Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


TABLOUL DOI


Un colţ de natură plin cu stânci şi izvoare; întregul peisaj trebuie să ni-l reprezentăm ca fiind în sufletul lui Johannes Thomasius, iar cele ce urmează sunt conţinutul meditaţiei sale; mai târziu Maria.



(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)

JOHANNES:  
De ani întregi aud

1070
Cuvintele acestea grave.
Răsună din văzduh şi din apă,
Se-aud din adânc de pământ;
Şi cum în ghinda măruntă-i cuprins
În mod tainic uriaşul stejar,
La fel se cuprinde
În forţa acestor cuvinte
Tot ce gândirea poate-nţelege
Despre fiinţa elementelor,
Despre suflete şi spirite,

1080 
Despre curgerea timpului şi despre eternitate.
Universul şi ce eu însumi sunt
Trăiesc în cuvântul:
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
Şi-acum! Înlăuntrul meu
El prinde viaţă înspăimântător.
Se ţese beznă-n jurul meu,
Se cască-n mine întunericul;
Răsună din tenebrele lumilor,
Din beznele sufletului:

1090
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
Răpit din mine însumi sunt acum.
Mă schimb cu trecerea orelor zilei
Şi-n noapte mă prefac.
Urmez Pământul pe orbita lui,
În tunet mă rostogolesc
Şi-n fulgere scapăr.
Eu sunt. – O, deja simt că am dispărut
Din propria-mi fiinţă.
Privesc învelişul meu trupesc;


1100
Îmi este fiinţă străină, 'n-afara mea,
Cu totul departe de mine.
Acum un alt corp văd plutind.
Şi trebuie să vorbesc cu gura lui:
„El mie mi-a adus mizerie amară.
Atâta-ncredere-am avut în el
Şi singură-n durere m-a lăsat;
Căldura vieţii mi-a răpit-o
Şi în ţărâna rece m-a împins“.
Chiar eu însumi am fost acum

1110
Cea pe care am părăsit-o, biata.
Şi trebuie chinurile ei să le suport.
Cunoaşterea mi-a dat puterea
Ca Sinea mea în altă Sine s-o transpun.
O, crud cuvânt!
Lumina ta se stinge prin propria ta forţă.
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
Tu înapoi mă duci în cercul
Fiinţei mele proprii.
Dar cum mă voi cunoaşte-acum!

1120
Eu forma umană am pierdut-o,
Un monstru furios parcă sunt,
Născut din pofte şi plăceri.
Şi clar resimt cum
Imaginea ceţoasă a unei iluzii
Mi-a ascuns până-acum
Propriul meu chip, oribil.
Sălbăticia propriei fiinţe trebuie să mă-nghită.
Şi simt cum curg prin arterele mele,
Ca foc mistuitor, acele cuvinte

1130
Ce odinioară, cu forţa obârşiilor,
Îmi revelau fiinţa Soarelui şi a Pământului;
Trăiesc în pulsul meu
Şi bat în bătăile inimii mele.
În propria-mi gândire simt
Străine lumi arzând de porniri feroce.
Acestea-s roadele cuvântului:
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
Acolo, din prăpastia neagră,
Ce fiinţă se holbează la mine?

1140
Simt lanţurile
Care mă leagă de tine.
Nici Prometeu n-a fost legat
Atât de puternic de stâncile Caucazului,
Cum eu mă simt legat de tine.
Cine eşti tu, fiinţă fioroasă?
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)
O, acum te cunosc!
Eu însumi sunt.
Cunoaşterea mă-ncătuşează de tine, monstru periculos.
(Maria intră; la început este neobservată de Johannes.)
De mine însumi, monstru periculos.

1150
Am vrut să fug de tine.
M-au orbit lumile
În care nechibzuinţa mea s-a retras
Ca să mă liberez de mine însumi.
Orbit sunt iarăşi în sufletul orb:
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoaşte-te!)

JOHANNES (trezindu-se, parcă, o observă pe Maria. Meditaţia se transformă în realitate interioară):


O, eşti aici, prietenă!

MARIA:

Te-am căutat prietene,
Deşi ştiu bine cât
Iubeşti singurătatea

1160
Acum, după ce ţi-au năvălit în suflet
Părerile atâtor oameni.
Şi iarăşi ştiu că într-un ceas ca ăsta
Nu pot, prin prezenţa mea,
Prietenul să mi-l ajut;
Dar impuls neclar mă-mpinge-n clipa asta spre tine,
De când cuvintele lui Benedictus,
'n-adâncurile spiritului tău, au trezit,
În loc de lumină,
Durere-atât de grea!

JOHANNES:
1170
Ce dragă mi-e singurătatea!
Adeseori am căutat-o
Ca să mă regăsesc pe mine însumi,
Atunci când durerea şi fericirea oamenilor
M-au aruncat în labirinturile gândirii.
Dar asta s-a sfârşit, prietenă.
Ce mi-au stârnit în suflet mai întâi
Cuvintele lui Benedictus,
Ce a trebuit să trăiesc
În urma celor spuse de-aceşti oameni,

1180
Îmi pare lucru mărunt
Când le măsor cu furtuna
Stârnită în mine apoi de singurătate,
În timpul surdelor mele frământări.
O, această singurătate!
M-a izgonit în depărtări de lumi.
M-a smuls din mine însumi.
'n-acea fiintă căreia i-am adus durere,
Eu m-am născut ca un altul.
Şi-a trebuit să sufăr durerea

1190
Pe care eu însumi i-o provocasem înainte.
Cumplita, întunecata singurătate,
Pe mine mie m-a redat apoi,
Dar numai ca să mă-nspăimânte
De-abisul propriei mele fiinţe.
………………………………………………….
Pierdut e pentru mine ultimul refugiu-al omului,
Pierdută e singurătatea pentru mine!

MARIA:

Ce-am spus, va trebui să îţi repet:
Doar Benedictus poate să te-ajute;
Sprijinul de care-avem nevoie,

1200
De la el trebuie să-l primim amândoi.
Să ştii că nici eu nu mai pot îndura
Enigmele vieţii mele,
Dacă el nu mă-ndrumă
Să pot găsi dezlegarea.
Înalta-nţelepciune cum că peste-ntreaga viaţă
Se-ntinde doar iluzie şi amăgire
Dacă gândirea noastră cuprinde numai suprafaţa ei,
De multe ori mi-am reamintit-o.
Şi-ntotdeauna ea-mi spune:

1210
Tu trebuie să-ţi dai seama că o iluzie este,
Deşi atât de des îţi pare-a fi adevăr,
Faptul că-atunci când vrei să trezeşti în alţii
Lumina care-n tine trăieşte,
Ea ar putea aduce-n ei roade rele.
În cea mai bună parte-a sufletului meu,
Eu ştiu, prietene, că şi povara grea
Pe care-alături de mine
Viaţa ţi-a hărăzit-o
E doar o parte-a drumului spinos

1220
Ce duce la lumina adevărului.
'nainte ca fiinţa adevărului să ţi se revele,
Va fi nevoie să treci prin toate spaimele
Ce pot să se nască din iluzie.
Aşa vorbeşte steaua ta.
Cuvântul astrelor mi-arată însă că uniţi
Noi trebuie să străbatem căile spiritului.
De caut însă-aceste căi,
Adâncă noapte peste privirea mea se lasă.
Şi noaptea se face mai neagră

1230
Prin tot ce trebuie să simt
Ca rod al propriei mele fiinţe.
În lumină trebuie să căutăm limpezimea.
În lumina care poate dispărea din ochi,
Dar nu se stinge vreodată.

JOHANNES:

Maria, Ştii tu oare prin ce lupte
A trecut adineaori sufletul meu?
Într-adevăr, un greu destin
Îţi este hărăzit, prietenă bună.
Departe-i însă de fiinţa ta acea putere

1240
Ce-atât de cumplit m-a strivit.
Tu poţi urca pe culmile cele mai clare ale adevărului,
Îţi poţi îndrepta o privire fermă
Înspre dezordinea omenirii,
Şi vei rămâne tu însăţi
Atât în lumină cât şi în întuneric.
Pe mine însă fiece clipă
Mă poate mie însumi răpi.
A trebuit să mă cufund în oamenii ce-adineaori
Mi s-au dezvăluit prin cuvintele lor.

1250
Pe unul l-am urmat în izolarea mânăstirii,
În sufletul celuilalt am auzit
Poveştile Feliciei.
Eram fiecare din ei,
Doar pentru mine însumi murisem.
Şi ar trebui să pot crede
Că obârşia fiinţei este neantul,
De aş nutri speranta
Că din neant, în mine,
S-ar putea naşte vreodată un om.

1260
Din spaimă în beznă mă mână,
M-alungă prin bezne în spaimă,
Cuvântul-fiinţă al înţelepciunii:
O, omule, cunoaşte-te!
(Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, cunoa.gte-te!)

(Cortina cade.)