|
Volumul de faţă prezintă – în traducere din limba germană –
prima dintre dramele-misterii ale lui Rudolf Steiner; ele fac parte
dintr-un ciclu mai amplu, din care însă numai primele patru au
fost finalizate: Poarta
iniţierii (1910), Încercarea
sufletului (1911), Păzitorul Pragului
(1912), Trezirea
sufletelor (1913). Acţiunea lor este comună.
Primul spectacol cu Poarta iniţierii
a avut loc la München în 1910, celelalte trei drame au fost
puse în scenă în anii următori. Izbucnirea primului război
mondial a întrerupt brutal munca impetuoasă de creaţie şi de
punere în scenă a lor. Dată fiind complexitatea şi profunzimea
celor cuprinse în drame, ele sunt însoţite de Comentarii, scrise ulterior.
Nu vom face aici o prezentare a vieţii şi activităţii autorului,
cunoscute în parte de publicul românesc prin publicaţiile
apărute. Nu putem însă
omite să menţionăm că opera sa, care stă la baza ştiinţei moderne a
spiritului, a antroposofiei, s-a concretizat şi în cele peste 350
de volume, al căror conţinut reprezintă contribuţiile sale în
multiple domenii. Acestea au izvorât din facultatea lui Rudolf
Steiner de a percepe – în stare de deplină luciditate –, de a înţelege şi a reda ceea ce Mircea Eliade numea
structurile fundamentale ale realului [1],
real care cuprinde atât realitatea sensibilă, perceptibilă prin
simţurile fizice, cât şi realitatea suprasensibilă, spirituală, care o
străbate şi o transcende pe cea dintâi. În acest fel,
Rudolf Steiner a putut trata problema cunoaşterii şi a libertăţii
umane, a putut prezenta realităţi profunde ale psihicului uman,
adresându-se – în limbajul lor – pedagogilor (ca fondator
al pedagogiei Waldorf), medicilor, preoţilor etc.
El nu s-a mărginit însă să prezinte cunoştinţele despre lumea
spirituală într-o formă care să satisfacă numai dorinţa
intelectuală de cunoaştere, simpla informare, ci a căutat să găsească
forme mai ample de expresie. Pentru aceasta a apelat la arta dramatică,
în cadrul căreia a dat impulsuri înnoitoare: arta vorbirii (Sprachgestaltung), arta mişcării (Eurythmie), arta iluminării scenice
(Farbenlehre). Referindu-se la
munca sa de creaţie şi la eforturile de realizare scenică, el spune
în Povestea
vieţii mele [2]: „Cândva arta a
ţâşnit din viaţa spirituală primară, al cărei vis confuz era
populat de imagini şi viziuni. Dar mai târziu, când
spiritul s-a retras din umanitate, arta a fost nevoită să-şi caute
propriile căi, aşa încât astăzi, pentru a putea acţiona sub
o formă nouă în sânul omenirii, ea trebuie să se adapteze
inspiraţiilor spirituale“.
Trebuie precizat că nu avem de-a face cu o operă literară în
sensul obişnuit al cuvântului iar adăugarea Misteriu rosicrucian nu indică
asocierea la vreuna din feluritele organizaţii care poartă actualmente
în titulatură un astfel de adjectiv, ci se referă clar la
rosicrucianismul esoteric, cu obârşie în secolul XV, şi
care, prin formele la care a ajuns mai târziu, tot mai exoterice,
nu era străin nici lui Goethe. Conţinutul dramelor prezintă realităţi
spirituale pe care autorul – după cum spune el însuşi – le-a
perceput în lumea spirituală actuală. Precum un ochi sănătos lasă
lumina să treacă spre retină prin cristalinul pur, tot astfel sufletul
purificat al cercetătorului spiritual, ochiul său spiritual, a lăsat să
se reveleze prin el adevăruri mai înalte. În acest fel
trebuie interpretată formularea de pe pagina de titlu: prin (durch) Rudolf Steiner.
Este ştiut că artele majore işi au obârşia în vechile
Misterii. Pe atunci însă arta nu avea de-a face cu realatatea
concretă, imediată; ea era de inspiraţie divină. Această obârşie
a ei este uitată în epoca materialismului şi arta începe să
copieze natura. Acesta este de fapt şi miezul discuţiei dintre Sophia
şi Estella (cele două personaje ale prologului şi antractului din drama
Poarta iniţierii):
„Imperfecţiunea atâtor opere de artă provine tocmai din faptul că
activitatea creatoare se ridică prin sine însăşi deasupra
naturii, iar artistul nu ştie ce aspect are ceea ce nu cade direct sub
observaţia simţurilor“.
Cel care cunoaşte literatura antroposofică ştie cât de
tensionată a fost strădania lui Rudolf Steiner în a găsi mijloace
de expresie pentru conţinuturile spirituale scoase de el direct din
lumea spiritului. Această nevoie l-a condus la arta scenică, artă care
în acel început furtunos de secol XX avea nevoie de o
înnoire pe care o putem remarca de pildă şi în pictură
(vezi expresionismul). El ştia bine că adevărata artă te apără de
abstracţiune, de rigiditatea noţiunilor şi a schemelor intelectuale; ea
antrenează întreaga personalitate, întreaga fiinţă a celui
implicat, artist sau spectator. Dealtminteri, ne-o spune chiar în
primul tablou din Poarta iniţierii când unul dintre personaje,
Capesius – cercetător întru ale istoriei, pornit într-un
târziu pe calea cunoaşterii spirituale –, atunci când
îşi simţea sufletul sterp, căuta povestile doamnei Balde:
„Sufletu-mi are perioade
Când se simte pustiu şi sec.
E ca şi cum în mine izvorul cunoaşterii a secat,
Ca şi cum n-aş găsi cuvântul
Ce-ar merita
Să fie reţinut, auzit.“
Imaginile pline de viaţă ale povestirilor ei îl fac să resimtă
însă:
„Cum viaţă nouă mi se revarsă-n suflet
Şi cum e izgonită din mine
Orice paralizie sufletescă.“
Această neputintă a intelectualismului de a duce fiinţa umană spre o
evoluţie care să-i îngăduie a-şi regăsi rădăcinile o denunţă şi
Faust când îi mărturiseşte lui Mefisto:
„Da, simt c-am adunat prosteşte
Comoara spiritului tuturor!
Până la urmă văd că nu-mi tâşneste
Nici o putere din interior;
Nu sunt cu-n fir de păr mai nalt şi, iată,
Nemărginirea nu mi-e-nvecinată.“ [3]
Dacă Rudolf Steiner a recurs la arta scenică, la acest spaţiu
privilegiat în care bogăţia de nuanţe ale cuvântului poate
fi susţinută prin plastica vorbirii, prin gest şi euritmie, prin
culoare, muzică, lumini etc., a făcut-o tocmai pentru că epoca modernă
are nevoie, mai mult ca oricând, de o eliberare de influenţa
exclusivă a intelectualismului. Dar a făcut-o şi pentru că a văzut
în arta scenică posibilitatea unei apropieri de misterul
Cuvântului. „Adevărata contemplare a spiritului – spune el,
în Viaţa mea
– ajunge în mod firesc la o «vieţuire a
Cuvântului». Ea te învaţă să resimţi profund
rezonanţa vocalei şi spiritualitatea lăuntrică a unei consoane, să
întrezăteşti misterul dezvoltării lingvistice. Acest mister
constă în faptul că odinioară fiinţe divine au putut comunica
prin cuvânt cu sufletul omenesc, în timp ce astăzi limbajul
slujeşte doar ca intermediar în raporturile specifice vieţii.
Contemplarea spirituală trebuie să trezească un entuziasm în
stare să reaşeze Cuvântul în sfera ce i se cuvine.“
Dramele-misterii nu pot fi povestite aşa cum poveseşti o operă
literară; nu poţi povesti intimitatea, miezul unui proces alchimic –
cum este cel al iniţierii moderne –, atât de individuale. Dacă
vechea iniţiere avea loc în centre de Misterii, iniţierea modernă
nu se mai desfăşoară în sanctuare sacre, centrul de Misterii este
însăşi viaţa omului, neizolat de societate, adaptată la cerinţele
căii de cunoaştere. Aşa se justifică şi folosirea termenului de
Misterii adăugat dramelor prezente, care aduc în faţa
spectatorului şi a cititorului câteva traiectorii ale acestei căi
de cunoaştere, adecvate timpului actual.
Am putea descrie începutul acestei căi de cunoaştere, indicată în cele patru drame-misterii, prin chiar cuvintele autorului acestora: „Există oameni care cred că o dată cu limitele percepţiei senzoriale ar fi date şi limitele oricărei cunoaşteri. Dacă aceştia ar da atenţie însă modului cum devin conştienţi de aceste limite, ei ar descoperi chiar în această conştienţă şi facultăţile de a trece limitele. Peştele înoată până la limita apei; el trebuie să se întoarcă pentru că îi lipsesc organele fizice ca să trăiască afară din apă. Omul ajunge la limita percepţiei senzoriale; el poate recunoaşte că pe drumul până acolo i s-au dezvoltat forţe ale sufletului ca să trăiască în mod sufletese în elementul care nu este cuprins de percepţia senzorială.“ [4]
Discipolii – Johannes Thomasius,
pictor, profesorul Capesius,
istoric, omul de ştiintă Strader –
pornesc pe acest drum, urmând fiecare o cale proprie, dat fiind
structura sufletească şi treptele de evoluţie diferite la care se află
fiecare. Alături de ei se află doamna Balde
– care povesteşte „imagini de basm ce se plăsmuiesc de la sine“
în sufletul ei – şi Felix Balde,
omul retras în izolarea munţilor, care, fără să fi trecut
printr-o iniţiere, are parte de o dezvăluire directă a tainelor
naturii, omul prin ale cărui cuvinte – cum spune Benedictus, îndrumătorul
spiritual – „puterile naturii încearcă să se reveleze în
adevărul fiinţei lor“, şi care o vreme a crezut că forţele de
clarvedere trebuie să rămână departe de raţiune. Cu toţii sunt
însă uniţi într-un „nod al destinului“ creat în alte
vieţi prin fapte şi datorii kartnice, dezvăluite cu precădere în
drama Încercarea
sufletului; şi numai faptul că ei ajung să vadă aeeste vieţi
trecute şi să înţeleagă nodul de destin în care sunt
cuprinşi îi ajută să introducă în evoluţia lor, în
mod liber, achitarea, transformarea înţeleaptă a acestor datorii
în fapte benefice evoluţiei lor şi a omenirii. Este ceea ce
prietena lui Johannes, Maria,
care a ajutat evoluţia acestuia şi în alte întrupări,
îşi impune drept datoria sa cea mai sfântă.
Nu vom prezenta aici toate personajele.Vom spune însă că pe
scenă se desfăşoară însăşi procesualitatea evoluţiei lor
spirituale, cu tot desenul zigzagat al traiectoriei ei; treptat,
replicile capătă încărcătura gravă a paşilor de iniţiere.
Adevăruri spirituale, pe care până atunci Rudolf Steiner le
făcuse cunoscute în cărţi sau conferinţe, prind acum chip viu pe
scenă; întreaga viaţă sufletească, ceea ce omul actual defineşte
prin termenul de „facultăţi psihice“ – gândire, simţire, voinţă –
sau de „impulsuri abisale“ – temeri, dorinţe, pasiuni etc. –
considerate a fi circumscrise în sufletul propriu sunt acum
proiectate pe scenă, aduse în câmpul conştienţei, devenind
ceea ce şi sunt de fapt: fiinţe-forţe suprasensibile cu obârşia
în lumile spirituale şi extinzându-se până în
sufletul omului, de această dată însă a omului care caută să se
cunoască pe sine şi să parcurgă ceea ce s-ar putea numi drumul
iniţierii moderne, creştine. Sunt forţe-fiinţe spirituale reale, pe
care discipolul le descoperă în sine. În pagina de
prezentare a personajelor, Rudolf Steiner nu omite să sublinieze că
astfel de personaje spirituale – precum Philia, Astrid, Luna, ca forţe ale sufletului uman,
sau Dublul lui Johannes
Thomasius, Păzitorul Pragului,
Sufletul Theodorei, ca
entităţi ale elementului spiritual uman, ori Lucifer şi Ahriman, ca entităţi ale lumii
spirituale – nu sunt concepute ca alegorii sau simboluri, ci ca
realităţi „care sunt pentru cunoaşterea spirituală la fel de concrete
cum sunt persoanele fizice. Desigur, fiinţele spirituale nu au forma pe
care eşti obligat să le-o dai pe scenă, dar dacă le-am lua ca simple
simboluri sau alegorii, esenţa adevărată a lumii spirituale ne-ar
rămâne ascunsă. Dacă ar fi vorba de simbolism sau alegorie, nu
le-aş fi dat expresie“.
Drumul atât de iudividual al discipolilor cuprinde tatonări,
revelări de datorii karmice, confruntări cu forţe ostile evoluţiei
umane – Lucifer (Ispititorul)
şi Ahriman (Potrivnicul).
Dar chiar dintru început este prezentă Fiinţa lui Hristos. În
tabloul întâi al dramei Poarta iniţierii
se vorbeşte despre Hristos ca întruchipare a Adevărului şi
Binelui, spre care se străduie cei aflaţi sub îndrumarea lui
Benedictus. Maria, discipolul său cel mai apropiat, a dus într-o
viaţă mterioară – ca misionar – mesajul creştinismului unor popoare
care nu auziseră încă de Hristos. De la o dramă la alta,
discipolii se confruntă cu şirul mereu mai rafinat al iluziilor, care
urmeză din aproape nivelul treptelor cucerite. Este o luptă în a
te menţine continuu treaz, pentru că o dată scăpat de o iluzie nu
înseamnă că nu vei fi atacat poate chiar imediat de o alta, o
dată o treaptă atinsă, nu înseamnă că drumul cunoşterii
spirituale, al iniţierii, este împlinit. Încercările
continuă şi de cele mai multe ori abia acestea arată unde te afli.
Treptat însă discipolul ajunge să-şi înţeleagă drumul,
rostul, locul, responsabilităţile. „Cercul strâmt al unei clipe“
se dilată şi el îşi vede viaţa actuală ca fiind vadul în
care se varsă atât curentul „avuţiilor“ karmice – datoriile şi
împlinirile sale din vieţi trecute – dar şi curentul cerinţelor
venind dinspre viitor. Libertatea capătă pentru el alte valenţe;
în făptuirile sale, el nu se ma raportează doar la cei cu care a
împletit, de-a lungul altor vieţi, acel nod al destinului, ci se
integrează conştient evoluţiei omenirii, evoluţie de care depinde
însăşi evoluţia Cosmosului.
Ar fi greşit să credem – spune Rudolf Steiner – că esenţa iniţierii
a rămas aceeaşi în decursul timpurilor, că omul modern,
occidentalul, ar trebui să parcurgă, aceleaşi trepte ca în
iniţierea de odinioară, când drumul era acelaşi pentru toţi.
Împlinită în afara sanctuarelor sacre, fără ritualuri,
axată în esenţă pe dezvoltarea directă a capacităţilor
sufleteşti, iniţierea modernă poate – până la o anumită treaptă –
să fie atinsă fără îndrumări personale exterioare; ea comportă
căi diferite, corespunzător destinelor individuale. Caracterul
fundamental al vechii înţelepciuni – spune Rudolf Steiner
în Cerinţa
social fundamentală a epocii noastre [5]
–
era acela de a ajunge la înţelegerea, la cunoaşterea omului
pornind de la cunoaşterea lumii. Astăzi – şi în viitor – omul
trebuie să meargă, în dezvoltarea sa, de la cunoaşterea de sine
spre cunoaşterea lumii; cunoaşterea de sine trebuie să se lărgească
până la cunoaşterea lumii. Această înstăpânire a
noului curent – iniţierea modernă – o vom găsi în finalul dramei Păzitorul pragului,
când deţinătorii vechii înţelepciuni vor lăsa liber accesul
la comorile lor. Înainte de aceasta însă trebuia ca „un om
să fi turnat ştiinţa întemeiată numai pe raţiune şi simţuri
în astfel de forme care pot permite înţelegerea reală a
lumii spiritului“. Este ceea ce a izbutit să facă Johannes Thomasius.
El realizează o operă care, în limbajul ştiinţei, aduce dovada
realităţilor spirituale. Sosise clipa în care înţelepciunea
sacră trebuia să se unească cu gândirea umană, căutătoare a
adevărului, în afara drumului mistic. Gâdirii umane actuale
nu îi este suficientă simpla credinţă.
În totalitatea lor, dramele nu numai că ne oferă o imagine
concretă a problematicii existenţiale a omului secolului tehnotronicii,
secol în care aparaturi
supertehnologizate, mult mai „puternice“, mult mai „sensibile“,
mult mai „inteligente“ par a ne pune – cu intransigenţa Sfinxului de la
poarta Tebei – întrebarea: „Omule,
cine eşti tu, de fapt?“ Dar putem afirma că ele duc mai departe
însăşi problematica lui Faust, a omului ce caută cunoaşterea cu
orice preţ – chiar prin confruntarea nemijlocită cu forţele Răului.
Dramele aduc şi soluţii concrete, valabile pentru fiecare din noi,
oameni capabili de evoluţie prin efort individual intens. Desluşim
în ele – cu precădere în drama Poarta iniţierii
– şi strădania de a oferi soluţii la problematica relaţiei om-societate
intens industrializată.
Jucate pentru prima dată la München, tensiunea şi entuziasmul
apărute în cadrul repetiţiilor şi al spectacolelor, ecoul pe care
l-au stârnit în publicul cunoscător al antroposofiei, naşte
nevoia stringentă a construirii unei clădiri care să slujească de
teatru pentru aceste drame. Clădirea – Johannesbau – urma să poarte
numele personajului principal al dramelor, Johannes Thomasius. Era
începutul drumului care avea să ducă – cu sinuozităţile implicite
– la înălţarea Goetheanumului din
Dornach (lângă Basel), clădire considerată actualmente în
Elveţia monument de arhitectură. Este demn de remarcat faptul că, de
decenii, Goetheanumul este singurul loc din lume în care
atât Faustul lui
Goethe – partea I şi a II-a – cât şi dramele-misterii sunt
reprezentate integral.
Este o împlinire, un răspuns la chemarea gravă ce răsună din
aceste drame-misterii, aceea de a întrupa ţelurile lumii divine
în opera conştientă a oamenilor.
ADRIANA ONOFREI şi GHEORGHE PAXINO
Michaeli, toamna 1999
NOTE
1.
Vezi Mircea Eliade, Mituri, vise şi
mistere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
2. Rudolf Steiner, Povestea vieţii mele, GA 28, Editura Princeps, Iaşi, 1994.
3.
J.W. Goethe, Faust, traducere
Şt. Aug. Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
4.
Rudolf Steiner, Teze
antroposofice, GA 26, Editura Ramida, Bucureşti, 1994;
Triade,
Cluj-Napoca, 2004; Univers Enciclopedic 2006.
5.
Rudolf Steiner, Die
soziale Grundforderung unserer Zeit – in geenderter Zeitlage, GA
186. Vezi şi Esoterismul creştin,
GA 94, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
