Un colț de natură plin cu stânci și izvoare; întregul peisaj trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind în sufletul lui Johannes Thomasius, iar cele ce urmează sunt conținutul meditației sale; mai târziu Maria.
| (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) |
||
| JOHANNES: | De ani întregi aud |
|
| 1070 |
Cuvintele acestea grave. Răsună din văzduh și din apă, Se-aud din adânc de pământ; Și cum în ghinda măruntă-i cuprins În mod tainic uriașul stejar, La fel se cuprinde În forța acestor cuvinte Tot ce gândirea poate-nțelege Despre ființa elementelor, Despre suflete și spirite, |
|
| 1080 |
Despre curgerea timpului și despre eternitate. Universul și ce eu însumi sunt Trăiesc în cuvântul: O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) Și-acum! Înlăuntrul meu El prinde viață înspăimântător. Se țese beznă-n jurul meu, Se cască-n mine întunericul; Răsună din tenebrele lumilor, Din beznele sufletului: |
|
| 1090 |
O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) Răpit din mine însumi sunt acum. Mă schimb cu trecerea orelor zilei Și-n noapte mă prefac. Urmez Pământul pe orbita lui, În tunet mă rostogolesc Și-n fulgere scapăr. Eu sunt. – O, deja simt că am dispărut Din propria-mi ființă. Privesc învelișul meu trupesc; |
|
| 1100 |
Îmi este ființă străină, 'n-afara mea, Cu totul departe de mine. Acum un alt corp văd plutind. Și trebuie să vorbesc cu gura lui: „El mie mi-a adus mizerie amară. Atâta-ncredere-am avut în el Și singură-n durere m-a lăsat; Căldura vieții mi-a răpit-o Și în țărâna rece m-a împins”. Chiar eu însumi am fost acum |
|
| 1110 |
Cea pe care am părăsit-o, biata. Și trebuie chinurile ei să le suport. Cunoașterea mi-a dat puterea Ca Sinea mea în altă Sine s-o transpun. O, crud cuvânt! Lumina ta se stinge prin propria ta forță. O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) Tu înapoi mă duci în cercul Ființei mele proprii. Dar cum mă voi cunoaște-acum! |
|
| 1120 |
Eu forma umană am pierdut-o, Un monstru furios parcă sunt, Născut din pofte și plăceri. Și clar resimt cum Imaginea cețoasă a unei iluzii Mi-a ascuns până-acum Propriul meu chip, oribil. Sălbăticia propriei ființe trebuie să mă-nghită. Și simt cum curg prin arterele mele, Ca foc mistuitor, acele cuvinte |
|
| 1130 |
Ce odinioară, cu forța obârșiilor, Îmi revelau ființa Soarelui și a Pământului; Trăiesc în pulsul meu Și bat în bătăile inimii mele. În propria-mi gândire simt Străine lumi arzând de porniri feroce. Acestea-s roadele cuvântului: O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) Acolo, din prăpastia neagră, Ce ființă se holbează la mine? |
|
| 1140 |
Simt lanțurile Care mă leagă de tine. Nici Prometeu n-a fost legat Atât de puternic de stâncile Caucazului, Cum eu mă simt legat de tine. Cine ești tu, ființă fioroasă? (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) O, acum te cunosc! Eu însumi sunt. Cunoașterea mă-ncătușează de tine, monstru periculos. (Maria intră; la început este neobservată de Johannes.) De mine însumi, monstru periculos. |
|
| 1150 |
Am vrut să fug de tine. M-au orbit lumile În care nechibzuința mea s-a retras Ca să mă liberez de mine însumi. Orbit sunt iarăși în sufletul orb: O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) |
|
| JOHANNES (trezindu-se, parcă, o observă pe Maria. Meditația se transformă în realitate interioară): |
||
| O, ești aici, prietenă! |
||
| MARIA: |
Te-am căutat prietene, Deși știu bine cât Iubești singurătatea |
|
| 1160 |
Acum, după ce ți-au năvălit în suflet Părerile atâtor oameni. Și iarăși știu că într-un ceas ca ăsta Nu pot, prin prezența mea, Prietenul să mi-l ajut; Dar impuls neclar mă-mpinge-n clipa asta spre tine, De când cuvintele lui Benedictus, 'n-adâncurile spiritului tău, au trezit, În loc de lumină, Durere-atât de grea! |
|
| JOHANNES: |
1170 |
Ce dragă mi-e singurătatea! Adeseori am căutat-o Ca să mă regăsesc pe mine însumi, Atunci când durerea și fericirea oamenilor M-au aruncat în labirinturile gândirii. Dar asta s-a sfârșit, prietenă. Ce mi-au stârnit în suflet mai întâi Cuvintele lui Benedictus, Ce a trebuit să trăiesc În urma celor spuse de-acești oameni, |
| 1180 |
Îmi pare lucru mărunt Când le măsor cu furtuna Stârnită în mine apoi de singurătate, În timpul surdelor mele frământări. O, această singurătate! M-a izgonit în depărtări de lumi. M-a smuls din mine însumi. 'n-acea fiintă căreia i-am adus durere, Eu m-am născut ca un altul. Și-a trebuit să sufăr durerea |
|
| 1190 |
Pe care eu însumi i-o provocasem înainte. Cumplita, întunecata singurătate, Pe mine mie m-a redat apoi, Dar numai ca să mă-nspăimânte De-abisul propriei mele ființe. …………………………………………………. Pierdut e pentru mine ultimul refugiu-al omului, Pierdută e singurătatea pentru mine! |
|
| MARIA: |
Ce-am spus, va trebui să îți repet: Doar Benedictus poate să te-ajute; Sprijinul de care-avem nevoie, |
|
| 1200 |
De la el trebuie să-l primim amândoi. Să știi că nici eu nu mai pot îndura Enigmele vieții mele, Dacă el nu mă-ndrumă Să pot găsi dezlegarea. Înalta-nțelepciune cum că peste-ntreaga viață Se-ntinde doar iluzie și amăgire Dacă gândirea noastră cuprinde numai suprafața ei, De multe ori mi-am reamintit-o. Și-ntotdeauna ea-mi spune: |
|
| 1210 |
Tu trebuie să-ți dai seama că o iluzie este, Deși atât de des îți pare-a fi adevăr, Faptul că-atunci când vrei să trezești în alții Lumina care-n tine trăiește, Ea ar putea aduce-n ei roade rele. În cea mai bună parte-a sufletului meu, Eu știu, prietene, că și povara grea Pe care-alături de mine Viața ți-a hărăzit-o E doar o parte-a drumului spinos |
|
| 1220 |
Ce duce la lumina adevărului. 'nainte ca ființa adevărului să ți se revele, Va fi nevoie să treci prin toate spaimele Ce pot să se nască din iluzie. Așa vorbește steaua ta. Cuvântul astrelor mi-arată însă că uniți Noi trebuie să străbatem căile spiritului. De caut însă-aceste căi, Adâncă noapte peste privirea mea se lasă. Și noaptea se face mai neagră |
|
| 1230 |
Prin tot ce trebuie să simt Ca rod al propriei mele ființe. În lumină trebuie să căutăm limpezimea. În lumina care poate dispărea din ochi, Dar nu se stinge vreodată. |
|
| JOHANNES: |
Maria, Știi tu oare prin ce lupte A trecut adineaori sufletul meu? Într-adevăr, un greu destin Îți este hărăzit, prietenă bună. Departe-i însă de ființa ta acea putere |
|
| 1240 |
Ce-atât de cumplit m-a strivit. Tu poți urca pe culmile cele mai clare ale adevărului, Îți poți îndrepta o privire fermă Înspre dezordinea omenirii, Și vei rămâne tu însăți Atât în lumină cât și în întuneric. Pe mine însă fiece clipă Mă poate mie însumi răpi. A trebuit să mă cufund în oamenii ce-adineaori Mi s-au dezvăluit prin cuvintele lor. |
|
| 1250 |
Pe unul l-am urmat în izolarea mânăstirii, În sufletul celuilalt am auzit Poveștile Feliciei. Eram fiecare din ei, Doar pentru mine însumi murisem. Și ar trebui să pot crede Că obârșia ființei este neantul, De aș nutri speranta Că din neant, în mine, S-ar putea naște vreodată un om. |
|
| 1260 |
Din spaimă în beznă mă mână, M-alungă prin bezne în spaimă, Cuvântul-ființă al înțelepciunii: O, omule, cunoaște-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, cunoaște-te!) (Cortina cade.)
|
|
