Rudolf Steiner: Poarta initierii GA 14: Tabloul 1

O cameră în care predomină culoarea trandafirie. La dreapta, cum priveşti dinspre spectatori, se vede uşa unei săli de întruniri; cei adunaţi în sală ies pc rând, fiecare mai zăbovind pentru un timp în cameră. Ei discută asupra diverselor problemc sugerate de conferinţa la care au asistat în sală. Primii care intră sunt Maria şi Johannes; alţii li se alătură. Conferinţa s-a terminat deja de câtva timp. Discuţiile care urmează sunt o continuare a convorbirilor avute în sală.

MARIA:		Mă frământ mult, prietene, Când văd cum se-ofileşte spiritul şi sufletul tău, Şi văd fără de roade prietenia frumoasă Care de zece ani ne leagă. Chiar ora asta plină, În care toate cele auzite Lumină-au aruncat peste întunecimi în suflet, Ea, ţie, doar umbre ţi-a adus. Şi inima mea a simţit
	10	Ce-adânc ai fost rănit După multe din cuvintele Rostite adineaori de către vorbitorul nostru. ................................................................ Priveam cândva în ochii tăi. Oglindeau numai bucurie În faţa esenţei tuturor lucrurilor, Iar sufletul tău prindea 'n-imagini de frumuseţe pline Ceea ce lumina Soarelui şi aerul, Inundând corpurile
	20	Şi revelând enigma existenţei, Pictează-n clipele fugare. Încă nu-ţi era mesteră mâna Să poată-ncorpora în splendoarea culorilor Ceea ce, plin de viaţă, plutea În faţa sufletului tău. În inima noastră totuşi trăia Credinţa frumoasă că, sigur, Viitorul va aduce, această măiestrie a mâinii, Sufletului ferice,
	30	Atât de intim-adânc revărsat În temeliile faptelor. Iar ceea ce forţa căutătoare a spiritului Revelă atât de minunat din fiinţa existentei, Va revărsa în inimile oamenilor Încântări sufleteşti Din plăsmuirile artei tale.
	40	Aşa gândeam noi în acele timpuri, – Din talentul tău izvorând salvarea viitorului, 'n-oglinda supremei frumuseţi. Aşa se contura în mine ţelul sufletului tău. Dar stinsă îmi apare acuma Întreaga forţă dinlăuntrul tău, Şi moartă bucuria ta de a crea; Iar braţul tău care mânuia sigur pensula, Cuprins de prospeţime tinerească, Pare ca de paralizie prins.
JOHANNES THOMASIUS:
		Doare, dar aşa-i. Simt că-i stius Al sufletului foc de-odinioară.
	50	Lipsit de interes priveşte ochiul meu Splendoarea pe care-a Soarelui lumină O răspândeşte peste lucruri. Rămâne inima nepăsătoare Când unduiri de aer Adie-n jurul meu. Şi mâna nu se mişcă Să fixeze, într-un prezent care rămâne, Ceea ce puterile elementelor Scot iute-n faţa simţurilor,
	60	Ca prin vrajă, Din temeliile existentei. O ceaţă se întinde peste întreaga-mi viaţă.
MARIA:		Adânc deplâng Că astfel ţi s-a întâmplat Cu ceea ce mie-mi este bunul suprem, Izvor de viată sfântă. O, prietene, în acel joc schimbător Pe care oamenii îl numesc existenţă E-ascunsă o eternă viaţa spirituală.
	70	Şi fiecare suflet ţese-n ea. Mă simt în aceste forte spirituale Ce acţionează ca-n adânc de mare, Iar vieţile umane le văd Ca unduire-a valurilor la suprafaţa apei. Mă simt că-s una cu întregul rost al vieţii, Spre care fără hodină oamenii tind, Şi care-mi apare Doar ca revelaţie a fiinţei lor proprii. Acest tel l-am văzut unindu-se adesea
	80	Cu sâmburele sufletesc al unui om, 'nălţându-l pe cele mai înalte culmi Pe care inima le poate dori. Aşa cum însă el trăieşte-n mine, Se-arată a aduce roadă rea, De-ndată ce fiinţa mea Se-apropie de fiinţa altor oameni. Acest destin al meu se-arată Şi-n tot ce-am vrut să îţi dau ţie Care te apropiai de mine cu iubire.
	90	Ai vrut să mergi curajos lângă mine Pe-acele căi ce urmau să te ducă La o creaţie nobila. Şi ce s-a petrecut acum! Ce mi se revelează mereu ca viaţa cea mai pură În adevărul fiinţei sale proprii, A fost moarte pentru sufletul tău.
JOHANNES:		Aşa e. Aceeaşi forţă ce poartă sufletul tău În luminoase înalturi de cer,
	100	Dacă o trăiesc împreună cu tine, Pe mine vrea să mă arunce 'n-adâncurile întunecate ale morţii. Când tu, pe când abia mijea prietenia noastră, M-ai dus spre revelaţia care Lumină răspândeşte în întunecimile În care-n fiece noapte, fără să ştie, Sufletul omului trece la viaţă – Acolo unde călătoreşte Fiinţa rătăcindă a omului
	110	Când bezna morţii pare a-şi bate joc De sensul adevărat al vieţii – Când îmi arătai adevărul Despre repetarea vieţilor, Atunci puteam să mă gândesc Că voi reuşi să devin Un adevărat om al spiritului. Atunci îmi părea sigur Că ochiul de artist, acuitatea sa Şi-ntreaga siguranţă a creaţiei artistice
	120	Vor înflori întâia oară Prin forţa nobilă a focului tău. Şi am lăsat să acţioneze asupra-mi acest foc, Iar el mi-a răpit forţele sufleteşti Ce-n mod armonios se revărsau. Întreaga mea credinţă-n lume Fu stearsă fără milă din inima mea. Şi-acum am ajuns atât de departe Încât, în faţa revelaţiei lumilor spirituale, Nu-mi mai este clar
	130	De trebuie să mă-ndoiesc sau să cred. Şi nu mai am nici forţa de-a iubi Ceea ce vorbeşte, În tine, frumuseţea spiritului.
MARIA:		De ani de zile trebuie să recunosc Că felul meu de-a vieţui Sinea spirituală Se transformă în contrariul său Când străbate firea altor oameni. Şi trebuie chiar să văd Ce binefăcătoare-i forţa spirituală
	140	Când ea ajunge-n sufletele omeneşti pe alte căi. (Intră Philia, Astrid, Luna.) Ea se exprimă în cuvânt, Cuvântul însă se transformă-n forţă Ce-ndrumă modul de-a gândi al omului Spre înălţimile cosmice. Acolo unde înainte doar gânduri triste trăiau, Acolo, ea bucurii creează; Şi este-n stare să transforme Fulgurarea spiritului În demnă şi gravă trăire;
	150	Ea dă fiinţei umane un caracter ferm. Iar eu, eu sunt cuprinsă cu totul De-această forţă spirituală, Şi sunt nevoită să văd Că duce cu sine Dureri şi distrugeri când, Din inima mea, Spre alte inimi se varsă.
PHILIA:		Părea că răsună un adevărat cor (Intră profesorul Capesius şi doctorul Strader) În cercu-n care am fost cu toţii
	160	Adineaori strânşi. Erau armonii multe, Dar multe Şi disonanţele aspre.
MARIA:		Când în faţa sufletului se-nfăţişează astfel Cuvintele mai multor oameni, E ca şi cum întregul chip Al omului dintru-nceputuri Ar fi prezent prin ele, tainic. Îl vezi împărţit în multe suflete,
	170	Aşa precum lumina, una, Se revelează-n curcubeu În multele culori.
CAPESIUS:		Şi astfel, prin muncă aspră, ani în şir, S-a cercetat esenţa multor epoci, Căutând tot ceea ce Trăia în spiritele oamenilor Care voiau să explice temeiurile existenţei Şi să dea muncii lor Un ţel plin de viaţă.
	180	S-a crezut a fi înviat în sufletul propriu Înalta putere a gândirii, Precum şi enigma unor destine. Se putea crede că sunt resimţite lăuntric Temeinice reazeme pentru orice judecată, Când noi trăiri întrebătoare În faţa sufletului stăruiau. Dar reazemele se clatină, Surprins fiind de mult deja, şi-acum din nou, Prin ce am ascultat mirat adineaori,
	190	De modul de gâtidire Cultivat aici; Se clatină cu totul când cuget Ce puternică se dovedeşte-n viaţă Influenţa acestui mod de a gândi. Atâta vreme n-am avut decât un scop: Ce am descoperit din tainele timpurilor Să pot exprima în cuvinte Care să poată cuprinde şi zgudui inima omului. Şi plin de bucurie eram
	200	Când doar un colţ Din inimile celor ce mă ascultau Îl puteam înflăcăra pe de-a-ntregul. Mi se părea că ceva am izbutit. Nu pot de insuccese să mă plâng. Dar orice activitate de acest gen Mă putea conduce Doar la a recunoaşte acea părere, Atât de preţuită şi răspândită În lumea oamenilor de actiune:
	210	În viaţa reală, gândurile Nu sunt decât palide umbre. E drept, ele pot fecunda În viaţa noastră puterile creatoare, Dar nu lor le e hărăzit Să le dea formă. Şi eu de mult mi-am însuşit Acest cuvânt modest: Acolo unde acţionează doar palidă gândire, Viaţa şi tot ce e legat de ea
	220	Ajunge a fi paralizată. Mai tare decât cele mai mature cuvinte, Cu conţinutul lor artistic bogat, Se dovedeşte-n viaţă Talentul ca dar al naturii, Se dovedeşte destinul. Povara-colos a tradiţiei, Coşmarul prejudecăţilor, Vor înăbuşi întotdeauna Forţa celor mai bune cuvinte.
	230	Dar ceea ce aici se arată Dă mult de gândit celor ca mine. Îmi pare de-nţeles atare influenţă Acolo unde un spirit de sectă prea înflăcărat, Năvală dând peste oameni, Le zăpăceşte numai sufletele. Aici însă nu se vede un astfel de spirit. Iar sufletului doar prin raţiune i se vorbeşte. Şi totuşi: prin cuvinte sunt create Adevărate forţe de viaţă,
	240	Şi ele vorbesc inimii în adâncuri. Chiar imperiul voinţei Este cuprins de acel ceva ciudat, Ce ar apărea doar ca o palidă gândite Acelora care, asemenea mie, Merg pe căi învechite. Sunt cu totul neputincios Să neg o astfel de înrâurire. În ce mă priveşte însă, Eu nu mă pot supune ei.
	250	Atât de ciudat îmi vorbesc toate astea; E ca şi cum n-ar depinde de mine Să resping cele vieţuite. Îmi pare aproape că acest „ceva“ Nu poate tolera în sine Felul meu de-a fi.
STRADER:		Subscriu cu totul La cele ce tocmai aţi rostit. Aş vrea chiar să subliniez Că influenţa pe care ideile o au
	260	Asupra sufletului, care astfel înfloreşte, Nu trebuie să hotărască-n nici un fel Câtă valoare de cunoaştere ascund în ele. Trăieşte în gândirea noastră Adevăr sau eroare, Asta o poate stabili doar Sentinţa justă a adevăratei cunoaşteri. Şi nimeni n-ar trebui să nege Că doctrinele expuse aici cu aparenţă clară, Soluţii vrând să dea
	270	Enigmelor supreme ale vieţii, Nu rezistă unui examen serios. Seducător i se vorbeşte-aici spiritului uman, Şi ispiteşte totuşi doar inima credulă; Se socoate că se deschid uşi într-un domeniu, La pragul căruia se opreşte nedumerită şi umilă Orice cercetare sever chibzuită. Iar cel ce se consacră fidel Acestei cercetări, Se cade să recunoască faptul
	280	Că nimeni nu poate să ştie De unde curg izvoarele gândirii Şi unde zac temeliile existenţei. Chiar dacă sufletului care, plin de râvnă, Ar voi să descopere ce se află-ndărătul întregii cunoaşteri, Îi va fi foarte grea o astfel de mărturisire, Sufletului gânditorului, fiecare privire, Fie că ea tinde spre exterior Sau e îndreptată spre înlăuntru, Îi impune să accepte limitele cunoaşterii.
	290	Negând raţiunea Şi ceea ce ne dă experienţa, Ne cufundăm în abis; Şi oricine e-n stare să vadă Cât de puţin se împacă modul nostru de gândire Cu ceea ce trece aici Drept noua revelaţie. Nu este nevoie de prea multă trudă Pentru a demonstra cât de complet îi lipseşte Ceea ce dă sprijin ferm oricărei gândiri
	300	Şi un simţ al siguranţei. Această nouă revelaţie poate încălzi inimile; Gânditorul nu va vedea în ea decât un vis utopic.
PHILIA:		Aşa va vorbi-ntotdeauna Ştiinţa dobândită În exactitate şi prin intelect. De altceva însă are nevoie sufletul Care trebuie să creadă în el însuşi. Desigur, el va asculta-ntotdeauna Cuvintele care-i vorbesc despre spirit.
	310	Ce-a presimţit deja confuz, Va căuta să înţeleagă. A vorbi despre necunoscut, Îl poate ispiti pe gânditor; Dar niciodată inimile oamenilor.
STRADER:		Eu pot simţi Câte se află cuprinse într-o atare obiecţie. Ea loveşte în simplii gânditori Care doar torc firul gândirii Şi se întreabă care sunt consecinţele,
	320	Despre care şi-au făcut mai întâi opinia lor. Obiecţia pe mine nu mă poate atinge. Eu nu m-am dăruit gândirii, Condus de cauze exterioare. Copil fiind, am crescut Printre oameni pioşi Şi am văzut obiceiuri Care-mi îmbătau simţurile Prin imaginea acelei împărăţii cereşti Ce-i poate fi zugrăvită omului naiv
	330	Spre o deplină consolare. În sufletul meu de băiat, Am trăit cele mai adevărate bucurii Când îmi înălţam privirea Spre cele mai înalte lumi spirituale; Iar ruga era o nevoie a inimii mele. Apoi am fost educat într-o mânăstire, Călugării fiindu-mi profesori; Dorul meu cel mai adânc, Precum şi dorinţa părinţilor mei,
	340	Era să devin eu însumi călugăr. Eram în ajunul sfinţirii mele ca preot. O întâmplare m-a-mpins afară din mănăstire. Dar trebuie să-i fiu recunoscător acestei întâmplări. Pentru că sufletului meu De mult îi fusese răpită pacea tăcută, Când acea întâmplare l-a salvat. Atâtea lucruri cunoscusem Ce nu-şi au loc în lumea monahală. Cunoaşterea naturii mi-a parvenit
	350	Din scrieri care îmi erau interzise. Aşa am cunoscut cercetarea nouă – Şi greu mi-a fost să mă orientez în ea. Am cercetat mai multe căi. Ce-i drept, n-am născocit Ce mi s-a arătat ca adevăr. În lupte aprige, Mi-am smuls din spirit Ce în copilărie îmi adusese fericire şi pace. Eu pot să-nţeleg orice inimă Căreia îi este dor de înalturi.
	360	Dar recunoscând drept un vis Ceea ce îmi dăruise formaţia spirituală primită, A trebuit să-mi găsesc un sol ferm, Cum numai ştiinţa şi cercetarea pot să-l creeze.
LUNA:		Fiecare poate să-nţeleagă-n felul lui Unde este sensul, ţelul vieţii. Desigur, mie-mi lipseşte cu totul capacitatea De-a verifica, prin ştiinţa epocii noastre, Învăţătura spirituală ce o primesc aici.
	370	Dar simt limpede în inima mea Că, fără de ea, sufletul meu ar muri, Cum moarte ar fi, fără sânge, mădularele mele. Dumneata, doctore dragă, spui multe Pentru a ne combate pe noi. Şi ceea ce ne-ai spus adineaori Despre luptele domniei tale cu viaţa Conferă greutate acestor cuvinte, Chiar şi pentru acei oameni Ce nu-s în stare să-ţi urmărească discursul.
	380	Trebuie însă mereu să mă-ntreb (Intră Theodora) De ce mintea dreaptă-a omului Trebuie să accepte ca de la sine-nţeles Cuvântul despre spirit, Pe care-l va primi întotdeauna cu un cald interes, Şi de ce e cuprinsă de răceală Când vrea să-şi caute hrana sufletească În cuvinte ca cele pe care tocmai le-ai rostit.
THEODORA:		Deşi trebuie să mă simt bine În acest cerc,
	390	Discuţiile pe care astăzi le aud aici Îmi par totuşi străine.
CAPESIUS:		De ce străine?
THEODORA:		Nu ştiu uici eu. Maria, spune tu.
MARIA:		Prietena noastră ne-a descris adesea Întâmplarea stranie trăită de ea. Într-o zi s-a simţit ca transformată, Şi n-a putut găsi înţelegere nicăieri. Fiinţa ei isca uimire peste tot,
	400	Până ce a intrat în cercul nostru. Nu spun că noi am înţelege Ceea ce nu are comun cu nici un alt om; Prin felul nostru de gândire însă Câştigăm interesul deplin şi pentru lucrurile neobişnuite, Şi orice fel de a fi Îşi are importanţă pentru noi. Prietena noastră a avut În viaţa ei un moment În care a simţit dispărând
	410	Tot ce ţinea de cursul vieţii sale. Trecutul era ca şters din sufletul ei. De când s-a produs această transformare, Acea stare sufletească se repetă mereu. Durează, de fiecare dată, puţin. În restul timpului este asemenea celorlalţi. Când e cuprinsă însă de această stare, Îi lipseste cu totul Darul de a-şi aminti. Îi luată atunci şi forta văzului.
	420	Mai mult simte ce o înconjoară; Nu vede nimic. În ochii ei Se aprinde o lumină ciudată. În schimb, îi apar plăsmuiri Care la-nceput semănau cu visul, Dar care sunt acum atât de clare Că nu pot fi-nţelese decât ca prevestire A unui viitor îndepărtat. Am fost adesea martori la aceste lucruri.
CAPESIUS:	430	Tocmai asta este Ce-mi place atât de puţin În cercul acesta: Se amestecă superstiţia Cu logica şi raţiunea. Aşa s-a-ntâmplat pretutindeni Unde omul a mers pe astfel de căi.
MARIA:		Puteţi vorbi astfel Pentru că încă nu ştiţi Cum privim noi aceste lucruri.
STRADER:	440	În ce mă priveşte, Vă mărturisesc liber Că-mi place mai mult Să aud despre astfel de revelaţii Decăt despre discutabilele învăţături spirituale. Pentru că, deşi îmi lipseşte soluţia În dezlegarea enigmei unor astfel de visuri, Văd totuşi o stare de fapt. Desigur, nu e posibil Să vedem o probă
	450	A acestui fel straniu de spiritualitate.
MARIA:		S-ar putea să apară din nou. Mi s-a părut Că faptul acela straniu Ar vrea din nou să se ivească.
THEODORA:		Mă simt silită să vorbesc: În faţa spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină. Din el aud cuvinte răsunând: Mă simt în timpurile viitoare Şi pot vedea oameni
	460	Ce nu sunt încă-n viaţă; Şi ei văd tabloul, Şi ei aud cuvintele Care sună astfel: Aţi trăit în credinţă, Aţi fost mângâiaţi în speranţă, Acum fiţi consolaţi prin clarvedere Şi fiţi întăriţi prin mine. Eu trăiam în sufletele Ce-n ele însele m-au căutat
	470	Prin cuvântul trimişilor mei, Prin forţa evlaviei lor. Voi aţi văzut lumina simţurilor; În împărăţia creatoare a spiritului trebuia să credeţi. Acum aţi cucerit O picătură din darul sublim al clarvederii. O, simţiţi-l în sufletul vostru. ……………………………………………………. O fiintă omenească Se smulge din raza de lumină. Aşa îmi vorbeste:
	480	Vesteşte tuturor celor Ce vor să te asculte, Că ai văzut Ceea ce oamenii vor avea de vieţuit. Hristos trăi odinioară pe Pământ Şi, drept urmare a acestei vieţi, Pluteşte-n formă sufletească În jurul devenirii omeneşti. El s-a unit cu partea spirituală a Pământului. Oamenii încă nu-l puteau vedea
	490	În forma de existenţă în care se arăta, Fiindcă fiinţei lor îi lipseau ochii spirituali Ce abia mai târziu trebuiau să apară. E-aproape viitorul Când omul pământesc Va fi dotat cu noua vedere. Ce simţurile au văzut odiuioară, Când Hristos era pe Pământ, Va fi văzut de către suflete Când timpul se va fi împlinit. (Theodora iese.)
MARIA:	500	E pentru prima oară Când se manifestă de faţă cu mai mulţi; Avea pornirea să o facă Doar când doi-trei erau de faţă.
CAPESIUS:		Îmi pare totuşi curios Că a simţit ca o poruncă şi ca o nevoie Impulsul de a face dezvăluirea aceasta.
MARIA:		Aşa s-ar părea. Noi însă cunoaştem felul ei. Dacă-n acest moment
	510	A vrut ca sufletul vostru să-audă Glasul ei lăuntric, E doar pentru că Izvoru-acestui glas Voia să vi se adreseze.
CAPESIUS:		Privitor la acest dar al viitorului, Despre care ea vorbea ca-ntr-un vis, Am aflat că a vorbit adesea Bărbatul care, Mi s-a spus,
	520	E sufletul acestui cerc. Nu s-ar putea ca de la dânsul să parvină Conţinutul celor spuse de ea, Şi ei doar formularea să îi aparţină?
MARIA:		De-ar fi aşa, N-ar fi important pentru noi. Faptul s-a examinat cu grijă. Prietena noastră nu cunoştea deloc Expunerile Îndrumătorului nostru, Înainte de a intra în acest cerc.
	530	Şi nimeni dintre noi Nu auzise înainte nimic despre ea.
CAPESIUS:		Atunci, avem de-a face cu o stare care, Contrar legilor naturii, Apare frecvent Şi trebuie considerată bolnăvicioasă. Asupra enigmelor vieţii poate hotări Numai gândirea sănătoasă, Izvorâtă dintr-o simţire trează.
STRADER:		Dar faptul ne stă totuşi în faţă
	540	Şi e important Ce ni s-a spus adineaori; Ne-ar putea sili, Lăsând la o parte toate celelalte, Să ne gândim la transmiterea ideilor Prin forţe sufleteşti.
ASTRID:		O, de-aţi putea păşi pe tărâmul De care gândirea voastră vrea să se ferească! Precum zăpada în lumina Soarelui, Aşa s-ar topi iluzia care face să apară
	550	Străin şi ciudat, chiar bolnăvicios, Ceea ce ne revelează asemenea oameni. De fapt este semnificativ, dar bizar nicidecum. Neînsemnată-mi apare minunea asta, Când privesc miile de minuni Ce zilnic mă înconjoară.
CAPESIUS:		E totuşi altceva Să recunoşti ceea ce există pretutindeni, Şi altceva ce ni se-arată-aici.
STRADER:		A vorbi despre spirit
	560	Este necesar numai Dacă ni se arată lucruri Care nu fac parte din acel cerc Strict limitat Prin ştiinţa noastră.
ASTRID:		Lumina vie a Soarelui, În roua dimineţii străluciud, (Intră Felix Balde) Izvorul care picură din stâncă Şi tunetul ce bubuie din nori Vorbesc o limbă spirituală:
	570	Am încercat s-o înţeleg. Despre sensul şi puterea ei, În cercetarea domniilor voastre Se vede doar un palid reflex. Eu mi-am găsit fericirea sufletească Atunci când mi-a pătruns în inimă acest fel de limbaj, Pe care cuvântul omenesc şi învăţătura spirituală, Doar ele, mi l-au putut dărui.
FELIX BALDE:		A fost acesta un adevărat cuvânt.
MARIA:		Mă grăbesc să spun
	580	Ce bucuroasă mi-e inima (Intră doamna Balde) Când văd întâia dată printre noi Pe omul despre care ştiu atâtea lucruri, Şi mi-a stârnit dorinţa Să-l văd cât mai ades aici.
FELIX BALDE:		Nu sunt obişnuit Să intru-n legătură cu atâţia oameni; Şi nu sunt numai neobişnuit.
DNA BALDE:		Ei da, ăsta e felul lui de-a fi, Şi care ne sileşte la o totală izolare.
	590	Ani în şir n-auzim aproape nimic altceva Decât ce vorbim amândoi. Şi dacă acest om iubit (Arată spre Capesius) Nu ar veni din când în când în căsuţa noastră, Aproape că n-am şti că mai trăiesc Şi alţi oameni în afară de noi. Iar dacă cel care A vorbit adineaori în sală, Şi prin cuvintele lui frumoase Atât de puternic ne-a stăpânit,
	600	Nu l-ar fi întâlnit adesea pe Felix al meu Când umblă după treburile lui, N-aţi fi ştiut nimic despre noi, Oameni pierduţi de lume!
MARIA:		Şi profesorul vine pe la dumneavoastră?
CAPESIUS:		Desigur, şi chiar pot spune Că datorez acestei bune doamne Recunoştinta mea cea mai adâncă. Ea-mi dăruieşte din belşug Ceea ce nimeni altul nu îmi poate da.
MARIA:	610	De ce natură sunt aceste daruri?
CAPESIUS:		Dacă e să povestesc despre asta, Trebuie să amintesc un lucru Ce pare în adevăr mai ciudat Decât multe lucruri auzite aici, Pentru că îi este mai grăitor sufletului meu. Altunde n-aş putea rosti Cuvintele care aici Îmi par atât de uşor de rostit. Sufletul meu are perioade
	620	Când se simte pustiu şi sec. E ca şi cum în mine Izvorul cunoaşterii a secat; Ca şi cum n-aş găsi cuvântul Ce ar merita Să fie reţinut, auzit. Când golul acesta spiritual mă cuprinde, Mă refugiez în gurătatea tăcută, Reconfortantă, a acestor oameni buni. Şi doamna Felicia povesteşte,
	630	În minunate imagini, Despre fiinţe care, în ţara viselor locuind, În lumea basmelor, Duc o viaţă foarte felurită. Tonul povestirilor ei Evocă legendele din timpuri de demult. Eu nu o-ntreb de unde-şi ia cuvântul. Gândesc atunci clar la un singur lucru – Cum viaţă nouă mi se revarsă-n suflet Şi cum e izgonită din mine
	640	Orice paralizie sufletească.
MARIA:		Faptul de a ne spune lucruri măreţe Despre arta soţiei, Se potriveşte de minune Cu ceea ce Benedictus spunea Privitor la izvoarele ascunse Ale prietenului său.
FELIX BALDE:		Cel care adineaori a vorbit, (Intră Benedictus) De parcă spiritul său ar zăbovi numai În nemărginirile lumilor şi în eternitate,
	650	Nu are nici un temei Să vorbească prea mult despre naivitatea mea.
BENEDICTUS:		Greşeşti, prietene, Nespus de preţios îmi este fiece cuvânt al tău.
FELIX BALDE:		A fost numai indiscreţia mea, Pornirea de a spune vrute şi nevrute, Când mi-aţi făcut adesea cinstea Să vă-nsoţesc pe potecile noastre de munte. Am îndrăznit să vorbesc Numai pentru că mi-aţi ascuns
	660	Cât de multe ştiţi dumneavoastră. Dar timpul nostru a trecut; Avem drum lung de mers Pân' la căminul nostru plin de pace.
DNA BALDE:		Adevărată-nviorare-i pentru mine Că am fost şi eu o dată printre oameni. Şi n-o să se repete des. Lui Felix nu i se potriveşte altă viaţă Decât aceea pe care-o duce-n munţii lui. (Felix şi doamna Balde ies.)
BENEDICTUS:		Femeia are-n adevăr dreptate.
	670	El nu va reveni curând. Mi-a trebuit mult Ca să-l aduc aici de data asta. Şi totuşi, Motivul pentru care nimeni nu-l cunoaşte, Nu trebuie în el să-l căutăm.
CAPESIUS:		Mi s-a părut a fi doar un original. În unele ceasuri Când mă aflam la ei, Îl găseam vorbăreţ.
	680	Îmi rămâneau mereu neclare vorbele lui ciudate În care destăinuia lucrurile Pe care credea că le ştie. Vorbeşte despre fiinţe solare, Care-şi au lăcaşul în stânci, Despre demoni lunari, Care tulbură munca acestor fiinţe, Despre legile numerelor lucrând în plante, Şi cine-l ascultă nu poate păstra mult timp Înţelesul poate cuvintelor lui.
BENEDICTUS:	690	Se poate de asemenea simţi Ca şi cum, prin cuvintele lui, puterile naturii Încearcă să se reveleze în adevărul fiinţei lor. (Benedictus iese.)
STRADER:		Presimt deja Că zile rele vor veni În viata mea! Din vremea când, În izolarea mânăstirii, Am aflat despre o astfel de cunoaştere Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii,
	700	De-atunci nimic nu m-a impresionat atât Precum văzătoarea aceasta.
CAPESIUS:		Nu văd ce ar putea să vă zguduie Atât de puternic. Mi-e teamă, dragă prietene, Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeţi siguranţa, Curând veţi fi cuprins cu totul De-o sumbră îndoială.
STRADER:		Groaza unei astfel de-îndoieli Mă chinuie de multe ceasuri.
	710	Despre darurile clarvederii, Eu nu cunosc nimic prin mine însumi. Adesea însă, când enigmele mă torturează cumplit, O înspăimântătoare fantomă urcă din adâncul întunecat spiritual, O fiinţă de coşmar, în faţa ochiului meu spiritual, Cu toată greutatea mi se aşază pe suflet Şi inima-mi cuprinde în ghearele ei. Apoi vorbeşte din mine: De nu mă birui Cu armele tale tocite de gânditor,
	720	Nu eşti nimic altceva Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii.
THEODOSIUS (care intrase deja mai înainte):
		Aşa-i destinul tuturor celor care Se apropie de lume numai gândind. Trăieşte înlăuntrul nostru vocea spiritului. Noi nu avem nici o putere să străpungem vălul Ce-n faţa simturilor se ridică. Gândirea dă cunoaşterea doar a acelor lucruri Ce dispar cu trecerea timpului. Ce este veşnic şi spiritual,
	730	Poate fi găsit doar înlăuntrul omului.
STRADER:		Dacă rodul unei pioase credinţe Trebuie să aducă sufletului linişte, El poate umbla Pe astfel de căi. Dar forţa adevăratei cunoaşteri Nu înfloreşte pe această cale.
THEODOSIUS:		Dar nu există alte căi (Intră Romanus şi German) De-a naşte-n inima omului adevărata cunoaştere spirituală. Trufia poate ispiti, (Intră Helena)
	740	Transformând adevăratul simţământ al sufletului În himere Şi înfăţişând clarvedere acolo Unde-şi are rostul doar frumuseţea credinţei. Din tot ce-am putut auzi aici Atât de plin de spirit ca înţelepciune Din lumile superioare, un singur lucru E important pentru judecata adevărată omenească: Doar în lumea spirituală Se simte sufletul acasă.
CEALALTĂ MARIA (care a intrat cu Theudosius):
	750	Atâta timp cât omul simte doar Impulsul de a vorbi, Îl vor satisface asemenea vorbe. În viaţa reală însă, cu năzuinţele ei, Cu dorul de fericire şi cu necazuri, Altă hrană trebuie Să dăm sufletelor. Pe mine, un impuls lăuntric M-a-mpins să îmi consacru restul vieţii Ce mi-a mai rămas
	760	Acelor oameni pe care destinul I-a dus în nevoie Şi în mizerie. Şi-adesea am fost nevoită Să ostoiesc mai mult durerile sufleteşti Decât pe cele trupeşti. E drept, în multe feluri Mi-am simţit neputincioasă voinţa; Mereu trebuie să-mi împrospătez forţa Cu bogăţiile ce curg aici
	770	Din izvoarele spiritului. Calda forţă magică a cuvântului Pe care îl aud aici Se revarsă în mâinile mele, Şi curge ca un balsam mai departe Când mâna mea-i atinge pe cei în suferinţă. Pe buzele mele ea devine Cuvânt adevărat de mângâiere Pentru inimile răscolite de dureri. Nu mă întreb care e obârşia acestor cuvinte.
	780	Privesc adevărul lor, Când ele, vii fiind, viaţă răspandesc în mine. Cu fiece zi mai limpede văd Cum ceea ce poate înfăptui forţa slabă a voinţei proprii Nu poate să le dea putere, Şi văd cum zilnic ele mă reconstruiesc.
CAPESIUS:		Nu sunt destui oameni oare Care, fără această revelaţie, Înfăptuiesc nenumărate fapte bune?
MARIA:		Desigur,
	790	Există peste tot. Prietena noastră altceva vrea să spună. Când îi veţi cunoaşte viata Veţi vorbi altfel. La cei la care forţe proaspete Înfloresc în deplină putere, Va creşte din belsug iubirea Pe solul bun al inimii lor. Prietena noastră însă şi-a cheltuit, Prin muncă peste măsură, cele mai bune forţe de viaţă,
	800	Şi tot curajul vieţii i-a fost stins Prin povara imensă a destinului Care a copleşit-o. Şi-a jertfit forţele Atentei educări a copiilor; Curajul l-a pierdut Când moartea prematură I-a răpit soţul iubit. În starea asta, părea că doar un rest firav de viaţă I-ar determina soarta-n viitor.
	810	Atunci, puterile destinului au adus-o În cercul învăţăturii noastre spirituale, Şi forţele ei de viaţă Au înflorit pentru a doua oară. Cu noul ei ţel în viaţă, Curajul i-a revenit din nou în suflet. În ea, spiritul a creat în adevăr Fiinţă nouă din germenele care murise. Dacă într-o astfel de forţă creatoare Spiritul se dovedeşte roditor,
	820	Atunci şi felul în care el se manifestă Pare a fi dovedit. Şi când cuvântului îi lipseşte trufia, Şi-n inimă trăieşte ţelul moral suprem al sufletului, Dacă nu credem câtuşi de puţin Că doctrina reprezintă opera proprie, Ci că doar spiritul Se arată pe sine înăuntrul nostru, Atunci, de fapt, nu e o îndrăzneală să spui Că în felul vostru de gândire
	830	Se ţes doar palide umbre Din adevăratul izvor al existenţei omeneşti; Şi că spiritul care ne însufleţeşte Se leagă strâns Cu tot ceea ce destinul omenesc Urzeşte în temeliile vieţii. În anii de când mi s-a îngăduit Să mă consacru operei pline de viaţă, Prin faţa ochilor mei s-au perindat Mai multe inimi rănite,
	840	Mai multe suflete pline de dor, Decât poate să bănuie vreun om. Preţuiesc avântul înaltelor voastre idei Şi mândra siguranţă a ştiinţei voastre; Îmi place când, la picioarele voastre, Stă plină de admiraţie mulţimea de ascultători, Şi când, din lucrările voastre, Pentru multe suflete se revarsă Claritatea înaltă a gândirii. Dar mi se pare că, în gândirea aceasta,
	850	Siguranţa locuieşte Doar cât timp această gândire rămâne-n ea însăşi. Felul de gândire căruia eu îi aparţin Îşi trimite-n adânci realităti Rodul cuvintelor lui, Deoarece vrea să-şi implanteze aici Rădăcinile. Desigur, este străină de gândirea voastră Scrierea de pe cerul spiritual, Care prin semne puternice
	860	Vesteşte impulsul nou Din pomul omenirii. Şi oricât de clar şi sigur pare Acest vechi fel de a gândi, El nu hrăneşte decât scoarţa pomului; Nu poate să-ajungă La forţa de viaţă a măduvei lui.
ROMANUS:		Eu nu găsesc o punte Care să ducă-n adevăr De la idei la fapte.
CAPESIUS:	870	Se supraestimează pe de-o parte Forţa ideilor; De altă parte, voi înţelegeţi greşit Mersul realităţii. Ideile sunt însă negreşit Germenii tuturor faptelor umane.
ROMANUS:		Când această doamnă face-atâtea fapte bune, Impulsul de a le săvârşi E-n inima ei caldă. Desigur, omul are nevoie,
	880	După ce termină o muncă, Să primească reconfortare din idei; Dar numai educarea voinţei Unită cu iscusinţa şi cu forţa Poate aduce progresul omenirii În orice lucrare adevărată din viaţă. Când vuiet de roţi Îmi răsună-n urechi Şi când, mulţumite, mâinile omului Învârt manivele,
	890	Atunci simt eu puterile vieţii.
GERMAN:		Am spus adesea, în chip uşuratec, Că îmi plac glumele, Şi pe ele doar le găsesc pline de spirit, Chiar dacă pentru creierul meu Sunt bune doar Să facă a trece timpul Dintre muncă şi distracţii. Acum cuvântul ăsta mi se pare prostesc. Puterea nevăzută m-a subjugat.
	900	Am învăţat să simt ce este în fiinţa omenească Mai puternic decât castelele din cărţi de joc, Clădite de către noi în glumă.
CAPESIUS:		Şi nicăieri decât aici v-a fost dat Să aflaţi o astfel de fortă spirituală?
GERMAN:		Viaţa pe care am dus-o Mi-a oferit multe valori spirituale. Pe atunci însă nu mă interesa Să culeg astfel de roade. Dar modul de gândire de aici
	910	M-a atras către el, Oricât de puţin făptuiesc eu însumi.
CAPESIUS:		Frumoase ore-am petrecut aici Şi trebuie să-i mulţumesc stăpânei casei. (Pleacă toţi. Rămân numai Maria şi Johannes.)
JOHANNES:		Rămâi încă puţin cu mine. Sunt apăsat, – atât de apăsat.
MARIA:		Ce ai? Spune!
JOHANNES:		Cuvântul maestrului nostru, mai întâi, Apoi discuţiile toate ale acestor oameui! Mă simt tulburat până-n măduva oaselor.
MARIA:	920	Dar cum au putut aceste discuţii Atât de adânc să te tulbure?
JOHANNES:		În clipele astea, Fiecare cuvânt Mi-a fost dovadă-ngrozitoare A propriei mele nimicnicii.
MARIA:		Desigur, e mult Ca-ntr-un timp atât de scurt Să vezi revărsâdu-se-n aceste discuţii Atâta luptă pentru viaţă
	930	Şi-atâta natură omenească. Dar este specificul vieţii Pe care o ducem Să provoace spiritul omului la destăinuiri. Şi ceea ce se dezvăluie în decurs de ani, Aici s-a dezlăntuit în câteva ore.
JOHANNES:		O oglindire a întregii vieţi Ce-aşa de clar m-a-nfăţişat pe mine mie însumi. Înalta revelaţie spirituală M-a ajutat să simt
	940	Cum atâţia oameni ascund în ei Doar o parte a omului, Crezându-se totuşi fiinţe întregi. Cu îndrăzneală am păşit Pe calea arătată aici, Spre a uni în Sinea proprie Multele ei laturi. Şi ea a făcut din mine un nimic. Ce lor le lipseşte, Mie îmi este cunoscut.
	950	Dar ştiu şi că ei Stau în viaţă Iar eu în neant. S-a rezumat cu gravitate aici, în fraze scurte, Desfăşurarea unor vieţi întregi, Dar şi tabloul vieţii mele proprii A prins fiinţă-n faţa sufletului meu. Mi s-a înfăţişat copilăria Apoi tinereţea,
	960	Cu mândrele sale speranţe, Trezite-n sufletul părinţilor mei De aptitudinile fiului lor. Visuri de artist, pline de viaţă 'n-acele zile frumoase; Aduceri aminte, ca o avertizare, Au apărut toate din adâncuri spirituale, Precum şi acele visuri În care tu mă vedeai Transpunând în culori şi în forme
	970	Ceea ce trăia în spiritul tău. ………………………………………….. Şi am văzut flăcările înălţându-se, Nimicind visurile tinereţii Şi speranţele artistului. Un alt tablou apoi s-a desprins Din îngrozitorul neant: Era o fiinţă care odinioară Şi-a legat cu devotată iubire Destinul ei de al meu. Voise să mă reţină când,
	980	Cu ani în urmă, M-am întors în patrie, Chemat fiind la-nmormântarea mamei mele. M-am smuls de acolo Căci mare era puterea Ce m-a atras spre cercul tău Şi către ţelurile Proclamate-aici. Şi nici un sentiment de vină Nu mi-a rămas din zilele de-atunci
	990	Când astfel am rupt o legătură Care, pentru sufletul ei, însemna viaţa. Chiar vestea ce mi-a parvenit, Că viaţa ei se veştejea încetul cu încetul, Stingându-se apoi cu totul, Complet nesimţitor m-a lăsat până azi. Dar ce lucruri grave a spus adineaori, În sală, Îndrumătorul nostru, Cum noi, dacă nu năzuim drept, Putem distruge
	1000	Destinul celor care prin iubire Sunt uniţi cu noi. O, cât de cumplit se-auzeau din tablou Cuvintele, care apoi Din toate părtile răsunau, Dând naştere la un cumplit ecou: Pe ea, tu ai ucis-o! Şi astfel, cele atât de grave spuse-n cuvântare, Au fost pentru ceilalţi prilej S-arunce o privire înlăuntrul lor.
	1010	În mine însă ele născură Conştienţa celei mai grele vinovăţii. Prin ea pot recunoaşte Cât de greşit m-am străduit.
MARIA:		În clipa asta, prietene, Pătrunzi în imperii de beznă. Şi nimeni nu te poate ajuta Decât acela în care ne încredem. (Helena se întoarce, Maria este chemată afară.)
HELENA:		Simt în mine îndemnul Să mai rămân puţin cu tine.
	1020	De multe săptămâni Ai o privire-atât de-ndurerată. Cum poate lumina, Ce-atât de măreţ străluceşte, Să-ntunece sufletul tău, Care cu toate forţele sale Tinde numai spre adevăr?
JOHANNES:		Şi ţie, numai bucurie Lumina ti-a adus?
HELENA:		Nu numai bucuria-aceea
	1030	Pe care-o cunoscusem mai-nainte; Mai mult, acea bucurie Ce încolţeşte din toate cuvintele Prin care spiritul Pe sine se revelă.
JOHANNES:		Şi totuşi, eu îţi spun: Ceea ce lucrează în mod creator Poate şi să distrugă.
HELENA:		Ca lucrul ăsta să fie cu putintă, O eroare trebuie să se fi strecurat,
	1040	Prin viclenie, în sufletul tău. Şi dacă izvoarele adevărului, În locul unei fericiri deschise, Te umplu cu nelinişti, Şi-n loc de bucurii ale spiritului, Mâhnire ţi-aduc, Atunci tu caută să afli Greşelile ce-ţi stânjenesc drumul. De câte ori nu mi s-a spus Că sănătate este rodul adevărat al învăţăturii noastre
	1050	Şi forţă de viaţă înfloreşte din ea. Cum ar putea să işte în tine tocmai contrariul! Aceste roade eu le văd la mulţi care, Încrezându-se-n mine, se adună-aici. Vechiul mod de viaţă E tot mai străin de sufletul lor; Izvoare noi în inimă tâşnesc Şi inima se reînnoieşte-apoi. Privirea aruncată-n temelia existenţei Nu dă naştere la dorinţe
	1060	Care să-l chinuie pe om. (Iese.)
JOHANNES:		Ani mulţi mi-au trebuit Ca să-nţeleg că simţurile Aduc rătăcire numai atunci Când nu sunt însoţite De cunoaşterea spiritului. Dar faptul că şi cuvintele celei mai înalte înţelepciuni Sunt doar amăgire sufletească în fiinţa ta, Îl arată o singură clipă.

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14

TABLOUL ÎNTÂI