Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


INTERMEZZO


Se presupune că cele arătate până aici au constituit reprezentaţia la care a participat Sophia. A doua zi a fost iar vizitată de prietena ei, Estella. Cele ce urmează se petrec în aceeaşi cameră ca şi prologul.

SOPHIA:
Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi, dragă Estella; a trebuit să îngrijesc mai întâi de copii.

ESTELLA:   
Am venit iar. Ţin atât de mult la tine încât vreau să te văd ori de câte ori trec printr-o emoţie puternică.

SOPHIA:
Întotdeauna ai să găseşti în mine prietena care să ia parte cu toată inima la cele ce resimţi.

ESTELLA:
Dezmoşteniţii trupului şi ai sufletului – piesa asta m-a impresionat nespus. O să-ţi pară curios dacă am să-ţi spun că, pentru câteva clipe, mi s-a părut că în faţa sufletului meu s-a înfăţişat tot ce am putut vedea vreodată ca suferinţă omenească. Piesa asta nu numai că a prezentat cu cea mai mare forţă artistică loviturile exterioare ale sorţii, de care atâţia oameni au parte, dar – cu o mare putere de pătrundere – a aruncat o lumină asupra celor mai profunde dureri sufleteşti.

SOPHIA:
E sigur că nu-ţi poţi face o imagine fidelă asupra unei opere de artă dacă doar auzi vorbindu-se despre conţinutul ei. Şi totuşi, mi-ar plăcea să-mi spui ceva din cele ce te-au emoţionat atât.

ESTELLA:
Reprezentaţia este o admirabilă construcţie literară. Artistul a vrut să arate cum un tânăr pictor pierde orice bucurie de creaţie, pentru că a început să se îndoiască de dragostea unei femei. Ea îi dăruise forţă să-şi poată dezvolta talentele lui foarte promiţătoare. În ea s-a născut, din cel mai pur entuziasm pentru arta lui, cel mai frumos devotament. El îi datora ei faptul că resimţea în arta sa o desfăşurare deplină a forţelor lui. Aş spune că el a înflorit la soarele binefăcătoarei sale. Din această recunoştinţă, cum în majoritatea timpului erau împreună, s-a dezvoltat o dragoste pătimaşă pentru această femeie. Pe de altă parte, el neglijă tot mai mult o biată fiinţă care-l iubea cu tot devotamentul şi care, până la urmă, moare de supărare când îşi dă seama că a pierdut inima bărbatului iubit. Când aude despre moartea ei, vestea nu-l tulbură prea mult pentru că sentimentele lui aparţineau exclusiv binefăcătoarei lui. Dar a trebuit să se convingă tot mai mult că sentimentele nobile, de prietenie, ale acesteia nu s-ar fi putut transforma niciodată într-o iubire pătimaşă. Faptul acesta îi alungă din suflet orice bucurie de creaţie şi-l face să se simtă tot mai pustiu lăuntric. În această situaţie, îşi aminteşte tot mai des de fiinţa sărmană pe care o părăsise. Şi omul acesta plin de speranţe ajunge acum o ruină. De nicăieri nici o lumină. Lâncezea. Toate acestea au fost prezentate cu cea mai mare forță dramatică.

SOPHIA:
Îmi pot întchipui cât a impresionat acest spectacol pe draga mea Estella care, încă din tinereţea ei, suferea când i se înfăţişa destinul unor oameni care, prin conflicte grave de viaţă, erau împinşi spre cele mai cumplite chinuri sufleteşti.

ESTELLA:
Dar, draga mea Sophia, în această privintă mă înţelegi greşit. Sunt în stare să fac bine deosebirea dintre o operă de artă şi realitate. Ar însemna să nu judecăm opera de artă după ceea ce este ea însăşi, dacă am amesteca în judecata noastră sentimentele cu care privim în viaţă întâmplările pe care le întâlnim. Ce m-a zguduit atât de profund a fost aici cu adevărat numai perfecta expresie artistică a unei probleme adânci de viaţă. Şi am putut să recunosc o dată mai mult, foarte limpede, că arta nu-şi poate atinge culmile decât atunci când ţine pasul cu plenitudinea vieţii. Îndată ce se îndepărtează de ea, operele ei devin nesincere.

SOPHIA: Te pot înţelege perfect când spui acest lucru. Am admirat întotdeauna pe artiştii care ajung la o desăvârşire în interpretarea a ceea ce tu numeşti adevărul vieţii. Şi cred că, în vremea noastră chiar, mulţi au ajuns la măiestrie în această privinţă. Totuşi, cele mai mari realizări în acest domeniu au lăsat în sufletul meu o anumită stare de nemulţumire. Mult timp n-am putut să-mi explic acest lucru. Într-o bună zi însă mi-a venit lumina care mi-a dat răspunsul.

ESTELLA: Ai să-mi spui desigur cum concepţia ta de viaţă te-a îndepărtat de la preţuirea a ceea ce se numeşte arta realistă.

SOPHIA: Dragă Estella, să nu vorbim acum despre concepţia mea de viaţă. Ştii foarte bine că sentimentul pe care ţi l-am descris adineaori trăia în mine de mult, chiar înainte de a avea cea mai mică idee despre ceea ce tu numeşti concepţia mea de viaţă. Şi am acest sentiment nu numai faţă de arta care se pretinde realistă; şi alte tendinţe îmi produc un sentiment asemănător. El apare în mine mai ales când observ ceea ce, într-un sens înalt, aş numi neadevărul anumitor opere de artă.

ESTELLA: În acest lucru, cu adevărat nu te mai pot urma.

SOPHIA: Gândeşte-te, draga mea Estella, că o înţelegere vie a adevăratei realităţi trebuie să dea naştere în suflet la sentimentul unei anumite sărăcii a operei de artă, pentru că este sigur că şi cel mai mare artist va trebui să rămână în faţa plenitudinii naturii numai un cârpaci. Mie, cel puţin, nici cea mai desăvârşită copie artistică nu-mi poate da ceea ce îmi revelează un peisaj sau un chip omenesc.

ESTELLA: Dar e în firea lucrurilor; n-are cum să fie altfel.

SOPHIA: S-ar putea schimba dacă oamenii ar vrea să se lămurească asupră unui lucru. Ar putea să-şi spună că e lipsit de sens să creezi încă o dată, cu ajutorul forţelor sufleteşti, ceea ce puterile superioare desfăşoară în faţa noastră ca cea mai autentică operă de artă. Cu toate astea, aceleaşi puteri au introdus în sufletul omului o năzuinţă de a continua într-un anumit sens Opera de creaţie, pentru a dărui lumii ceea ce aceste puteri nu oferă încă simţurilor noastre. În tot ceea ce omul poate să producă, puterile creatoare au lăsat natura neterminată. Şi atunci, de ce omul să imite, într-o formă imperfectă, perfecţiunea naturii, ştiut fiind că el ar putea transforma imperfecţiunea ei în perfecţiune. Încearcă să transformi în tine această afirmaţie într-un sentiment elementar şi ai să-ţi poţi face o idee de ce adesea îmi produce un disconfort ceea ce tu numeşti artă. Faptul că îţi dai seama de redarea nedesăvârşită a unei realităţi fizice, trebuie să provoace disconfort, în timp ce cea mai imperfectă reprezentare a ceea ce se ascunde îndărătul unei observări exterioare poate fi o revelaţie.

ESTELLA: De fapt, tu vorbeşti despre ceva ce nu există nicăieri. Este ştiut că nici un artist adevărat nu caută să obţină doar o simplă reproducere a naturii.

SOPHIA: Dar tocmai în acest fapt constă imperfecţiunea atâtor opere de artă; în faptul că activitatea creatoare se ridică prin sine însăşi deasupra naturii iar artistul nu ştie ce aspect are ceea ce nu cade direct sub observaţia simţurilor.

ESTELLA: Nu văd nici o posibilitate să ajungem la o înţelegere asupra acestui punct. E destul de trist să vezi că cea mai bună prietenă a ta umblă, în cele mai importante probleme sufleteşti, pe căi care diferă atât de mult de ale tale. Sper totuşi în timpuri mai bune pentru prietenia noastră.

SOPHIA: În această privinţă, ar trebui să putem primi ce ne va aduce viaţa.

ESTELLA: La revedere, dragă Sophia.

SOPHIA: La revedere, buna mea Estella.


 (Cortina cade.)