|
Un colţ de natură plin cu stânci şi izvoare; întregul peisaj trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind în sufletul lui Johannes Thomasius, iar cele ce urmează sunt conţinutul meditaţiei sale; mai târziu Maria.
| (Din izvoare şi
stânci răsună: O, omule,
cunoaşte-te!) |
||
| JOHANNES: | De ani întregi aud |
|
| 1070 |
Cuvintele acestea grave. Răsună din văzduh şi din apă, Se-aud din adânc de pământ; Şi cum în ghinda măruntă-i cuprins În mod tainic uriaşul stejar, La fel se cuprinde În forţa acestor cuvinte Tot ce gândirea poate-nţelege Despre fiinţa elementelor, Despre suflete şi spirite, |
|
| 1080
|
Despre curgerea timpului şi
despre eternitate. Universul şi ce eu însumi sunt Trăiesc în cuvântul: O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) Şi-acum! Înlăuntrul meu El prinde viaţă înspăimântător. Se ţese beznă-n jurul meu, Se cască-n mine întunericul; Răsună din tenebrele lumilor, Din beznele sufletului: |
|
| 1090 |
O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) Răpit din mine însumi sunt acum. Mă schimb cu trecerea orelor zilei Şi-n noapte mă prefac. Urmez Pământul pe orbita lui, În tunet mă rostogolesc Şi-n fulgere scapăr. Eu sunt. – O, deja simt că am dispărut Din propria-mi fiinţă. Privesc învelişul meu trupesc; |
|
| 1100 |
Îmi este fiinţă străină,
'n-afara mea, Cu totul departe de mine. Acum un alt corp văd plutind. Şi trebuie să vorbesc cu gura lui: „El mie mi-a adus mizerie amară. Atâta-ncredere-am avut în el Şi singură-n durere m-a lăsat; Căldura vieţii mi-a răpit-o Şi în ţărâna rece m-a împins“. Chiar eu însumi am fost acum |
|
| 1110 |
Cea pe care am părăsit-o, biata. Şi trebuie chinurile ei să le suport. Cunoaşterea mi-a dat puterea Ca Sinea mea în altă Sine s-o transpun. O, crud cuvânt! Lumina ta se stinge prin propria ta forţă. O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) Tu înapoi mă duci în cercul Fiinţei mele proprii. Dar cum mă voi cunoaşte-acum! |
|
| 1120 |
Eu forma umană am pierdut-o, Un monstru furios parcă sunt, Născut din pofte şi plăceri. Şi clar resimt cum Imaginea ceţoasă a unei iluzii Mi-a ascuns până-acum Propriul meu chip, oribil. Sălbăticia propriei fiinţe trebuie să mă-nghită. Şi simt cum curg prin arterele mele, Ca foc mistuitor, acele cuvinte |
|
| 1130 |
Ce odinioară, cu forţa
obârşiilor, Îmi revelau fiinţa Soarelui şi a Pământului; Trăiesc în pulsul meu Şi bat în bătăile inimii mele. În propria-mi gândire simt Străine lumi arzând de porniri feroce. Acestea-s roadele cuvântului: O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) Acolo, din prăpastia neagră, Ce fiinţă se holbează la mine? |
|
| 1140 |
Simt lanţurile Care mă leagă de tine. Nici Prometeu n-a fost legat Atât de puternic de stâncile Caucazului, Cum eu mă simt legat de tine. Cine eşti tu, fiinţă fioroasă? (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) O, acum te cunosc! Eu însumi sunt. Cunoaşterea mă-ncătuşează de tine, monstru periculos. (Maria intră; la început este neobservată de Johannes.) De mine însumi, monstru periculos. |
|
| 1150 |
Am vrut să fug de tine. M-au orbit lumile În care nechibzuinţa mea s-a retras Ca să mă liberez de mine însumi. Orbit sunt iarăşi în sufletul orb: O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!) |
|
| JOHANNES
(trezindu-se, parcă, o observă pe Maria. Meditaţia se
transformă în realitate interioară): |
||
| O, eşti aici, prietenă! |
||
| MARIA: |
Te-am căutat prietene, Deşi ştiu bine cât Iubeşti singurătatea |
|
| 1160 |
Acum, după ce ţi-au năvălit
în suflet Părerile atâtor oameni. Şi iarăşi ştiu că într-un ceas ca ăsta Nu pot, prin prezenţa mea, Prietenul să mi-l ajut; Dar impuls neclar mă-mpinge-n clipa asta spre tine, De când cuvintele lui Benedictus, 'n-adâncurile spiritului tău, au trezit, În loc de lumină, Durere-atât de grea! |
|
| JOHANNES: |
1170 |
Ce dragă mi-e singurătatea! Adeseori am căutat-o Ca să mă regăsesc pe mine însumi, Atunci când durerea şi fericirea oamenilor M-au aruncat în labirinturile gândirii. Dar asta s-a sfârşit, prietenă. Ce mi-au stârnit în suflet mai întâi Cuvintele lui Benedictus, Ce a trebuit să trăiesc În urma celor spuse de-aceşti oameni, |
| 1180 |
Îmi pare lucru mărunt Când le măsor cu furtuna Stârnită în mine apoi de singurătate, În timpul surdelor mele frământări. O, această singurătate! M-a izgonit în depărtări de lumi. M-a smuls din mine însumi. 'n-acea fiintă căreia i-am adus durere, Eu m-am născut ca un altul. Şi-a trebuit să sufăr durerea |
|
| 1190 |
Pe care eu însumi i-o
provocasem înainte. Cumplita, întunecata singurătate, Pe mine mie m-a redat apoi, Dar numai ca să mă-nspăimânte De-abisul propriei mele fiinţe. …………………………………………………. Pierdut e pentru mine ultimul refugiu-al omului, Pierdută e singurătatea pentru mine! |
|
| MARIA: |
Ce-am spus, va trebui să
îţi repet: Doar Benedictus poate să te-ajute; Sprijinul de care-avem nevoie, |
|
| 1200 |
De la el trebuie să-l primim
amândoi. Să ştii că nici eu nu mai pot îndura Enigmele vieţii mele, Dacă el nu mă-ndrumă Să pot găsi dezlegarea. Înalta-nţelepciune cum că peste-ntreaga viaţă Se-ntinde doar iluzie şi amăgire Dacă gândirea noastră cuprinde numai suprafaţa ei, De multe ori mi-am reamintit-o. Şi-ntotdeauna ea-mi spune: |
|
| 1210 |
Tu trebuie să-ţi dai seama că o
iluzie este, Deşi atât de des îţi pare-a fi adevăr, Faptul că-atunci când vrei să trezeşti în alţii Lumina care-n tine trăieşte, Ea ar putea aduce-n ei roade rele. În cea mai bună parte-a sufletului meu, Eu ştiu, prietene, că şi povara grea Pe care-alături de mine Viaţa ţi-a hărăzit-o E doar o parte-a drumului spinos |
|
| 1220 |
Ce duce la lumina adevărului. 'nainte ca fiinţa adevărului să ţi se revele, Va fi nevoie să treci prin toate spaimele Ce pot să se nască din iluzie. Aşa vorbeşte steaua ta. Cuvântul astrelor mi-arată însă că uniţi Noi trebuie să străbatem căile spiritului. De caut însă-aceste căi, Adâncă noapte peste privirea mea se lasă. Şi noaptea se face mai neagră |
|
| 1230 |
Prin tot ce trebuie să simt Ca rod al propriei mele fiinţe. În lumină trebuie să căutăm limpezimea. În lumina care poate dispărea din ochi, Dar nu se stinge vreodată. |
|
| JOHANNES: |
Maria, Ştii tu oare prin ce lupte A trecut adineaori sufletul meu? Într-adevăr, un greu destin Îţi este hărăzit, prietenă bună. Departe-i însă de fiinţa ta acea putere |
|
| 1240 |
Ce-atât de cumplit m-a
strivit. Tu poţi urca pe culmile cele mai clare ale adevărului, Îţi poţi îndrepta o privire fermă Înspre dezordinea omenirii, Şi vei rămâne tu însăţi Atât în lumină cât şi în întuneric. Pe mine însă fiece clipă Mă poate mie însumi răpi. A trebuit să mă cufund în oamenii ce-adineaori Mi s-au dezvăluit prin cuvintele lor. |
|
| 1250 |
Pe unul l-am urmat în
izolarea mânăstirii, În sufletul celuilalt am auzit Poveştile Feliciei. Eram fiecare din ei, Doar pentru mine însumi murisem. Şi ar trebui să pot crede Că obârşia fiinţei este neantul, De aş nutri speranta Că din neant, în mine, S-ar putea naşte vreodată un om. |
|
| 1260 |
Din spaimă în beznă mă
mână, M-alungă prin bezne în spaimă, Cuvântul-fiinţă al înţelepciunii: O, omule, cunoaşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoa.gte-te!) (Cortina cade.)
|
|
