SOPHIA:
|
Iartă-mă că
te-am făcut să aştepţi, dragă Estella; a trebuit să îngrijesc mai
întâi de copii.
|
ESTELLA:
|
Am venit
iar. Ţin atât de mult la tine încât vreau să te văd
ori de câte ori trec printr-o emoţie puternică.
|
SOPHIA:
|
Întotdeauna
ai să găseşti în mine prietena care să ia parte cu toată inima la
cele ce resimţi.
|
ESTELLA:
|
Dezmoşteniţii trupului şi ai sufletului
– piesa asta m-a impresionat nespus. O să-ţi pară curios dacă am să-ţi
spun că, pentru câteva clipe, mi s-a părut că în faţa
sufletului meu s-a înfăţişat tot ce am putut vedea vreodată ca
suferinţă omenească. Piesa asta nu numai că a prezentat cu cea mai mare
forţă artistică loviturile exterioare ale sorţii, de care atâţia
oameni au parte, dar – cu o mare putere de pătrundere – a aruncat o
lumină asupra celor mai profunde dureri sufleteşti.
|
SOPHIA:
|
E sigur că
nu-ţi poţi face o imagine fidelă asupra unei opere de artă dacă doar
auzi vorbindu-se despre conţinutul ei. Şi totuşi, mi-ar plăcea să-mi
spui ceva din cele ce te-au emoţionat atât.
|
ESTELLA:
|
Reprezentaţia
este o admirabilă construcţie literară. Artistul a vrut să arate cum un
tânăr pictor pierde orice bucurie de creaţie, pentru că a
început să se îndoiască de dragostea unei femei. Ea
îi dăruise forţă să-şi poată dezvolta talentele lui foarte
promiţătoare. În ea s-a născut, din cel mai pur entuziasm pentru
arta lui, cel mai frumos devotament. El îi datora ei faptul că
resimţea în arta sa o desfăşurare deplină a forţelor lui. Aş
spune că el a înflorit la soarele binefăcătoarei sale. Din
această recunoştinţă, cum în majoritatea timpului erau
împreună, s-a dezvoltat o dragoste pătimaşă pentru această
femeie. Pe de altă parte, el neglijă tot mai mult o biată fiinţă care-l
iubea cu tot devotamentul şi care, până la urmă, moare de
supărare când îşi dă seama că a pierdut inima bărbatului
iubit. Când aude despre moartea ei, vestea nu-l tulbură prea mult
pentru că sentimentele lui aparţineau exclusiv binefăcătoarei lui. Dar
a trebuit să se convingă tot mai mult că sentimentele nobile, de
prietenie, ale acesteia nu s-ar fi putut transforma niciodată
într-o iubire pătimaşă. Faptul acesta îi alungă din suflet
orice bucurie de creaţie şi-l face să se simtă tot mai pustiu lăuntric.
În această situaţie, îşi aminteşte tot mai des de fiinţa
sărmană pe care o părăsise. Şi omul acesta plin de speranţe ajunge acum
o ruină. De nicăieri nici o lumină. Lâncezea. Toate acestea au
fost prezentate cu cea mai mare fortă dramatică.
|
SOPHIA:
|
Îmi
pot întchipui cât a impresionat acest spectacol pe draga
mea Estella care, încă din tinereţea ei, suferea când i se
înfăţişa destinul unor oameni care, prin conflicte grave de
viaţă, erau împinşi spre cele mai cumplite chinuri sufleteşti.
|
ESTELLA:
|
Dar, draga
mea Sophia, în această privintă mă înţelegi greşit. Sunt
în stare să fac bine deosebirea dintre o operă de artă şi
realitate. Ar însemna să nu judecăm opera de artă după ceea ce
este ea însăşi, dacă am amesteca în judecata noastră
sentimentele cu care privim în viaţă întâmplările pe
care le întâlnim. Ce m-a zguduit atât de profund a
fost aici cu adevărat numai perfecta expresie artistică a unei probleme
adânci de viaţă. Şi am putut să recunosc o dată mai mult, foarte
limpede, că arta nu-şi poate atinge culmile decât atunci
când ţine pasul cu plenitudinea vieţii. Îndată ce se
îndepărtează de ea, operele ei devin nesincere.
|
| SOPHIA: |
Te pot
înţelege perfect când spui acest lucru. Am admirat
întotdeauna pe artiştii care ajung la o desăvârşire
în interpretarea a ceea ce tu numeşti adevărul vieţii. Şi cred
că, în vremea noastră chiar, mulţi au ajuns la măiestrie în
această privinţă. Totuşi, cele mai mari realizări în acest
domeniu au lăsat în sufletul meu o anumită stare de nemulţumire.
Mult timp n-am putut să-mi explic acest lucru. Într-o bună zi
însă mi-a venit lumina care mi-a dat răspunsul.
|
| ESTELLA: |
Ai să-mi
spui desigur cum concepţia ta de viaţă te-a îndepărtat de la
preţuirea a ceea ce se numeşte arta realistă.
|
| SOPHIA: |
Dragă
Estella, să nu vorbim acum despre concepţia mea de viaţă. Ştii foarte
bine că sentimentul pe care ţi l-am descris adineaori trăia în
mine de mult, chiar înainte de a avea cea mai mică idee despre
ceea ce tu numeşti concepţia mea de viaţă. Şi am acest sentiment nu
numai faţă de arta care se pretinde realistă; şi alte tendinţe
îmi produc un sentiment asemănător. El apare în mine mai
ales când observ ceea ce, într-un sens înalt, aş numi
neadevărul anumitor opere de artă.
|
| ESTELLA: |
În
acest lucru, cu adevărat nu te mai pot urma.
|
| SOPHIA: |
Gândeşte-te,
draga mea Estella, că o înţelegere vie a adevăratei realităţi
trebuie să dea naştere în suflet la sentimentul unei anumite
sărăcii a operei de artă, pentru că este sigur că şi cel mai mare
artist va trebui să rămână în faţa plenitudinii naturii
numai un cârpaci. Mie, cel puţin, nici cea mai desăvârşită
copie artistică nu-mi poate da ceea ce îmi revelează un peisaj
sau un chip omenesc.
|
| ESTELLA: |
Dar e
în firea lucrurilor; n-are cum să fie altfel.
|
| SOPHIA: |
S-ar putea
schimba dacă oamenii ar vrea să se lămurească asupră unui lucru. Ar
putea să-şi spună că e lipsit de sens să creezi încă o dată, cu
ajutorul forţelor sufleteşti, ceea ce puterile superioare desfăşoară
în faţa noastră ca cea mai autentică operă de artă. Cu toate
astea, aceleaşi puteri au introdus în sufletul omului o năzuinţă
de a continua într-un anumit sens Opera de creaţie, pentru a
dărui lumii ceea ce aceste puteri nu oferă încă simţurilor
noastre. În tot ceea ce omul poate să producă, puterile creatoare
au lăsat natura neterminată. Şi atunci, de ce omul să imite,
într-o formă imperfectă, perfecţiunea naturii, ştiut fiind că el
ar putea transforma imperfecţiunea ei în perfecţiune.
Încearcă să transformi în tine această afirmaţie
într-un sentiment elementar şi ai să-ţi poţi face o idee de ce
adesea îmi produce un disconfort ceea ce tu numeşti artă. Faptul
că îţi dai seama de redarea nedesăvârşită a unei realităţi
fizice, trebuie să provoace disconfort, în timp ce cea mai
imperfectă reprezentare a ceea ce se ascunde îndărătul unei
observări exterioare poate fi o revelaţie.
|
| ESTELLA: |
De fapt, tu
vorbeşti despre ceva ce nu există nicăieri. Este ştiut că nici un
artist adevărat nu caută să obţină doar o simplă reproducere a naturii.
|
| SOPHIA: |
Dar tocmai
în acest fapt constă imperfecţiunea atâtor opere de artă;
în faptul că activitatea creatoare se ridică prin sine
însăşi deasupra naturii iar artistul nu ştie ce aspect are ceea
ce nu cade direct sub observaţia simţurilor.
|
| ESTELLA: |
Nu văd nici
o posibilitate să ajungem la o înţelegere asupra acestui punct. E
destul de trist să vezi că cea mai bună prietenă a ta umblă, în
cele mai importante probleme sufleteşti, pe căi care diferă atât
de mult de ale tale. Sper totuşi în timpuri mai bune pentru
prietenia noastră.
|
| SOPHIA: |
În
această privinţă, ar trebui să putem primi ce ne va aduce viaţa.
|
| ESTELLA: |
La
revedere, dragă Sophia.
|
| SOPHIA: |
La
revedere, buna mea Estella.
|
|
(Cortina
cade.)
|
