Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


TABLOUL ÎNTÂI


O cameră în care predomină culoarea trandafirie. La dreapta, cum priveşti dinspre spectatori, se vede uşa unei săli de întruniri; cei adunaţi în sală ies pe rând, fiecare mai zăbovind pentru un timp în cameră. Ei discută asupra diverselor probleme sugerate de conferinţa la care au asistat în sală. Primii care intră sunt Maria şi Johannes; alţii li se alătură. Conferinţa s-a terminat deja de câtva timp. Discuţiile care urmează sunt o continuare a convorbirilor avute în sală.

MARIA: 
Mă frământ mult, prietene,
Când văd cum se-ofileşte spiritul şi sufletul tău,
Şi văd fără de roade prietenia frumoasă
Care de zece ani ne leagă.
Chiar ora asta plină,
În care toate cele auzite
Lumină-au aruncat peste întunecimi în suflet,
Ea, ţie, doar umbre ţi-a adus.
Şi inima mea a simţit

10    
Ce-adânc ai fost rănit
După multe din cuvintele
Rostite adineaori de către vorbitorul nostru.
................................................................
Priveam cândva în ochii tăi.
Oglindeau numai bucurie
În faţa esenţei tuturor lucrurilor,
Iar sufletul tău prindea 'n-imagini de frumuseţe pline
Ceea ce lumina Soarelui şi aerul,
Inundând corpurile

20
Şi revelând enigma existenţei,
Pictează-n clipele fugare.
Încă nu-ţi era meșteră mâna
Să poată-ncorpora în splendoarea culorilor
Ceea ce, plin de viaţă, plutea
În faţa sufletului tău.
În inima noastră totuşi trăia
Credinţa frumoasă că, sigur,
Viitorul va aduce, această măiestrie a mâinii,
Sufletului ferice,

30
Atât de intim-adânc revărsat
În temeliile faptelor.
Iar ceea ce forţa căutătoare a spiritului
Revelă atât de minunat din fiinţa existentei,
Va revărsa în inimile oamenilor
Încântări sufleteşti
Din plăsmuirile artei tale.

40
Aşa gândeam noi în acele timpuri, –
Din talentul tău izvorând salvarea viitorului,
'n-oglinda supremei frumuseţi.
Aşa se contura în mine ţelul sufletului tău.
Dar stinsă îmi apare acuma
Întreaga forţă dinlăuntrul tău,
Şi moartă bucuria ta de a crea;
Iar braţul tău care mânuia sigur pensula,
Cuprins de prospeţime tinerească,
Pare ca de paralizie prins.

JOHANNES THOMASIUS:


Doare, dar aşa-i.
Simt că-i stins
Al sufletului foc de-odinioară.

50
Lipsit de interes priveşte ochiul meu
Splendoarea pe care-a Soarelui lumină
O răspândeşte peste lucruri.
Rămâne inima nepăsătoare
Când unduiri de aer
Adie-n jurul meu.
Şi mâna nu se mişcă
Să fixeze, într-un prezent care rămâne,
Ceea ce puterile elementelor
Scot iute-n faţa simţurilor,

60
Ca prin vrajă,
Din temeliile existentei.
O ceaţă se întinde peste întreaga-mi viaţă.

MARIA:

Adânc deplâng
Că astfel ţi s-a întâmplat
Cu ceea ce mie-mi este bunul suprem,   
Izvor de viată sfântă.
O, prietene, în acel joc schimbător
Pe care oamenii îl numesc existenţă
E-ascunsă o eternă viaţa spirituală.

70
Şi fiecare suflet ţese-n ea.
Mă simt în aceste forte spirituale
Ce acţionează ca-n adânc de mare,
Iar vieţile umane le văd
Ca unduire-a valurilor la suprafaţa apei.
Mă simt că-s una cu întregul rost al vieţii,
Spre care fără hodină oamenii tind,
Şi care-mi apare
Doar ca revelaţie a fiinţei lor proprii.
Acest tel l-am văzut unindu-se adesea

80
Cu sâmburele sufletesc al unui om,
'nălţându-l pe cele mai înalte culmi
Pe care inima le poate dori.
Aşa cum însă el trăieşte-n mine,
Se-arată a aduce roadă rea,
De-ndată ce fiinţa mea
Se-apropie de fiinţa altor oameni.
Acest destin al meu se-arată
Şi-n tot ce-am vrut să îţi dau ţie
Care te apropiai de mine cu iubire.

90
Ai vrut să mergi curajos lângă mine   
Pe-acele căi ce urmau să te ducă
La o creaţie nobila.
Şi ce s-a petrecut acum!
Ce mi se revelează mereu ca viaţa cea mai pură
În adevărul fiinţei sale proprii,
A fost moarte pentru sufletul tău.

JOHANNES:
Aşa e.
Aceeaşi forţă ce poartă sufletul tău
În luminoase înalturi de cer,

100
Dacă o trăiesc împreună cu tine,
Pe mine vrea să mă arunce
'n-adâncurile întunecate ale morţii.
Când tu, pe când abia mijea prietenia noastră,
M-ai dus spre revelaţia care
Lumină răspândeşte în întunecimile
În care-n fiece noapte, fără să ştie,
Sufletul omului trece la viaţă –
Acolo unde călătoreşte
Fiinţa rătăcindă a omului

110
Când bezna morţii pare a-şi bate joc
De sensul adevărat al vieţii –
Când îmi arătai adevărul
Despre repetarea vieţilor,
Atunci puteam să mă gândesc
Că voi reuşi să devin
Un adevărat om al spiritului.
Atunci îmi părea sigur
Că ochiul de artist, acuitatea sa
Şi-ntreaga siguranţă a creaţiei artistice

120
Vor înflori întâia oară
Prin forţa nobilă a focului tău.
Şi am lăsat să acţioneze asupra-mi acest foc,
Iar el mi-a răpit forţele sufleteşti
Ce-n mod armonios se revărsau.
Întreaga mea credinţă-n lume
Fu stearsă fără milă din inima mea.
Şi-acum am ajuns atât de departe
Încât, în faţa revelaţiei lumilor spirituale,
Nu-mi mai este clar

130
De trebuie să mă-ndoiesc sau să cred.
Şi nu mai am nici forţa de-a iubi
Ceea ce vorbeşte,
În tine, frumuseţea spiritului.

MARIA:

De ani de zile trebuie să recunosc
Că felul meu de-a vieţui Sinea spirituală
Se transformă în contrariul său
Când străbate firea altor oameni.
Şi   trebuie chiar să văd
Ce binefăcătoare-i forţa spirituală

140
Când ea ajunge-n sufletele omeneşti pe alte căi.
(Intră Philia, Astrid, Luna.)
Ea se exprimă în cuvânt,
Cuvântul însă se transformă-n forţă
Ce-ndrumă modul de-a gândi al omului
Spre înălţimile cosmice.
Acolo unde înainte doar gânduri triste trăiau,   
Acolo, ea bucurii creează;
Şi este-n stare să transforme
Fulgurarea spiritului
În demnă şi gravă trăire;

150
Ea dă fiinţei umane un caracter ferm.
Iar eu, eu sunt cuprinsă cu totul
De-această forţă spirituală,
Şi sunt nevoită să văd
Că duce cu sine
Dureri şi distrugeri când,
Din inima mea,
Spre alte inimi se varsă.

PHILIA:

Părea că răsună un adevărat cor
(Intră profesorul Capesius şi doctorul Strader)
În cercu-n care am fost cu toţii

160
Adineaori strânşi.
Erau armonii multe,
Dar multe
Şi disonanţele aspre.

MARIA:

Când în faţa sufletului se-nfăţişează astfel
Cuvintele mai multor oameni,
E ca şi cum întregul chip
Al omului dintru-nceputuri
Ar fi prezent prin ele, tainic.
Îl vezi împărţit în multe suflete,

170
Aşa precum lumina, una,
Se revelează-n curcubeu
În multele culori.

CAPESIUS:

Şi astfel, prin muncă aspră, ani în şir,
S-a cercetat esenţa multor epoci,
Căutând tot ceea ce
Trăia în spiritele oamenilor
Care voiau să explice temeiurile existenţei
Şi să dea muncii lor
Un ţel plin de viaţă.

180
S-a crezut a fi înviat în sufletul propriu
Înalta putere a gândirii,
Precum şi enigma unor destine.
Se putea crede că sunt resimţite lăuntric
Temeinice reazeme pentru orice judecată,
Când noi trăiri întrebătoare
În faţa sufletului stăruiau.
Dar reazemele se clatină,
Surprins fiind de mult deja, şi-acum din nou,
Prin ce am ascultat mirat adineaori,

190
De modul de gâtidire
Cultivat aici;
Se clatină cu totul când cuget
Ce puternică se dovedeşte-n viaţă
Influenţa acestui mod de a gândi.
Atâta vreme n-am avut decât un scop:
Ce am descoperit din tainele timpurilor
Să pot exprima în cuvinte
Care să poată cuprinde şi zgudui inima omului.
Şi plin de bucurie eram

200
Când doar un colţ
Din inimile celor ce mă ascultau
Îl puteam înflăcăra pe de-a-ntregul.
Mi se părea că ceva am izbutit.
Nu pot de insuccese să mă plâng.
Dar orice activitate de acest gen   
Mă putea conduce
Doar la a recunoaşte acea părere,
Atât de preţuită şi răspândită
În lumea oamenilor de actiune:

210
În viaţa reală, gândurile
Nu sunt decât palide umbre.
E drept, ele pot fecunda
În viaţa noastră puterile creatoare,
Dar nu lor le e hărăzit
Să le dea formă.
Şi eu de mult mi-am însuşit
Acest cuvânt modest:
Acolo unde acţionează doar palidă gândire,
Viaţa şi tot ce e legat de ea

220
Ajunge a fi paralizată.
Mai tare decât cele mai mature cuvinte,
Cu conţinutul lor artistic bogat,
Se dovedeşte-n viaţă
Talentul ca dar al naturii,   
Se dovedeşte destinul.
Povara-colos a tradiţiei,
Coşmarul prejudecăţilor,
Vor înăbuşi întotdeauna
Forţa celor mai bune cuvinte.

230
Dar ceea ce aici se arată
Dă mult de gândit celor ca mine.
Îmi pare de-nţeles atare influenţă
Acolo unde un spirit de sectă prea înflăcărat,
Năvală dând peste oameni,
Le zăpăceşte numai sufletele.
Aici însă nu se vede un astfel de spirit.
Iar sufletului doar prin raţiune i se vorbeşte.
Şi totuşi: prin cuvinte sunt create
Adevărate forţe de viaţă,

240
Şi ele vorbesc inimii în adâncuri.
Chiar imperiul voinţei
Este cuprins de acel ceva ciudat,
Ce ar apărea doar ca o palidă gândire
Acelora care, asemenea mie,
Merg pe căi învechite.
Sunt cu totul neputincios
Să neg o astfel de înrâurire.
În ce mă priveşte însă,
Eu nu mă pot supune ei.

250
Atât de ciudat îmi vorbesc toate astea;
E ca şi cum n-ar depinde de mine
Să resping cele vieţuite.
Îmi pare aproape că acest „ceva“
Nu poate tolera în sine
Felul meu de-a fi.

STRADER:

Subscriu cu totul
La cele ce tocmai aţi rostit.
Aş vrea chiar să subliniez
Că influenţa pe care ideile o au

260
Asupra sufletului, care astfel înfloreşte,
Nu trebuie să hotărască-n nici un fel
Câtă valoare de cunoaştere ascund în ele.
Trăieşte în gândirea noastră
Adevăr sau eroare,
Asta o poate stabili doar
Sentinţa justă a adevăratei cunoaşteri.
Şi nimeni n-ar trebui să nege
Că doctrinele expuse aici cu aparenţă clară,
Soluţii vrând să dea

270
Enigmelor supreme ale vieţii,
Nu rezistă unui examen serios.
Seducător i se vorbeşte-aici spiritului uman,
Şi ispiteşte totuşi doar inima credulă;
Se socoate că se deschid uşi într-un domeniu,
La pragul căruia se opreşte nedumerită şi umilă
Orice cercetare sever chibzuită.
Iar cel ce se consacră fidel
Acestei cercetări,
Se cade să recunoască faptul

280
Că nimeni nu poate să ştie
De unde curg izvoarele gândirii
Şi unde zac temeliile existenţei.
Chiar dacă sufletului care, plin de râvnă,
Ar voi să descopere ce se află-ndărătul întregii cunoaşteri,
Îi va fi foarte grea o astfel de mărturisire,
Sufletului gânditorului, fiecare privire,
Fie că ea tinde spre exterior
Sau e îndreptată spre înlăuntru,
Îi impune să accepte limitele cunoaşterii.

290
Negând raţiunea
Şi ceea ce ne dă experienţa,
Ne cufundăm în abis;
Şi oricine e-n stare să vadă
Cât de puţin se împacă modul nostru de gândire
Cu ceea ce trece aici
Drept noua revelaţie.
Nu este nevoie de prea multă trudă
Pentru a demonstra cât de complet îi lipseşte
Ceea ce dă sprijin ferm oricărei gândiri

300
Şi un simţ al siguranţei.
Această nouă revelaţie poate încălzi inimile;
Gânditorul nu va vedea în ea decât un vis utopic.

PHILIA:

Aşa va vorbi-ntotdeauna
Ştiinţa dobândită
În exactitate şi prin intelect.
De altceva însă are nevoie sufletul
Care trebuie să creadă în el însuşi.
Desigur, el va asculta-ntotdeauna
Cuvintele care-i vorbesc despre spirit.

310
Ce-a presimţit deja confuz,
Va căuta să înţeleagă.
A vorbi despre necunoscut,
Îl poate ispiti pe gânditor;
Dar niciodată inimile oamenilor.

STRADER:

Eu pot simţi
Câte se află cuprinse într-o atare obiecţie.
Ea loveşte în simplii gânditori
Care doar torc firul gândirii
Şi se întreabă care sunt consecinţele,

320
Despre care şi-au făcut mai întâi opinia lor.
Obiecţia pe mine nu mă poate atinge.
Eu nu m-am dăruit gândirii,
Condus de cauze exterioare.
Copil fiind, am crescut
Printre oameni pioşi
Şi am văzut obiceiuri
Care-mi îmbătau simţurile
Prin imaginea acelei împărăţii cereşti
Ce-i poate fi zugrăvită omului naiv

330
Spre o deplină consolare.
În sufletul meu de băiat,
Am trăit cele mai adevărate bucurii
Când îmi înălţam privirea
Spre cele mai înalte lumi spirituale;
Iar ruga era o nevoie a inimii mele.
Apoi am fost educat într-o mânăstire,
Călugării fiindu-mi profesori;
Dorul meu cel mai adânc,
Precum şi dorinţa părinţilor mei,

340
Era să devin eu însumi călugăr.
Eram în ajunul sfinţirii mele ca preot.
O întâmplare m-a-mpins afară din mănăstire.   
Dar trebuie să-i fiu recunoscător acestei întâmplări.   
Pentru că sufletului meu
De mult îi fusese răpită pacea tăcută,
Când acea întâmplare l-a salvat.   
Atâtea lucruri cunoscusem
Ce nu-şi au loc în lumea monahală.
Cunoaşterea naturii mi-a parvenit

350
Din scrieri care îmi erau interzise.
Aşa am cunoscut cercetarea nouă –
Şi greu mi-a fost să mă orientez în ea.
Am cercetat mai multe căi.
Ce-i drept, n-am născocit
Ce mi s-a arătat ca adevăr.
În lupte aprige,
Mi-am smuls din spirit
Ce în copilărie îmi adusese fericire şi pace.
Eu pot să-nţeleg orice inimă
Căreia îi este dor de înalturi.

360
Dar recunoscând drept un vis
Ceea ce îmi dăruise formaţia spirituală primită,
A trebuit să-mi găsesc un sol ferm,
Cum numai ştiinţa şi cercetarea pot să-l creeze.

LUNA:

Fiecare poate să-nţeleagă-n felul lui
Unde este sensul, ţelul vieţii.
Desigur, mie-mi lipseşte cu totul capacitatea
De-a verifica, prin ştiinţa epocii noastre,
Învăţătura spirituală ce o primesc aici.

370
Dar simt limpede în inima mea
Că, fără de ea, sufletul meu ar muri,
Cum moarte ar fi, fără sânge, mădularele mele.
Dumneata, doctore dragă, spui multe
Pentru a ne combate pe noi.
Şi ceea ce ne-ai spus adineaori
Despre luptele domniei tale cu viaţa
Conferă greutate acestor cuvinte,
Chiar şi pentru acei oameni
Ce nu-s în stare să-ţi urmărească discursul.

380
Trebuie însă mereu să mă-ntreb
(Intră Theodora)
De ce mintea dreaptă-a omului
Trebuie să accepte ca de la sine-nţeles
Cuvântul despre spirit,
Pe care-l va primi întotdeauna cu un cald interes,
Şi de ce e cuprinsă de răceală
Când vrea să-şi caute hrana sufletească
În cuvinte ca cele pe care tocmai le-ai rostit.

THEODORA:

Deşi trebuie să mă simt bine
În acest cerc,

390
Discuţiile pe care astăzi le aud aici
Îmi par totuşi străine.

CAPESIUS:

De ce străine?

THEODORA:

Nu ştiu nici eu.
Maria, spune tu.

MARIA:

Prietena noastră ne-a descris adesea
Întâmplarea stranie trăită de ea.
Într-o zi s-a simţit ca transformată,
Şi n-a putut găsi înţelegere nicăieri.
Fiinţa ei isca uimire peste tot,

400
Până ce a intrat în cercul nostru.
Nu spun că noi am înţelege
Ceea ce nu are comun cu nici un alt om;
Prin felul nostru de gândire însă
Câştigăm interesul deplin şi pentru lucrurile neobişnuite,
Şi orice fel de a fi
Îşi are importanţă pentru noi.
Prietena noastră a avut
În viaţa ei un moment
În care a simţit dispărând

410
Tot ce ţinea de cursul vieţii sale.
Trecutul era ca şters din sufletul ei.
De când s-a produs această transformare,
Acea stare sufletească se repetă mereu.
Durează, de fiecare dată, puţin.
În restul timpului este asemenea celorlalţi.
Când e cuprinsă însă de această stare,
Îi lipseste cu totul
Darul de a-şi aminti.
Îi luată atunci şi forța văzului.

420
Mai mult simte ce o înconjoară;   
Nu vede nimic.
În ochii ei
Se aprinde o lumină ciudată.
În schimb, îi apar plăsmuiri
Care la-nceput semănau cu visul,
Dar care sunt acum atât de clare
Că nu pot fi-nţelese decât ca prevestire
A unui viitor îndepărtat.
Am fost adesea martori la aceste lucruri.

CAPESIUS:
430
Tocmai asta este
Ce-mi place atât de puţin
În cercul acesta:
Se amestecă superstiţia
Cu logica şi raţiunea.
Aşa s-a-ntâmplat pretutindeni
Unde omul a mers pe astfel de căi.

MARIA:

Puteţi vorbi astfel
Pentru că încă nu ştiţi
Cum privim noi aceste lucruri.

STRADER:   
440
În ce mă priveşte,
Vă mărturisesc liber
Că-mi place mai mult
Să aud despre astfel de revelaţii
Decăt despre discutabilele învăţături spirituale.
Pentru că, deşi îmi lipseşte soluţia
În dezlegarea enigmei unor astfel de visuri,
Văd totuşi o stare de fapt.
Desigur, nu e posibil
Să vedem o probă

450
A acestui fel straniu de spiritualitate.

MARIA:

S-ar putea să apară din nou.
Mi s-a părut
Că faptul acela straniu
Ar vrea din nou să se ivească.

THEODORA:

Mă simt silită să vorbesc:
În faţa spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină.
Din el aud cuvinte răsunând:
Mă simt în timpurile viitoare
Şi pot vedea oameni

460
Ce nu sunt încă-n viaţă;
Şi ei văd tabloul,
Şi ei aud cuvintele
Care sună astfel:
Aţi trăit în credinţă,
Aţi fost mângâiaţi în speranţă,
Acum fiţi consolaţi prin clarvedere
Şi fiţi întăriţi prin mine.
Eu trăiam în sufletele
Ce-n ele însele m-au căutat

470
Prin cuvântul trimişilor mei,
Prin forţa evlaviei lor.
Voi aţi văzut lumina simţurilor;
În împărăţia creatoare a spiritului trebuia să credeţi.
Acum aţi cucerit
O picătură din darul sublim al clarvederii.
O, simţiţi-l în sufletul vostru.
…………………………………………………….       
O fiintă omenească
Se smulge din raza de lumină.
Aşa îmi vorbeste:

480
Vesteşte tuturor celor
Ce vor să te asculte,
Că ai văzut
Ceea ce oamenii vor avea de vieţuit.
Hristos trăi odinioară pe Pământ
Şi, drept urmare a acestei vieţi,
Pluteşte-n formă sufletească
În jurul devenirii omeneşti.
El s-a unit cu partea spirituală a Pământului.
Oamenii încă nu-l puteau vedea

490
În forma de existenţă în care se arăta,
Fiindcă fiinţei lor îi lipseau ochii spirituali
Ce abia mai târziu trebuiau să apară.
E-aproape viitorul
Când omul pământesc
Va fi dotat cu noua vedere.
Ce simţurile au văzut odiuioară,   
Când Hristos era pe Pământ,
Va fi văzut de către suflete
Când timpul se va fi împlinit.
(Theodora iese.)

MARIA:
500
E pentru prima oară
Când se manifestă de faţă cu mai mulţi;
Avea pornirea să o facă
Doar când doi-trei erau de faţă.

CAPESIUS:  

Îmi pare totuşi curios
Că a simţit ca o poruncă şi ca o nevoie
Impulsul de a face dezvăluirea aceasta.

MARIA:

Aşa s-ar părea.
Noi însă cunoaştem felul ei.
Dacă-n acest moment

510
A vrut ca sufletul vostru să-audă
Glasul ei lăuntric,
E doar pentru că
Izvoru-acestui glas
Voia să vi se adreseze.

CAPESIUS:   

Privitor la acest dar al viitorului,
Despre care ea vorbea ca-ntr-un vis,
Am aflat că a vorbit adesea
Bărbatul care,
Mi s-a spus,

520
E sufletul acestui cerc.
Nu s-ar putea ca de la dânsul să parvină
Conţinutul celor spuse de ea,
Şi ei doar formularea să îi aparţină?

MARIA:

De-ar fi aşa,
N-ar fi important pentru noi.
Faptul s-a examinat cu grijă.
Prietena noastră nu cunoştea deloc
Expunerile Îndrumătorului nostru,
Înainte de a intra în acest cerc.

530
Şi nimeni dintre noi
Nu auzise înainte nimic despre ea.

CAPESIUS:  

Atunci, avem de-a face cu o stare care,
Contrar legilor naturii,
Apare frecvent
Şi trebuie considerată bolnăvicioasă.
Asupra enigmelor vieţii poate hotări
Numai gândirea sănătoasă,
Izvorâtă dintr-o simţire trează.

STRADER:

Dar faptul ne stă totuşi în faţă

540
Şi e important
Ce ni s-a spus adineaori;
Ne-ar putea sili,
Lăsând la o parte toate celelalte,
Să ne gândim la transmiterea ideilor
Prin forţe sufleteşti.

ASTRID:

O, de-aţi putea păşi pe tărâmul
De care gândirea voastră vrea să se ferească!
Precum zăpada în lumina Soarelui,
Aşa s-ar topi iluzia care face să apară

550
Străin şi ciudat, chiar bolnăvicios,
Ceea ce ne revelează asemenea oameni.
De fapt este semnificativ, dar bizar nicidecum.
Neînsemnată-mi apare minunea asta,
Când privesc miile de minuni
Ce zilnic mă înconjoară.

CAPESIUS:   

E totuşi altceva
Să recunoşti ceea ce există pretutindeni,
Şi altceva ce ni se-arată-aici.

STRADER:

A vorbi despre spirit

560
Este necesar numai
Dacă ni se arată lucruri
Care nu fac parte din acel cerc
Strict limitat
Prin ştiinţa noastră.

ASTRID:

Lumina vie a Soarelui,
În roua dimineţii străluciud,
(Intră Felix Balde)
Izvorul care picură din stâncă
Şi tunetul ce bubuie din nori
Vorbesc o limbă spirituală:

570
Am încercat s-o înţeleg.       
Despre sensul şi puterea ei,
În cercetarea domniilor voastre
Se vede doar un palid reflex.
Eu mi-am găsit fericirea sufletească
Atunci când mi-a pătruns în inimă acest fel de limbaj,
Pe care cuvântul omenesc şi învăţătura spirituală,
Doar ele, mi l-au putut dărui.

FELIX BALDE:

A fost acesta un adevărat cuvânt.

MARIA:

Mă grăbesc să spun

580
Ce bucuroasă mi-e inima
(Intră doamna Balde)
Când văd întâia dată printre noi
Pe omul despre care ştiu atâtea lucruri,
Şi mi-a stârnit dorinţa
Să-l văd cât mai ades aici.

FELIX BALDE:

Nu sunt obişnuit
Să intru-n legătură cu atâţia oameni;
Şi nu sunt numai neobişnuit.

DNA BALDE:

Ei da, ăsta e felul lui de-a fi,
Şi care ne sileşte la o totală izolare.

590
Ani în şir n-auzim aproape nimic altceva
Decât ce vorbim amândoi.
Şi dacă acest om iubit
(Arată spre Capesius)
Nu ar veni din când în când în căsuţa noastră,
Aproape că n-am şti că mai trăiesc
Şi alţi oameni în afară de noi.
Iar dacă cel care
A vorbit adineaori în sală,
Şi prin cuvintele lui frumoase
Atât de puternic ne-a stăpânit,

600
Nu l-ar fi întâlnit adesea pe Felix al meu
Când umblă după treburile lui,
N-aţi fi ştiut nimic despre noi,
Oameni pierduţi de lume!

MARIA:

Şi profesorul vine pe la dumneavoastră?

CAPESIUS:

Desigur, şi chiar pot spune
Că datorez acestei bune doamne
Recunoştinta mea cea mai adâncă.
Ea-mi dăruieşte din belşug
Ceea ce nimeni altul nu îmi poate da.

MARIA:
610
De ce natură sunt aceste daruri?

CAPESIUS:

Dacă e să povestesc despre asta,
Trebuie să amintesc un lucru
Ce pare în adevăr mai ciudat
Decât multe lucruri auzite aici,
Pentru că îi este mai grăitor sufletului meu.
Altunde n-aş putea rosti
Cuvintele care aici   
Îmi par atât de uşor de rostit.
Sufletul meu are perioade

620
Când se simte pustiu şi sec.
E ca şi cum în mine
Izvorul cunoaşterii a secat;
Ca şi cum n-aş găsi cuvântul
Ce ar merita
Să fie reţinut, auzit.
Când golul acesta spiritual mă cuprinde,
Mă refugiez în gurătatea tăcută,
Reconfortantă, a acestor oameni buni.   
Şi doamna Felicia povesteşte,

630
În minunate imagini,
Despre fiinţe care, în ţara viselor locuind,
În lumea basmelor,
Duc o viaţă foarte felurită.
Tonul povestirilor ei
Evocă legendele din timpuri de demult.
Eu nu o-ntreb de unde-şi ia cuvântul.
Gândesc atunci clar la un singur lucru –
Cum viaţă nouă mi se revarsă-n suflet
Şi cum e izgonită din mine

640
Orice paralizie sufletească.

MARIA:

Faptul de a ne spune lucruri măreţe
Despre arta soţiei,
Se potriveşte de minune
Cu ceea ce Benedictus spunea
Privitor la izvoarele ascunse
Ale prietenului său.

FELIX BALDE:

Cel care adineaori a vorbit,
(Intră Benedictus)
De parcă spiritul său ar zăbovi numai
În nemărginirile lumilor şi în eternitate,

650
Nu are nici un temei
Să vorbească prea mult despre naivitatea mea.

BENEDICTUS:

Greşeşti, prietene,
Nespus de preţios îmi este fiece cuvânt al tău.

FELIX BALDE:

A fost numai indiscreţia mea,
Pornirea de a spune vrute şi nevrute,
Când mi-aţi făcut adesea cinstea
Să vă-nsoţesc pe potecile noastre de munte.
Am îndrăznit să vorbesc
Numai pentru că mi-aţi ascuns

660
Cât de multe ştiţi dumneavoastră.
Dar timpul nostru a trecut;
Avem drum lung de mers
Pân' la căminul nostru plin de pace.

DNA BALDE:

Adevărată-nviorare-i pentru mine
Că am fost şi eu o dată printre oameni.
Şi n-o să se repete des.
Lui Felix nu i se potriveşte altă viaţă
Decât aceea pe care-o duce-n munţii lui.
 (Felix şi doamna Balde ies.)

BENEDICTUS:

Femeia are-n adevăr dreptate.

670
El nu va reveni curând.
Mi-a trebuit mult
Ca să-l aduc aici de data asta.
Şi totuşi,
Motivul pentru care nimeni nu-l cunoaşte,
Nu trebuie în el să-l căutăm.

CAPESIUS:

Mi s-a părut a fi doar un original.
În unele ceasuri
Când mă aflam la ei,
Îl găseam vorbăreţ.

680
Îmi rămâneau mereu neclare vorbele lui ciudate
În care destăinuia lucrurile
Pe care credea că le ştie.
Vorbeşte despre fiinţe solare,
Care-şi au lăcaşul în stânci,
Despre demoni lunari,
Care tulbură munca acestor fiinţe,
Despre legile numerelor lucrând în plante,
Şi cine-l ascultă nu poate păstra mult timp
Înţelesul poate cuvintelor lui.

BENEDICTUS:
690
Se poate de asemenea simţi
Ca şi cum, prin cuvintele lui, puterile naturii
Încearcă să se reveleze în adevărul fiinţei lor.
(Benedictus iese.)

STRADER:   

Presimt deja
Că zile rele vor veni
În viata mea!
Din vremea când,
În izolarea mânăstirii,   
Am aflat despre o astfel de cunoaştere
Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii,

700
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât
Precum văzătoarea aceasta.

CAPESIUS:   

Nu văd ce ar putea să vă zguduie
Atât de puternic.
Mi-e teamă, dragă prietene,
Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeţi siguranţa,   
Curând veţi fi cuprins cu totul
De-o sumbră îndoială.

STRADER:

Groaza unei astfel de-îndoieli
Mă chinuie de multe ceasuri.

710
Despre darurile clarvederii,
Eu nu cunosc nimic prin mine însumi.
Adesea însă, când enigmele mă torturează cumplit,
O înspăimântătoare fantomă urcă din adâncul întunecat spiritual,
O fiinţă de coşmar, în faţa ochiului meu spiritual,
Cu toată greutatea mi se aşază pe suflet
Şi inima-mi cuprinde în ghearele ei.
Apoi vorbeşte din mine:
De nu mă birui
Cu armele tale tocite de gânditor,

720
Nu eşti nimic altceva
Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii.

THEODOSIUS (care intrase deja mai înainte):


Aşa-i destinul tuturor celor care
Se apropie de lume numai gândind.
Trăieşte înlăuntrul nostru vocea spiritului.
Noi nu avem nici o putere să străpungem vălul
Ce-n faţa simturilor se ridică.
Gândirea dă cunoaşterea doar a acelor lucruri
Ce dispar cu trecerea timpului.
Ce este veşnic şi spiritual,

730
Poate fi găsit doar înlăuntrul omului.

STRADER:

Dacă rodul unei pioase credinţe
Trebuie să aducă sufletului linişte,
El poate umbla
Pe astfel de căi.
Dar forţa adevăratei cunoaşteri
Nu înfloreşte pe această cale.

THEODOSIUS:

Dar nu există alte căi
(Intră Romanus şi German)
De-a naşte-n inima omului adevărata cunoaştere spirituală.
Trufia poate ispiti,
(Intră Helena)

740
Transformând adevăratul simţământ al sufletului
În himere
Şi înfăţişând clarvedere acolo
Unde-şi are rostul doar frumuseţea credinţei.
Din tot ce-am putut auzi aici
Atât de plin de spirit ca înţelepciune
Din lumile superioare, un singur lucru
E important pentru judecata adevărată omenească:
Doar în lumea spirituală
Se simte sufletul acasă.

CEALALTĂ MARIA (care a intrat cu Theudosius):

750
Atâta timp cât omul simte doar
Impulsul de a vorbi,
Îl vor satisface asemenea vorbe.   
În viaţa reală însă, cu năzuinţele ei,
Cu dorul de fericire şi cu necazuri,
Altă hrană trebuie
Să dăm sufletelor.   
Pe mine, un impuls lăuntric
M-a-mpins să îmi consacru restul vieţii
Ce mi-a mai rămas

760
Acelor oameni pe care destinul
I-a dus în nevoie
Şi în mizerie.
Şi-adesea am fost nevoită
Să ostoiesc mai mult durerile sufleteşti
Decât pe cele trupeşti.
E drept, în multe feluri
Mi-am simţit neputincioasă voinţa;
Mereu trebuie să-mi împrospătez forţa   
Cu bogăţiile ce curg aici

770
Din izvoarele spiritului.
Calda forţă magică a cuvântului
Pe care îl aud aici
Se revarsă în mâinile mele,
Şi curge ca un balsam mai departe
Când mâna mea-i atinge pe cei în suferinţă.
Pe buzele mele ea devine
Cuvânt adevărat de mângâiere
Pentru inimile răscolite de dureri.
Nu mă întreb care e obârşia acestor cuvinte.

780
Privesc adevărul lor,
Când ele, vii fiind, viaţă răspandesc în mine.
Cu fiece zi mai limpede văd
Cum ceea ce poate înfăptui forţa slabă a voinţei proprii
Nu poate să le dea putere,
Şi văd cum zilnic ele mă reconstruiesc.

CAPESIUS:

Nu sunt destui oameni oare
Care, fără această revelaţie,
Înfăptuiesc nenumărate fapte bune?

MARIA:

Desigur,

790
Există peste tot.
Prietena noastră altceva vrea să spună.
Când îi veţi cunoaşte viata
Veţi vorbi altfel.   
La cei la care forţe proaspete
Înfloresc în deplină putere,
Va creşte din belsug iubirea
Pe solul bun al inimii lor.
Prietena noastră însă şi-a cheltuit,
Prin muncă peste măsură, cele mai bune forţe de viaţă,

800
Şi tot curajul vieţii i-a fost stins
Prin povara imensă a destinului
Care a copleşit-o.
Şi-a jertfit forţele
Atentei educări a copiilor;
Curajul l-a pierdut
Când moartea prematură
I-a răpit soţul iubit.
În starea asta, părea că doar un rest firav de viaţă
I-ar determina soarta-n viitor.

810
Atunci, puterile destinului au adus-o
În cercul învăţăturii noastre spirituale,
Şi forţele ei de viaţă
Au înflorit pentru a doua oară.
Cu noul ei ţel în viaţă,
Curajul i-a revenit din nou în suflet.
În ea, spiritul a creat în adevăr
Fiinţă nouă din germenele care murise.
Dacă într-o astfel de forţă creatoare
Spiritul se dovedeşte roditor,

820
Atunci şi felul în care el se manifestă
Pare a fi dovedit.
Şi când cuvântului îi lipseşte trufia,
Şi-n inimă trăieşte ţelul moral suprem al sufletului,
Dacă nu credem câtuşi de puţin
Că doctrina reprezintă opera proprie,
Ci că doar spiritul
Se arată pe sine înăuntrul nostru,
Atunci, de fapt, nu e o îndrăzneală să spui
Că în felul vostru de gândire

830
Se ţes doar palide umbre
Din adevăratul izvor al existenţei omeneşti;
Şi că spiritul care ne însufleţeşte
Se leagă strâns
Cu tot ceea ce destinul omenesc
Urzeşte în temeliile vieţii.
În anii de când mi s-a îngăduit
Să mă consacru operei pline de viaţă,
Prin faţa ochilor mei s-au perindat
Mai multe inimi rănite,

840
Mai multe suflete pline de dor,
Decât poate să bănuie vreun om.
Preţuiesc avântul înaltelor voastre idei
Şi mândra siguranţă a ştiinţei voastre;
Îmi place când, la picioarele voastre,
Stă plină de admiraţie mulţimea de ascultători,
Şi când, din lucrările voastre,
Pentru multe suflete se revarsă
Claritatea înaltă a gândirii.
Dar mi se pare că, în gândirea aceasta,

850
Siguranţa locuieşte
Doar cât timp această gândire rămâne-n ea însăşi.
Felul de gândire căruia eu îi aparţin
Îşi trimite-n adânci realităti
Rodul cuvintelor lui,
Deoarece vrea să-şi implanteze aici
Rădăcinile.
Desigur, este străină de gândirea voastră
Scrierea de pe cerul spiritual,
Care prin semne puternice

860
Vesteşte impulsul nou
Din pomul omenirii.
Şi oricât de clar şi sigur pare
Acest vechi fel de a gândi,
El nu hrăneşte decât scoarţa pomului;
Nu poate să-ajungă
La forţa de viaţă a măduvei lui.

ROMANUS:

Eu nu găsesc o punte
Care să ducă-n adevăr
De la idei la fapte.

CAPESIUS:   
870
Se supraestimează pe de-o parte
Forţa ideilor;
De altă parte, voi înţelegeţi greşit
Mersul realităţii.
Ideile sunt însă negreşit
Germenii tuturor faptelor umane.

ROMANUS:

Când această doamnă face-atâtea fapte bune,
Impulsul de a le săvârşi
E-n inima ei caldă.
Desigur, omul are nevoie,

880
După ce termină o muncă,
Să primească reconfortare din idei;
Dar numai educarea voinţei
Unită cu iscusinţa şi cu forţa
Poate aduce progresul omenirii
În orice lucrare adevărată din viaţă.
Când vuiet de roţi
Îmi răsună-n urechi
Şi când, mulţumite, mâinile omului
Învârt manivele,

890
Atunci simt eu puterile vieţii.

GERMAN:

Am spus adesea, în chip uşuratec,
Că îmi plac glumele,
Şi pe ele doar le găsesc pline de spirit,   
Chiar dacă pentru creierul meu
Sunt bune doar
Să facă a trece timpul
Dintre muncă şi distracţii.
Acum cuvântul ăsta mi se pare prostesc.
Puterea nevăzută m-a subjugat.

900
Am învăţat să simt ce este în fiinţa omenească
Mai puternic decât castelele din cărţi de joc,
Clădite de către noi în glumă.

CAPESIUS:   

Şi nicăieri decât aici v-a fost dat
Să aflaţi o astfel de fortă spirituală?

GERMAN:

Viaţa pe care am dus-o
Mi-a oferit multe valori spirituale.
Pe atunci însă nu mă interesa
Să culeg astfel de roade.
Dar modul de gândire de aici

910
M-a atras către el,
Oricât de puţin făptuiesc eu însumi.

CAPESIUS:

Frumoase ore-am petrecut aici
Şi trebuie să-i mulţumesc stăpânei casei.
(Pleacă toţi. Rămân numai Maria şi Johannes.)

JOHANNES:

Rămâi încă puţin cu mine.
Sunt apăsat, – atât de apăsat.

MARIA:

Ce ai? Spune!

JOHANNES:

Cuvântul maestrului nostru, mai întâi,
Apoi discuţiile toate ale acestor oameni!
Mă simt tulburat până-n măduva oaselor.

MARIA:
920
Dar cum au putut aceste discuţii
Atât de adânc să te tulbure?

JOHANNES:

În clipele astea,
Fiecare cuvânt
Mi-a fost dovadă-ngrozitoare
A propriei mele nimicnicii.

MARIA:

Desigur, e mult
Ca-ntr-un timp atât de scurt
Să vezi revărsâdu-se-n aceste discuţii
Atâta luptă pentru viaţă

930
Şi-atâta natură omenească.
Dar este specificul vieţii
Pe care o ducem
Să provoace spiritul omului la destăinuiri.
Şi ceea ce se dezvăluie în decurs de ani,
Aici s-a dezlăntuit în câteva ore.

JOHANNES:

O oglindire a întregii vieţi
Ce-aşa de clar m-a-nfăţişat pe mine mie însumi.
Înalta revelaţie spirituală
M-a ajutat să simt

940
Cum atâţia oameni ascund în ei
Doar o parte a omului,
Crezându-se totuşi fiinţe întregi.
Cu îndrăzneală am păşit
Pe calea arătată aici,
Spre a uni în Sinea proprie
Multele ei laturi.
Şi ea a făcut din mine un nimic.
Ce lor le lipseşte,
Mie îmi este cunoscut.

950
Dar ştiu şi că ei
Stau în viaţă
Iar eu în neant.
S-a rezumat cu gravitate aici, în fraze scurte,
Desfăşurarea unor vieţi întregi,
Dar şi tabloul vieţii mele proprii
A prins fiinţă-n faţa sufletului meu.
Mi s-a înfăţişat copilăria
Apoi tinereţea,

960
Cu mândrele sale speranţe,
Trezite-n sufletul părinţilor mei
De aptitudinile fiului lor.
Visuri de artist, pline de viaţă
'n-acele zile frumoase;
Aduceri aminte, ca o avertizare,
Au apărut toate din adâncuri spirituale,
Precum şi acele visuri
În care tu mă vedeai
Transpunând în culori şi în forme

970
Ceea ce trăia în spiritul tău.
…………………………………………..
Şi am văzut flăcările înălţându-se,
Nimicind visurile tinereţii
Şi speranţele artistului.
Un alt tablou apoi s-a desprins
Din îngrozitorul neant:
Era o fiinţă care odinioară
Şi-a legat cu devotată iubire
Destinul ei de al meu.
Voise să mă reţină când,

980
Cu ani în urmă,
M-am întors în patrie,
Chemat fiind la-nmormântarea mamei mele.   
M-am smuls de acolo
Căci mare era puterea
Ce m-a atras spre cercul tău
Şi către ţelurile
Proclamate-aici.
Şi nici un sentiment de vină
Nu mi-a rămas din zilele de-atunci

990
Când astfel am rupt o legătură
Care, pentru sufletul ei, însemna viaţa.
Chiar vestea ce mi-a parvenit,
Că viaţa ei se veştejea încetul cu încetul,
Stingându-se apoi cu totul,
Complet nesimţitor m-a lăsat până azi.
Dar ce lucruri grave a spus adineaori,
În sală, Îndrumătorul nostru,
Cum noi, dacă nu năzuim drept,
Putem distruge

1000
Destinul celor care prin iubire
Sunt uniţi cu noi.
O, cât de cumplit se-auzeau din tablou
Cuvintele, care apoi
Din toate părtile răsunau,
Dând naştere la un cumplit ecou:
Pe ea, tu ai ucis-o!
Şi astfel, cele atât de grave spuse-n cuvântare,
Au fost pentru ceilalţi prilej
S-arunce o privire înlăuntrul lor.

1010
În mine însă ele născură
Conştienţa celei mai grele vinovăţii.
Prin ea pot recunoaşte
Cât de greşit m-am străduit.

MARIA:

În clipa asta, prietene,
Pătrunzi în imperii de beznă.
Şi nimeni nu te poate ajuta
Decât acela în care ne încredem.
(Helena se întoarce, Maria este chemată afară.)

HELENA:

Simt în mine îndemnul
Să mai rămân puţin cu tine.

1020
De multe săptămâni
Ai o privire-atât de-ndurerată.
Cum poate lumina,
Ce-atât de măreţ străluceşte,
Să-ntunece sufletul tău,
Care cu toate forţele sale
Tinde numai spre adevăr?

JOHANNES:

Şi ţie, numai bucurie   
Lumina ti-a adus?

HELENA:

Nu numai bucuria-aceea

1030
Pe care-o cunoscusem mai-nainte;
Mai mult, acea bucurie
Ce încolţeşte din toate cuvintele
Prin care spiritul
Pe sine se revelă.

JOHANNES:

Şi totuşi, eu îţi spun:
Ceea ce lucrează în mod creator
Poate şi să distrugă.

HELENA:

Ca lucrul ăsta să fie cu putintă,
O eroare trebuie să se fi strecurat,

1040
Prin viclenie, în sufletul tău.
Şi dacă izvoarele adevărului,
În locul unei fericiri deschise,
Te umplu cu nelinişti,
Şi-n loc de bucurii ale spiritului,
Mâhnire ţi-aduc,
Atunci tu caută să afli
Greşelile ce-ţi stânjenesc drumul.
De câte ori nu mi s-a spus
Că sănătate este rodul adevărat al învăţăturii noastre

1050
Şi forţă de viaţă înfloreşte din ea.
Cum ar putea să işte în tine tocmai contrariul!
Aceste roade eu le văd la mulţi care,
Încrezându-se-n mine, se adună-aici.
Vechiul mod de viaţă
E tot mai străin de sufletul lor;
Izvoare noi în inimă tâşnesc
Şi inima se reînnoieşte-apoi.
Privirea aruncată-n temelia existenţei
Nu dă naştere la dorinţe

1060
Care să-l chinuie pe om.
(Iese.)

JOHANNES:

Ani mulţi mi-au trebuit
Ca să-nţeleg că simţurile
Aduc rătăcire numai atunci
Când nu sunt însoţite
De cunoaşterea spiritului.
Dar faptul că şi cuvintele celei mai înalte înţelepciuni
Sunt doar amăgire sufletească în fiinţa ta,
Îl arată o singură clipă.