Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


PROLOG


Camera Sophiei. Tonalitate galben-roşiatică. Sophia cu cei doi copii ai ei, un băiat şi o fată, apoi Estella

COPIII (cântă, acompaniaţi la pian de Sophia):

Lumina Soarelui inundă
Al spaţiului larg,
Al păsărilor cânt răsună-n
Văzduhul înalt,
Sug plantele haru-ncolţirii
Din sân de pământ,
Şi-al omului suflet se-nalţă
Pios mulţumind
Spre spiritele lumilor.

SOPHIA:
Şi-acum, copii, treceţi în camera voastră şi gândiţi-vă la cuvintele pe care le-am învăţat.
(Sophia îi conducc pe copii. Intră Estella.)

ESTELLA:  
Bine te-am găsit, dragă Sophia. Sper că nu te deranjez.

SOPHIA:
Nu, buna mea Estella. Fii binevenită.
(O invită pe Estella să ia loc, apoi se aşază şi ea.)

ESTELLA:
Ai veşti bune de la soţul tău?

SOPHIA:
Foarte bune. Îmi scrie că îl interesează Congresul psihologilor, deşi modul cum sunt tratate multe probleme importante cam lasă de dorit. Ca cercetător al sufletelor, îl interesează cum anume un fel de miopie spirituală îi împiedică pe oameni să aibă o perspectivă liberă asupra esenţei problemelor.

ESTELLA:
Intenţionează să vorbească şi el despre o temă importantă, nu?

SOPHIA:
Da, o temă care şi lui şi mie ne pare foarte importantă. E drept că nu-şi face nici o iluzie privind efectul expunerilor lui, dat fiind modul cum participanţii la Congres îşi concep reprezentările lor ştiinţifice.

ESTELLA:
O dorinţă m-a adus la tine, dragă Sophia. N-am putea petrece seara asta împreună? Se joacă astăzi Dezmoşteniţii trupului şi ai sufletului şi n-ai putea să-mi faci o bucurie mai mare decât să mergem împreună.

SOPHIA:
Ai uitat, dragă Estella, că tocmai în seara asta are loc la Societatea noastră reprezentaţia pentru care ne pregătim de mult timp.

ESTELLA:
O, da, am uitat. Mult mi-aş fi dorit să pot petrece seara asta cu vechea mea prietenă. M-aş fi bucurat din toată inima să aruncăm împreună o privire în adâncurile vieţii de astăzi. Dar lumea ideilor tale, atât de străină mie, o să-mi distrugă şi ultima rămăşiţă din legătura frumoasă care ne uneşte sufletele încă de când eram pe băncile şcolii.

SOPHIA:
Mi-ai spus de multe ori aceste lucruri şi totuşi, de fiecare dată, a trebuit să recunoşti că deosebirea dintre convingerile noastre n-ar trebui să ridice un zid între sentimentele pe care le nutrim, încă din tinereţe, una pentru alta.

ESTELLA:
E adevărat că am spus-o de multe ori. Dar mereu se trezeşte în mine o amărăciune când văd cum, cu fiecare an, te înstrăinezi de lucrurile care, pentru mine, reprezintă o valoare în viaţă.

SOPHIA:
Am putea însemna mai mult una pentru cealaltă, tocmai atunci când am admite situaţia la care am ajuns prin predispoziţiile noastre diferite.

ESTELLA:
O, de câte ori nu-mi spune raţiunea că ai dreptate în această privinţă. Şi totuşi este ceva în mine care se revoltă faţă de felul în care concepi tu viaţa.

SOPHIA:
Recunoaşte atunci sincer că îmi pretinzi să-mi reneg sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei.

ESTELLA:
Da, aş accepta toate în afară de un singur lucru. Pot foarte bine să-mi imaginez că oameni cu concepţii diferite despre viaţă se pot întâlni printr-o afinitate a sentimentelor. Dar orientarea ideilor tale îţi impune, pur şi simplu ca o necesitate interioară, să adopţi o atitudine orgolioasă. Sunt oameni care pot foarte bine să convieţuiască acceptând că părerile lor nu coincid şi că provin din puncte de vedere diferite, dar că şi unele şi celelalte îşi au raţiunea lor. Concepţia ta însă se crede a fi cea mai profundă din toate. Le consideră pe celelalte drept expresia unei trepte inferioare a umanităţii.

SOPHIA:
Ar trebui totuşi să ştii, pentru că am discutat de multe ori acest lucru, că cei care împărtăşesc ideile mele nu măsoară, la urma urmelor, valoarea reală a omului după ceea ce crede sau ştie omul. Şi chiar dacă noi credem că fără înţelegerea vie a ideilor noastre nu poţi înţelege adevăratul sens al vieţii, ne străduim totuşi cât se poate să nu supraapreciem meritul celor cărora le este dat să fie în slujba concepţiei noastre despre viaţă.

ESTELLA:
Tot ce spui pare foarte frumos. Îmi rămâne însă un ghimpe. Nu pot să trec peste faptul că un mod de a privi lumea, care se consideră foarte profund, poate să ducă, din pricina iluziei profunzimii, numai la o anumită superficialitate. Îmi eşti o prietenă prea bună ca să mă refer la prietenii tăi care au aceeaşi concepţie ca şi tine şi care nu jură decât pe ideile voastre, afişând în mod lamentabil o aroganţă spirituală, deşi vidul şi banalitatea lor sufletească apar din fiecare cuvânt şi din toată purtarea lor. Nu vreau să mă refer nici la faptul că tocmai unii dintre adepţii voştri se poartă atât de urât şi sunt atât de insensibili faţă de semenii lor. Sufletul tău mare nu s-a dat niciodată înapoi de la datoriile pe care viaţa de zi cu zi le pretinde fiecărui om care ar trebui să fie numit bun în adevăratul sens al cuvântului. Dar faptul că astăzi mă laşi să merg singură acolo unde vorbeşte adevărata viaţă artistică îmi dovedeşte că ideile despre această viaţă provoacă şi în tine – iartă-mi expresia – o anumită superficialitate.

SOPHIA:
Şi în ce constă această superficialitate?

ESTELLA:
Mă cunoşti de atâta timp şi ştii bine cum am luptat să mă smulg dintr-o viaţă în care, zi de zi, nu se aleargă decât după lucrurile impuse de tradiţie sau de părerile banale. Am căutat să descopăr motivul pentru care atâţia oameni, în aparenţă nevinovaţi, trebuie să sufere. M-am străduit să înţeleg atât abisurile cât şi culmile vieţii. În măsura în care îmi este accesibil, am căutat în ştiintă să găsesc explicaţii. Să pornim de la un exemplu pe care ni-l aduce chiar momentul de faţă. Am înţeles ce este arta adevărată. Am credinţa că înteleg cum cuprinde ea esenţa însăşi a vieţii, aducând în faţa sufletului nostru realitatea supremă, adevărată. Am impresia că simt pulsul timpului nostru când o las să acţioneze asupra mea. Şi mă îngrozesc dacă acum va trebui să mă gândesc: Tu, dragă Sophia, preferi acestei arte, pline de viaţă, ceva care mi se pare că nu este decât un gen didactico-alegoric învechit, care ia marionetele drept oameni vii şi care admiră întâmplările simbolice, aflate atât de departe de tot ce face zilnic apel la mila şi la compasiunea noastră.

SOPHIA:
Draga mea Estella, tu nu vrei să înţelegi faptul că viaţa cea mai bogată poate fi tocmai acolo unde tu nu vezi decât gânduri inventate. Şi nu vrei să înţelegi că există oameni care pot considera drept săracă realitatea ta plină de viaţă, dacă ea nu este raportată la lucrul din care izvorăste. O să îţi pară dure multe din cuvintele mele. Prietenia noastră însă cere o sinceritate deplină. Tu, ca mulţi alţii, nu cunoşti din ceea ce se numeşte spirit decât acea parte care este purtătorul cunoaşterii; tu nu concepi decât partea gânditoare din spirit. Dar spiritul viu, creator, care plăsmuieşte cu putere elementară oamenii, aşa cum forţele germinative plăsmuiesc fiinţe în natură, pe el nu vrei să-l admiţi. Tu, de pildă, ca atâţia alţii, numeşti, în materie de artă, naiv şi original ceva ce, de fapt, după mine, neagă spiritul. Felul nostru de a vedea lumea uneşte o libertate deplin conştientă cu forţa naivă a devenirii. Noi acceptăm în mod conştient ceea ce este naiv şi prin asta nu îi răpim prospeţimea, plenitudinea şi obârşia. Tu crezi că omul poate doar să gândească asupra caracterului omenesc; acesta ar trebui să se formeze de la sine. Tu nu vrei să vezi cum gândul se cufundă în Spiritul creator, ajungând până la obârşia existenţei şi dezvăluindu-se ca însuşi germenele creator. Aşa cum forţele de germinaţie nu învaţă mai întâi planta cum să crească, dar se revelă ca fiinţe vii în ea, nici ideile noastre nu ne învaţă: ele ne străbat aprinzând viaţă, dăruind viaţă fiinţei noastre. Acestor idei pe care mi le-am însuşit le datorez tot ce dă, pentru mine, un sens vieţii. Nu le datorez numai curajul, dar chiar şi întelegerea şi forţa de a spera să pot face din copiii mei nu numai oameni care, în sensul tradiţional, ştiu să muncească şi să fie folositori în viaţa exterioară, ci să fac din ei şi oameni plini de pace şi de mulţumire în suflet. Şi ca să nu mă las antrenată în detalii, vreau să-ţi mai spun ceva: că visurile pe care ţi le faci, împreună cu atâţia alţii, se vor putea realiza numai atunci când oamenii vor reuşi să unească ceea ce ei numesc realitate de viaţă cu experienţele mai profunde, pe care tu le-ai numit de atâtea ori himere şi visuri. O să-ţi pară curios poate, dacă am să-ţi spun că atâtea lucruri pe care tu le iei drept artă pură eu le simt ca o critică sterilă a vieţii. Pentru că nu se va astâmpăra nici o foame, nu se va usca nici o lacrimă, nu se va descoperi nici o rădăcină a decăderii, atâta timp cât vom înfăţisa numai partea exterioară a foamei, a feţelor înlăcrimate şi a oamenilor decăzuţi. Aşa cum sunt prezentate de obicei aceste lucruri pe scenă, ele sunt foarte departe de adevăratele profunzimi ale vieţii şi de legăturile care îi unesc pe oameni.
ESTELLA:
Să nu crezi cumva că nu te înţeleg când vorbeşti aşa; numai că îmi dovedeşti că preferi să savurezi utopiile, în loc să priveşti adevărurile vieţii. Aici drumurile noastre se despart. Trebuie să renunţ în seara asta la prietena mea. (se ridică.) Acum trebuie să te las; sper totuşi să păstrăm vechea noastră prietenie.

SOPHIA:
Trebuie să rămânem de fapt prietenele de altădată.

(În timp ce rosteşte ultimele cuvinte, Sophia îşi conduce până la uşă prietena. Cortina cade.)