Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14

Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile III, IV, V)

TABLOUL TREI

Prin vieţuirea interioară a morţii, Johannes este pregătit peutru o nouă încercare, care se apropie de el în camera de meditaţie, în prezenţa lui Benedictus şi a Mariei. În tabloul trei, întâlnim mai întâi pe Maria care îi aduce lui Benedictus copilul pe care ea l-a crescut şi căruia el îi dă cuvintele pe care trebuie să le spună înainte de a adormi. Copilul este apoi condus afară şi Maria vorbeşte cu Benedictus despre destinul acestui copil şi despre legătura sa personală cu el. Ea arată că acest copil s-a dezvoltat la început într-un mod remarcabil datorită intluenţelor de care a avut parte, pornind de la cunoaşterea spirituală. Povesteşte cum s-a trezit în acest copil iubirea faţă de ea; dar, ca urmare a unei împrejurări exterioare, o mare transformare a intervenit atunci când a întâlnit-o pe Theodora. Într-o zi în care Theodora a fost cuprinsă de o stare de extaz, iar copilul a văzut strălucirea care pâlpâia în ochii ei, a fost profund cutremurat. În spaima sa, el s-a îndreptat spre Maria şi de atunci i-a dăruit o iubire caldă şi conştientă. Dar, începând din acel moment, bogăţiile de înţelepciune comunicate de Benedictus şi-au pierdut eficacitatea şi multe roade deja coapte s-au veştejit. Acest lucru a devenit pentru Maria o adevărată enigmă – de ce ea acţionează paralizant tocmai în acei oameni cu care este legată prin iubire, aşa cum s-a întâmplat deja cu Johannes? Această enigmă devine pentru ea o problemă vitală, care o umple de spaimă şi pe care i-o pune acum lui Benedictus. Benedictus îi explică Mariei că suferinţele ei fac parte dintr-un nod de destin în care se înnoadă acţiunile zeilor şi viaţa oamenilor. El îi revelează că, prin pregătirea în cursul multor vieţi pământeşti, ea a fost aleasă ca mediator pentru o fiinţă divină care trebuia să obţină prin intermediul lumii noastre umane forţă de acţiune. El îi poate da astfel răspunsul la această întrebare-enigmă a vieţii ei:

„Şi-acum înţelegi că fiinţa ta
Trebuie să se schimbe în contrariul ei
Când ea se revarsă din tine în altă fiinţă.
În tine spiritul acţionează în tot ce
În fiinţa omului
Poate coace roade pentru eternitate.
El trebuie de-aceea să nimicească multe,
Ce doar împărăţiei vremelnicului se cuvin să-i aparţină.
Dar jertfele sale aduse morţii
Sunt seminţele nemuririi.
Pentru viaţa superioară trebuie să crească
Ce înfloreşte din moartea celor inferioare“.

Cuvintele lui Benedictus acţionează în aşa fel încât Maria este smulsă din învelişurile ei corporale. Pentru o clipă ea trece printr-un fel de experienţă a morţii care apare ca atare chiar şi exterior. Johannes vede cum lumina din ochii ei păleşte şi corpul îi devine rigid. Simte cum mâna ei se răceşte; el spune: „este ca moartă“. Dar atunci buzele Mariei se redeschid şi gura ei începe să articuleze cu violenţă blesteme la adresa lui Benedictus. Acum Johannes trebuie să se confrunte cu cea mai grea încercare. Dacă în acel moment el nu ar fi recunoscut că o fiinţă rea vorbea prin gura Mariei, în timp ce ea îşi părăsise corpul, ar fi rezultat de aici cel mai funest efect pentru dezvoltarea sa. Este ceea ce spune Rudolf Steiner în legătură cu acest subiect în ciclul Misterul biblic al Genezei:

„Trebuia să se arate nu cum un om se ridică la iniţiere, ci cum întreaga făptură individuală a lui Johannes Thomasius se putea apropia – din condiţiile proprii – de poarta cunoaşterii. Şi ar fi o greşeală dacă cineva ar crede că ar putea înfăţişa întâmplarea arătată în camera de meditaţie – ridicarea Mariei din corpul pământesc în Devachan –, că ar putea înfăţişa toate acestea ca un fenomen general valabil. Acest fapt este absolut real, spiritual real; este faptul prin care chiar o personalitate ca Johannes Thomasius putea primi impulsul de a se înălţa în lumile spirituale. – Şi aş dori să vă atrag atenţia asupra clipei în care se arată că numai atunci când sufletul a găsit deja forţa de a depăşi iluziile obişnuite, numai atunci el se confruntă cu posibilitatea unor mari iluzii. Presupuneţi că Johannes Thomasius nu ar fi fost în stare să îşi dea seama – cu toate că nu o face în deplină conştienţă, ci împins de un ochi interior – că făptura umană care rămâne în camera de meditaţie şi care îl blestemă pe hierofante nu mai conţine aceeaşi individualitate căreia el trebuie să-i urmeze; presupuneţi că hierofantele sau Johannes Thomasius ar fi putut avea o secundă de tulburare. Atunci ar fi devenit imposibil, pentru un timp incomensurabil, ca Johannes Thomasius să continue în vreun fel calea cunoaşterii. În acea clipă totul ar fi fost oprit şi nu numai pentru Johannes Thomasius, ci şi pentru hierofantele care n-ar fi fost în stare să dezvolte în Johannes forţa de a depăşi această probă. Hierofantele ar fi trebuit să-şi părăsească funcţia sa şi perioade imense de timp ar fi fost pierdute pentru evoluţia lui Johannes“.

Pentru că Johannes a recunoscut că nu Maria este cea care vorbeşte prin învelişul corpului ei, el câştigă posibilitatea să o urmeze în lumea spirituală. Atunci când un om vrea să trăiască conştient în lumea spirituală, este necesar ca el să găsească acolo ceva ce a cunoscut deja pe planul fizic. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„Trebuie să iei cu tine dincolo, în cealaltă lume, ceva şi acolo să-l contempli din nou ca să ai garanţia adevărului. Nu ai această garanţie pentru lumea spirituală decât dacă ai dobândit deja, în lumea de aici, un puternic punct de sprijin, care îţi dă certitudinea realităţii. Reprezentarea dramatică a trebuit să arate că, pe planul fizic, Johannes Thomasius nu s-a unit cu Maria numai prin afecţiunea sa, prin pasionalitate, ei şi prin adâncul inimii lui, aşa încât în această legătură vieţuieşte ceva spiritual pe planul fizic. De aceea, tocmai asta putea fi acel centru de greutate prin care obţii certitudinea pentru tot ce există în lumea spirituală“.

Într-un tablou ulterior, vedem cum Johannes se orientează în lumea spirituală datorită Mariei. Între timp asistăm la alte scene, pentru că Johannes mai trebuie să treacă prin multe încercări până o va întâlni pe Maria în lumea spirituală. Toate acestea sunt vieţuite într-un timp mult mai scurt decât pe scenă, pentru că, în domeniile în care pătrunde acum Johannes, clipa se dilată peste trecut şi peste viitor. După scurgerea normală a timpului, scena din Devachan ar fi trebuit să se lege imediat cu vieţuirea din camera de meditaţie, în care Maria este răpită din corpul ei şi Johannes o urmează în lumea spirituală. El este în stare să o urmeze pentru că a depăşit încercările prin care trebuia să treacă, dintre care ultima a fost cea mai grea. Benedictus îi spune:

„Tu ţi-ai păstrat Sinea, fiul meu,
Când forţa înalturilor te-a zguduit
Şi când puterile spiritului
De groază te-au umplut.
Şi viguros şi-a croit drumul Sinea ta
Atunci când pieptul ţi-a fost răscolit de-ndoieli
Care-adâncurilor întunecate voiau să te predea.
Tu eşti adevăratul meu discipol
Abia din ceasul grav
În care erai gata să te-ndoieşti de tine,
În care te credeai tu însuţi pierdut
Şi când forţa din tine te-a ajutat să birui“.

Forţa din Johannes, forţa-Eu a sa l-a susţinut, cu toate că el nu a fost încă pe deplin conştient de Eul său adevărat şi, ca urmare, nu a putut contempla forma lui Hristos reînviat atunci când, în momentul vieţuirii interioare a morţii, s-a văzut ca un balaur sălbatic. Dar forţa interioară l-a ajutat să depăşească toate probele, încât – cu ajutorul Mariei – va putea trăi conştient în lumea spirituală. Această forţă interioară a dezvoltat-o datorită bogăţiilor de înţelepciune pe care i le-a împărtăşit Benedictus. Aici, credinţa nu ar fi fost suficientă. Benedictus spune:

„Am putut să-ţi dau comori de-nţelepciune
Şi ele ţi-au dat puterea
Să te susţii pe tine însuţi
Când chiar tu însuţi nu mai credeai în tine.
Iar înţelepciunea
Pe care-ai dobândit-o
Ţi-a fost mai devotată decât credinţa
Care ţi-a fost dăruită“.

După ce i-a amintit lui Johannes prin ce forţă interioară a putut învinge probele, Benedictus îi dă cuvintele care trebuie să-i arate direcţia spre domeniul spiritului, unde o va găsi pe Maria. El spune:

„Aprinde-ţi toată puterea sufletului tău
De la cuvintele-acestea care, prin gura mea,
Îţi dau cheia spre înălţimi.
Te vor călăuzi chiar şi atunci
Când nu te va mai conduce nimic
Din ceea ce ochii fizici mai pot să perceapă.
Primeşte-le deci cu inima toată“.

El i-a dat apoi cuvintele care trebuiau să constituie pentru Johannes cheia lumii spirituale:

„Fiinţa urzindă-a luminii, ea radiază
Prin ale spaţiului întinderi,
Existenţă lumii dăruind.
Şi harul iubirii, el încălzeşte
Şirul vremilor,
Chemând la revelare întregul Univers.
Iar solii spiritului, ei unesc
Fiinţa urzindă-a luminii
Cu-a sufletului revelaţie;
Şi dacă omul poate uni cu-aceste două
Propria-i Sine,
Trăieşte-atunci în înălţimile spirituale“.

Această cheie a lumilor spirituale, aşa cum este dată prin aceste cuvinte, are o profundă semnificaţie. În timpurile străvechi, cei care urmau să fie iniţiaţi primeau uneori puternice simboluri, ca de pildă Pecetea lui Solomon, pe care o luau cu ei pe drumul către lumea spirituală. În epoca noastră, în general, n-ar fi corect să se ajungă la lumea spirituală prin simboluri, deşi aceste simboluri mai pot fi încă un ajutor pentru mulţi oameni. În cuvintele date aici este cuprinsă însăşi cheia. În legătură cu aceste cuvinte, Rudolf Steiner spune în conferinţa privitoare la Misteriul rosicrucian:

„În cuvintele care v-au fost citite trebuie să vedeţi o taină a cuvintelor. Ce se are aici în vedere nu poate fi descris simplu ca multe altele. În aceste rânduri, forţe cosmice sălăşluiesc până în sonorităţi. Ele nu pot fi deloc schimbate. Aceste cuvinte sunt de fapt o deschidere a porţii lumii spirituale“.

Dar dacă cercetăm care este în fiecare om cheia spre lumea spirituală, vom găsi observaţii lămuritoare în ciclul Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului*, unde Rudolf Steiner spune:

„Acel lucru în care este învelită entitatea propriu-zisă a omului s-a transformat. Aceste trei învelişuri s-au schimbat complet în cursul evoluţiei, începând cu epoca atlanteană până în zilele noastre. Şi acum ne punem întrebarea: care este factorul eare a acţionat, care a transformat aceste învelişuri? Acest factor care a împins, care a impulsionat spre metamorfoza învelişurilor trebuie căutat în special în corpul eteric. Corpul eteric uman este cel care învigorează, cel activ propriu-zis. El a făcut corpul fizic mai dens, el a transformat şi corpul astral. Aceste trei corpuri... sunt într-o vie interacţiune, iar învelişul cel mai important, cel mai activ în această devenire istorică a omului este corpul eteric... În corpul eteric trebuie căutate forţele ce acţionează de fapt aici, în special cele ale lui Eros şi ale Demetrei. Ele sunt trimise de corpul eteric spre partea de sus, în corpul astral, şi spre partea de jos, în corpul fizic, aşa încât corpul eteric poate influenta la fel de bine şi corpul astral şi corpul fizic... În el sălăşluiesc, de fapt, fortele metamorfozării, dar şi el s-a modificat în egală măsură. La origini, el era astfel organizat încât omul nu a putut cunoaşte lumea aşa cum o cunoaşte astăzi; câud privea în lumea spirituală, graţie anticei clarvederi a Persefonei, el vedea acolo chiar imaginile fiinţelor spirituale. El vedea în jurul lui o întreagă lume de imagini. Aceste imagini sunt în realitate provocate prin forţele corpului astral, dar corpul astral nu ar putea să le vadă cât timp el nu se îndreaptă decât spre sine însuşi. El nu percepe imaginile când este întors numai spre sine. Aşa cum un om nu se vede pe sine când, nestingherit de vreo oglindă, merge înainte, tot atât de puţin ar percepe corpul astral imaginile produse de el dacă activitatea corpului astral nu ar fi reflectată în natura umană prin corpul eteric. Deci corpul eteric este cel care permite perceperea imaginilor provocate de corpul astral. Ce percepe omul din ceea ce se petrece în propriul corp astral este ceea ce îi oglindeşte corpul său eteric. Dacă nu am avea această reflectare a tuturor evenimentelor astrale interioare datorită corpului eteric, atunci tot ce realizează corpul astral ar fi, desigur, prezent în noi, dar omul n-ar putea să perceapă asta. De aceea, întreaga imagine despre Cosmos pe care şi-o poate face omul, întregul conţinut al conştienţei sale, este o oglindire din corpul său eteric. De corpul eteric depinde, de fapt, ca omul să ştie ceva despre lume. Asta depindea de corpul eteric şi în epoca veche a clarvederii, iar tot ce ştim astăzi despre Cosmos depinde tot de reflectarea activităţii astrale în corpul eteric al omului. Deci ce anume sălăşluieşte în forţele cotpului eteric? În forţele corpului eteric sălăşluieşte faptul că prin el avem însăşi cheia cunoaşterii lumii. Dacă nu ar fi aşa, tot ceea ce determină lumea în corpul nostru astral nu ar putea deschide o uşă spre cunoaşterea lumii. Cheia cunoaşterii lumii se află în corpul eteric. Şi toate lucrurile despre care se vorbeşte în locurile importante din dramele rosicruciene se află, de asemenea, în corpul nostru eteric.“ (Conferinţa II).

* Minunile lumii, încercările sufletului, manifestările spiritului, GA 129

Forţele corpului eteric sunt prezentate aici ca fiind cheia întregii cunoaşteri a lumii fizice şi a celei spirituale. Această cheie trebuie să fie făurită cu substanţele eterice active în corpul eteric. Distingem patru feluri de eter: eterul luminii, eterul căldurii, eterul chimic şi eterul vieţii. Aceste eteruri s-au format pe parcursul evoluţiei şi au fost date şi omului. Atunci când Soarele s-a despărţit de Pământ, anumite forţe eterice mai înalte au părăsit Pământul şi au rămas pe Soare până când, datorită lui Hristos, au fost din nou implantate în omenirea pământească; şi astfel, începând de atunci, ele acţionează din nou pe Pământ şi pot transforma treptat substanţa eterică a Pământului. Forţele eterice superioare ale lui Hristos se unesc în primul rând cu forţele de compasiune ale omului, fiindcă – aşa cum s-a spus mai sus – din aceste forţe îşi făureşte Hristos corpul său eteric. Astfel, prin Hristos, Soarele spiritual a început să se unească din nou cu Pământul; şi cu cât oamenii se vor uni mai mult cu forţa hristică, cu atât mai mult forţele eterice ale Pământului se vor uni treptat-treptat cu cele ale Soarelui. Aceste forţe ale eterurilor sunt stimulate prin cuvintele pe care Benedictus i le dă lui Johannes drept cheie a lumii spirituaie. Prin aceste cuvinte, fiinţa discipolului spiritual este îndrumată spre fiinţa eterului luminii, care ţese, care radiază prin întinderile spaţiului şi umple lumea cu fiinţare. El este îndrumat spre eterul căldurii, în care se revelează forţa activă cea mai intimă a Fiinţei divine, sub forma forţei de sacrificiu – iubire. Dacă observăm că eterul chimic provoacă nunta substanţelor şi că eterul vieţii supune procesului de viaţă substanţele pregătite chimic, atunci putem recunoaşte că tocmai acţiunea acestor două feluri de eteruri este indicată în „cuvintele-cheie“.

Forţele eterice sunt înfăţişate aici ca ceva care este în egală măsură de esenţa naturii, cat şi spiritualizat şi însufleţit. Vedem astfel că devenirea naturii este legată de fiinţa sufletească spirituală a omului. Conştienţa acestei legături s-a pierdut de mult pentru omul actual. În conştienţa actuală obişnuită, viaţa naturii pare total despărţită de ceea ce se petrece în sufletul şi în spiritul omului. Forţele eterice participă la aceste două aspecte – al omului şi al lumii – aparent separate. În om, ele mijlocesc între corpul fizic şi fiinţa spiritual-sufletească a omului care acţionează prin intermediul corpului astral; în Cosmos, ele mijlocesc între viaţa naturii şi sufletul şi spiritul Cosmosului. În ciclul Manifestările karmei, Rudolf Steiner a indicat astfel raporturile dintre lumină şi materia răspândită în spaţiu:

„Există într-adevăr o stare de disoluţie a oricărei materii, pe care investigaţia clarvăzătoare o poate atinge, în care toată materia se prezintă asemănător; numai că ceea ce apare aici nu mai este materie, ci este ceva ce se află dincolo de materiile specializate care ne înconjoară. Fiecare materie distinctă este o condensare, o densificare a acestei „materii fundamentale“ (dar aceasta nu mai este materie), fie că ar fi aur, argint sau orice altă materie. Există deci o esenţă fundamentală a existenţei noastre pământeşti materiale, din care a apărut orice materie prin densificare. Dacă se pune întrebarea: ce este în fond această esenţă fundamentală a existenţei noastre pământeşti, ştiinţa spiritului răspunde: orice materie de pe Pământ este lumină condensată! Nu există nimic în lumea materială care să nu fie lumină condensată sub o formă oarecare“ (Conferinţa X).

În legătură cu raportul dintre natura sufletescului şi a iubirii, el spune:

„Să abordăm acum cealaltă întrebare: care este natura sufletescului? Dacă am cerceta în mod asemănător, cu mijloace ale ştinţei spiritului, partea substanţială, adevărata fiinţă fundamentală a sufletescului, atunci ni s-ar arăta că – aşa cum orice este material e doar lumină condensată – toate fenomenele sufleteşti de pe Pământ, atăt de diverse, ne apar ca modificări, ca metamorfozări nenumărate a ceea ce trebuie să fie numit, dacă pricepem cu adevărat semnificaţia fundamentală a acestui cuvănt: iubire. Şi fiecare impuls cu caracter sufletesc este, oriunde ar apărea, un fel de iubire modificată. Şi dacă la om interiorul şi exteriorul sunt oarecum îmbucate, întrepătrunse, atunci corporalitatea sa exterioară este ţesută din lumină, iar sufletescul său interior este ţesut într-un mod spiritual din iubire. Lumina şi iubirea se regăsesc, de fapt, în toate fenomenele existenţei noastre pământeşti, întreţesute oarecum una în alta. Cel care vrea să cunoască lucrurile din punctul de vedere spiritual-ştiinţific îşi pune înainte de toate această întrebare: cum se întreţes între ele lumina şi iubirea, şi în ce măsură?“

În legătură cu anumite fiinţe care au întreţesut lumina cu iubirea, Rudolf Steiner spune în acelaşi context:

„Şi tocmai acum intervine un fapt, şi anume că pentru cele două elemente – lumină şi iubire – care altminteri ar sta, după marele mers al existenţei cosmice, unul lângă altul, trebuie să existe un mijlocitor care să întreţeasă un element în celălalt, lumina în iubire. Acesta trebuie să fie o putere care, să spunem aşa, nu are un interes deosebit în ce priveşte iubirea, care deci întreţese în elementul iubirii lumina; singurul interes pe care îl are este să dea luminii răspândirea maximă, care deci radiază în elementul iubirii lumina. O putere de acest fel nu poate fi o putere pământească, fiindcă Pământul este tocmai Cosmosul iubirii. Pământul are ca misiune să întreţeasă iubirea peste tot. Deci tot ceea ce este într-adevăr legat de existenţa pământească nu are nici un interes care să nu fie într-un fel sau altul atins de iubire. Un astfel de interes îl au însă entităţile luciferice; ele sunt cele care au rămas în urmă pe Lună, pe Cosmosul înţelepciunii. Ele au în mod special interesul să întreţeasă lumina în iubire. De aceea fiinţele luciferice sunt la lucru oriunde interiorul nostru, care de fapt este ţesut din iubire, intră într-o legătură oarecare cu lumina, în orice formă s-ar prezenta ea; şi lumina ne întâmpină în întreaga existenţă materială. De îndată ce intrăm oarecum în raport cu lumina, entităţile luciferice apar şi se infiltrează în iubire. Aşa a intrat omul în cursul întrupărilor sale în contact cu elementul luciferic: Lucifer s-a întreţesut cu elementul iubirii, încât în ceea ce este ţesut din elementul iubirii se îndeasă elementul luciferic; doar el poate aduce ceva ce nu lasă iubirea să fie doar o dăruire totală, ci ceva ce o pătrunde cu înţelepciune încât ea devine o iubire care este străbătută din adâncul cel mai profund cu înţelepciune. Fără această înţelepciune, iubirea ar fi o forţă naturală pentru care omul nu ar putea fi responsabil. Astfel însă iubirea devine prin excelenţă forţa-Eu în care se revarsă elementul luciferic, care nu există în mod normal decât în materia exterioară“ (Conferinţa X).

Datorită influenţei luciferice, iubirea – care era o forţă naturală activă – devine forţă-Eu. Iubirea se individualizează. Prin faptul că omul diferenţiază multiplele forme ale luminii condensate, acestea încep să-i stimuleze iubirea într-un mod diferenţiat. Iubirea devine condiţionată de obiectele exterioare. Ea nu mai este forţa care acţionează la fel în toate direcţiile, ci se uneşte cu obiectele izolate ale lumii spaţiale. Astfel forţa de iubire a fiinţei sufleteşti umane se poate extinde în diferite sfere, legate de diversele domenii ale existenţei materiale. Din acest motiv, uu om poate vedea că sferele sale de interes sunt ameninţate de interesele altor oameni, ceea ce duce la vrajbă şi la luptă. Iubirea oamenilor se limitează la sfere de interes tot mai înguste, până când, în cele din urmă, fiecare nu iubeşte decât ceea ce i-ar părea profitabil existenţei sale individuale. Acest fapt duce la duşmănia tuturor împotriva tuturor şi la războiul tuturor împotriva tuturor. În cele din urmă, ceea ce împinge în această direcţie este totuşi iubirea, care s-a fracţionat în lumea spaţiului în iubire obişnuită a existenţei proprii individuale a oricărei fiinţe care apare în spaţiu. În existenţa individuală, fiinţa sufletească a omului este înlănţuită de materie. Iubirea este amestecată cu lumina condensată până la materie. Rudolf Steiner spune în continuarea citatului de mai sus:

„Abia prin aceasta devine posibil ca interiorul nostru, căruia, în existenţa pământească, ar trebui să-i revină caracteristica iubirii în toată amploarea sa, să fie străbătut de cu totul altceva, ceva ce putem numi ca o acţiune a lui Lucifer, care sub acest aspect duce la o pătrundere a material-exteriorului, în aşa fel încât iubirea nu este întreţinută numai cu lumină, ci apare un fel de iubire care este impregnată de Lucifer. Luând în el elementul luciferic, omul amestecă în propria sa corporalitate existenţa materială cu un element sufletesc care, deşi ţesut din iubire, este în acelaşi timp impregnat de elementul luciferic“.

Iubirea întreţesută cu elementul luciferic devine, ca egosim, forţa vieţii individuale, în care fiecare om se simte închis ca într-un cere. Prin faptul că nu percepe în jur decât ce este material, el se vede pe sine fără nici o legătură cu celelalte fiinţe. Prin sentimentele sale, el nu trăieşte decât în sine însuşi. Prin voinţa sa se străduie doar pentru sine. Această existenţă închisă în sine poate fi sfărâmată dacă omul, când priveşte în lumea exterioară, nu se rezumă la percepţia comună, dacă presimte, prin uimire, cauze şi relaţii spirituale, dacă nu se trăieşte numai pe sine însuşi în simţire, ci resimte compasiune faţă de celelalte fiinţe, dacă voinţa sa încetează să se străduie pentru sine şi se lasă condusă de conştiinţă. Când cercul existenţei individuale închis în sine însuşi este astfel sfărâmat, ceva nou se poate uni cu el. Acestui nou element i se opune forţa-Eu, care acţionează ca egoism. Omul se teme că îşi pierde Eul atunci când se dăruie cu totul la ceea ce încearcă să pătrundă în el prin uimire, compasiune şi conştiinţă. Dar el poate treptat să ajungă şi să resimtă prin aceasta tot mai mult fiinţa sa reală, să nu mai permită egoismului şi manifestărilor lui să domnească drept manifestare a Eului lui adevărat, cu toate că acest lucru nu este deloc uşor, Apoi se naşte în el dorul de a da realitate adevăratului său Eu, unindu-se cu ceea ce presimte prin uimire, cu ceea ce resimte prin compasiune şi cu ceea ce percepe în conştiinţă. Atunci când se produce această unire, conştiinţa nu reprezintă decât ţelurile propriei strădanii; compasiunea pasivă devine o forţă de iubire activă care se eliberează de cătuşele existenţei sale limitate în spaţiu, iar uimirea care se naşte în contact cu lumea exterioară se transformă în vedere a lumii spirituale. Pentru aceasta este însă necesar ca iubirea dezinteresată să înlocuiască iubirea de sine şi să devină forţă-Eu adevărată. Atunci omul poate să cunune Sinea sa proprie cu ceea ce au realizat fiinţele luciferice unind lumina cu iubirea. Toate aceste evenimente sunt în legătură cu cuvintele pe care Benedictus i le dă lui Johannes drept cheie spre lumea spirituală. Atunci când pătrundem esenţa luminii şi a căldurii nu ajungem numai la eter şi la forţele eterice, ci ajungem şi la arierplanurile spirituale şi la entităţile creatoare. Despre modul cum acţionează acestea în lumină şi căldură, Rudolf Steiner spune în ciclul Mituri şi Misterii egiptene:

„Cu fiecare rază de Soare curge spre Pământ forţa entităţilor mai înalte, care locuiesc în Soare, iar cu lumina razei de Soare coboară plutind spre Pământ însăşi forţa iubirii, aceeaşi forţă care aici curge de la om la om, de la inimă la inimă. Soarele n-ar putea niciodată să trimită spre Pământ numai lumina fizică; sentimentul cel mai arzător al iubirii există, dar invizibil, în lumina solară. O dată cu el, curg spre Pământ forţele Tronurilor, Serafimilor, Heruvimilor şi ale întregii ierarhii a entităţilor superioare care locuiesc în Soare şi care au nevoie de alt corp decât corpul de lumină“. (Conferinţa V)

Astfel acţionează în Cosmos fiinţele ierarhiilor, în lumina pură şi în căldura pură, iar prin toate ierarhiile acţionează Hristos. Atunci când se uneşte cu fiinţa intimă a unui om, el acţionează ca adevăratul lui Eu, atât din căldură pură, cât şi din lumină pură. Elementul cosmic devine elementul general-uman. Pe acest general-uman se fundamentează rosicrucianismul adevărat exprimat în această dramă. În legătură cu raportul luminii şi al căldurii cu ceea ce este general-uman şi cu rosicrucianismul, Rudolf Steiner spune în ciclul De la Iisus la Hristos*:

„Este important, pentru tot ce se fondează pe principiile rosicruciene, ca meditaţiile, concentrările etc. să nu fie orientate spre ceva ce nu poate fi decât dogmă, ci spre tot ce este general-uman... O privire în Universul mare – spunem noi, admirând revelaţiile luminii în Soarele de amiază şi simţind că ceea ce vede din lumină ochiul nostru este doar vălul exterior al luminii, revelaţia exterioară sau, cum se spune în esoterismul creştin, gloria luminii – şi apoi o dăruire faţă de gândul că în spatele luminii senzoriale exterioare trebuie să fie ascuns cu totul altceva: acesta este general-umanul. A gândi, a privi lumina răspândită prin spaţiul universal – şi apoi fiindu-ţi clar că în acest element al luminii care se răspândeşte trebuie să trăiască ceva spiritual care ţese această pânză a luminii prin spaţiu –, a te concentra asupra acestui gând, a trăi în acest gând, este ceva în întregime general-uman care nu este introdus printr-o dogmă, ci printr-un simţământ general. Sau mai departe: a simţi căldura naturii, a simţi cum prin Cosmos, o dată cu căldura, unduieşte ceva în care este spirit; şi apoi – prin anumite afinităţi din propriul nostru organism cu simţămintele sentimentelor de iubire – a te concentra asupra gândului: cum poate să fie căldura spirituală, cum trăieşte ea pulsând prin Cosmos; apoi, adâncindu-ne în ce putem învăţa din intuiţiile ce ne sunt date prin disciplina ocultă modernă şi sfătuindu-ne mai pe urmă cu cei care ştiu ceva în acest domeniu – cum te poţi concentra în mod corect asupra gândurilor, a gândurilor lumii care sunt gânduri cosmice; şi mai departe: înnobilarea, limpezirea simţămintelor morale prin care ajungem la înţelegerea faptului că ceea ce simţim în domeniul moral este realitate – prin care putem depăşi prejudecata că simţămintele noastre morale ar fi ceva trecător – fiindu-ne deci clar: ceea ce simţim acum, asta trăieşte în continuare ca specific moral, ca entitate morală... Atunci omul resimte responsabilitatea de a se şti implicat în lume împreună cu ceea ce sunt sentimentele sale morale. Întreaga viaţă esoterică este în fond orientală pe un astfel de general-uman.“ (Conferinţa II).

* De la Iisus la Hristos, GA 131

TABLOUL PATRU

Tot ceea ce a spus Rudolf Steiner despre lumină şi căldură ne poate ajuta să înţelegem mai bine forţa activă conţinută în cuvintele pe care Benedictus i le-a dat lui Johannes ca o cheie a lumii spirituale. Dar înainte ca Johannes să ajungă în lumea spirituală, el trebuie să treacă totuşi prin lumea astrală. Acest lucru este înfăţişat în tabloul patru al dramei. Cu privire la aceasta, Rudolf Steiner spune în conferinţa despre Misteriul rosicrucian:

„În tabloul patru aveţi o reprezentare a lumii astrale, aşa cum trebuie să o resimtă iar Johannes Thomasius, conform predispoziţiei sale individuale aparte. Nu este o descriere generală a lumii astrale, o zugrăvire pe bază de exemple a acelei lumi, aşa cum trebuie să o vieţuiască Johannes Thomasius. Această lume astrală este altfel decât cea fizică. Acolo poţi să întâlneşti un om şi să-l vezi cum era el în urmă cu mai multe decenii; sau să vezi un tânăr aşa cum va fi el în viitor. Acestea toate sunt realităţi. În sufletul dumneavoastră sunteţi şi azi acelaşi copil care aţi fost la vârsta de trei ani. Ceea ce vedeţi în lumea astrală nu este deloc ceea ce arată cuiva imaginea exterioară fizică. Imaginea fizică a omului ascunde în fiecare clipă ceea ce a fost îndreptăţit mai înainte şi ceea ce va fi îndreptăţit după aceea. În lumea astrală, privirea trebuie înainte de toate să acţioneze astfel încât să învingi prima maya a lumii seuzoriale şi să pătrunzi cu înţelegerea timpul în forţa lui de iluzionare. De aceea, pe profesorul Capesius, pe care l-a cunoscut în planul fizic, Johannes îl vede în lumea astrală aşa cum era tânăr; iar pe cel pe care în planul fizic l-a cunoscut drept Strader, îl vede aşa cum va arăta ca bătrân. Ce semnifică asta? Johannes Thomasius îl cunoaşte pe Strader aşa cum este în lumea sensibilă, cu forţele pe care le are acum în sufletul lui în planul fizic. În el este însă şi predispoziţia pentru ce va deveni peste câteva decenii. Trebuie să cunoşti acest lucru când vrei să recunoşti un om – Timpul trebuie deci să se «desfacă». «Timpul» este cu adevărat o noţiune foarte elastică atunci când ai ajuns în lumile superioare. Johannes Thomasius îi cunoaşte din lumea fizică pe Capesius bătrân şi pe Strader tânăr. În lumea astrală, ei stau acum unul lângă altul – Capesius tânăr şi Strader bătrân. Asta nu înseamnă că timpul s-a dilatat – să zicem – înainte şi înapoi, ci că unul este arătat la tinereţea sa, altul la bătrâneţe. Este un fapt cu totul real.“

În lumea astrală, Johannes întâlneşte mai întâi pe Lucifer şi Ahriman. Toţi cei care vor să intre în lumea spirituală întâlnesc aceste două fiinţe. Lucifer l-a ajutat pe om să ajungă la voinţa proprie, voalându-i raportul spiritual al sufletului cu lumile spiritual-divine. Ahriman acţionează în lumina condensată a lumii materiale şi vrea să-l retină pe om în materie, promiţându-i un teren ferm şi stabil pentru fiinţa proprie. La acestea se referă toate cuvintele pe care le rostesc aici Lucifer şi Ahriman. Johannes este destul de pregătit pentru a recunoaşte în ei entităţile despre care i-a vorbit Benedictus, spunându-i că le-ar putea întâlni la pragul lumii sufletelor. Apare apoi Spiritul elementelor, cu Capesius şi Strader. În legătură cu ceea ce vieţuieşte Johatmes în acest moment, Rudolf Steiner spune în ciclul Misterul biblic al Genezei:

„Ceea ce vedeţi în scenele următoare – şi ceea ce am urmărit să înfăţişez într-o formă spiritual-realistă – reprezintă ceea ce simte cel care se înalţă treptat în lumile superioare, ca o reflectare a sentimentelor pe care le-a vieţuit la început în sufletul său şi care este adevărată, cu toate că cel care le vieţuieşte nu poate să ştie încă pe deplin cât este de adevărat acest lucru. Omul este condus la început să vadă cum timpul în care trăim noi, oamenii fizici, este – în ce priveşte cauzele şi efectele sale – mereu învecinat cu altceva. Acolo nu mai vezi acel unic fragment pe care ni-l prezintă lumea senzorială, dar înveţi să înţelegi că ceea ce ne apare în faţa ochilor în lumea senzorială nu este prin aceasta decât expresia a ceva spiritual. De aceea Johannes vede cu ochii lui spirituali pe omul care s-a îndreptat spre el mai întâi pe planul fizic, pe Capesius; şi nu îl vede aşa cum este el acum, ci cum era cu câteva decenii în urmă, un om tânăr. Şi îl vede pe celălalt, pe Strader, nu sub chipul său actual, ci îl vede profetic, aşa cum va trebui să devină dacă se dezvoltă în continuare în acelaşi fel cum o făcea pe planul fizic. Nu înţelegem în mod real importanţa clipei decât dacă o dilatăm dincolo de prezent, în trecut şi în viitor. Atunci ne apare modul cum sunt legate toate evenimentele prezentului prin legături spirituale; atunci se apropie de noi lumea spirituală, această lume spirituală cu care omul este mereu în relaţie, cu toate că nu e în stare să o înţeleagă cu raţiunea sa fizic-exterioară şi cu simţurile sale fizic-exterioare“ (Conferinţa Introductivă).

Aşadar, prin Capesius şi Strader i se revelează lui Johannes faptul că gândirea şi vorbele oamenilor acţionează în lumea astrală. În conferinţa asupra Misteriului rosicrucian, Rudolf Steiner spune:

„Dar de aceasta se leagă şi altceva... şi anume faptul că ceva rău nu este vieţuit în suflet nepedepsit – de pildă dacă gândim ceva rău sau numai nedrept, asta radiază până în profunzimile lumii şi se reflectă din nou – şi că în ce priveşte vieţuirile noastre sufleteşti suntem într-o legătură cu forţele elementare ale naturii. Asta nu este o imagine; în sens ocult este o realitate când de pildă Capesius este condus în faţa «Spiritului elementelor», care conduce pe fiecare om în existenţa sa. Este riguros exact faptul că aici Capesius se află şi în faţa a ceea ce este legat cu acest Spirit al elementelor. Legat de aceasta este şi faptul că dacă vieţuim ceva, asta intră în relaţie cu puterile elementare ale naturii. Aici i se arată lui Johannes Thomasius că, în adâncul sufletului, atât Capesius cât şi Strader pot provoca forţele opuse ale elementelor. De aceea celor vieţuite de ei în sufletele lor în mândrie sau orgoliu, în eroare sau în adevăr ori minciună le urmează fulger şi tunet în acea lume. În lumea fizică, ceea ce omul are în sufletul lui ca eroare sau minciună este ceva foarte ciudat. Iată de pildă un om; în sufletul lui trăiesc erori şi minciuni; în faţa noastră el stă poate cu totul nevinovat. Însă în clipa în care privirea astrală se îndreaptă spre el, ea vede în imagini furtunile zgomotoase ce nu se produc decât atunci când elementele pământului se dezluiţuie în modul cel mai violent“.

De aici reiese că în lumea astrală legile naturale acţionează în strânsă legătură cu legile morale. Rudolf Steiner a explicat şi mai complet acest lucru în cartea O cale spre cunoaşterea de sine a omului, unde scrie:

„Cu cât lucrurile pe care le parcurgi sunt mai spirituale, cu atât mai mult legile morale coincid cu ceea ce putem numi, pentru aceste lumi spirituale, legi naturale. În existenţa senzorială eşti conştient de faptul că pentru această existenţă se vorbeşte în sens figurat când se spune despre o acţiune rea că «arde» în suflet. Se ştie că arsura naturală este cu totul altceva. Această deosebire nu este valabilă şi în lumile suprasensibile. Ura sau invidia sunt acele forţe ce acţionează simultan, în aşa fel încât acţiunile care rezultă din ele pot fi descrise ca fenomene naturale ale acestor lumi. Ura sau invidia acţionează în aceste lumi în aşa fel încât fiinţa urâtă sau invidiată acţionează devastator, distrugător asupra celui care urăşte sau invidiază; iau astfel naştere procese de distrugere care prejudiciază fiinţa spirituală. Iubirea acţionează în lumile spirituale ca o radiaţie de căldură care creează şi încurajează“.

Ca o fiinţă care ajută, care acţionează din iubire, aşa îi apare privirii lui Johannes în lumea spirituală Cealaltă Maria. Cuvintele lui Capesius şi Strader, care dezlănţuie tumultul elementelor, se transformă în ea în lumina ce luminează totul în jur. Ea spune:

„Doar dacă las mai întâi ca din fiinţa mea
Cuvintele voastre alte tonuri să capete,
Atunci se răspândesc peste lucrurile toate
Dimprejurul meu,
Şi limpezesc enigmele lor.“

Ea le indică apoi lui Capesius şi Strader căile care duc la ţelul pe care ei îl caută din adâncul fiinţei lor. Ea spune:

„Sunt două căi.
De forţa mea-şi atinge apogeul,
Atunci, toate fiinţele domeniului meu
În frumuseţea cea mai sublimă vor străluci
[............................... ]
Şi dacă sufletul vostru se dăruie atunci
Desfătărilor pure ale fiinţei mele,
Voi veţi pluti pe aripile spiritului
În începuturile dintâi ale lumii“.

Cealaltă Maria, a cărei fiinţă a apărut în lumea astrală, s-a desemnat pe ea însăşi ca fiind o reflectare, vizibilă simţurilor omeneşti, a fiinţei superioare pe care o caută ei. Prima cale se deschide deci atunci când forţa acestei fiinţe creşte până la plenitudine. Ce fel de forţă este totuşi asta? În tabloul întâi, Cealaltă Maria spune în legătură cu forţa fiinţei sale:

„Pe mine, un impuls lăuntric
M-a-mpins să îmi consacru restul vieţii
Ce mi-a mai rămas
Acelor oameni pe care destinul
I-a dus în nevoie
Şi în mizerie.
Şi-adesea am fost nevoită
Să ostoiesc mai mult durerile sufleteşti
Decât pe cele trupeşti“.

Vedem astfel că activitatea de ajutorare a iubirii vizibilă pentru simţurile omeneşti este o reflectare a Înaltei entităţi spirituale care domneşte la obârşia lumilor. Atunci când această forţă a activităţii de ajutorare provenită din iubire creşte până la plenitudinea sa, ea poate conduce la obârşia lumilor. Ea îşi atinge plenitudinea când pătrunde nu numai sentimentul şi voinţa, ci şi gândirea. Omul poate atunci să ajungă conştient la izvoarele existenţei. Prin a doua cale, el ajunge acolo neconştient, atunci când lasă să domnească în el forţele naturale ale copilăriei.

Johannes nu ştie încă dacă ceea ce contemplă el în lumea astrală este iluzie sau realitate. Rudolf Steiner spune în ciclul 14*:

„Prima trezire la conştienţa clarvăzătoare este de aşa natură încât în primul moment nu ajungi deloc în contact cu entităţi exterioare. În acest fapt există o sursă de iluzii multiple pentru cei care, să zicem, graţie evoluţiei lor esoterice, obţin darul clarvederii. Dobândirea acestor forţe clarvăzătoare are loc în etape. Există o primă treaptă a clarvederii; aici se dezvoltă în om tot felul de lucruri; el vede multe în preajma sa. Dar s-ar înşela dacă ar fi imediat convins că ceea ce percepe acolo în jurul lui – să spunem deci în spaţiul spiritual – ar fi şi o realitate spirituală. Johannes Thomasius trece în Misteriul nostru rosicrucian prin acest stadiu de clarvedere astrală. Vă amintesc acele tablouri care apar în faţa sufletului lui Johannes Thomasius în momentul în care, meditând, se aşază în prim-planul scenei şi simte ridicându-se în sufletul său lumea spirituală. Atunci apar tablouri, iar primul este cel în care Spiritul elementelor îi prezintă în faţa sufletului imaginile entităţilor pe care el le cunoştea deja din viaţă... Acestea şi apoi alte tablouri trec prin faţa sufletului lui Johannes Thomasius. Sub aspect dramatic, aceasta se poate reprezenta doar dacă tablourile, care de fapt devin vii în suflet prin meditaţie, se desfăşoară pe scenă. Eroarea nu poate consta în faptul că Johannes Thomasius ia acestea drept o iluzie; el ar rătăci atunci cu totul drumul. Singura atitudine corectă în faţa acestor experienţe este să îşi spună că acum nu poate să ştie în ce măsură sunt iluzie sau realitate. El nu ştie dacă ceea ce se arată în imagini este o realitate exterioară spirituală – să zicem, dacă este ceva înscris în Cronica Akasha – sau dacă sinea proprie s-a extins până la această lume. Există două posibilităţi şi el trebuie să-şi păstreze convingerea că ambele pot fi adevărate. Ceea ce îi lipseşte încă este capacitatea care i-ar permite să facă distincţia între realitatea spirituală şi conştienţa imaginilor. Şi abia din momentul în care se instalează constienţa devachanică, în care Johannes vieţuieşte realitatea spirituală, în clipa în care, în Devachan, percepe realitatea spirituală a unei fiinţe pe care o cunoaşte în planul fizic – Maria –, numai din acel moment el va putea privi înapoi, deosebind realitatea de simpla conştientă de imagini“ (Conferinţa VII).

* Misterul biblic al Genezei

TABLOUL CINCI

În tabloul cinci al dramei ajungem la un eveniment impresionant din experienţele lui Johannes Thomasius. Dar, tocmai despre acest tablou, Rudolf Steiner spune că, în mare parte, nu este o experienţă reală ci o vieţuire-maya. În conferinţa privind Misteriul rosicrucian, el dă această explicaţie:

„În timp ce ceea ce resimte Johannes Thomasius în scena cu Capesius şi Strader, când îi vede la vârste diferite, este real, în tabloul cinci este descrisă o maya, o fata morgana a lumilor spirituale, care trebuie să se descarce asupra sufletului, prin care trebuie trecut. De aceea trebuie să consideraţi tabloul cinci ca ceva ce nu poate fi justificat decât prin faptul că în maya se amestecă şi realitatea. – Întreagă această scenă nu ar ajuta cu nimic evoluţia lui Johannes Thomasius dacă ea nu s-ar comporta faţă de experienţa astrală precum se raportează noţiunile şi ideile lumii fizice faţă de înţelegerea lumii noastre. Ceea ce este ştiinţa pentru lumea fizică este «maya templului» pentru lumea astrală. Aşa cum nu poţi mânca un concept, tot aşa nici maya templului nu poate fi considerată ca fiind ceva real,  ceva înrădăcinat în lumea spirituată. Dar noţiunile trebuie să trăiască în lume pentru ca să apară înţelegerea lumii. Şi doar aşa poate pătrunde dintr-o altă lume ceea ce poate da iarăşi o limpezire profundă pentru Johannes Thomasius, prin faptul că el recunoaşte că un anumit nod se ţese în karma lumilor, că Felix Balde a văzut că nu trebuie să-şi îngroape bogăţiile sufletului într-un umblet solitar prin lume, ci că trebuie să le aducă la templu“.

Deci, cu toate că tabloul cinci trebuie să fie considerat ca maya, el are totuşi o mare semnificaţie, în măsura în care uşurează înţelegerea experienţelor astrale, întocmai cum conceptele şi ideile uşurează înţelegerea lumii fizice. Maya templului arată, ca să spunem aşa, imaginea forţelor cosmice care acţionează în suflet. Cel care contemplă acest tablou în lumea astrală capătă certitudinea că există o lume superioară care se reflectă în lumea astrală aşa cum lumea astrală se reflectă în cea fizică. Acest tablou ne informează asupra realităţilor la care nu poţi încă să ajungi în lumea astrală, iar această informaţie ne slujeşte la orientarea în lumea astrală.

În fiecare om acţionează marile forţe ale existenţei: înţelepciune, iubire şi voinţă, ai căror reprezentanţi îi vedem acum în templu. De aceea, ceea ce se întâmplă acolo se poate întâmpla în fiecare om şi exprimă mersul evoluţiei omenrii. Benedictus este în templu reprezentantul înţelepciunii. Sub conducerea sa, Johanes Thomasius a ajuns la o anumită treaptă de dezvoltare. Dacă trebuie să-şi continue dezvoltarea, este nevoie să colaboreze şi celelalte forţe ale existenţei. După Benedictus vorbeşte Theodosius. El reprezintă forţa iubirii care uneşte lumi şi umple fiinţa cu existenţă. Aceasta este forţa iubirii cosmice din care au ieşit toate şi prin care totul se menţine. Theodosius spune: „Căldură să curgă în inima lui!“ Căldura pe care o mijloceşte reprezentantul iubirii cosmice conţine forţele cosmice ale iubirii care nu au căzut în cătuşele materiei prin condensarea luminii în materie. Aceste forţe s-au retras de pe Pământ în momentul când Soarele s-a separat de Pământ. Datorită lui Hristos, ele s-au legat din nou cu Pământul şi, începând de atunci, pot curge în fiinţa cea mai intimă a omului. Când se produce acest lucru, omul ajunge să discearnă că el trebuie să jertfească iluzia propriei personalităţi, care trăieşte în iubirea de sine – în egoism. Din cuvintele lui Theodosius reiese apoi cum înţelepciunea şi iubirea lucrează împreună la iniţiere. Dacă forţa de înţelepciune ar acţiona singură, nefăcând decât să elibereze viziunea din somnul simţurilor, această viziune ar putea antrena omul să se îndoiască de sine dacă n-ar ajunge în acelaşi timp să se simtă pe sine însuşi ca spirit. Dar tocmai acest lucru îl realizează forţa iubirii. Cel care, prin forţa iubirii spirituale, ajunge să sacrifice iluzia personalitătii sale bolnave, resimte, în forţa de sacrificiu, adevărata sa Sine ca pe un element spiritual în fiinţa sufletească. În acest fel, căldura forţei de iubire care înfăptuieşte acest sacrificiu trezeşte spiritul din fiinţa sufletească. Chiar dacă forţa înţelepciunii desprinde Eul de învelişurile corporale, încă nu se asigură vederea clară a lumii spiritului; o fiinţă sufletească neliniştită poate tulbura contemplarea spirituală şi o poate denatura; dar iubirea fondată în spirit îi dă sufletului siguranţa, calmul şi claritatea „pentru ca el să devină oglinda în care să fie contemplat ceea ce se petrece în lumea spiritului“. Dacă înţelepciunea ajutată de iubire l-a condus astfel pe om la contemplarea spiritului, iubirea poate conduce şi mai departe, dându-i omului forţa de a se simţi pe sine însuşi ca spirit şi de a inspira substanţă de viaţă spirituală în facultatea de inspiraţie sau în auzirea cuvântului spiritual.

După ce Theodosius a manifestat forţa iubirii, Romanus lasă să vorbească prin el forţa voinţei cosmice. Dacă înţelepciunea şi iubirea l-au condus pe om să trăiască în spirit, voinţa cosmică îi poate acorda forţa de a acţiona în exterior din impulsuri spirituale. El primeşte aceste impulsuri prin puterile creatoare spirituale, spre care îl îndrumă forţa voinţei cosmice. Conştienţa impulsurilor de voinţă spiritual-divine omul o are în intuiţie. Astfel, ceea ce reprezintă Romanus în templu duce la o Intuiţie, ceea ce reprezintă Theodosius duce la Inspiraţie, iar ceea ce aduce Benedictus duce la Imaginaţie.

Acţiunea comună a celor trei forţe cosmice, a înţelepciunii, a iubirii şi a voinţei, este arătată aici în aşa fel încât prin ea este trezit spiritul individual; prin aceasta el poate primi în fiinţa sa individuală ceva din forţa cosmică a iubirii, devenind astfel în stare să folosească corect cele trei forţe cosmice din impulsul cel mai interior. Germenele acestei dezvoltări a spiritului individual a fost adus în omenire de către Hristos. În trecut, forţele cosmice de înţelepciune, de iubire şi de voinţă îl puteau conduce pe om numai din exterior, ele se vădeau în el ca un amestec, la realizarea căruia el nu participase cu fiinţa sa individuală. Acţiunea acestor forţe într-o astfel de combinare este reprezentată în dramă prin Retardus. El vrea ca ceea ce era corect înainte să fie păstrat şi pentru prezent şi pentru viitor. El nu contestă posibilitatea celor spuse de Benedictus şi Romanus, dar nu crede  că acest lucru s-ar putea realiza acum, ci că mai întâi ar trebui să se apropie de templu fiinţe care, fără a fi iniţiaţi, pot elibera spiritul din realităţile senzoriale. Romanus îi răspunde că astfel de oameni se apropie deja de templu. Ele apar în figura lui Felix Balde şi Cealaltă Maria. Retardus li se adresează ca unor fiinţe ce au favorizat inconştient opera sa.

Cuvintele lui Felix Balde amintesc raportul ce există între lumină şi materie, despre care s-a vorbit mai sus. Felix Balde vorbeşte despre puteri care, în întunericul Pământului, slujesc evoluţia, şi care, pentru a se hrăni, au nevoie de lumina care luminează în oameni ca fruct al cunoaşterii. Dar fiindcă ceea ce s-a născut în ultima vreme în om ca fructe ale ştiinţei nu serveşte decât suprafeţei Pământului şi nu pătrunde până în adâncurile lui, fiinţele care acţionează în adâncuri flămânzesc. Cealaltă Maria îi spune lui Felix Balde:

„În tine se manifestau Spiritele Pământului
Spre-a-ţi da lumina lipsită de ştiinţă.
În mine a putut domni iubirea
Care prin sine-însăşi se-afirmă în existenţa omenească“.

Prin faptul că reprezentanţii acestei lumini şi ai acestei iubiri pătrund în templul în care îşi au reprezentanţii forţele cosmice, se poate realiza o unire între lumina pământească şi lumina cosmică, între iubirea oamenilor Pământului şi iubirea cosmică. Prin aceasta devine posibilă transformarea de care a vorbit la început Theodosius; ea va rezulta din jertfa iluziei personalităţii şi prin trezirea spiritului în fiinţa sufletească. Am cunoscut fiinţa Celeilalte Marii drept acea fiinţă care, prin jertfă, a ajuns la o nouă naştere. În primul tablou am aflat că Cealaltă Maria îşi sacrificase toate forţele ei înainte ca puterile destinului să o fi condus spre învăţăturile spirituale. Forţele ei de viaţă au înflorit astfel pentru a doua oară. Maria spune:

„În ea, spiritul a creat în adevăr
Fiinţă nouă din germenele care murise“.

În tabloul patru ni se arată apoi cum acţionează fiinţa Celeilalte Marii în lumea astrală. Ea a apărut acolo „ca şi când stânca însăşi a născut-o“ şi spune:

„Mă lupt prin locuri stâncoase
Şi vreau să îmbrac în cuvinte-omeneşti
Voinţa însăşi a stâncilor;
Adulmec fiinţa Pământului
Şi vreau să gândesc într-un cap omenesc
Însăşi gândirea Pământului.
Eu aerul curat al vieţii îl sorb,
Puterile din aer le transform
În simţăminte omeneşti“.

Aici vrea să se reveleze în om fiinţa cea mai intimă a Pământului. Gândul ne duce la cuvintele lui Rudolf Steiner, şi anume că sensul Pământului este iubirea. Fiindcă aceeaşi fiinţă pe care am cunoscut-o întâi în activitatea de iubire plină de jertfă ne apare aici ca fiinţa Pământului care vrea să se reveleze în om. Această fiinţă transformă cuvintele lui Capesius şi Strader într-o lumină care luminează de jur împrejur şi care promite să conducă la obârşiile lumii atunci când forţa sa creşte până la plenitudine. Aici, în tabloul cinci, aceeaşi fiinţă spune: „În mine a putut domni iubirea care prin sine însăşi se afirmă în existenţa omenească“; unită cu reprezentantul luminii pământeşti, ea se hotărăşte ca de aici înainte să acţioneze în unire cu forţele cosmice care îşi au reprezentanţii lor în templu. Este un eveniment foarte important, fiindcă el permite noua iniţiere, datorită căreia individualitatea născută pe Pământ va putea folosi conştient forţele cosmice. Importanţa acestei hotărâri este relevată prin cuvintele celor trei reprezentanţi ai forţelor cosmice:

Dacă este aşa, Retardus va trebui să se transforme în altă fiinţă. El va continua să trăiască în sacrificiu, dacă se jertfeşte pe sine; în felul acesta va putea participa şi la roadele faptelor omeneşti.