Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


III

TRECEREA FIINŢEI OMENEŞTI PRIN SFERELE PLANETARE
ŞI IMPORTANŢA CUNOAŞTERII LUI CHRISTOS

Hannovra, 18 noiembrie 1912

Suntem reuniţi în această seară într-un sediu relativ nou al dragei noastre ramuri din Hannovra, şi realizăm cea mai frumoasă inaugurare a ei prin aceea că au sosit atât de mulţi prieteni aici, în acest loc, dovedind astfel din toată inima lor că iau în serios ceea ce reunim în mişcarea noastră de concepţie spirituală. De un anumit timp există întotdeauna, în astfel de ocazii, o dificultate care poate totuşi să ne umple cu o anumită satisfacţie: faptul că, pe de o parte, prietenii noştri au creat acest cadru pentru munca lor, şi că, pe de altă parte, el s-a dovedit prea mic, încă de la prima reuniune. Bineînţeles, aceasta este o chestiune cu dublu aspect. De altfel ea este în măsură de a umple inimile noastre de încredere şi speranţă pentru deschiderea mişcării noastre. Permiteţi-mi ca în introducerea la consideraţiile noastre să urez ca şi în spaţiul acestei clădiri să poată înflori binecuvântarea şi creşterea muncii spirituale ce va fi efectuată aici. Permiteţi-mi să exprim din adâncul inimii dorinţa ca această muncă să se desfăşoare în aşa fel încât, prin puterea sa lăuntrică şi puritatea ei, să poată primi binecuvântarea călăuzelor spirituale care veghează asupra mişcării noastre. Această binecuvântare nu ne va fi acordată decât dacă aspirăm cu sinceritate, veracitate şi loialitate înspre marile idealuri spirituale. Atunci, dacă lucrăm cu toată sinceritatea, seriozitatea şi onestitatea împreună, vom putea fi întotdeauna siguri că binecuvântarea celor pe care îi numim Maeştrii înţelepciunii şi armoniei sentimentelor va domni asupra cauzei noastre. Fie ca această binecuvântare să se reverse asupra noastră, pentru ca munca noastră să devină astfel încât sufletele noastre să primească tărie şi putere, pentru ca această muncă să devină o mică piatră de construcţie destinată la ceea ce, sub formă de ştiinţă spirituală, trebuie să contribuie la civilizaţia omenirii întregi.

Vom începe consideraţiile noastre de astăzi examinând mai îndeaproape ceea ce numim conştienţa noastră omenească. Ce numim noi conştienţă omenească? În prima fază putem parafraza această conştienţă, şi spune: în timp ce suntem în starea de somn – de seara, de la adormire, până dimineaţa, la trezire – conştienţa nu este în noi. Nici un om dispunând într-adevăr de cele cinci simţuri ale sale, dacă mă pot exprima astfel, nu se îndoieşte de existenţa sa, chiar şi atunci când conştienţa îi scapă oarecum seara în momentul adormirii. Dacă s-ar îndoi de aceasta, el ar emite afirmaţia, într-adevăr fără sens, că tot ceea ce a vieţuit el lăuntric se pierde în timp ce e doarme, şi renaşte din nou dimineaţa următoare. Cine nu împărtăşeşte această afirmaţie fără sens, este convins că el există chiar şi în timpul somnului său. Totuşi, ceea ce noi numim conştienţă nu este atunci în el. În timp ce dormim nu avem reprezentări, nici dorinţe, instincte sau pasiuni; nu există în noi nici suferinţă şi nici durere, căci dacă durerile devin atât de puternice încât ne perturbă somnul, conştienţa este prezentă. Cel care ştie face deosebire între somn şi veghe este, de asemenea, în măsură să ştie ce este conştienţa. Conştienţa este ceea ce, de fiecare dată când ne trezim, se reintegrează sufletului. Dimineaţa sufletul se reumple din nou de o sumă de reprezentări, de emoţii, de pasiuni, de dureri, etc. Prin ce se caracterizează această conştienţă în mod deosebit la om? Prin aceea că tot ce poate el avea în conştienţa sa este oarecum acompaniat de un sentiment de trăire a Eului; şi o reprezentare la care dumneavoastră nu aţi putea, cel puţin, să vă gândiţi: eu îmi reprezint; o impresie de care nu aţi putea să vă spuneţi: eu simt; o durere, de care dumneavoastră nu aţi putea să vă spuneţi: pe mine mă doare, nu ar constitui într-adevăr o trăire lăuntrică a sufletului dumneavoastră. Tot ceea ce constituie vieţuirea dumneavoastră trebuie să fie legat de Eu. Acesta este efectiv cazul. Dumneavoastră ştiţi totuşi – căci noi am vorbit adesea despre asta – că această legătură cu reprezentarea-Eu nu începe decât la un anumit moment al existenţei. În jurul vârstei de trei ani copilul începe să vieţuiască aceasta. Este momentul în care el nu mai spune: Ionel sau Maria se joacă sau vorbeşte, etc., ci: eu vorbesc. Astfel încât cunoaşterea Eului nu apare decât în cursul primei copilării.

Astăzi noi ne vom pune problema următoare: Prin ce se trezeşte progresiv cunoaşterea Eului la copil? Această chestiune ne permite să vedem că lucrurile cele mai simple, în mod aparent cele mai simple, nu sunt atât de uşor de explicat, deşi răspunsul ne este uneori la îndemână. Cum ajunge copilul, plecând de la starea sa de conştienţă generală privată de un Eu, să se ridice la reprezentări implicând un Eu? Oricine studiază cu adevărat viaţa din perioada copilăriei poate sesiza cum ajunge copilul acolo. Există o observaţie foarte simplă pe care fiecare o poate face. Ea ne poate ajuta să înţelegem cum copilul ajunge la conştienţa Eului. Este suficient să observăm în mod serios cum se formează şi se consolidează această reprezentare a Eului. Observaţi un copil care s-a lovit cu căpşorul de un colţ al mesei. Dacă observaţi mai îndeaproape viaţa unui copil mic, veţi vedea că sentimentul Eului s-a consolidat după ce s-a izbit cu capul. Atunci el s-a perceput pe sine însuşi. Aceasta contribuie la faptul că un copil învaţă să se cunoască. Nu este necesar ca el să se rănească de fiecare dată şi să-şi facă un cucui. Chiar când copilul pune mâinile sale pe nu contează ce obiect, aceasta corespunde cu un mic şoc care-i permite să ia cunoştinţă de el însuşi în raport cu altceva. Dumneavoastră veţi fi atunci îndemnaţi să vă spuneţi că un copil nu ar ajunge la conştienţa Eului său dacă el nu se percepea în contact cu lumea exterioară, cu rezistenţa pe care i-o opune lumea exterioară. Dacă un copil nu ar resimţi nici o rezistenţă, el nu ar ajunge niciodată la conştienţa Eului. Elaborarea progresivă a conştienţei Eului rezultă din faptul că un copil se confruntă cu lumea exterioară. Deci, la un anumit moment al vieţii sale, copilul are această conştienţă a Eului. Dar ceea ce s-a întâmplat până acum nu încetează la om, însă are loc o răsturnare. Copilul a dezvoltat conştienţa Eului percepând obiectele exterioare ca fiind distincte de el; el s-a desprins de ele. Odată ce această conştienţă a Eului este prezentă, ea continuă să se izbească de ceva; ea trebuie mereu să se izbească. De ce se loveşte ea? Cine nu stabileşte nici un contact cu nimic nu ar putea lua cunoştinţă de sine, cel puţin în cadrul lumii în care trăim noi. Vedeţi dumneavoastră, începând cu momentul în care este prezentă conştienţa Eului, Eul se izbeşte de propria sa corporalitate lăuntrică. Eul începe să desfăşoare o viaţă în lăuntru, Eul începe să se izbească de interiorul propriului său corp. Pentru a vă face o reprezentare a acestui fapt este suficient să vă gândiţi că un copil se trezeşte în fiecare dimineaţă, şi aceasta constituie o intrare a Eului şi trupului astral în trupul fizic şi trupul eteric. Eul se izbeşte atunci de trupul fizic şi trupul eteric. Amintiţi-vă că deja când vă cufundaţi şi deplasaţi mâna în apă întâmpinaţi o rezistenţă peste tot unde sunteţi în contact cu apa. Aceasta este exact ceea ce se întâmplă când, dimineaţa, Eul se cufundă în corp şi se scaldă în interiorul vieţii lăuntrice care-l înconjoară. De-a lungul vieţii, acest Eu este cuprins în trupul fizic şi trupul eteric, şi el se izbeşte din toate părţile de aceste trupuri. Când agitaţi apa cu mâna, dumneavoastră vă percepeţi mâna din toate părţile; la fel este când Eul se cufundă în trupul eteric şi trupul fizic, căci el se izbeşte în toate părţile de această corporalitate. Aceasta se produce de-a lungul întregii existenţe. De-a lungul întregii sale vieţi, omul trebuie, de fiecare dată când se trezeşte dimineaţa, să se cufunde în trupul său fizic şi trupul său eteric. Aceasta produce fără încetare izbiri între trupul fizic şi eteric pe de o parte, şi trupul astral şi Eu pe de altă parte. Care este efectul acestora? Consecinţa este că, datorită forţei de izbire, entităţile în cauză se uzează. Pentru Eu şi trupul astral, pe de o parte, trupul eteric şi trupul fizic, pe de altă parte, este ca şi cum două corpuri s-ar lovi fără încetare. Ele se uzează în mod necesar. Această uzură este epuizarea progresivă, îmbătrânirea care intervine în cursul vieţii omului, şi acesta este de altfel motivul morţii noastre fizice. Imaginaţi-vă un moment că noi nu am avea nici trup fizic, nici trup eteric; noi nu am fi atunci în măsură să ne menţinem conştienţa Eului. Desigur că am fi capabili să dezvoltăm conştienţa de sine, dar noi nu am putea-o menţine. Pentru ca ea să se poată menţine, noi trebuie să ne lovim lăuntric fără încetare. Aceasta are drept consecinţă faptul următor, extraordinar de semnificativ: că datorăm dezvoltarea Eului nostru distrugerii fiinţei noastre. Dacă nu ne izbeam de elementele fiinţei noastre nu am fi putut avea conştienţa Eului. Când cineva întreabă la ce serveşte distrugerea, îmbătrânirea şi moartea, trebuie să-i dăm răspunsul următor: distrugerea, îmbătrânirea şi moartea servesc la faptul că fiinţa omenească evoluează şi continuă să dezvolte conştienţa Eului, în timp ce se distruge. Pentru a ne exprima într-un mod radical, se poate de asemenea spune: dacă nu am putea muri, nu am putea fi Om cu adevărat. Lăsând acest fapt să acţioneze din plin asupra sufletului, ni se poate prezenta ideea următoare, la care ocultismul poate aduce un răspuns: pentru a trăi, trebuie să putem mereu dispune de un trup fizic, de un trup eteric, de un trup astral şi de un Eu. Aşa cum suntem noi aici în viaţa noastră, trebuie să recunoaştem că avem nevoie de cele patru elemente menţionate; dar pentru a ajunge la conştienţa Eului, noi trebuie să le distrugem. Noi trebuie să le primim fără încetare, pentru a le putea distruge fără încetare. Necesitatea existenţelor pământeşti succesive se bazează pe faptul că noi trebuie să avem posibilitatea de a distruge de fiecare dată din nou corpurile omeneşti, pentru a continua să ne dezvoltăm entitatea noastră umană conştientă.

În cadrul existenţei noastre pământeşti noi nu avem decât un singur element component la dezvoltarea căruia putem într-adevăr contribui: Eul nostru. Prin munca noastră putem contribui, într-o anumită măsură, la a face să evolueze Eul nostru. Ce înseamnă, în perspectivă spirituală, a lucra la dezvoltarea Eului? Pentru a răspunde la această chestiune trebuie mai întâi să avem o idee clară despre ceea ce înseamnă faptul de a lucra asupra Eului nostru. Să presupunem cazul unui om care învinuieşte pe aproapele său şi-l acuză de răutate. Dacă nu este adevărat, persoana în chestiune a emis un neadevăr. Ce consecinţă antrenează pentru Eu o judecată falsă? Această judecată emisă de Eu, acest neadevăr înseamnă că, începând din acel moment, Eul şi-a pierdut din valoare. Aceasta este semnificaţia obiectivă a imoralităţii. Înainte de a pronunţa un neadevăr noi avem mai multă valoare decât după ce l-am pronunţat. Dumneavoastră puteţi scruta mereu toate spaţiile şi toate timpurile: valoarea Eului dumneavoastră se diminuează la infinit şi pentru veşnicie, odată ce l-aţi scăzut printr-un asemenea act. Dar, în timpul vieţii dintre naştere şi moarte, noi dispunem de o posibilitate: ceea ce este la originea devalorizării Eului nostru poate întotdeauna fi corectat când reuşim să ne depăşim minciunile. Celui pe care l-am acuzat de răutate îi putem mărturisi că ne-am înşelat, şi că ceea ce am afirmat era fals, ş.a.m.d. Noi restituim astfel Eului nostru adevărata sa valoare şi compensăm dauna pe care o adusesem Eului nostru. Noi determinăm astfel o compensare a răului pe care îl făcusem. Pentru multe lucruri privind Eul nostru, nu depinde decât de noi să stabilim deja în cursul existenţei noastre o compensare capabilă să corecteze imperfecţiunea care l-a afectat. Când avem ca misiune, de exemplu, să ştim ceva pe care noi îl uităm, Eul nostru este afectat, devalorizat. Dimpotrivă, dacă ni-l aducem din nou în memorie, am compensat această situaţie. Aşadar: noi putem reduce valoarea Eului nostru, dar o putem de asemenea reface fără încetare. Această facultate de a reface un element al vieţii noastre corectând erorile, pentru a-l face să progreseze, această facultate în privinţa Eului nostru este la îndemâna noastră.

Conştienţa omului nu se extinde totuşi direct la existenţa astrală, nici la existenţa eterică şi încă şi mai puţin la existenţa fizică. Totuşi, toată viaţa constituie o distrugere permanentă a acestor trei elemente, însă noi ignorăm fără încetare cum să redresăm această distrugere. Noi stăpânim redresarea Eului, ştim cum să compensăm un defect moral, un defect al memoriei, dar nu putem controla ceea ce distruge trupul nostru astral, eteric şi fizic. Noi nu încetăm să deteriorăm această triadă căci, cu viaţa pe care o ducem, nu încetăm să atacăm cele trei elemente ale fiinţei noastre care sunt trupul astral, trupul eteric şi trupul fizic. Asupra Eului, noi lucrăm. Dacă nu am lucra la Eul nostru toată viaţa, între naştere şi moarte, nu am putea progresa. Dar această activitate conştientă asupra Eului nu o aplicăm şi trupurilor astral, eteric şi fizic. Ceea ce fiinţa omenească distruge în permanenţă, trebuie totuşi să fie înlocuit. Între moarte şi o nouă naştere trebuie să se reconstituie în mod corect distrugerea suferită de trupurile astral, eteric şi fizic. Trebuie ca, pe durata acestei perioade, omul să reprimească ceea ce a fost distrus în cursul vieţii în trupul astral, trupul eteric şi trupul fizic. Or, aceasta nu se poate face decât dacă în noi lucrează ceva la care noi nu avem acces. Este cu totul evident că dacă dumneavoastră nu dispuneţi de puteri magice, sunteţi incapabili să vă procuraţi un trup astral după moarte. Căci acesta trebuie să fie creat din macrocosm pentru fiinţa omenească.

Dumneavoastră înţelegeţi acum: de unde provine ceea ce duce la reconstituirea, de exemplu, a trupului astral, la distrugerea căruia am contribuit noi? În vederea viitoarei noastre încarnări într-o nouă existenţă pământească, avem nevoie de un corp corect. Unde se găsesc, în cosmos, puterile care reconstituie trupul astral? Vedeţi dumneavoastră, aceste puteri le puteţi căuta servindu-vă de toată capacitatea clarvederii posibile aici – dumneavoastră nu le veţi găsi pe Pământ. Dacă totul ar depinde numai de Pământ, omul nu ar ajunge niciodată la o reconstituire a trupului său astral. Concepţia materialistă despre lume, care crede că poate găsi pe Pământ toate condiţiile necesare vieţii, se înşeală în mod magnific. Patria omului nu este numai Pământul. O adevărată observare a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere ne aduce dovada faptului că puterile, de care are nevoie omul pentru a-şi reconstitui trupul astral, se situează în aştrii sistemului planetar, în Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Puterile care emană din aceşti aştri trebuie să lucreze la reconstituirea trupului nostru astral. Fără ajutorul acestor puteri noi nu putem elabora un trup astral. Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât faptul că după moarte, sau în caz de iniţiere, noi trebuie să ieşim cu puterile trupului nostru astral din trupul fizic. Şi el se dilată atunci în cosmos. De obicei fiinţa noastră constituie un mic punct concentrat situat într-un loc din cosmos, pe când după moarte ea se extinde şi se dilată la dimensiunea cosmosului întreg. Viaţa noastră între moarte şi o nouă naştere nu este nimic altceva decât un proces de abstragere din stele a puterilor de care avem nevoie pentru a reconstitui elementele pe care le-am deteriorat în timpul existenţei noastre. Aşadar din stele ne vin puterile necesare la reconstituirea trupului nostru astral.

În domeniul pe care pe drept îl numim ocultism, investigaţia este foarte dificilă şi complicată. Luaţi cazul unui om care are ochi buni. Îl trimiteţi într-o regiune a Elveţiei unde escaladează un munte. La întoarcere vă va face o descriere a celor văzute, care este conformă cu realitatea. Dar vă puteţi imagina foarte bine că el se duce o a doua oară în această regiune, că urcă din nou pe acelaşi munte, dar de această dată puţin mai sus. Atunci va descrie ceea ce vede dintr-un alt punct de vedere. Descrierea făcută dintr-un alt punct de vedere va furniza o idee mai completă şi mai justă asupra peisajului alpin. Se crede în general că o dată dobândită clarvederea, ştim totul. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. În lumile spirituale, este vorba de o cercetare continuă, mereu susţinută. Căci chiar pentru subiectele care au fost explorate cu grijă se găseşte întotdeauna ceva nou. În cursul ultimilor doi ani eu tocmai mi-am luat ca sarcină să examinez şi să verific din nou, amănunţit, domeniul relativ la viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Aş vrea cum să vă expun anumite rezultate ale acestor investigaţii recente.

Într-o problemă ca aceasta trebuie ştiut că o adevărată înţelegere nu este posibilă decât acelora care sunt în măsură să dezvolte o sensibilitate mărită faţă de un asemenea subiect şi sunt receptivi la astfel de consideraţii. Nu se poate pretinde ca totul să fie explicat şi dovedit într-o singură seară. Dar dacă aveţi răbdarea de a reuni şi compara tot ceea ce a fost spus în decursul timpului, veţi vedea că ocultismul nostru nu conţine nici o parte care să nu se lege cu celelalte într-un tot armonios. Această perioadă dintre moarte şi o nouă naştere este ceea ce am avut de examinat eu în aceste ultime timpuri. Sensul acestor investigaţii constă în explorarea condiţiilor care există în viaţa ce se desfăşoară de la moarte până la o nouă naştere. Şi se poate realmente constata că fiinţa omenească, cea care trăieşte aici jos concentrată într-un spaţiu minuscul, iese progresiv din acest spaţiu restrâns, după ce de ea s-a desprins de corpul său. Trecând prin pragul morţii, ea se dilată din ce în ce mai mult şi nu încetează să crească. Ea se extinde progresiv la sistemul planetar. Mai întâi se extinde până la locul unde acest sistem este delimitat de orbita Lunii. Omul se dilată într-atât încât limitele sale coincid cu sfera marcată de orbita lunară. Aceasta este kamaloka. Când omul continuă să crească, el pătrunde mai întâi în sfera formată de Mercur, după aceea în cea constituită de Venus. Continuând să se dilate şi să crească, omul accede efectiv încetul cu încetul la o dimensiune care-i permite să atingă orbita Soarelui, cu alt cuvinte ceea ce este denumit ecliptica. Noi nu avem nevoie să ne referim la sistemul lui Copernic; este suficient să ne reprezentăm orbitele, aşa cum le-am evocat cu ocazia seriei de conferinţe ţinute la Düsseldorf asupra ierarhiilor spirituale şi reflectării lor în lumea fizică [ Nota 2 ]. Da, deci ridicându-ne în lumea spirituală, omul pătrunde în sistemul planetar, în sfera Lunii şi aşa mai departe, până la ultima sferă, cea a lui Saturn. Toate acestea sunt indispensabile pentru ca omul să intre în mod just în contact cu puterile de care are nevoie pentru trupul său astral, puteri pe care numai sistemul planetar i le poate da.

Dar oamenii sunt diferiţi, unii faţă de alţii. Această diferenţă se manifestă când se observă după moarte un om care de-a lungul întregi sale existenţe a manifestat o viaţă lăuntrică alcătuită din bunătate şi moralitate, şi care traversează moartea cu o atitudine sufletească exprimând calităţile sale morale. Îl putem compara cu o fiinţă care poartă în moarte o atitudine mai puţin morală. Remarcăm o mare diferenţă. Ea se manifestă de îndată ce omul pătrunde în sfera unde acţionează puterile lui Mercur. Cum se manifestă aceasta? Odată ce omul a trecut prin poarta morţii, el percepe, de exemplu – datorită mijloacelor de percepţie de care dispunem după perioada de kamaloka ¬– fiinţele care-i fuseseră apropiate pe durata vieţii şi care au murit înainte ca el însuşi să fi trecut prin poarta morţii. Sunt aceste fiinţe legate de el? desigur, noi regăsim toate aceste fiinţe şi vieţuim împreună cu ele şi pe durata vieţii de după moarte. Dar felul nostru de a vieţui cu aceste fiinţe diferă acum de cel din cursul vieţii pe Pământ. Faptul de a lua în moarte o atitudine lăuntrică morală sau imorală creează o diferenţă. Desigur că şi cel care a dus pe Pământ o viaţă imorală îşi regăseşte mulţi membri ai familiei sale şi prietenii săi, dar din cauza propriei sale naturi există mereu un fel de zid care se înalţă în faţa lui şi care îl împiedică să ajungă la alte fiinţe. După moarte, orice fiinţă marcată de o atitudine imorală devine un eremit, o fiinţă izolată care se află încercuită de un zid din toate părţile, pe care nu reuşeşte să-l treacă pentru a întâlni alte fiinţe din cadrul aceleiaşi sfere. Dimpotrivă, sufletul purtând amprenta moralităţii, fiindcă are reprezentări de genul celor care rezultă din purificarea voinţei noastre, acest suflet devine un spirit sociabil şi găseşte întotdeauna punţile necesare pentru a stabili legături cu alte fiinţe în sfera cărora trăieşte. De atitudinea noastră morală depinde faptul de a fi un spirit sociabil sau solitar. Această dependenţă antrenează o consecinţă foarte importantă. Spiritul sociabil, a cărui fiinţă nu este închisă într-un fel de cochilie, ci este capabil să ajungă la fiinţele din sfera sa, acest om participă în mod rodnic la evoluţia întregului univers. Omul imoral, care după moarte devine un eremit, un spirit solitar, contribuie la distrugerea lumii. El determină goluri în univers, proporţionale cu gradul imoralităţii şi izolării sale. Efectul actelor imorale ale unui asemenea om devine pentru el un supliciu, iar pentru univers o distrugere.

Atitudinea morală a sufletului este deci de o mare importanţă încă din primele momente în kamaloka; ea decide destinul nostru şi pentru perioada următoare, cea care se numeşte perioada lui Venus. Atunci intră de asemenea în considerare alte reprezentări, pe care omul le-a dezvoltat în timpul vieţii sale şi care-l privesc de îndată de intră în lumea spirituală. Este vorba de reprezentările religioase. Viaţa sufletului în cadrul sferei lui Venus diferă în funcţie de faptul că fiinţa a cultivat o legătură religioasă între ceea ce este trecător şi ceea ce este etern, sau nu a realizat această legătură. Faptul de a fi fost sau nu religioşi pe durata vieţii determină şi aici alternativa între spiritele sociabile şi spiritele izolate sau eremiţii. Izolarea, faptul de a ne închide la orice sentiment religios pe Pământ face din noi eremiţi, spirite asociale. Un suflet lipsit de sentimente religioase se simte ca închis într-o capsulă, ca întemniţat. Desigur că ştim că în jurul nostru există alte fiinţe, dar suntem ca într-o închisoare şi nu putem merge spre ele. Acesta este cazul, de exemplu, pentru membrii clubului monist, datorită faptului că prin ideile lor materialiste aride exclud orice sentiment religios. După moartea lor, ei nu vor putea reconstitui o nouă asociaţie şi să se regăsească între ei. Fiecare se va simţi închis în propria sa închisoare. Această remarcă nu constituie deloc o apreciere formulată împotriva clubului monist, ci vizează înţelegerea unui un fapt real.

Aici, în viaţă, ideile materialiste constituie o eroare, în timp ce în domeniul spiritului ele sunt o realitate. Pe Pământ, asemenea idei ne izolează ca urmare a erorilor, pe când în lumea spirituală ele ne întemniţează, făcând din noi prizonierii propriei noastre astralităţi. Printr-o atitudine imorală în timpul vieţii noi ne sustragem puterilor de atracţie ale sferei lui Mercur. Printr-o atitudine nereligioasă, ne sustragem puterilor de atracţie a sferei lui Venus. Noi suntem incapabili să extragem puterile de care avem nevoie din această sferă, ceea ce înseamnă că, în timpul următoarei noastre încarnări, vom avea – într-un anumit fel – un trup astral imperfect.

Dumneavoastră vedeţi cum se elaborează karma, vedeţi care este procesul tehnic al karmei. Când ţinem cont de această realitate a investigaţiei oculte, se clarifică în mod remarcabil un dicton al lui Kant, emis într-o manieră instinctivă. El caracterizează în felul următor cele două lucruri pentru care avea cea mai mare admiraţie: „Cerul înstelat deasupra noastră, legea morală în noi”. Aparent este vorba de două lucruri, dar în realitate nu avem de a face decât cu unul singur, fiind unul şi acelaşi lucru. De ce suntem cuprinşi de un sentiment al sublimului, al sfinţeniei dumnezeirii, când contemplăm vastele spaţii siderale? Fiindcă în mod inconştient se trezeşte în sufletul nostru sentimentul patriei sufletului nostru, pentru că simţim că, înainte de a veni să ne încarnăm pe Pământ, noi trăim printre aceste stele, de unde am primit cele mai bune puteri care sunt în noi. Legea morală ne-a fost conferită în timpul acestei zăboviri în lumea aştrilor. Ceea ce ne-a oferit această lume stelară între moarte şi o nouă naştere trebuie să fie considerat, prin cunoaşterea de sine, drept cele mai bune şi mai frumoase puteri ale sufletului nostru. Ceea ce vedem în cerul înstelat este legea morală care ne este dată de lumile spirituale, căci între moarte şi o nouă naştere noi trăim împreună cu cerul înstelat. Oricine vrea să-şi creeze posibilitatea de a-şi face o idee de unde provin cele mai bune puteri ale sale va trebui să contemple cu asemenea sentimente firmamentul stelar. Pentru cel care nu doreşte să-şi pună această problemă şi preferă să trăiască în mod stupid de la o zi la alta, stelele nu-i vor vorbi. Dar când mă întreb cum ajunge în mine ceea ce nu este dependent de corpul meu sensibil, este suficient să-mi ridic privirea spre cerul înstelat pentru a încerca sentimentul de pietate care mă cuprinde. Eu ştiu atunci că aceasta este amintirea patriei mele eterne. Astfel realizez în mod progresiv această stare în care eu trăiesc într-adevăr împreună cu cerul înstelat între moarte şi o nouă naştere.

Ne-am pus problema trupului nostru astral, a legăturilor sale şi a reconstruirii sale în lumile spirituale. Putem pune aceeaşi problemă în legătură cu trupul nostru eteric. Căci şi pe el îl distrugem în mod necesar de-a lungul întregii noastre vieţi. Şi în acest caz trebuie să căutăm altundeva puterile necesare pentru reconstruirea sa, pentru ca el să fie din nou în măsură să efectueze, în timpul existenţei, activitatea sa necesară omului.

În cursul evoluţiei pământeşti a omului au existat lungi perioade în care omul nu putea face nimic pentru a contribui ca trupul său eteric să fie dotat cu puteri bune în următoarea încarnare. Dar omul mai avea atunci o moştenire din timpurile îndepărtate, în care fusese creat. Cât timp a durat vechea clarvedere, omul mai avea încă puteri care nu erau consumate când trecea pragul morţii; el dispunea oarecum de o rezervă de puteri, mulţumită cărora trupul eteric putea fi reconstituit. Dar sensul devenirii umane este ca toate puterile să dispară şi să fie înlocuite cu puteri noi. Astăzi noi am atins într-adevăr un punct de evoluţie în care omul trebuie să facă ceva pentru ca trupul său eteric să poată fi din nou reconstituit. Prin tot ceea ce facem cu ajutorul reprezentărilor morale obişnuite, ceea ce facem plecând de la una din diferitele religii ale lumii, de la o religie ce se limitează la un singur popor al Pământului, noi pătrundem în sistemul planetar şi extragem de acolo puterile de care avem nevoie pentru a reconstitui trupul astral. Nu există decât o singură sferă pe care o traversăm fără a extrage din ea puterile juste: sfera Soarelui. Căci tocmai din acest Soare trebuie să extragă trupul eteric puteri necesare reconstrucţiei sale.

În era precreştină, când omul încerca să pătrundă în lumea spirituală, el lua cu sine o parte a puterilor trupului eteric. Aceste puteri de rezervă îi permiteau să extragă din Soare ceea ce avea nevoie pentru a reconstitui trupul său pentru o nouă încarnare. Astăzi situaţia este diferită: omul este din ce în ce mai neafectat de puterile Soarelui. Dacă el nu întreprinde ceea ce trebuie pentru ca trupul său eteric să fie pregătit să reverse în trupul astral puterile care pot fi extrase din Soare pentru a servi la reconstrucţia trupului eteric, el traversează sfera solară fără să fie afectat în vreun fel de aceasta.

Ceea ce putem resimţi pornind de la una din diversele religii ale Pământului nu poate niciodată aduce sufletului ceea ce are nevoie pentru a se putea menţine în sfera solară. Ceea ce putem revărsa în trupul nostru eteric, adică ceea ce necesită sufletul pentru a parcurge în mod rodnic sfera Soarelui, nu ne poate veni decât de la elementul comun care animă toate religiile umane. Care este curentul care le animă? Când studiem diversele religii ale lumii – una dintre sarcinile cele mai semnificative ale ştiinţei spirituale constă în a examina diferitele religii pentru a desprinde miezul lor adevărat – când le comparaţi pe toate, vedeţi că aceste religii au fost în toate timpurile perfecte în felul lor, dar limitate la un popor precis şi la o epocă dată; dumneavoastră înţelegeţi că ele au adus acelui popor ceea ce era mai important în epoca respectivă. Ceea ce ştim noi cel mai bine despre diferitele religii ne parvine din momentele în care ele au putut servi poporului lor în epoca lor, datorită faptului că ele s-au închis într-un mod relativ egoist, pentru a revărsa acolo o înţelepciune extrasă din sursa primordială a întregii vieţi.

Sunt deja mai mult de zece ani de când am întreprins studiul religiilor; a trebuit să începem a o face pentru a putea oferi omenirii ceva ce se situează dincolo de religiile particulare şi care conţine tot ce indică diferitele religii. Cum a fost posibil? Aceasta s-a putut realiza datorită apariţiei unei religii lipsită de orice egoism. Perfecţiunea ei rezidă în faptul că ea nu se limitează numai la un popor sau la o epocă. Religia hindusă, de exemplu, este o religie eminamente egoistă. Căci cel care nu este hindus nu poate fi admis în sânul acestei religii. Religia hindusă este în mod special adaptată la nevoile poporului hindus. La fel este, în această privinţă, cu celelalte religii teritoriale. Grandoarea diferitelor religii rezidă tocmai în faptul că ele sunt formate pentru a răspunde la condiţii pământeşti specifice. Cât timp refuzăm să vedem că perfecţiunea lor se explică prin adaptarea lor specifică la diferitele condiţii pământeşti, atâta timp cât se subliniază numai că toate sistemele religioase rezultă dintr-o singură sursă unică, nu putem ajunge la o adevărată cunoaştere.

La ce se ajunge insistând mereu asupra unicităţii? Aceasta revine la a spune, de exemplu, că pe masă se află sare, piper, boia de ardei şi zahăr, dar că noi nu căutăm să punem în evidenţă semnificaţia fiecăruia din aceste produse; ci căutăm unitatea ce se manifestă în ingredientele piper, sare, boia şi zahăr. Se poate vorbi de astfel de lucruri, dar când este vorba de a trece de la discurs la realitate, când este vorba de a ne servi de fiecare din aceste ingrediente după specificul său, vom constata repede diferenţa lor. Folosindu-le, nu ne vom mai mulţumi să spunem că este pur şi simplu vorba de ingrediente. Căci dacă într-adevăr nu există nici o diferenţă între ele, eu vă sfătuiesc să puneţi în cafeaua sau ceaiul dumneavoastră sare sau piper în loc de zahăr; şi sunt sigur că veţi simţi clar diferenţa. Cel care nu face deosebire între diferitele religii şi se mulţumeşte să spună că ele provin toate din aceeaşi sursă, cade în aceeaşi greşeală de logică.

Pentru a şti cum o legătură vie traversează diferitele religii în vederea unui mare ţel, trebuie să ne apucăm să studiem realmente valoarea fiecărei religii în raport cu fiecare din sfere. De mai mult de zece ani noi am întreprins aceasta în cadrul Secţiunii noastre din Europa Centrală a Societăţii Teosofice. A fost întreprins un început pentru a găsi un fel de religie care nu are nimic de a face cu ceea ce diferenţiază oamenii şi priveşte numai omenescul în general, fiind în afară de orice discriminare de rasă şi de culoare. Prin ce se exprimă aceasta? Avem noi într-adevăr o religie naţională, ca hinduşii sau evreii? Dacă l-am adora pe Wotan, am fi în situaţia hinduşilor. Dar Wotan nu este obiectul veneraţiei noastre. Occidentul îl recunoaşte pe Christos, care nu este un occidental, ci un străin prin originea sa. Atitudinea Occidentului faţă de Christos nu este însoţită de nici un sentiment naţionalist egoist. Subiectul pe care îl atingem aici nu poate fi tratat temeinic într-o singură conferinţă; noi putem numai să-i evocăm anumite aspecte. Este vorba de a reaminti că modalitatea Occidentului de a dezvolta convingerea sa religioasă este cu totul liberă de orice egoism. Şi într-un alt fel mai face principiul christic dovada superiorităţii sale. Să ne imaginăm că organizăm un congres serios compunându-se din specialiştii diverselor confesiuni, însărcinaţi să compare obiectiv diferitele sisteme religioase. Şi aş vrea să le pun problema dacă există în sânul nu contează cărora din aceste religii ceva valabil pentru întreg Pământul, ca de exemplu faptul următor: existenţa, în sânul creştinismului, a unei singure şi aceeaşi observaţii care, provenind din două părţi, semnifică ceva cu totul deosebit. În Evanghelia lui Ioan, Christos Iisus reaminteşte discipolilor săi că în ei trăieşte ceva divin, şi El îi întreabă dacă nu sunt Dumnezei. El le spune cu toată tăria: „Voi sunteţi Dumnezei!” (Ioan 10,34). Prin aceasta, Christos vrea să spună că în orice inimă omenească există o scânteie divină care trebuie aprinsă, pentru a putea spune: fiţi ca Dumnezeu! Când Lucifer se apropie de om pentru a-l face să coboare din domeniul divin, cuvintele pe care le pronunţă el duc la un efect diametral opus; el spune: „Voi veţi fi ca Dumnezeu!” (Geneza 3,5). În acest caz, sensul este în întregime diferit: aceeaşi remarcă a condus la căderea omenirii, la începutul coborârii în prăpastie; şi aceeaşi remarcă indică drumul spre ţelul nostru cel mai înalt. Trebuie să căutăm ceva similar în celelalte religii. Găsim pe ici, pe colo una  sau alta din remarci, dar niciodată pe amândouă. Trebuie să examinăm această situaţie, dar să o examinăm cu exactitate, şi vom vedea că aceste câteva cuvinte sunt de o deschidere considerabilă. De ce creştinismul a preluat aceasta în sine? Pentru a se putea vedea că nu numai conţinutul este singurul care contează, ci entitatea de la care provine. De ce? Deoarece creştinismul a început să arate în mod just ceea ce anunţă nucleul său central şi să acţioneze în acest sens: nu contează numai o înrudire de seminţie, ci înrudirea la nivel uman, fără diferenţiere de rasă, naţionalitate sau confesiune, ceva ce se situează dincolo de toate rasele şi de toate timpurile. Creştinismul aşa de intim apropiat de sufletul omenesc pentru că mesajul său nu ar trebui să fie străin nici unui suflet omenesc. Această realitate nu este încă admisă peste tot în lume. Dar ceea ce este adevărat se va impune la urma urmei în mod sigur.

Astăzi, totuşi, oamenii nu au reuşit încă să fie atât de departe încât să înţeleagă că budistul sau hinduistul nu au nevoie să-l conteste pe Christos. Imaginaţi-vă puţin ce ar însemna dacă cineva, după mature reflecţii, ne-ar spune: este nedrept din partea voastră, adepţii lui Christos, să pretindeţi relativ la Christos că toate confesiunile se pot regăsi în El şi că pot vedea în El ţelul suprem. Căci în acest caz acordaţi lui Christos preferinţă. În nici un caz nu trebuie să faceţi o asemenea afirmaţie. – De ce nu? Poate fiindcă hindusul ar putea cere de la noi să venerăm numai preceptele sale? Noi nu vrem să dăm la o parte nimic din aceste învăţături, pe care le venerăm ca orice hindus. Poate spune budistul că el nu are dreptul de a-l recunoaşte pe Christos fiindcă acesta nu este prevăzut în scrierile sale budiste? Când un lucru este adevărat, în ce măsură este important ca el să figureze în texte? Este contrar budismului de a admite sistemul lui Copernic, deşi nu găsim nici urmă din el în scrierile budiste? Este budistul îndreptăţit să spună că suntem împotriva budismului, dacă acceptăm sistemul lui Copernic, pentru că el nu este menţionat în scrierile sale? Ca şi în privinţa sistemului lui Copernic, rezultatele recente ale investigaţiei spirituale relativ la entitatea lui Christos constituie ceva pe care orice hindus sau adept al oricărui alt sistem religios îl poate accepta. Căci aceasta nu are nimic de a face cu confesiunea religioasă. Cine refuză ceea ce poate spune ştiinţa spirituală despre impulsul lui Christos şi raporturile sale cu celelalte religii dovedeşte că într-adevăr n-a înţeles atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de religie. Poate, dragii mei prieteni, va veni un timp în care se va vedea că ceea ce avem de spus despre impulsul christic şi raporturile sale cu toate religiile şi toate filosofiile se adresează profund inimilor noastre, sufletelor noastre, străduindu-se să se realizeze cu o extremă rigoare până în diversele sale faze. Nu este uşor ca cineva să înţeleagă cum căutăm noi să reunim datele care pot conduce la o adevărată înţelegere a impulsului christic. Şi totuşi, în răstimpul actualului ciclu de evoluţie, oamenii au nevoie să acceadă la cunoaşterea a ceea ce numim entitatea lui Christos. Faptul de a-l recunoaşte pe Christos nu are nimic de a face cu vreun sistem religios care se delimitează strict. Un adevărat creştin este doar acela care este obişnuit să vadă în fiecare fiinţă omenească o purtătoare a principiului christic. Pentru un adevărat creştin, elementul christic se află şi într-un chinez, şi într-un hindus, ş.a.m.d. O adevărată înţelegere din partea oricărui om care îl recunoaşte pe Christos se întemeiază pe faptul că el ştie că impulsul christic nu se limitează numai la o parte a lumii. Ar fi o eroare să se creadă aşa ceva. În realitate, începând de la Misteriul de pe Golgota, lucrurile sunt aşa cum a spus deja apostolul Pavel la adresa ţinuturilor cărora le vorbise. El a spus că Christos a murit şi pentru păgâni. Omenirea trebuie să înţeleagă că Christos nu a venit numai pentru un anumit popor sau o anumită epocă, ci pentru întreaga populaţie a lumii, pentru toţi. Şi Christos a însămânţat germenii fantomei sale în fiecare suflet, şi progresul va consta în aceea că sufletele vor deveni conştiente de aceasta. Noi nu ne mulţumim să elaborăm o simplă teorie; prin activitatea noastră spirituală – căci nu este vorba pur şi simplu de a aduce inteligenţei noastre unele concepte în plus – noi ne reunim pentru ca sufletele noastre şi inimile noastre să poată fi cuprinse de impulsul christic. Dacă noi reuşim să ajungem în acest fel cu înţelegerea la întâlnirea impulsului lui Christos, aceasta va face în aşa fel ca toţi oamenii Pământului nostru să ajungă în final la înţelegerea lui Christos şi la sesizarea sensului acestor cuvinte ale lui Christos: „Acolo unde sunt adunaţi doi la sau trei în numele meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Toţi cei care lucrează într-o asemenea stare de spirit vor găsi puntea de la un suflet la altul. Impulsul lui Christos va realiza aceasta pe întreg Pământul. Adevăratul impuls al lui Christos este ceea ce trebuie să fie adevărata viaţă a ramurilor noastre antroposofice. Adevăratul ocultism vine atunci să ne arate – dacă noi ne străduim să resimţim – realitatea impulsului christic, că în sufletele noastre se depune ceea ce le face capabile să găsească trecerea prin sfera solară în aşa fel încât trupul eteric să ne poată fi restituit în mod just la următoarea noastră încarnare. Adevărata asimilare a ştiinţei spirituale nu se realizează decât dacă dezvoltăm o profundă înţelegere a impulsului lui Christos. Numai cu această condiţie trupul nostru eteric va fi tare şi puternic la păşirea în următoarea noastră încarnare. Trupurile eterice vor slăbi din ce în ce mai mult dacă oamenii nu ştiu nimic despre Christos şi de misiunea sa pentru întreaga evoluţie a Pământului. Prin înţelegerea entităţii lui Christos ne putem sustrage de la această slăbire a trupului eteric. Aceasta ne face permeabili la puterile solare, ne face capabili să primim puteri venind din regiunea de unde a provenit Christos. De când este Christos aici, fiinţa omenească poate lua cu ea de pe Pământ puterile care o duc în sfera Soarelui. Atunci vom putea reveni pe Pământ şi vom vieţui în următoarea încarnare puterile care dau vigoare trupului nostru eteric. Dacă nu asimilăm impulsul lui Christos, trupurile eterice vor deveni din ce în ce mai incapabile de a lua cu ele puterile constructive din sfera solară, pentru a putea acţiona corect aici pe Pământ. Noi trebuie să ne dăm limpede seama că viaţa Pământului nu depinde numai de concepţiile teoretice, ci de faptul că suntem sau nu cu totul pătrunşi de evenimentul de pe Golgota. Aceasta este ceea ce ne revelează autenticul ocultism.

Această investigare ocultă ne arată de asemenea cum putem noi primi ceea ce ne pregăteşte pentru elaborarea trupului fizic. Trupul fizic ne provine de la ceea ce noi numim principiul Tatălui. Dar prin particularitatea care se exprimă în cuvintele lui Christos: „Eu şi Tatăl, una suntem” (Ioan 10,30), noi participăm la principiul Tatălui prin intermediul impulsului lui Christos, cu alte cuvinte impulsul christic ne conduce totodată la puterile divine ale Tatălui.

Care este cel mai mare bun al aprofundărilor noastre spirituale? Ne-am putea imagina că, ieşind din acest loc, unul dintre dumneavoastră îşi zice: în fond, eu am uitat deja totul, până la ultimul cuvânt. Acesta ar fi un caz extrem, cazul cel mai radical. Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, chiar şi acesta nu ar fi cel mai mare dezastru. Căci eu realizez în cazul celui care iese astfel în stradă, că el ar avea totuşi o impresie, un sentiment faţă de ceea ce a auzit aici, chiar dacă a uitat tot restul. Or, acest sentiment constituie lucrul principal. Ceea ce trăim noi în lăuntricul nostru este ceea ce contează, înainte de toate. Căci ascultând aceste cuvinte, noi nu putem trage altă concluzie decât aceea că trebuie să ne dăruim lor în întregime, pentru ca inima noastră să se umple cu acest puternic impuls. Dacă tot ceea ce poate fi cunoaştere spirituală pentru noi contribuie la înnobilarea sufletului nostru, atunci am dobândit ceea ce trebuia. Mai mult, când omul devine capabil să înţeleagă puţin mai mult pe aproapele său datorită a ceea ce s-a depus în inima sa prin ştiinţa spirituală, atunci această ştiinţă şi-a îndeplinit sarcina sa asupra lui. Căci ştiinţa spirituală este viaţă nemijlocită. Ea poate fi dovedită sau respinsă prin discuţii logice, dar viaţa este cea care o dovedeşte şi o confirmă. Şi ea se confirmă prin faptul că poate găsi oameni care-i deschid sufletul lor. Şi ce ne poate înălţa mai mult decât faptul de a fi în măsură să ştim că noi ajungem să cunoaştem sursa adevăratei noastre vieţi dintre moarte şi o nouă naştere, şi să resimţim înrudirea noastră cu întreg universul? Ce ne-ar putea fortifica mai mult în privinţa sarcinilor noastre din viaţă, decât faptul de a şti că purtăm în noi puterile universului, şi că noi trebuie să ne pregătim în timpul vieţii noastre pentru ca ele să se poată revărsa în noi, să acţioneze în noi când vom păşi din nou în lumea planetelor şi în lumea Soarelui, între moarte şi o nouă naştere? Oricine înţelege într-adevăr lucrurile pe care ocultismul i le poate revela asupra relaţiilor între om şi lumea stelară, va fi bine inspirat să adreseze cosmosului cerinţa următoare: „Cu cât înţeleg mai mult cum am fost născut de cosmos, cu cât resimt mai mult responsabilitatea de a dezvolta în mine puterile pe care mi le-a oferit acest întreg cosmos, cu atât mai bun voi deveni ca om”. Cel care este în măsură să pronunţe această rugă, din lăuntrul cel mai profund al sufletului său, poate spera că prin puterea unei astfel de rugi el va deveni un om mereu mai bun şi mai perfect. Astfel, ceea ce ne este oferit de adevărata ştiinţă spirituală acţionează până în intimitatea cea mai profundă a fiinţei noastre.