O cameră în care predomină culoarea trandafirie. La dreapta, cum privești dinspre spectatori, se vede ușa unei săli de întruniri; cei adunați în sală ies pe rând, fiecare mai zăbovind pentru un timp în cameră. Ei discută asupra diverselor probleme sugerate de conferința la care au asistat în sală. Primii care intră sunt Maria și Johannes; alții li se alătură. Conferința s-a terminat deja de câtva timp. Discuțiile care urmează sunt o continuare a convorbirilor avute în sală.
| MARIA: | Mă frământ mult, prietene, Când văd cum se-ofilește spiritul și sufletul tău, Și văd fără de roade prietenia frumoasă Care de zece ani ne leagă. Chiar ora asta plină, În care toate cele auzite Lumină-au aruncat peste întunecimi în suflet, Ea, ție, doar umbre ți-a adus. Și inima mea a simțit |
|
| 10 | Ce-adânc ai fost rănit După multe din cuvintele Rostite adineaori de către vorbitorul nostru. ................................................................ Priveam cândva în ochii tăi. Oglindeau numai bucurie În fața esenței tuturor lucrurilor, Iar sufletul tău prindea 'n-imagini de frumusețe pline Ceea ce lumina Soarelui și aerul, Inundând corpurile |
|
| 20 | Și revelând enigma existenței, Pictează-n clipele fugare. Încă nu-ți era meșteră mâna Să poată-ncorpora în splendoarea culorilor Ceea ce, plin de viață, plutea În fața sufletului tău. În inima noastră totuși trăia Credința frumoasă că, sigur, Viitorul va aduce, această măiestrie a mâinii, Sufletului ferice, |
|
| 30 | Atât de intim-adânc revărsat În temeliile faptelor. Iar ceea ce forța căutătoare a spiritului Revelă atât de minunat din ființa existentei, Va revărsa în inimile oamenilor Încântări sufletești Din plăsmuirile artei tale. |
|
| 40 |
Așa gândeam noi în acele timpuri, – Din talentul tău izvorând salvarea viitorului, 'n-oglinda supremei frumuseți. Așa se contura în mine țelul sufletului tău. Dar stinsă îmi apare acuma Întreaga forță dinlăuntrul tău, Și moartă bucuria ta de a crea; Iar brațul tău care mânuia sigur pensula, Cuprins de prospețime tinerească, Pare ca de paralizie prins. |
|
| JOHANNES THOMASIUS: |
||
| Doare, dar așa-i. Simt că-i stins Al sufletului foc de-odinioară. |
||
| 50 |
Lipsit de interes privește ochiul meu Splendoarea pe care-a Soarelui lumină O răspândește peste lucruri. Rămâne inima nepăsătoare Când unduiri de aer Adie-n jurul meu. Și mâna nu se mișcă Să fixeze, într-un prezent care rămâne, Ceea ce puterile elementelor Scot iute-n fața simțurilor, |
|
| 60 |
Ca prin vrajă, Din temeliile existentei. O ceață se întinde peste întreaga-mi viață. |
|
| MARIA: |
Adânc deplâng Că astfel ți s-a întâmplat Cu ceea ce mie-mi este bunul suprem, Izvor de viată sfântă. O, prietene, în acel joc schimbător Pe care oamenii îl numesc existență E-ascunsă o eternă viața spirituală. |
|
| 70 |
Și fiecare suflet țese-n ea. Mă simt în aceste forte spirituale Ce acționează ca-n adânc de mare, Iar viețile umane le văd Ca unduire-a valurilor la suprafața apei. Mă simt că-s una cu întregul rost al vieții, Spre care fără hodină oamenii tind, Și care-mi apare Doar ca revelație a ființei lor proprii. Acest tel l-am văzut unindu-se adesea |
|
| 80 |
Cu sâmburele sufletesc al unui om, 'nălțându-l pe cele mai înalte culmi Pe care inima le poate dori. Așa cum însă el trăiește-n mine, Se-arată a aduce roadă rea, De-ndată ce ființa mea Se-apropie de ființa altor oameni. Acest destin al meu se-arată Și-n tot ce-am vrut să îți dau ție Care te apropiai de mine cu iubire. |
|
| 90 |
Ai vrut să mergi curajos lângă mine Pe-acele căi ce urmau să te ducă La o creație nobila. Și ce s-a petrecut acum! Ce mi se revelează mereu ca viața cea mai pură În adevărul ființei sale proprii, A fost moarte pentru sufletul tău. |
|
| JOHANNES: |
Așa e. Aceeași forță ce poartă sufletul tău În luminoase înalturi de cer, |
|
| 100 |
Dacă o trăiesc împreună cu tine, Pe mine vrea să mă arunce 'n-adâncurile întunecate ale morții. Când tu, pe când abia mijea prietenia noastră, M-ai dus spre revelația care Lumină răspândește în întunecimile În care-n fiece noapte, fără să știe, Sufletul omului trece la viață – Acolo unde călătorește Ființa rătăcindă a omului |
|
| 110 |
Când bezna morții pare a-și bate joc De sensul adevărat al vieții – Când îmi arătai adevărul Despre repetarea vieților, Atunci puteam să mă gândesc Că voi reuși să devin Un adevărat om al spiritului. Atunci îmi părea sigur Că ochiul de artist, acuitatea sa Și-ntreaga siguranță a creației artistice |
|
| 120 |
Vor înflori întâia oară Prin forța nobilă a focului tău. Și am lăsat să acționeze asupra-mi acest foc, Iar el mi-a răpit forțele sufletești Ce-n mod armonios se revărsau. Întreaga mea credință-n lume Fu stearsă fără milă din inima mea. Și-acum am ajuns atât de departe Încât, în fața revelației lumilor spirituale, Nu-mi mai este clar |
|
| 130 |
De trebuie să mă-ndoiesc sau să cred. Și nu mai am nici forța de-a iubi Ceea ce vorbește, În tine, frumusețea spiritului. |
|
| MARIA: |
De ani de zile trebuie să recunosc Că felul meu de-a viețui Sinea spirituală Se transformă în contrariul său Când străbate firea altor oameni. Și trebuie chiar să văd Ce binefăcătoare-i forța spirituală |
|
| 140 |
Când ea ajunge-n sufletele omenești pe alte căi. (Intră Philia, Astrid, Luna.) Ea se exprimă în cuvânt, Cuvântul însă se transformă-n forță Ce-ndrumă modul de-a gândi al omului Spre înălțimile cosmice. Acolo unde înainte doar gânduri triste trăiau, Acolo, ea bucurii creează; Și este-n stare să transforme Fulgurarea spiritului În demnă și gravă trăire; |
|
| 150 |
Ea dă ființei umane un caracter ferm. Iar eu, eu sunt cuprinsă cu totul De-această forță spirituală, Și sunt nevoită să văd Că duce cu sine Dureri și distrugeri când, Din inima mea, Spre alte inimi se varsă. |
|
| PHILIA: |
Părea că răsună un adevărat cor (Intră profesorul Capesius și doctorul Strader) În cercu-n care am fost cu toții |
|
| 160 |
Adineaori strânși. Erau armonii multe, Dar multe Și disonanțele aspre. |
|
| MARIA: |
Când în fața sufletului se-nfățișează astfel Cuvintele mai multor oameni, E ca și cum întregul chip Al omului dintru-nceputuri Ar fi prezent prin ele, tainic. Îl vezi împărțit în multe suflete, |
|
| 170 |
Așa precum lumina, una, Se revelează-n curcubeu În multele culori. |
|
| CAPESIUS: |
Și astfel, prin muncă aspră, ani în șir, S-a cercetat esența multor epoci, Căutând tot ceea ce Trăia în spiritele oamenilor Care voiau să explice temeiurile existenței Și să dea muncii lor Un țel plin de viață. |
|
| 180 |
S-a crezut a fi înviat în sufletul propriu Înalta putere a gândirii, Precum și enigma unor destine. Se putea crede că sunt resimțite lăuntric Temeinice reazeme pentru orice judecată, Când noi trăiri întrebătoare În fața sufletului stăruiau. Dar reazemele se clatină, Surprins fiind de mult deja, și-acum din nou, Prin ce am ascultat mirat adineaori, |
|
| 190 |
De modul de gândire Cultivat aici; Se clatină cu totul când cuget Ce puternică se dovedește-n viață Influența acestui mod de a gândi. Atâta vreme n-am avut decât un scop: Ce am descoperit din tainele timpurilor Să pot exprima în cuvinte Care să poată cuprinde și zgudui inima omului. Și plin de bucurie eram |
|
| 200 |
Când doar un colț Din inimile celor ce mă ascultau Îl puteam înflăcăra pe de-a-ntregul. Mi se părea că ceva am izbutit. Nu pot de insuccese să mă plâng. Dar orice activitate de acest gen Mă putea conduce Doar la a recunoaște acea părere, Atât de prețuită și răspândită În lumea oamenilor de actiune: |
|
| 210 |
În viața reală, gândurile Nu sunt decât palide umbre. E drept, ele pot fecunda În viața noastră puterile creatoare, Dar nu lor le e hărăzit Să le dea formă. Și eu de mult mi-am însușit Acest cuvânt modest: Acolo unde acționează doar palidă gândire, Viața și tot ce e legat de ea |
|
| 220 |
Ajunge a fi paralizată. Mai tare decât cele mai mature cuvinte, Cu conținutul lor artistic bogat, Se dovedește-n viață Talentul ca dar al naturii, Se dovedește destinul. Povara-colos a tradiției, Coșmarul prejudecăților, Vor înăbuși întotdeauna Forța celor mai bune cuvinte. |
|
| 230 |
Dar ceea ce aici se arată Dă mult de gândit celor ca mine. Îmi pare de-nțeles atare influență Acolo unde un spirit de sectă prea înflăcărat, Năvală dând peste oameni, Le zăpăcește numai sufletele. Aici însă nu se vede un astfel de spirit. Iar sufletului doar prin rațiune i se vorbește. Și totuși: prin cuvinte sunt create Adevărate forțe de viață, |
|
| 240 |
Și ele vorbesc inimii în adâncuri. Chiar imperiul voinței Este cuprins de acel ceva ciudat, Ce ar apărea doar ca o palidă gândire Acelora care, asemenea mie, Merg pe căi învechite. Sunt cu totul neputincios Să neg o astfel de înrâurire. În ce mă privește însă, Eu nu mă pot supune ei. |
|
| 250 |
Atât de ciudat îmi vorbesc toate astea; E ca și cum n-ar depinde de mine Să resping cele viețuite. Îmi pare aproape că acest „ceva” Nu poate tolera în sine Felul meu de-a fi. |
|
| STRADER: |
Subscriu cu totul La cele ce tocmai ați rostit. Aș vrea chiar să subliniez Că influența pe care ideile o au |
|
| 260 |
Asupra sufletului, care astfel înflorește, Nu trebuie să hotărască-n nici un fel Câtă valoare de cunoaștere ascund în ele. Trăiește în gândirea noastră Adevăr sau eroare, Asta o poate stabili doar Sentința justă a adevăratei cunoașteri. Și nimeni n-ar trebui să nege Că doctrinele expuse aici cu aparență clară, Soluții vrând să dea |
|
| 270 |
Enigmelor supreme ale vieții, Nu rezistă unui examen serios. Seducător i se vorbește-aici spiritului uman, Și ispitește totuși doar inima credulă; Se socoate că se deschid uși într-un domeniu, La pragul căruia se oprește nedumerită și umilă Orice cercetare sever chibzuită. Iar cel ce se consacră fidel Acestei cercetări, Se cade să recunoască faptul |
|
| 280 |
Că nimeni nu poate să știe De unde curg izvoarele gândirii Și unde zac temeliile existenței. Chiar dacă sufletului care, plin de râvnă, Ar voi să descopere ce se află-ndărătul întregii cunoașteri, Îi va fi foarte grea o astfel de mărturisire, Sufletului gânditorului, fiecare privire, Fie că ea tinde spre exterior Sau e îndreptată spre înlăuntru, Îi impune să accepte limitele cunoașterii. |
|
| 290 |
Negând rațiunea Și ceea ce ne dă experiența, Ne cufundăm în abis; Și oricine e-n stare să vadă Cât de puțin se împacă modul nostru de gândire Cu ceea ce trece aici Drept noua revelație. Nu este nevoie de prea multă trudă Pentru a demonstra cât de complet îi lipsește Ceea ce dă sprijin ferm oricărei gândiri |
|
| 300 |
Și un simț al siguranței. Această nouă revelație poate încălzi inimile; Gânditorul nu va vedea în ea decât un vis utopic. |
|
| PHILIA: |
Așa va vorbi-ntotdeauna Știința dobândită În exactitate și prin intelect. De altceva însă are nevoie sufletul Care trebuie să creadă în el însuși. Desigur, el va asculta-ntotdeauna Cuvintele care-i vorbesc despre spirit. |
|
| 310 |
Ce-a presimțit deja confuz, Va căuta să înțeleagă. A vorbi despre necunoscut, Îl poate ispiti pe gânditor; Dar niciodată inimile oamenilor. |
|
| STRADER: |
Eu pot simți Câte se află cuprinse într-o atare obiecție. Ea lovește în simplii gânditori Care doar torc firul gândirii Și se întreabă care sunt consecințele, |
|
| 320 |
Despre care și-au făcut mai întâi opinia lor. Obiecția pe mine nu mă poate atinge. Eu nu m-am dăruit gândirii, Condus de cauze exterioare. Copil fiind, am crescut Printre oameni pioși Și am văzut obiceiuri Care-mi îmbătau simțurile Prin imaginea acelei împărății cerești Ce-i poate fi zugrăvită omului naiv |
|
| 330 |
Spre o deplină consolare. În sufletul meu de băiat, Am trăit cele mai adevărate bucurii Când îmi înălțam privirea Spre cele mai înalte lumi spirituale; Iar ruga era o nevoie a inimii mele. Apoi am fost educat într-o mânăstire, Călugării fiindu-mi profesori; Dorul meu cel mai adânc, Precum și dorința părinților mei, |
|
| 340 |
Era să devin eu însumi călugăr. Eram în ajunul sfințirii mele ca preot. O întâmplare m-a-mpins afară din mănăstire. Dar trebuie să-i fiu recunoscător acestei întâmplări. Pentru că sufletului meu De mult îi fusese răpită pacea tăcută, Când acea întâmplare l-a salvat. Atâtea lucruri cunoscusem Ce nu-și au loc în lumea monahală. Cunoașterea naturii mi-a parvenit |
|
| 350 |
Din scrieri care îmi erau interzise. Așa am cunoscut cercetarea nouă – Și greu mi-a fost să mă orientez în ea. Am cercetat mai multe căi. Ce-i drept, n-am născocit Ce mi s-a arătat ca adevăr. În lupte aprige, Mi-am smuls din spirit Ce în copilărie îmi adusese fericire și pace. Eu pot să-nțeleg orice inimă Căreia îi este dor de înalturi. |
|
| 360 |
Dar recunoscând drept un vis Ceea ce îmi dăruise formația spirituală primită, A trebuit să-mi găsesc un sol ferm, Cum numai știința și cercetarea pot să-l creeze. |
|
| LUNA: |
Fiecare poate să-nțeleagă-n felul lui Unde este sensul, țelul vieții. Desigur, mie-mi lipsește cu totul capacitatea De-a verifica, prin știința epocii noastre, Învățătura spirituală ce o primesc aici. |
|
| 370 |
Dar simt limpede în inima mea Că, fără de ea, sufletul meu ar muri, Cum moarte ar fi, fără sânge, mădularele mele. Dumneata, doctore dragă, spui multe Pentru a ne combate pe noi. Și ceea ce ne-ai spus adineaori Despre luptele domniei tale cu viața Conferă greutate acestor cuvinte, Chiar și pentru acei oameni Ce nu-s în stare să-ți urmărească discursul. |
|
| 380 |
Trebuie însă mereu să mă-ntreb (Intră Theodora) De ce mintea dreaptă-a omului Trebuie să accepte ca de la sine-nțeles Cuvântul despre spirit, Pe care-l va primi întotdeauna cu un cald interes, Și de ce e cuprinsă de răceală Când vrea să-și caute hrana sufletească În cuvinte ca cele pe care tocmai le-ai rostit. |
|
| THEODORA: |
Deși trebuie să mă simt bine În acest cerc, |
|
| 390 |
Discuțiile pe care astăzi le aud aici Îmi par totuși străine. |
|
| CAPESIUS: |
De ce străine? |
|
| THEODORA: |
Nu știu nici eu. Maria, spune tu. |
|
| MARIA: |
Prietena noastră ne-a descris adesea Întâmplarea stranie trăită de ea. Într-o zi s-a simțit ca transformată, Și n-a putut găsi înțelegere nicăieri. Ființa ei isca uimire peste tot, |
|
| 400 |
Până ce a intrat în cercul nostru. Nu spun că noi am înțelege Ceea ce nu are comun cu nici un alt om; Prin felul nostru de gândire însă Câștigăm interesul deplin și pentru lucrurile neobișnuite, Și orice fel de a fi Își are importanță pentru noi. Prietena noastră a avut În viața ei un moment În care a simțit dispărând |
|
| 410 |
Tot ce ținea de cursul vieții sale. Trecutul era ca șters din sufletul ei. De când s-a produs această transformare, Acea stare sufletească se repetă mereu. Durează, de fiecare dată, puțin. În restul timpului este asemenea celorlalți. Când e cuprinsă însă de această stare, Îi lipseste cu totul Darul de a-și aminti. Îi luată atunci și forța văzului. |
|
| 420 |
Mai mult simte ce o înconjoară; Nu vede nimic. În ochii ei Se aprinde o lumină ciudată. În schimb, îi apar plăsmuiri Care la-nceput semănau cu visul, Dar care sunt acum atât de clare Că nu pot fi-nțelese decât ca prevestire A unui viitor îndepărtat. Am fost adesea martori la aceste lucruri. |
|
| CAPESIUS: |
430 |
Tocmai asta este Ce-mi place atât de puțin În cercul acesta: Se amestecă superstiția Cu logica și rațiunea. Așa s-a-ntâmplat pretutindeni Unde omul a mers pe astfel de căi. |
| MARIA: |
Puteți vorbi astfel Pentru că încă nu știți Cum privim noi aceste lucruri. |
|
| STRADER: |
440 |
În ce mă privește, Vă mărturisesc liber Că-mi place mai mult Să aud despre astfel de revelații Decăt despre discutabilele învățături spirituale. Pentru că, deși îmi lipsește soluția În dezlegarea enigmei unor astfel de visuri, Văd totuși o stare de fapt. Desigur, nu e posibil Să vedem o probă |
| 450 |
A acestui fel straniu de spiritualitate. |
|
| MARIA: |
S-ar putea să apară din nou. Mi s-a părut Că faptul acela straniu Ar vrea din nou să se ivească. |
|
| THEODORA: |
Mă simt silită să vorbesc: În fața spiritului un tablou mi-apare în raze de lumină. Din el aud cuvinte răsunând: Mă simt în timpurile viitoare Și pot vedea oameni |
|
| 460 |
Ce nu sunt încă-n viață; Și ei văd tabloul, Și ei aud cuvintele Care sună astfel: Ați trăit în credință, Ați fost mângâiați în speranță, Acum fiți consolați prin clarvedere Și fiți întăriți prin mine. Eu trăiam în sufletele Ce-n ele însele m-au căutat |
|
| 470 |
Prin cuvântul trimișilor mei, Prin forța evlaviei lor. Voi ați văzut lumina simțurilor; În împărăția creatoare a spiritului trebuia să credeți. Acum ați cucerit O picătură din darul sublim al clarvederii. O, simțiți-l în sufletul vostru. ……………………………………………………. O fiintă omenească Se smulge din raza de lumină. Așa îmi vorbeste: |
|
| 480 |
Vestește tuturor celor Ce vor să te asculte, Că ai văzut Ceea ce oamenii vor avea de viețuit. Hristos trăi odinioară pe Pământ Și, drept urmare a acestei vieți, Plutește-n formă sufletească În jurul devenirii omenești. El s-a unit cu partea spirituală a Pământului. Oamenii încă nu-l puteau vedea |
|
| 490 |
În forma de existență în care se arăta, Fiindcă ființei lor îi lipseau ochii spirituali Ce abia mai târziu trebuiau să apară. E-aproape viitorul Când omul pământesc Va fi dotat cu noua vedere. Ce simțurile au văzut odinioară, Când Hristos era pe Pământ, Va fi văzut de către suflete Când timpul se va fi împlinit. (Theodora iese.) |
|
| MARIA: |
500 |
E pentru prima oară Când se manifestă de față cu mai mulți; Avea pornirea să o facă Doar când doi-trei erau de față. |
| CAPESIUS: |
Îmi pare totuși curios Că a simțit ca o poruncă și ca o nevoie Impulsul de a face dezvăluirea aceasta. |
|
| MARIA: |
Așa s-ar părea. Noi însă cunoaștem felul ei. Dacă-n acest moment |
|
| 510 |
A vrut ca sufletul vostru să-audă Glasul ei lăuntric, E doar pentru că Izvoru-acestui glas Voia să vi se adreseze. |
|
| CAPESIUS: |
Privitor la acest dar al viitorului, Despre care ea vorbea ca-ntr-un vis, Am aflat că a vorbit adesea Bărbatul care, Mi s-a spus, |
|
| 520 |
E sufletul acestui cerc. Nu s-ar putea ca de la dânsul să parvină Conținutul celor spuse de ea, Și ei doar formularea să îi aparțină? |
|
| MARIA: |
De-ar fi așa, N-ar fi important pentru noi. Faptul s-a examinat cu grijă. Prietena noastră nu cunoștea deloc Expunerile Îndrumătorului nostru, Înainte de a intra în acest cerc. |
|
| 530 |
Și nimeni dintre noi Nu auzise înainte nimic despre ea. |
|
| CAPESIUS: |
Atunci, avem de-a face cu o stare care, Contrar legilor naturii, Apare frecvent Și trebuie considerată bolnăvicioasă. Asupra enigmelor vieții poate hotări Numai gândirea sănătoasă, Izvorâtă dintr-o simțire trează. |
|
| STRADER: |
Dar faptul ne stă totuși în față |
|
| 540 |
Și e important Ce ni s-a spus adineaori; Ne-ar putea sili, Lăsând la o parte toate celelalte, Să ne gândim la transmiterea ideilor Prin forțe sufletești. |
|
| ASTRID: |
O, de-ați putea păși pe tărâmul De care gândirea voastră vrea să se ferească! Precum zăpada în lumina Soarelui, Așa s-ar topi iluzia care face să apară |
|
| 550 |
Străin și ciudat, chiar bolnăvicios, Ceea ce ne revelează asemenea oameni. De fapt este semnificativ, dar bizar nicidecum. Neînsemnată-mi apare minunea asta, Când privesc miile de minuni Ce zilnic mă înconjoară. |
|
| CAPESIUS: |
E totuși altceva Să recunoști ceea ce există pretutindeni, Și altceva ce ni se-arată-aici. |
|
| STRADER: |
A vorbi despre spirit |
|
| 560 |
Este necesar numai Dacă ni se arată lucruri Care nu fac parte din acel cerc Strict limitat Prin știința noastră. |
|
| ASTRID: |
Lumina vie a Soarelui, În roua dimineții strălucind, (Intră Felix Balde) Izvorul care picură din stâncă Și tunetul ce bubuie din nori Vorbesc o limbă spirituală: |
|
| 570 |
Am încercat s-o înțeleg. Despre sensul și puterea ei, În cercetarea domniilor voastre Se vede doar un palid reflex. Eu mi-am găsit fericirea sufletească Atunci când mi-a pătruns în inimă acest fel de limbaj, Pe care cuvântul omenesc și învățătura spirituală, Doar ele, mi l-au putut dărui. |
|
| FELIX BALDE: |
A fost acesta un adevărat cuvânt. |
|
| MARIA: |
Mă grăbesc să spun |
|
| 580 |
Ce bucuroasă mi-e inima (Intră doamna Balde) Când văd întâia dată printre noi Pe omul despre care știu atâtea lucruri, Și mi-a stârnit dorința Să-l văd cât mai ades aici. |
|
| FELIX BALDE: |
Nu sunt obișnuit Să intru-n legătură cu atâția oameni; Și nu sunt numai neobișnuit. |
|
| DNA BALDE: |
Ei da, ăsta e felul lui de-a fi, Și care ne silește la o totală izolare. |
|
| 590 |
Ani în șir n-auzim aproape nimic altceva Decât ce vorbim amândoi. Și dacă acest om iubit (Arată spre Capesius) Nu ar veni din când în când în căsuța noastră, Aproape că n-am ști că mai trăiesc Și alți oameni în afară de noi. Iar dacă cel care A vorbit adineaori în sală, Și prin cuvintele lui frumoase Atât de puternic ne-a stăpânit, |
|
| 600 |
Nu l-ar fi întâlnit adesea pe Felix al meu Când umblă după treburile lui, N-ați fi știut nimic despre noi, Oameni pierduți de lume! |
|
| MARIA: |
Și profesorul vine pe la dumneavoastră? |
|
| CAPESIUS: |
Desigur, și chiar pot spune Că datorez acestei bune doamne Recunoștinta mea cea mai adâncă. Ea-mi dăruiește din belșug Ceea ce nimeni altul nu îmi poate da. |
|
| MARIA: |
610 |
De ce natură sunt aceste daruri? |
| CAPESIUS: |
Dacă e să povestesc despre asta, Trebuie să amintesc un lucru Ce pare în adevăr mai ciudat Decât multe lucruri auzite aici, Pentru că îi este mai grăitor sufletului meu. Altunde n-aș putea rosti Cuvintele care aici Îmi par atât de ușor de rostit. Sufletul meu are perioade |
|
| 620 |
Când se simte pustiu și sec. E ca și cum în mine Izvorul cunoașterii a secat; Ca și cum n-aș găsi cuvântul Ce ar merita Să fie reținut, auzit. Când golul acesta spiritual mă cuprinde, Mă refugiez în singurătatea tăcută, Reconfortantă, a acestor oameni buni. Și doamna Felicia povestește, |
|
| 630 |
În minunate imagini, Despre ființe care, în țara viselor locuind, În lumea basmelor, Duc o viață foarte felurită. Tonul povestirilor ei Evocă legendele din timpuri de demult. Eu nu o-ntreb de unde-și ia cuvântul. Gândesc atunci clar la un singur lucru – Cum viață nouă mi se revarsă-n suflet Și cum e izgonită din mine |
|
| 640 |
Orice paralizie sufletească. |
|
| MARIA: |
Faptul de a ne spune lucruri mărețe Despre arta soției, Se potrivește de minune Cu ceea ce Benedictus spunea Privitor la izvoarele ascunse Ale prietenului său. |
|
| FELIX BALDE: |
Cel care adineaori a vorbit, (Intră Benedictus) De parcă spiritul său ar zăbovi numai În nemărginirile lumilor și în eternitate, |
|
| 650 |
Nu are nici un temei Să vorbească prea mult despre naivitatea mea. |
|
| BENEDICTUS: |
Greșești, prietene, Nespus de prețios îmi este fiece cuvânt al tău. |
|
| FELIX BALDE: |
A fost numai indiscreția mea, Pornirea de a spune vrute și nevrute, Când mi-ați făcut adesea cinstea Să vă-nsoțesc pe potecile noastre de munte. Am îndrăznit să vorbesc Numai pentru că mi-ați ascuns |
|
| 660 |
Cât de multe știți dumneavoastră. Dar timpul nostru a trecut; Avem drum lung de mers Pân' la căminul nostru plin de pace. |
|
| DNA BALDE: |
Adevărată-nviorare-i pentru mine Că am fost și eu o dată printre oameni. Și n-o să se repete des. Lui Felix nu i se potrivește altă viață Decât aceea pe care-o duce-n munții lui. (Felix și doamna Balde ies.) |
|
| BENEDICTUS: |
Femeia are-n adevăr dreptate. |
|
| 670 |
El nu va reveni curând. Mi-a trebuit mult Ca să-l aduc aici de data asta. Și totuși, Motivul pentru care nimeni nu-l cunoaște, Nu trebuie în el să-l căutăm. |
|
| CAPESIUS: |
Mi s-a părut a fi doar un original. În unele ceasuri Când mă aflam la ei, Îl găseam vorbăreț. |
|
| 680 |
Îmi rămâneau mereu neclare vorbele lui ciudate În care destăinuia lucrurile Pe care credea că le știe. Vorbește despre ființe solare, Care-și au lăcașul în stânci, Despre demoni lunari, Care tulbură munca acestor ființe, Despre legile numerelor lucrând în plante, Și cine-l ascultă nu poate păstra mult timp Înțelesul cuvintelor lui. |
|
| BENEDICTUS: |
690 |
Se poate de asemenea simți Ca și cum, prin cuvintele lui, puterile naturii Încearcă să se reveleze în adevărul ființei lor. (Benedictus iese.) |
| STRADER: |
Presimt deja Că zile rele vor veni În viata mea! Din vremea când, În izolarea mânăstirii, Am aflat despre o astfel de cunoaștere Care mi-a zguduit sufletul până-n temelii, |
|
| 700 |
De-atunci nimic nu m-a impresionat atât Precum văzătoarea aceasta. |
|
| CAPESIUS: |
Nu văd ce ar putea să vă zguduie Atât de puternic. Mi-e teamă, dragă prietene, Că dacă-n această-mprejurare vă pierdeți siguranța, Curând veți fi cuprins cu totul De-o sumbră îndoială. |
|
| STRADER: |
Groaza unei astfel de-îndoieli Mă chinuie de multe ceasuri. |
|
| 710 |
Despre darurile clarvederii, Eu nu cunosc nimic prin mine însumi. Adesea însă, când enigmele mă torturează cumplit, O înspăimântătoare fantomă urcă din adâncul întunecat spiritual, O ființă de coșmar, în fața ochiului meu spiritual, Cu toată greutatea mi se așază pe suflet Și inima-mi cuprinde în ghearele ei. Apoi vorbește din mine: De nu mă birui Cu armele tale tocite de gânditor, |
|
| 720 |
Nu ești nimic altceva Decât o nălucă trecătoare a propriei tale iluzii. |
|
| THEODOSIUS (care intrase deja mai înainte): | ||
| Așa-i destinul tuturor celor care Se apropie de lume numai gândind. Trăiește înlăuntrul nostru vocea spiritului. Noi nu avem nici o putere să străpungem vălul Ce-n fața simturilor se ridică. Gândirea dă cunoașterea doar a acelor lucruri Ce dispar cu trecerea timpului. Ce este veșnic și spiritual, |
||
| 730 |
Poate fi găsit doar înlăuntrul omului. |
|
| STRADER: |
Dacă rodul unei pioase credințe Trebuie să aducă sufletului liniște, El poate umbla Pe astfel de căi. Dar forța adevăratei cunoașteri Nu înflorește pe această cale. |
|
| THEODOSIUS: |
Dar nu există alte căi (Intră Romanus și German) De-a naște-n inima omului adevărata cunoaștere spirituală. Trufia poate ispiti, (Intră Helena) |
|
| 740 |
Transformând adevăratul simțământ al sufletului În himere Și înfățișând clarvedere acolo Unde-și are rostul doar frumusețea credinței. Din tot ce-am putut auzi aici Atât de plin de spirit ca înțelepciune Din lumile superioare, un singur lucru E important pentru judecata adevărată omenească: Doar în lumea spirituală Se simte sufletul acasă. |
|
| CEALALTĂ MARIA (care a intrat cu Theudosius): | ||
| 750 |
Atâta timp cât omul simte doar Impulsul de a vorbi, Îl vor satisface asemenea vorbe. În viața reală însă, cu năzuințele ei, Cu dorul de fericire și cu necazuri, Altă hrană trebuie Să dăm sufletelor. Pe mine, un impuls lăuntric M-a-mpins să îmi consacru restul vieții Ce mi-a mai rămas |
|
| 760 |
Acelor oameni pe care destinul I-a dus în nevoie Și în mizerie. Și-adesea am fost nevoită Să ostoiesc mai mult durerile sufletești Decât pe cele trupești. E drept, în multe feluri Mi-am simțit neputincioasă voința; Mereu trebuie să-mi împrospătez forța Cu bogățiile ce curg aici |
|
| 770 |
Din izvoarele spiritului. Calda forță magică a cuvântului Pe care îl aud aici Se revarsă în mâinile mele, Și curge ca un balsam mai departe Când mâna mea-i atinge pe cei în suferință. Pe buzele mele ea devine Cuvânt adevărat de mângâiere Pentru inimile răscolite de dureri. Nu mă întreb care e obârșia acestor cuvinte. |
|
| 780 |
Privesc adevărul lor, Când ele, vii fiind, viață răspandesc în mine. Cu fiece zi mai limpede văd Cum ceea ce poate înfăptui forța slabă a voinței proprii Nu poate să le dea putere, Și văd cum zilnic ele mă reconstruiesc. |
|
| CAPESIUS: |
Nu sunt destui oameni oare Care, fără această revelație, Înfăptuiesc nenumărate fapte bune? |
|
| MARIA: |
Desigur, |
|
| 790 |
Există peste tot. Prietena noastră altceva vrea să spună. Când îi veți cunoaște viata Veți vorbi altfel. La cei la care forțe proaspete Înfloresc în deplină putere, Va crește din belsug iubirea Pe solul bun al inimii lor. Prietena noastră însă și-a cheltuit, Prin muncă peste măsură, cele mai bune forțe de viață, |
|
| 800 |
Și tot curajul vieții i-a fost stins Prin povara imensă a destinului Care a copleșit-o. Și-a jertfit forțele Atentei educări a copiilor; Curajul l-a pierdut Când moartea prematură I-a răpit soțul iubit. În starea asta, părea că doar un rest firav de viață I-ar determina soarta-n viitor. |
|
| 810 |
Atunci, puterile destinului au adus-o În cercul învățăturii noastre spirituale, Și forțele ei de viață Au înflorit pentru a doua oară. Cu noul ei țel în viață, Curajul i-a revenit din nou în suflet. În ea, spiritul a creat în adevăr Ființă nouă din germenele care murise. Dacă într-o astfel de forță creatoare Spiritul se dovedește roditor, |
|
| 820 |
Atunci și felul în care el se manifestă Pare a fi dovedit. Și când cuvântului îi lipsește trufia, Și-n inimă trăiește țelul moral suprem al sufletului, Dacă nu credem câtuși de puțin Că doctrina reprezintă opera proprie, Ci că doar spiritul Se arată pe sine înăuntrul nostru, Atunci, de fapt, nu e o îndrăzneală să spui Că în felul vostru de gândire |
|
| 830 |
Se țes doar palide umbre Din adevăratul izvor al existenței omenești; Și că spiritul care ne însuflețește Se leagă strâns Cu tot ceea ce destinul omenesc Urzește în temeliile vieții. În anii de când mi s-a îngăduit Să mă consacru operei pline de viață, Prin fața ochilor mei s-au perindat Mai multe inimi rănite, |
|
| 840 |
Mai multe suflete pline de dor, Decât poate să bănuie vreun om. Prețuiesc avântul înaltelor voastre idei Și mândra siguranță a științei voastre; Îmi place când, la picioarele voastre, Stă plină de admirație mulțimea de ascultători, Și când, din lucrările voastre, Pentru multe suflete se revarsă Claritatea înaltă a gândirii. Dar mi se pare că, în gândirea aceasta, |
|
| 850 |
Siguranța locuiește Doar cât timp această gândire rămâne-n ea însăși. Felul de gândire căruia eu îi aparțin Își trimite-n adânci realităti Rodul cuvintelor lui, Deoarece vrea să-și implanteze aici Rădăcinile. Desigur, este străină de gândirea voastră Scrierea de pe cerul spiritual, Care prin semne puternice |
|
| 860 |
Vestește impulsul nou Din pomul omenirii. Și oricât de clar și sigur pare Acest vechi fel de a gândi, El nu hrănește decât scoarța pomului; Nu poate să-ajungă La forța de viață a măduvei lui. |
|
| ROMANUS: |
Eu nu găsesc o punte Care să ducă-n adevăr De la idei la fapte. |
|
| CAPESIUS: |
870 |
Se supraestimează pe de-o parte Forța ideilor; De altă parte, voi înțelegeți greșit Mersul realității. Ideile sunt însă negreșit Germenii tuturor faptelor umane. |
| ROMANUS: |
Când această doamnă face-atâtea fapte bune, Impulsul de a le săvârși E-n inima ei caldă. Desigur, omul are nevoie, |
|
| 880 |
După ce termină o muncă, Să primească reconfortare din idei; Dar numai educarea voinței Unită cu iscusința și cu forța Poate aduce progresul omenirii În orice lucrare adevărată din viață. Când vuiet de roți Îmi răsună-n urechi Și când, mulțumite, mâinile omului Învârt manivele, |
|
| 890 |
Atunci simt eu puterile vieții. |
|
| GERMAN: |
Am spus adesea, în chip ușuratec, Că îmi plac glumele, Și pe ele doar le găsesc pline de spirit, Chiar dacă pentru creierul meu Sunt bune doar Să facă a trece timpul Dintre muncă și distracții. Acum cuvântul ăsta mi se pare prostesc. Puterea nevăzută m-a subjugat. |
|
| 900 |
Am învățat să simt ce este în ființa omenească Mai puternic decât castelele din cărți de joc, Clădite de către noi în glumă. |
|
| CAPESIUS: |
Și nicăieri decât aici v-a fost dat Să aflați o astfel de fortă spirituală? |
|
| GERMAN: |
Viața pe care am dus-o Mi-a oferit multe valori spirituale. Pe atunci însă nu mă interesa Să culeg astfel de roade. Dar modul de gândire de aici |
|
| 910 |
M-a atras către el, Oricât de puțin făptuiesc eu însumi. |
|
| CAPESIUS: |
Frumoase ore-am petrecut aici Și trebuie să-i mulțumesc stăpânei casei. (Pleacă toți. Rămân numai Maria și Johannes.) |
|
| JOHANNES: |
Rămâi încă puțin cu mine. Sunt apăsat, – atât de apăsat. |
|
| MARIA: |
Ce ai? Spune! |
|
| JOHANNES: |
Cuvântul maestrului nostru, mai întâi, Apoi discuțiile toate ale acestor oameni! Mă simt tulburat până-n măduva oaselor. |
|
| MARIA: |
920 |
Dar cum au putut aceste discuții Atât de adânc să te tulbure? |
| JOHANNES: |
În clipele astea, Fiecare cuvânt Mi-a fost dovadă-ngrozitoare A propriei mele nimicnicii. |
|
| MARIA: |
Desigur, e mult Ca-ntr-un timp atât de scurt Să vezi revărsâdu-se-n aceste discuții Atâta luptă pentru viață |
|
| 930 |
Și-atâta natură omenească. Dar este specificul vieții Pe care o ducem Să provoace spiritul omului la destăinuiri. Și ceea ce se dezvăluie în decurs de ani, Aici s-a dezlăntuit în câteva ore. |
|
| JOHANNES: |
O oglindire a întregii vieți Ce-așa de clar m-a-nfățișat pe mine mie însumi. Înalta revelație spirituală M-a ajutat să simt |
|
| 940 |
Cum atâția oameni ascund în ei Doar o parte a omului, Crezându-se totuși ființe întregi. Cu îndrăzneală am pășit Pe calea arătată aici, Spre a uni în Sinea proprie Multele ei laturi. Și ea a făcut din mine un nimic. Ce lor le lipsește, Mie îmi este cunoscut. |
|
| 950 |
Dar știu și că ei Stau în viață Iar eu în neant. S-a rezumat cu gravitate aici, în fraze scurte, Desfășurarea unor vieți întregi, Dar și tabloul vieții mele proprii A prins ființă-n fața sufletului meu. Mi s-a înfățișat copilăria Apoi tinerețea, |
|
| 960 |
Cu mândrele sale speranțe, Trezite-n sufletul părinților mei De aptitudinile fiului lor. Visuri de artist, pline de viață 'n-acele zile frumoase; Aduceri aminte, ca o avertizare, Au apărut toate din adâncuri spirituale, Precum și acele visuri În care tu mă vedeai Transpunând în culori și în forme |
|
| 970 |
Ceea ce trăia în spiritul tău. ………………………………………….. Și am văzut flăcările înălțându-se, Nimicind visurile tinereții Și speranțele artistului. Un alt tablou apoi s-a desprins Din îngrozitorul neant: Era o ființă care odinioară Și-a legat cu devotată iubire Destinul ei de al meu. Voise să mă rețină când, |
|
| 980 |
Cu ani în urmă, M-am întors în patrie, Chemat fiind la-nmormântarea mamei mele. M-am smuls de acolo Căci mare era puterea Ce m-a atras spre cercul tău Și către țelurile Proclamate-aici. Și nici un sentiment de vină Nu mi-a rămas din zilele de-atunci |
|
| 990 |
Când astfel am rupt o legătură Care, pentru sufletul ei, însemna viața. Chiar vestea ce mi-a parvenit, Că viața ei se veștejea încetul cu încetul, Stingându-se apoi cu totul, Complet nesimțitor m-a lăsat până azi. Dar ce lucruri grave a spus adineaori, În sală, Îndrumătorul nostru, Cum noi, dacă nu năzuim drept, Putem distruge |
|
| 1000 |
Destinul celor care prin iubire Sunt uniți cu noi. O, cât de cumplit se-auzeau din tablou Cuvintele, care apoi Din toate părtile răsunau, Dând naștere la un cumplit ecou: Pe ea, tu ai ucis-o! Și astfel, cele atât de grave spuse-n cuvântare, Au fost pentru ceilalți prilej S-arunce o privire înlăuntrul lor. |
|
| 1010 |
În mine însă ele născură Conștiența celei mai grele vinovății. Prin ea pot recunoaște Cât de greșit m-am străduit. |
|
| MARIA: |
În clipa asta, prietene, Pătrunzi în imperii de beznă. Și nimeni nu te poate ajuta Decât acela în care ne încredem. (Helena se întoarce, Maria este chemată afară.) |
|
| HELENA: |
Simt în mine îndemnul Să mai rămân puțin cu tine. |
|
| 1020 |
De multe săptămâni Ai o privire-atât de-ndurerată. Cum poate lumina, Ce-atât de măreț strălucește, Să-ntunece sufletul tău, Care cu toate forțele sale Tinde numai spre adevăr? |
|
| JOHANNES: |
Și ție, numai bucurie Lumina ti-a adus? |
|
| HELENA: |
Nu numai bucuria-aceea |
|
| 1030 |
Pe care-o cunoscusem mai-nainte; Mai mult, acea bucurie Ce încolțește din toate cuvintele Prin care spiritul Pe sine se revelă. |
|
| JOHANNES: |
Și totuși, eu îți spun: Ceea ce lucrează în mod creator Poate și să distrugă. |
|
| HELENA: |
Ca lucrul ăsta să fie cu putintă, O eroare trebuie să se fi strecurat, |
|
| 1040 |
Prin viclenie, în sufletul tău. Și dacă izvoarele adevărului, În locul unei fericiri deschise, Te umplu cu neliniști, Și-n loc de bucurii ale spiritului, Mâhnire ți-aduc, Atunci tu caută să afli Greșelile ce-ți stânjenesc drumul. De câte ori nu mi s-a spus Că sănătate este rodul adevărat al învățăturii noastre |
|
| 1050 |
Și forță de viață înflorește din ea. Cum ar putea să iște în tine tocmai contrariul! Aceste roade eu le văd la mulți care, Încrezându-se-n mine, se adună-aici. Vechiul mod de viață E tot mai străin de sufletul lor; Izvoare noi în inimă tâșnesc Și inima se reînnoiește-apoi. Privirea aruncată-n temelia existenței Nu dă naștere la dorințe |
|
| 1060 |
Care să-l chinuie pe om. (Iese.) |
|
| JOHANNES: |
Ani mulți mi-au trebuit Ca să-nțeleg că simțurile Aduc rătăcire numai atunci Când nu sunt însoțite De cunoașterea spiritului. Dar faptul că și cuvintele celei mai înalte înțelepciuni Sunt doar amăgire sufletească în ființa ta, Îl arată o singură clipă. |
|
