
în sufletul său are de exprimat ceva total diferit faţă de ceea
ce Strader, omul simţurilor şi al raţiunii, exprimă în lumea
fizică. Găsim asta în ceea ce rostesc Philia, Astrid şi Luna,
care reprezintă în lumea spirituală arhetipurile sufletului
senzatiei, sufletului raţiunii şi sufletului conştienţei. Aici le găsim
ca reprezentante ale acestor forţe sufleteşti în lumea fizică; de
aceea nu apare atât de clar ce sunt ele cu adevărat în
lumea spirituală. Nu trebuie să le considerăm numai ca oameni ai lumii
fizice, ci să ne dăm seama că fiecare dintre ele reprezintă o anumită
forţă a sufletului. De aceea nu trebuie să spunem că fiecare este
atât şi nimic mai mult, ci trebuie să înţelegem că în
fiecare din cele trei personaje ale dramei domină un anumit element,
ceea ce le pune în legătură cu elementul corespunzător din lumea
spirituală.
Ceva analog se poate observa şi atunci când se lucrează
în comun în curente spirituale; aici, nu
întâmplarea i-a adunat pe. oameni, ci o lungă pregătire pe
parcursul a numeroase întrupări. Cei care activează esoteric şi
tind să se transforme pe sine nu reprezintă doar oameni pe care
îi cunoaştem sub diferite nume, ci sunt şi forţe în
legătură cu forţele cosmice. Iar ceea ce fac ei nu are
însemnătate numai pentru ei înşişi, ci şi pentru
întreaga evoluţie a lumii, şi are o altă însemnătate
decât ce se petrece de obicei în lume. Găsim, în
mumite epoci, în activitatea esoterică a unor oameni, forţele
care poartă cu adevărat istoria, cu toate că în prezent puţin se
mai cunoaşte despre aceste lucruri. Ceea ce se petrece în
legăturile esoterice, fie în cult, fie în activităţile
în comun ale gândirii, nu are însemnătate numai
pentru individ, ci pentru ansamblu. Atunci când zece persoane
lucrează astfel împreună, rezultatul activităţii lor nu este
numai suma forţelor lor, ci indicele de putere aritmetică. În
lume pot fi trimise forţe puternice dacă o comunitate esoterică
lucrează într-o armonie interioară şi în armonie cu
evoluţia omenirii.
În drama Trezirea
sufletelor, în scena iniţierii egiptene,
sacrificatorul
rosteşte de două ori o frază importantă, în acest sens:
„Când împlinim un act de
iniţiere mistică
El are-nsemnătate nu numai aici.
Curentul de destin al evoluţiei cosmice curge
Prin cuvântul şi fapta adâncă a slujbei de jertfă.“
Este vorba aici de un cult al Misteriilor, ceremonii care se
făptuiesc în imagini şi care exprimă raporturi şi forţe
spirituale reale. Dar astfel de raporturi şi forţe se pot naşte mereu
într-o activitate în comun în sensul cunoaşterii
spirituale. Desigur, pentru aceasta este nevoie ca oamenii să se
înţeleagă între ei, făcând să domnească acel element
care în epoca egipteană a fost dat ca impuls al dreptăţii.
Când acest impuls se uneşte cu cel al iubirii, adus în lume
de Hristos, atunci de aici rezultă o premisă corectă pentru o muncă
fructuoasă dusă în comun.
În aceste drame vedem cum fiecare nu poate progresa
decât prin celălalt. Într-o activitate spirituală comună nu
trebuie să ne aşteptăm ca toţi să fie perfecţi. Fiecare răspunde nu
numai de evoluţia sa personală ci, în acelaşi timp, şi de a
celorlalţi. Dar acest lucru este făcut nu prin faptul că fiecare
observă ce a greşit celălalt, pentru a-i reproşa şi a-l mustra, ci prin
aceea că fiecare îşi recunoaşte întâi propria
greşeală, încercând să o corecteze. Numai atunci eşti
în măsură să judeci corect dificultăţile unui alt om, astfel
încât această judecată să îi devină un ajutor
acceptat cu bunăvoinţă, care îi poate facilita progresul.
Dramele-misterii ne arată într-un mod emoţionant cum va putea
ft organtizată în viitor o corectă activitate în comun.
Ce-i drept, oamenii pe care îi întâlnim în ele
nu sunt fără slăbiciuni şi greutăţi; dar ne este prezentat ca un model
faptul că, încetul cu încetul, ei se vor uni – în
funcţie de predispoziţiile lor – în grupuri sufleteşti. Strader
are încă mult de luptat împotriva îndoielii. El se va
îndrepta conştient spre Benedictus abia mai târziu,
devenindu-i discipol; dar poartă încă de pe acum această
înclinaţie. Philia, Astrid şi Luna ne spun acest lucru. Astrid
este, într-un sens superior, arhetipul sufletului
înţelegerii, care – fiind la mijloc între celelalte două
elemente sufleteşti – are oarecum în sine sufletul sufletului.
Aşa se explică de ce Philia, care reprezintă sufletul senzaţiei,
vorbeşte prima, fiind urmată de Luna, care reprezintă sufletul
conştienţei; şi abia la sfârşit Astrid rosteşte ceea ce vrea să
spună sufletul din suflet. Cele trei sunt mădulare sufleteşti aflate
în fiecare om, fiecare îşi are Philia sa, Astrid şi Luna
sa. În lumea spirituală însă există numai un arhetip al
fiecăreia, iar ceea ce se manifestă de la aceste arhetipuri în
omul individual apare transformat prin forţele lui individuale.
Ceea ce Philia, Astrid şi Luna îi spun lui Strader în
tabloul întâi este opusul a ceea ce spune el în mod
conştient; în realitate însă prin toate trei se exprimă
ceea ce se află în adâncul sufletului lui. Prin ele,
îi vorbese Philia sa, Astrid şi Luna sa. Faptul că fiecare are
Philia sa, Astrid şi Luna sa ca reflectare a arhetipului ne apare şi
mai clar în următoarele drame.
Strader este, pe de o parte, o personalitate bine definită, pe de
altă parte însă el este şi un reprezentant al acelor oameni care,
aflaţi într-o situaţie asemănătoare cu a lui, resimt lăuntric
nevoia adevărurilor spirituale, fără a putea ajunge totuşi la ele. Ceea
ce spune Strader despre viaţa sa a fost vieţuit într-un mod
asemănător şi de filosoful Gideon Spiker. Este vorba de acele firi care
au resimţit probabil cu durere că trebuie să renunţe la vechea lor
credinţă pentru a se îndrepta spre cunoaşterea naturii, care
însă nu le-a adus nici o satisfacţie. În primul tablou al
dramei, Strader îşi descrie viaţa: de fapt, el a trăit
într-un cerc de oameni pioşi, simţindu-se atât de fericit
printre ei încât a nutrit dorinţa fierbinte de a deveni
călugăr. Dar, fiind călugăr, a ajuns să cunoască noua ştiinţă a
naturii; ea i-a mijlocit cunoştinţe convingătoare, care nu mai erau
în acord cu ceea ce crezuse el până atunci. Astfel, el
poate să spună:
„Ce-i drept, n-am născocit
Ce mi s-a arătat ca adevăr.
În lupte aprige,
Mi-am smuls din spirit
Ce în copilărie îmi adusese fericire şi pace.
Eu pot să înţeleg orice inimă
Căreia îi este dor de înalturi“.
Din aceste două ultime fraze răsună ceva ca un fel de
înţelegere a strădaniei antroposofice; Rudolf Steiner a arătat,
de fapt, că „Anthropos“ înseamnă „cel care priveşte sau se
străduie spre înalturi“. În acest context, este interesant
că şi filosoful Gideon Spiker, a cărui viaţă seamănă mult cu a lui
Strader, a ajuns să afirme că cel mai înalt ţel al filosofiei ar
trebui să se numească „Anthroposophie“. În ultimul capitol al
operei sale, Filosofia contelul
Shaftesbury, el scrie:
„Dacă în ştiinţă este vorba de cunoaşterea lucrurilor,
în filosofie însă, în ultimă instanţă, este vorba de
cunoaşterea despre cunoaştere, astfel că studiul propriu-zis al omului
este omul însuşi, iar ţelul suprem al filosofiei este cunoaştere
de sine, Antroposofie“.
Oameni ca Strader au în adâncul cel mai profund al
fiinţei lor o legătură putemică cu ştiinţa spiritului, fără ca în
timpul stării de veghe să fie conştienţi de aceasta. Aşa se explică
impresia puternică pe care o face asupra lui Strader viziunea
spirituală a Theodorei. În timp ce Capesius îşi exprimă
îndoiala în legătură cu autenticitatea acestei viziuni,
Strader ajunge să spună:
„Din vremea când,
În izolarea mânăstirii,
Am aflat despre o astfel de cunoaştere,
Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii,
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta“.
Aici începe într-un fel trezirea sufletului lui Strader
pentru lumea spiritului. Este în acelaşi timp un exemplu al
faptului că oamenii se trezesc când sunt laolaltă. A te separa de
ceilalţi şi a medita pentru tine într-o cameră liniştită nu duce
la trezire. În conferinţele pe care Rudolf Steiner le-a ţinut
în februarie 1923 la Stuttgart, în faţa Adunării
delegaţilor, el a insistat în special asupra faptului că
sufletele trebuie să se trezească unele pe altele. Apariţia şi
cuvintele Theodorei au asupra lui Strader o mare influenţă tocmai
pentru că în sufletul lui dormitează forte care sunt puternic
atrase de ceea ce acţionează prin Theodora. Această atracţie este
cauzată, pe de o parte, de legături karmice; dar, pe de altă parte, şi
de predispoziţia de a primi lumina lui Hristos, mijlocită de Theodora.
Ea spune:
„Mă simt silită să vorbesc:
În faţa spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină
Şi [...]
Va fi văzut de către suflete
Când timpul se va fi-mplinit“.
În cuvintele Theodorei se exprimă forţa care conduce la
înţelegerea impulsului lui Hristos. De aceea, prin ea,
întreaga dramă este învăluită într-o lumină cu totul
specială. În lumea fizică, ea apare ca văzătoare a viitorului;
în lumea spirituală, ea are forţa de a vedea în trecut.
Au fost necesare anumite pregătiri pentru ca facultatea de a vedea
entitatea lui Hristos să poată pătrunde în sufletele umane.
Ulterior, Benedictus spune despre aceasta:
„Un mare pas în mersul lumilor
Se poate face doar când zeii
Se leagă cu destinul omenesc.
Ochiul meu spiritual cercetă.
El se opri asupra ta“.
Se poate vedea de aici că Maria poartă în ea forţa ce poate
deschide ochiul spiritual. În mod special trebuie să se deschidă
ochii acelor oameni care fac în prezent efortul spre spirit, dar
şi ai celor care sunt pregătiţi din vremuri trecute să vadă, fără
iniţiere specială, entitatea Hristos.
Hristos nu se va mai întrupa niciodată într-un corp
fizic; oamenii sunt cei care trebuie să se dezvolte în aşa fel
încât să-l poată contempla atunci când va apărea
în norii eterici. În nori a dispărut din faţa privirii
discipolilor, atunci când s-a înălţat la cer şi le-a spus
că va reapărea în nori. În limba Misteriilor,
cuvântul nori indică substanţa în care arhetipurile
spirituale devin vizibile privirii spiritului. Dacă oamenii vor evolua
pentru a percepe aceste imagini în eteric, ei îl vor
percepe pe Hristos. În ciclul asupra Evangheliei lui Matei*,
Rudolf Steiner spune:
„Să se pătrundă cu forţa lui Hristos, la început interior,
apoi într-un mod tot mai exterior, iată ce vor face oamenii care
vor consimţi la aceasta. Astfel, viitorul nu numai că va înţelege
fiinţa lui Hristos, dar se va şi impregna cu ea. Şi eu am spus deja
multora dintre dumneavoastră cum va arăta mersul acestei părtăşii cu
Hristos pentru evoluţia Pământului şi a omenirii. Mi-am permis
chiar să expun acest lucru în «Misteriul rosicrucian»
prin văzătoarea Theodora, care este gândită ca o personalitate ce
a dezvoltat în ea forţa de a vedea în viitorul apropiat. Ne
îndreptăm spre o epocă în care într-adevăr,
într-un viitor nu prea îndepărtat, oamenii – la
început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi –
îl vor vedea pe Hristos, şi asta nu numai graţie unei discipline
spirituale, ci datorită nivelului evoluţiei pe care îl va atinge
omenirea, ei îl vor vedea de această dată în lumea eterică,
nu în lumea fizică; apoi, într-un viitor mai
îndepărtat, îl vor vedea pe Hristos din nou, într-o
formă diferită. În trecut, el a putut fi văzut în formă,
fizică, pentru că oamenii care erau în planul fizic trebuiau să
vieţuiască aceasta. Dar impulsul lui Hristos nu şi-ar atinge scopul
dacă n-ar continua să acţioneze şi să se dezvolte. Ajungem într-o
epocă în care – şi acest lucru trebuie înţeles ca un mesaj
– forţele spirituale ale omului îi vor permite acestuia să-l
contemple pe Hristos. Şi, încă înainte de sfârşitul
secolului XX, un număr redus de oameni vor fi adevărate Theodora, adică
ochiul lor cu adevărat deschis va avea acel eveniment pe care l-a avut
Pavel în faţa Damascului, şi pe care el l-a putut percepe fiindcă
«se născuse prematur». Înainte de sfârşitul
secolului XX, unii oameni vor retrăi evenimentul Hristos, aşa cum a
făcut-o Pavel în faţa Damascului şi, întocmai ca el, nu vor
avea nevoie de Evanghelii şi de documente pentru a şti că este vorba de
Hristos. Ei vor şti prin vieţuire interioară cum stau lucrurile cu
Hristos care le va apărea pe norii eterici“ (Conferinţa X).
* Evanghelia după Matei, GA 123.
Acele forţe care vin din lumea spirituală trebuie să se unească mai
întâi cu un om. Dar dacă un om le-a primit şi le-a
dezvoltat, atunci ele vor deveni accesibile şi altor oameni. Cel care
face acest început preia sămânţa care va da apoi roade
pentru întreaga omenire. Ceea ce a reuşit unul, este disponibil
şi pentru ceilalţi, aşa încât el nu continuă să se
desăvârşească pentru sine, ci pentru omenire.
După cele rostite de Theodora, Strader poate primi o comunicare de
la Astrid, din care reiese că ceva s-a trezit deja în
adâncurile sufletului lui. Ea vorbeşte despre miracolul pe care
Strader îl vede în Theodora, miracol care l-a uimit
atât de mult. Dacă această uimire s-a trezit o dată, ea va putea
să reînvie mereu în faţa miilor de miracole ce ne
înconjoară în lume, iar o asemenea uimire este
începutul evoluţiei spirituale. Astrid conduce privirea lui
Strader de la miracolul pe care el l-a văzut în Theodora către
numeroasele minuni ale naturii; acest lucru duce la apariţia lui Felix
Balde şi a soţiei sale. Ei reprezintă acel gen de oameni care au
încă în ei un puternic sentiment pentru spiritualul din
lume, fără să fi trecut printr-o iniţiere modernă. Pentru ca evoluţia
omenirii să poată continua, trebuie ca ei să îşi unească forţele
lor vechi cu ceea ce acţionează în conştienta actuală a omenirii
şi este nevoie ca ei să intre în legătură cu iniţierea conştientă
a epocii prezente, care îndreaptă privirea în special spre
viitor.
Vedem aici cum sufletul doarmiei Balde este în relaţie cu
Capesius care, datorită modului de a fi al ştiinţei moderne, resimte
adesea un gol spiritual interior şi o învârtoşare pe care
însă le poate depăşi cu ajutorul basmelor pe care le povesteste
doamna Balde. El spune:
„Şi doamna Felicia povesteşte,
În minunate imagini,
Despre fiinţe care în ţara viselor locuind,
[ ............................. ]
Şi cum e izgonită din mine
Orice paralizie sufletească“.
Mai târziu, atunci când Capesius va fi într-o
stare de transă, va spune că basmele îl însoţesc în
ţara spiritului când ele sunt povestite din arierplanuri
spirituale. Şi tocmai pentru că basmele doamnei Balde vin dintr-un
context spiritual, ele acţionează şi îl ajută să biruie
dificultăţile sale interioare. Faptul că el poate accepta şi
înţelege acest ajutor se explică prin legăturile create în
întrupări anterioare. Pentru Felix, el nu are încă o
înţelegere corectă. Capesius spune:
„Îmi rămâneau mereu neclare
vorbele lui ciudate
În care destăinuia lucrurile
Pe care credea că le ştie.
[................................... ]
Şi cine-l ascultă nu poate păstra mult timp
Înţelesul cuvintelor lui“.
La care Benedictus răspunde:
„Se poate de asemenea simţi
Ca şi cum, prin cuvintele lui, puterile naturii
Încearcă să se reveleze în adevărul fiinţei lor“.
Cu aceste cuvinte este caracterizată succint fiinţa şi misiunea lui
Felix Balde. În timpul discuţiei cu şi despre Felix şi Felicia,
tulburarea pe care a trăit-o Strader la intervenţia Theodorei continuă
să acţioneze asupra sufletului său. Aici el revine la vorbele spuse mai
sus:
„Presimt deja
Că zile rele vor veni În viaţa mea!
[............................. ]
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta“.
Capesius nu poate înţelege deloc motivul pentru care Strader
este atât de răscolit. El spune:
„Mi-e teamă, dragă prietene
Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeţi siguranţa,
Curând veţi fi cuprins cu totul
De-o sumbră îndoială“.
Strader răspunde:
„Groaza unei astfel de-ndoieli
Mă chinuie de multe ceasuri!
[................................ ]
Apoi vorbeşte din mine:
De nu mă birui
Cu armele tale tocite de gânditor,
Nu eşti nimic altceva
Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii“.
Acestea sunt cuvintele pe care le va auzi mai târziu
răsunând din nou, în lumea elementară, atunci când
Johannes îl găseşte lângă Spiritul elementelor. Dar aici
Theodosius îi dă un răspuns ce aminteşte de cuvintele Philiei.
Theodosius reprezintă forţa iubirii, de aceea există o legătură
între ceea ce spune el şi ceea ce ne este prezentat apoi ca
fiinţa Celeilalte Marii, în care se exprimă activitatea de iubire
care izvorăşte din renaşterea omului.
Maria spune despre Cealaltă Maria:
„În ea, spiritul a creat în
adevăr
Fiinţă nouă din germenul care murise“.
Pentru că Strader pătrunde cu gândirea lui în domeniul
morţii, pentru el este important să afle ceva despre această fiinţă.
Această fiinţă este importantă şi pentru Romanus – care vorbeşte după
aceea – fiindcă el se află din plin în viaţa activă şi nu găseşte
puntea de legătură dintre idei şi fapte; or, tocmai forţa de renaştere
poate construi această punte.
După Romanus vorbeşte German. Lui îi plac şi glumele şi
vorbele cu tâlc; el spune însă că aici a găsit ceva mai
puternic decât castele din cărţi de joc. După cuvintele lui
German, prietenii se despart, Maria şi Johannes rămânând
singuri.
În tot acest timp, Johannes a rămas aşezat, adâncit
în sine, şi a ascultat ceea ce s-a vorbit. El este stăpânit
de un puternic sentiment de teamă, aşa cum se întâmplă
înaintea unei mari experienţe spirituale, fiindcă omul simte
apropiindu-se de el ceva complet necunoscut, iar necunoscutul este
deseori cauza acestei anxietăţi. După ce îi împărtăşeşte
Mariei această teamă – iar ea îi cere motivaţia –, el spune:
„Cuvântul maestrului nostru, mai
întâi,
Apoi discuţiile toate ale acestor oameni!
Mă simt tulburat până-n măduva oaselor“.
Maria îi arată că, într-o viaţă care este astfel condusă
încât spiritul ajunge să se exprime, se adună în
câteva ore multe lucruri care, în mod obişnuit, cer mult
timp. Munca spirituală este cauza unei accelerări a karmei. Acest fapt
poate duce la trăiri sufleteşti greu de suportat. Astfel, prin
cunoaşterea spirituală viaţa nu devine mai comodă, ci mai plină de
dureri. Pentru oamenii care sunt prezentaţi aici, evenimentele, care
altfel s-ar fi extins pe lungi perioade, se petrec în puţini ani.
Johannes continuă să spună cum au acţionat asupra lui discuţiile
celorlalţi şi cum, datorită lor, el a ajuns să arunce o privire asupra
trecutului propriu. Îşi aminteşte în special de o greşeală.
Cuvintele lui Benedictus sunt cele care au trezit în el
conştienţa vinei. El spune:
„Dar ce lucruri grave a spus adineaori,
În sală, Îndrumătorul nostru,
Cum noi, dacă nu năzuim drept, Putem distruge
Destinul celor care prin iubire Sunt uniţi cu noi
[............................. ]
În mine însă ele născură
Conştienţa celei mai grele vinovăţii.
Prin ea pot recunoaşte
Cât de greşit m-am străduit“
Maria îi răspunde:
„În clipa asta, prietene,
Pătrunzi în imperii de beznă
Şi nimeni nu te poate ajuta
Decât acela în care ne încredem“.
În legătură cu această stare sufletească a lui Johannes,
Rudolf Steiner spune în Misterul biblic al
Genezei:
„A fost necesar să fie descrisă viaţa celui care face un efort spre
cunoaşterea spirituală; a trebuit să fie arătat cum el se ridică din
planul fizic şi îl depăşeşte, cum, chiar în acest plan
fizic, tot ceea ce pentru un altul ar părea banal capătă un sens
important. Sufletul cercetătorului sufletesc trebuie să crească din
evenimentele planului fizic. Şi apoi a trebuit să arătăm ce trebuie să
simtă acest suflet în sine, atunci când în el intră
tot ce se întâmplă în jurul lui ca destin omenesc,
suferinţă umană, bucurie umană, strădanie umană şi iluzie umană; cum
sufletul poate fi zdrobit şi strivit, cum forţa înţelepciunii
poate să răzbată prin toată această zdrobire şi cum abia atunci
când omul crede că a devenit străin – sub un anumit raport – de
lumea senzorială, abia atunci se apropie de el marile iluzii“
(Conferinţa Introductivă).
Trezirea conştienţei vinei este foarte semnificativă aici; ea apare
atunci când lumina Sinei superioare începe să ilumineze
viaţa personală, iar durerea legată de conştienţa vinei rezultă din
lupta Sinei superioare cu fiinţa personală inferioară.
Spre sfârşitul primului act intră Elena. Este o personalitate
în spatele căreia se ascunde iluzia luciferică. Ea încearcă
să-l convingă pe Johannes că această dureroasă conştienţă a vinei,
care-l răscoleşte, nu este decât o iluzie şi că strădania corectă
spre spirit nu poate să aducă decât bucurie, sănătate, forţă de
viaţă. Cu toate că această idee din urmă este un adevăr, pe buzele
Elenei ea devine falsă, fiindcă ea vrea, prin aceasta, să micşoreze
importanţa celor simţite de Johannes şi să le distrugă. Conştienţa
vinei sale rezultă tocmai dintr-o cunoaştere de sine corectă şi
îl poate duce la o viziune spirituală mai înaltă. El
recunoaşte ce se ascunde în spatele cuvintelor Elenei şi spune:
„Ani mulţi mi-au trebuit
Ca să-nţeleg că simţurile
Aduc rătăcire numai atunci
Când nu sunt însoţite
De cunoaşterea spiritului.
Dar faptul că şi cuvintele celei mai înalte înţelepciuni
Sunt doar amăgire sufletească în fiinţa ta,
Îl arată o singură clipă“.
Fiindcă Johannes a recunoscut că iluzia luciferică este cea care
vorbeşte prin Elena, el este pregătit pentru un alt eveniment, descris
în scena următoare. Aici el vieţuieşte ceva asemănător cu ceea ce
se trăieşte în Kamaloka, domeniul pe care îl traversează
omul după moarte. Prin iniţiere, omul ajunge la experienţe pe care
în mod normal nu le-ar face decât după moarte. El este
transportat chiar de la început într-o lume elementară pe
care o vieţuieşte drept Kamaloka. În conferinţa privitoare la
Misteriul rosicrucian, Berlin 1910, Rudolf Steiner a spus:
„Johannes Thomasius trebuia să treacă la început prin ceea ce
este denumit Kamaloka. Este acea lume în care ne apare, să
spunem, ca într-o oglindă ceea ce suntem noi înşine“.
Acolo, noi parcurgem viaţa noastră în sens invers,
începând cu moartea şi până la naşere. Toate ne apar
acolo ca şi când ar fi reflectate într-o oglindă. În
vis, vieţuim ceva asemănător. Ceea ce se îndreaptă atunci spre
noi a ieşit de fapt din noi şi ne aparţine nouă. Animalele sălbatice
care ne atacă în vis sunt propriile noastre instincte şi pasiuni
care ies din noi. După moarte, vieţuim acelaşi lucru, dar cu mult mai
mare forţă; şi tot astfel îl vieţuieşte – în mod
corespunzător – cel care traversează prin iniţiere această sferă.
Aşadar, ceea ce răsună pentru Johannes din exterior, la
începutul tabloului doi, este ceea ce a trăit în sufletul
său; asta răsună spre el, emanând din izvoare şi stânci.
Ani de zile, cuvintele „O, omule, cunoaşe-te!“ au trăit în
sufletul său drept conţinut al meditaţiei. Prin repetarea ritmică a
acestor cuvinte, în suflet se nasc forţe care prin concentrare
creează o tensiune ce îl poate ridica pe om în afara
trupului său. Ani de zile, Johannes a practicat această meditaţie, fără
ca prin aceasta să piardă legătura cu anturajul său. Sentimentul
legăturilor karmice a acţionat pentru ca iniţierea lui să poată
începe. Rudolf Steiner mai spune în conferinţa citată mai
sus:
„În adevăr, cuvintele care circulă atât de inofensive
prin teoriile cosmice, prin lucrările filosofice şi teosofice devin
în acel moment puteri cutremurătoare. Fiindcă ele răsună din
întregul Cosmos, reflectate încoace de pretutindeni din
spaţiul infinit, ancorând în diferite evenimente din
natură... Aşa răsună când le asculţi după ce au trăit ani şi ani
în suflet. Sufletul este atunci în singurătatea sa, faţă
în faţă cu el însuşi. Nu există decât lumea. Dar
această lume este el însuşi. Şi ceea ce există în această
lume este ceea ce este sufletul în sine, de asemenea, şi ceea ce
este karma sa şi tot ceea ce a făcut el“.
Omul este condus în lumile superioare prin diferite etape de
iniţiere, iar experienţele care îl întâmpină atunci
se aseamănă cu cele ce apar după moarte. Ceea ce vedem că se petrece cu
Johannes în această scenă este un fel de experienţă a morţii, cu
starea de Kamaloka ce urmează morţii. Acolo, ceea ce a vieţuit interior
se îndreaptă spre el din exterior. Din exterior îi răsună
cuvintele asupra cărora a meditat ani de zile, prin repetări ritmice.
Trebuie să presupunem că, prin aceste meditaţii repetate ritmic,
Johannes a creat deja în el forţe puternice, altfel nu ar fi
în stare să înfrunte încercările care apar acum.
Faptul că este atât de răvăşit nu este un semn de slăbiciune;
ceea ce simte el este cutremurător şi trebuie să fi dobândit o
mare forţă ca să înfrunţi această teroare, cum o face el. Cu
cât omul devine mai puternic lăuntric, cu atât mai
puternice sunt şi ispitele ce se apropie de el. Dar dacă el urmează
îndrumările celui care are experienţa acestui domeniu, el
primeste atunci pentru fiecare treaptă de dezvoltare forţele necesare
spre a înfrunta încercările.
Vedem aici cum resimte Johannes lumea elementară. În această
lume răsună cuvintele pe care el le-a lăsat să acţioneze asupra
sufletului său ani de-a rândul prin meditaţie: „O, omule,
cunoaşte-te!“ În forţa acestor cuvinte este conţinut tot ce poate
să înţeleagă el „despre fiinţa elementelor, despre suflete şi
spirite, despre curgerea timpului şi despre eternitate“. Omul poartă
în el o imagine a întregului Cosmos, aşadar cunoaşterea de
sine trebuie să fie în acelaşi timp o cunoaştere a lumii. „Şi cum
în ghinda măruntă-i cuprins în mod tainic uriaşul stejar“,
tot astfel în forţa acestor cuvinte sunt conţinute întreaga
lume şi fiinţa proprie a omului. Important este să vieţuieşti forţa
acestor cuvinte ca forţă a evoluţiei personale. Modul în care se
ajunge la vieţuirea unei astfel de forţe este descris de Rudolf Steiner
în cartea Un drum spre
cunoaşterea de sine:
„Forţele ce permit evoluţia Sinei sălăşluiesc în fiecare
suflet uman; ... vieţuirile ce au loc pe calea cunoaşterii
suprasensibile privitoare la sufletul omenesc sunt cu totul
asemănătoare, de pildă, cu un sentiment de singurătate maximă, un
sentiment al Sinei planând deasupra unui hău. Experienţa unor
asemenea vieţuiri dă naştere forţelor pe drumul cunoaşterii. Ele sunt
germenii pentru cunoaşterea suprasensibilă. Toate aceste experienţe
cuprind în ele, ca să spunem aşa, ceva profund ascuns. Atunci
când sunt vieţuite, acest aspect ascuns ajunge la tensiune
extremă; el face să explodeze sentimentul singurătăţii, care
învăluie acest „ceva“ ca într-o coajă şi pătrunde în
viaţa sufletului ca un mijloc de cunoaştere“.
În aceeaşi carte, într-un pasaj anterior, Rudolf Steiner
arată cum trebuie să te pregăteşti pentru a putea vieţui această stare
de singurătate în lumea elementară ca pe o stare germinativă. El
scrie:
„Viziunea lumii suprasensibile se poate limita la faptul că îi
percepi particularităţile dar nu poţi să te deplasezi liber de la una
la alta. Te simţi strâns înlănţuit de detaliul particular.
Nu poţi decât să cauţi cauza acestei limitări, pe care o poţi
găsi numai dacă ajungi – printr-o continuă evoluţie interioară ce
învigorează şi mai tare viaţa sufletului – să remarci că în
anumite cazuri această îngrădire nu mai există. Atunci
înţelegi că motivul pentru care nu te poţi deplasa de la un lucru
văzut la altul se află chiar în sufletul tău... Continuând
exerciţiile de întărire sufletească, dobândim această
mobilitate mereu sporită pentru anumite domenii. Prin aceasta ajungi să
remarci în tine ceva care nu aparţine lumii elementare, dar pe
care îl descoperi în tine însuţi în timpul
experienţei din această lume. Te vezi atunci în lumea
suprasensibilă ca o fiinţă aparte, ca o călăuză a propriului corp
elementar, ca stăpânul acestuia, care trezeşte acest corp la o
conştienţă suprasensibilă. Când ai ajuns la acest stadiu, pe
suflet pune stăpânire un înfricoşător sentiment de
singurătate. Te vezi într-o lume elementară care te
înconjoară; nu te vezi decât pe tine însuţi în
această lume elementară fără de margini, te afli în ea ca o
fiinţă care nu poate zări nicăieri pe semenul său.“
Dat fiind că Johannes resimte în lumea elementară
germenele-forţă al singurătăţii, el a atins deja această treaptă de
dezvoltare. La început se simte ca şi când ar fi
răspândit în întreaga lume, apoi ca fiind din nou el
însuşi:
„Răpit din mine însumi sunt acum.
Mă schimb cu trecerea orelor zilei
Şi-n noapte mă prefac.
Urmez Pământul pe orbita lui,
În tunet mă rostogolesc
Şi-n fulgere scapăr. Eu sunt...“.
Acest sentiment ritmic de a se revărsa în lume şi de a se
afirma pe sine prin cuvintele „eu sunt“ este caracteristic comportării
corecte a omului în lumea elementară. În Tainele Pragului,
Rudolf Steiner spune în legătură cu acest subiect:
„Voinţa trebuie învigorată, pentru că în lumea
elementară nu este aşa comod să i se dea cuiva sentimentul Eului prin
forţele corpului fizic. Tu însuţi trebuie să vrei acest sentiment
al Eului. În lumea elementară trebuie să înveţi ce
înseamnă: a-ţi umple sufletul cu conţinutul conştienţei «eu
mă vreau»; şi trebuie să resimţi că, este lucrul cel mai
important ca în clipa în care nu eşti destul de putemic
pentru a afirma nu gândul, ci actul voluntar real «eu mă
vreau», să simţi că eşti cuprins ca de un leşin... Dacă în
lumea elementară nu te susţii tu însuti, cazi în leşin...
Înainte de toate, când ai părăsit corpul fizic şi
când, fiind în corpul eteric, ai în jurul tău lumea
elementară ca lume exterioară, datorită naturii originare a corpului
eteric se trezeşte un impuls spre metamorfoză: vrei să te cufunzi
în entităţi. Dar aşa cum starea de veghe dă naştere nevoii de
somn, tot aşa schimbarea din lumea elementară dă naştere nevoii de a fi
din nou tu însuţi, excluzând orice altceva în care
te-ai putea metamorfoza. După aceasta însă, după ce te-ai simţit
un anumit timp în lumea elementară, după ce ai dezvoltat un timp
acest puternic sentiment voluntar: «Eu mă vreau», te simţi
cuprins de ceea ce poate fi numit un cumplit sentiment al singurătăţii,
al izolării, care antrenează nostalgia de a te trezi din această stare,
în care te vrei numai pe tine însuţi, şi a regăsi
într-un fel capacitatea de metamorfozare“ (Conferinţa III).
În această alternanţă a vieţuirii lumii exterioare şi a
vieţuirii de sine se află la început Johannes şi prin aceasta el
ajunge să resimtă „eu sunt“-ul durabil. El este în stare să
întâmpine o nouă încercare. Îşi vede
învelişul trupesc în afara sa, ca pe o fiinţă străină de
el. Apoi se apropie plutind de el un alt înveliş trupesc, iar el
se simte atât de complet cufundat în acesta
încât îi resimte durerea ca durere proprie. Este
vorba de suferinţa pe care a provocat-o unei alte fiinţe şi pe care
trebuie să o resimtă el însuşi. Conştienţa vinei, despre care el
vorbeşte în primul tablou, devine aici viziunea fiinţei care
suferă şi vieţuirea păcatului. El îşi vieţuieşte Sinea în
Sinea altuia. Obişnuita afirmare de sine trebuie să amuţească aici.
Numai Eul etern poate împiedica aneantizarea, fiindcă Eul
obişnuit îşi pierde în acest moment întreaga
încredere în sine, iar fără forţa Eului etern ar rătăci
într-o îndoială fără de sfârşit. Forţa născută din
cuvintele: „O, omule, cunoaşte-te!“ stinge lumina proprie prin faptul
că ea face ca fiinţa proprie să dispară în fiinţa altuia. Oricum,
această forţă este destul de puternică în Johannes pentru a-l
reîntoarce în cercul propriei sale fiinţe; de această dată
însă el nu se mai vede sub formă umană, ci sub forma unui monstru
înspăimântător. Despre acestea, Rudolf Steiner spune
în ciclul Omul
în lumina ocultismului, teosofiei şi filosofiei:
„Dacă, în ceea ce priveşte această formă umană, ocultistul
ajunge să vadă ceva asemănător cu un fel de copie... şi să aştepte ca
această copie a formei umane să dispară, aspirantul ocultist vede
această imagine a formei umane, care acum nu mai este o reproducere a
formei fizice şi care este vieţuită în corpul eteric. ... Dacă a
ajuns să se vieţuiască astfel în corpul eteric, aspirantul
ocultist îşi dă seama că această vieţuire nu este un joc de
copil. Fiindcă experienţa sa devine imediat dublă... iar aceste două
experienţe trebuie exprimate prin două cuvinte: se vieţuieşte
întâi moartea, iar apoi Lucifer... Vieţuirea morţii
corespunde oarecum faptului de a şti că forma umană pe care tocmai ai
văzut-o şi din care ai ieşit nu are nici o consistenţă în afara
existenţei pământeşti... Cel care vrea să se înalţe
deasupra existenţei pământeşti... trebuie să ştie clar că această
formă umană nu poate exista aşa cum este decât pe Pământ,
că ea trebuie distrusă prin moarte, aşa cum se întâmplă
în clipa în care omul se ridică din existenţa
pământească. În corpul eteric, forma umană nu poate apărea
altfel decât destinată morţii... Este necesar ca moartea să fie
întâlnită, pentru simplul motiv că atunci ai deplina
certitudine că în corpul pământesc este imposibil să
resimţi lumea superioară. Trebuie să ieşi din el, să-l părăseşti. Şi
iată a doua experienţă care, de fapt, poate fi indicată prin aceste
cuvinte: faci cunoştinţă cu Lucifer. Lucifer se află imediat acolo
pentru a ne face să remarcăm ceva ce este deosebit de ispititor... El
ne face atenţi asupra fragilităţii formei umane şi ne spune: Priveşte
această formă umană, ea este distrusă; zeii ţi-au dat o formă
pieritoare, ei – care sunt duşmanii mei... Apoi Lucifer arată şi ce a
vrut să facă el din om, ce ar fi devenit omul dacă ar fi putut să se
ocupe singur de el, fără să fie influenţat de potrivnicii lui...
Când îi este luată forma, omul vede deci două lucruri. Mai
întâi vede că ceea ce i-a rămas este, de fapt, folositor
lumii suprasenzoriale, pentru că acest lucru este într-un fel
nemuritor, în timp ce corpul este muritor. Acest lucru constituie
un argument puternic, o bază de ispitire pe care o deţine Lucifer. Mai
întâi privirea omului este condusă la chipul lui Dumnezeu,
pe care el îl are, dar care este fragil şi legat de Pământ.
Prin Lucifer, îi este arătat ce este nemuritor în el. Asta
este ispitirea, forţa seducătoare. Când însă omul observă
ce este nemuritor în el, când lasă la o parte forma
exterioară, atunci se vede pe sine însuşi, vede cu ce preţ l-a
făcut Lucifer nemuritor pe om. Atunci când îşi
îndreaptă privirea spre sine însuşi omul nu mai este om.
Omul superior pe care-l poate contempla atunci când se observă pe
sine este diferit, nu este acelaşi pentru toţi oamenii. Cea care
îi vorbeşte este, astfel, o imagine mai mult sau mai puţin
schimbătoare, dar ea dă o idee aproximativă despre ceea ce vieţuieşte
omul ca impresie. Omul nu mai are un chip uman, el este mai
curând asemănător taurului sau leului. Aşa îi apare chipul,
cu toate că asta nu este în întregime exact.., pentru că
femeia, dacă priveşte în urmă, se simte mai mult ca leu, iar
bărbatul ca taur. Această impresie trebuie depăşită, dar ea aşa apare.
Apoi, în aceste două imagini care se întrepătrund – pentru
că bărbatul nu este lipsit total de aspectul leu, iar femeia nu este
lipsită în întregime de aspectul taur –, în aceste
două imagini care se contopesc se insinuează imediat o alta, cea a unei
păsări, care a fost întotdeauna denumită «vulturul»
şi care aparţine acestui ansamblu. Dar toate acestea nu ar fi
încă lucrul cel mai rău... Asta este doar partea de sus a omului.
Ceea ce se prelungeşte în jos este un dragon feroce, un balaur
ameninţător... Lucifer îţi poate promite nemurirea. E un lucru
bine întemeiat. Dar numai cu preţul formei, al făpturii, aşa
încât în forma care ai devenit sub influenţa lui
continui să trăieşti nemuritor. Prezenţa acestor lucruri, impresia pe
care ele o fac, nu este deloc încurajatoare; la început
este o teribilă descurajare, fatală şi înfricoşătoare. Din acest
motiv, o mare parte din misiunea îndrumătorului ocult constă
în a atrage atenţia oamenilor asupra faptului că atunci
când au o asemenea vieţuire, mai ales când au la
început impresii suprasenzoriale, ei nu trebuie să le dea o prea
mare importanţă, pentru simplul motiv că aceste prime impresii,
indiferent că sunt îmbucurătoare sau dureroase, nu trebuie să fie
considerate niciodată ca determinante. Atitudinea corectă este să
aştepţi cu răbdare, pentru că se poate întâmpla, dacă vei
traversa aceste experiente în modul care a fost descris, să mai
treci de multe ori printr-o imensă disperare. Este deci nevoie de mult
curaj pentru a o chema iar şi iar. Dar dacă vrei să progresezi practic
în ocultism, este necesar să faci acest lucru – şi vine o dată
momentul când te opreşti la ceva.“ (Conferinţa VIII)
* Omul în lumina ocultismului, teosofiei şi filosofiei, GA 137.
Un sentiment de disperare are şi Johannes în această vieţuire
şi, în întreg tabloul doi, el nu reuşeşte să iasă din
această stare de disperare. În continuarea acestui ciclu, Rudolf
Steiner arată ce poate rezulta din această situaţie disperată:
„Nu te poţi opri la ceea ce îţi oferă prezentul, pentru că tot
ce ai dobândit în viaţă apare – fiindcă însuşi corpul
este pieritor – ca ceva efemer şi pieritor. Lucifer promite
eternitatea, dar nu poţi rămâne nici la ea. Vine însă
momentul în care te poţi sprijini pe ceva, chiar dacă nu pe
prezent, ci pe o amintire ce ţi-a rămas din viaţa pământească
obişnuită. Această amintire trebuie să rămână ca un gând
legat de viaţa pământească şi să se strecoare în această
întâlnire cu moartea şi cu Lucifer... Dar acest
gând este, putem spune, extraordinar de slab. De aceea este
nevoie de o mare energie pentru a păstra amintirea, acest gând.
Singurul lucru despre care îţi poţi aminti cu certitudine este
gândul-Eu, gândul: dincolo tu ai devenit un Eu. Dar acest
gând este extrem de greu de păstrat... A transporta în
conştienţa în care ai intrat gândul-Eu din lumea
pământească este un lucru foarte greu. Şi se întâmplă
foarte uşor ca, după ce ai intrat în lumea suprasensibilă, acest
gând-Eu să apară asemenea unui vis pe care l-ai avut în
lumea pământească, dar de care nu-ţi mai aminteşti. Faptul că
acest gând este de aşa natură încât Eul nu
rămâne o simplă imagine de vis, ci el poate licări dincolo ca o
amintire, necesită un ajutor; fără ajutor nu merge. Dar dacă trebuie să
vă revelez ajutorul de care are nevoie aspirantul ocultist astăzi
pentru a nu-şi uita gândul-Eu atunci când s-a înălţat
în lumea suprasensibilă, pentru aceasta nu există decât o
singură expresie, care este: a vieţui pe Pământ în
comuniune cu impulsul lui Hristos. Acesta este ajutorul. Atitudinea pe
care a avut-o omul în viaţa sa pământească faţă de
impulsul-Hristos, modul în care i-a dat viaţă în sufletul
său, de aceasta depinde, în stadiul actual al evoluţiei
pămanteşti, ca gândul-Eu să fie uitat în momentul urcării
în lumea suprasensibilă sau ca gândul-Eu să rămână
singurul punct de sprijin pe care omul îl poate duce cu el de pe
Pământ în lumea suprasensibilă“.
În acelaşi ciclu, ca şi în alte cicluri şi conferinţe,
Rudolf Steiner a arătat că omul poate să dea viaţă în el
impulsului lui Hristos. În ciclul Omul pământesc şi
omul cosmic*, el spune:
„Impulsul lui Hristos a trăit pe Pământul actual ca substanţă
spirituală. El rămâne şi va fi primit de oameni în timpul
evoluţiei pământeşti. Dar cum continuă el să vieţuiască?
Când Hristos a umblat pe Pământ, în cei trei ani, el
n-a avut pentru el corp fizic, corp eteric, nici corp astral; el luase
cele trei învelişuri ale lui Iisus din Nazaret. Când
însă Pământul va ajunge la sfârşitul lui, el va fi –
ca şi entitatea umană – o entitate deplin dezvoltată, care va
corespunde impulsului lui Hristos. Dar de unde ia Hristos cele trei
învelisuri ale sale? Din ceea ce nu poate fi luat decât de
pe Pământ. Ceea ce a
început în evoluţia umană cu Misteriul de pe Golgotha, ceea
ce vieţuieşte pe Pământ din a patra epocă postatlanteană sub
formă de uimire sau de admiraţie pentru lucruri, tot ceea ce poate să
trăiască în noi ca uimire şi admiraţie, toate acestea se
îndreaptă în cele din urmă spre Hristos şi plăsmuiesc
împreună corpul astral
al impusului lui Hristos. Şi tot ce prinde loc în sufletul
omenesc ca iubire şi compasiune formează corpul eteric al impulsului lui
Hristos; iar ceea ce vieţuieşte în om drept conştiinţă morală şi
însufleţeşte sufletele începând cu Misteriul de pe
Golgotha până în momentul când Pământul
îşi va atinge scopul, aceasta formează corpul, fizic, sau ceea ce
corespunde corpului fizic pentru impulsul lui Hristos“ (Conferinţa V).
* Omul pământesc şi
omul cosmic, GA 133
Facultăţile de uimire, compasiune şi conştiinţă morală apăruseră
în oameni mai înainte ca impulsul lui Hristos să fi pătruns
în omenire şi să se transmită forţa de a face binele din interior
şi a recunoaşte adevărul. Atunci când impulsul lui Hristos
pătrunde în facultatea de uimire, aceasta devine deschidere şi
încredere în forţa lui Hristos, care acţionează ca forţă-Eu
şi face posibilă cunoaşterea eliberată de lucrurile pământeşti;
fiindcă cunoaşterea şi voinţa sunt eliberate de lucrurile
pământeşti dacă nu sunt cauzate de ele, ci de forţa lui Hristos
care acţionează ca forţă-Eu ce se îndreaptă spre exterior,
dăruindu-se liber. Când forţa lui Hristos străbate compasiunea
unui om, aceasta se transformă în iubire care acţionează liber.
Când forţa lui Hristos străbate conştiinţa morală, aceasta se
transformă în lumină ce conturează ţelul, care premerge
luminând voinţei hristificate şi plăsmuieşte imaginea de viitor a
omului nou. În această lumină, Eul hristificat – sau adevăratul
Eu – posedă conştienţa de sine însăşi şi această conştienţă este
cea datorită căreia omul învinge situaţia disperată în care
se află Johannes în al doilea tablou din prima dramă. În
conferinţa a zecea din ciclul Omul în lumina
ocultismului, a teosofiei şi a filosofiei, Rudolf Steiner spune:
„Cu toate că această întâlnire produce o impresie
teribilă, ea permite – ca să spunem aşa – să înţelegem ce anume
poate fi Hristos: o consolare, o speranţă. Fiindcă în locul
morţii, în locul corpului uman distrus intervine altceva, ceva ce
ne dă certitudinea că Eul nostru poate fi menţinut. Acesta este
însuşi Hristos“.
În tabloul al doilea, Johannes nu ajunge la această consolare
totală, aşa cum poate fi dobândită prin contemplarea lui Hristos.
Dar, în situaţia sa disperată, el nu rămâne cu totul
părăsit. Maria se apropie de el şi, cu toate că şi ea şi-a pierdut
siguranţa de viaţă, poate să-i limpezească puţin starea în care
se află, spunându-i:
„'nainte ca fiinţa adevărului să ţi se
revele
Va fi nevoie să treci prin toate spaimele
Ce pot să se nască din iluzie.
Aşa vorbeşte steaua ta“.
În legătură cu semnificaţia stelei unui om, Rudolf Steiner
spune în conferinţa a şasea din ciclul privitor la Evanghelia lui
Matei:
„Chiar în lumea exterioară, filologia arată că,
într-adevăr, cuvântul «stea» a fost folosit
în timpurile vechi ca nume pentru individualitatea umană“.
Astfel, Maria îi aminteşte lui Johannes de individualitatea
lui, de Eul său, îi spune ce anume îi revelează acest Eu.
El însuşi nu îşi aude Eul şi crede chiar că acest Eu este
mort; totuşi spune:
„Eram fiecare din ei,
Doar pentru mine însumi murisem.
Şi ar trebui să pot crede
Că obârşia fiinţei este neantul,
De aş nutri speranţa
Că din neant, în mine,
S-ar putea naşte vreodată un om“.
Johannes trece aici printr-un fel de vieţuire interioară a morţii.
În timpurile mai vechi, în cursul iniţierii trebuia
parcursă o vieţuire mai mult exterioară a morţii. În vechiul
Egipt, candidatul la iniţiere era culcat într-un sarcofag sau
mormânt şi, sub influenţa magică a hierofantelui, el vieţuia,
dacă fusese pregătit corect, de-a lungul unei întinse perioade de
încercări, ceva ca o stare de moarte. În acea epocă nu se
degaja din corpul fizic numai corpul astral şi Eul, ci, în cea
mai mare parte, şi corpul eteric. Astfel, neofitul putea pătrunde
în lumea spirituală şi – în această stare – făcea
experienţe despre care îşi amintea mai târziu, la trezire.
La deşteptare, el primea un nume nou. Omul actual nu ar mai putea
suporta acest procedeu, dar fiecare discipol trebuie să treacă o dată
prin moartea sufletească interioară, aşa cum a trecut Johannes.
Personalităţi ca Goethe şi Jakob Böhme au făcut cu siguranţă
experienţe asemănătoare. Goethe spune în Maxime în proză: „Omul
trebuie să moară ca individ pentru a retrăi iar ca personalitate
superioară“. El exprimă ceva similar în maxima citată adeseori:
„Şi cât timp nu ai trecut
Prin acest: mori şi devino,
Nu eşti pe Pământul întunecat
Decât un oaspete trist“.
Jakob Böhme spune:
„Cel care nu moare înainte de a
muri,
Moare cu totul atunci când moare“.
