Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


IV

REZULTATELE RECENTE ALE INVESTIGAŢIEI OCULTE
ASUPRA VIEŢII ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

Viena, 3 noiembrie 1912

Este o mare bucurie pentru mine să mă aflu printre dumneavoastră în această seară, cu ocazia trecerii mele prin Viena, devenită necesară din alte motive.

Cum este vorba de o întâlnire fortuită, aş dori să vă vorbesc, dragii mei prieteni, de anumite aspecte mai intime, ce nu pot fi expuse decât într-un cerc restrâns, care s-a consacrat deja de un anumit timp studiului ştiinţei spirituale.

În domeniul investigaţiei oculte se dovedeşte că nu se va verifica niciodată îndeajuns ce este cu obiectivele supuse la o cercetare repetată şi la care nu se încetează a da la iveală rezultatele. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât aceste lucruri nu sunt uşor accesibile oamenilor, fiindcă faptele din lumea spirituală sunt dificil de sesizat. Datele acestei cercetări pot fi de altfel cu uşurinţă interpretate greşit într-un sens sau altul, sau pot fi percepute în mod imprecis, chiar de către investigator. Aceasta necesită să se procedeze la noi verificări. Desigur că esenţialul realităţii vieţii suprasensibile este cunoscut de milenii, dar este dificil de expus. Iată de ce am încercat o mare satisfacţie pentru că am avut posibilitatea, în aceste ultime timpuri, să mă ocup din nou în mod intim de un domeniu foarte important al ocultismului, domeniul care tratează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Ceea ce se revelează investigatorului în asemenea ocazii nu sunt în mod necesar date absolut noi. Totuşi multe aspecte oferă posibilitatea de a expune lucrurile cu mai multă precizie. Aş vrea deci să vorbesc astăzi despre această perioadă a vieţii omului, atât de importantă pentru cunoaşterea suprasensibilă, care constituie viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Eu nu mă voi referi prea mult asupra domeniului celui mai apropiat, kamaloka, adesea evocat în lucrări şi discuţii, ci voi zăbovi asupra domeniului care i se alătură şi care tratează efectiv trăirile fiinţei umane în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Aş vrea să vă mai spun câteva cuvinte înainte de a vă da o descriere a acestui domeniu.

Ceea ce se situează între moarte şi o nouă naştere poate fi cunoscut prin iniţiere sau prin trecerea pragului morţii. De obicei nu se prea ia suficient de serios în considerare diferenţa care există între toate cunoştinţele pe care le putem dobândi relativ la lumea sensibilă în care suntem cuprinşi prin simţurile şi inteligenţa noastră, şi cele relativ la lumea spirituală în care intrăm, fie cu ajutorul iniţierii, când trăim încă aici în corpul nostru, în existenţa noastră fizică, fie fără corp, când am trecut prin poarta morţii. În lumea spirituală totul este, într-un anumit fel, inversat. Aş dori să evoc două caracteristici ce arată clar în ce măsură lumea spirituală se deosebeşte în mod foarte semnificativ de lumea sensibilă obişnuită.

Să luăm cazul existenţei noastre în lumea sensibilă, în starea de veghe de dimineaţa până seara. Constatăm atunci că lucrurile pe care le percepem cu ochii şi urechile noastre ne vin în întâmpinare, şi numai domeniile superioare ale vieţii, cele ale cunoaşterii şi artei, fac obiectul unui demers activ din partea noastră: aceste domenii trebuie să le atragem spre noi în mod activ, pe când cealaltă parte a vieţii exterioare care ne acaparează, ne prezintă ea însăşi, de dimineaţa până seara, tot ceea ce trebuie să acţioneze asupra simţurilor noastre şi inteligenţei noastre. Pe drum, peste tot unde mergem, oricare ar fi modul nostru de viaţă, totul ne aduce în fiecare moment impresii. În afara excepţiilor menţionate, noi nu facem nimic pentru ca acestea să vină în întâmpinarea noastră: toate aceste impresii vin singure la noi.

Pentru ceea ce se produce în lumea fizică datorită nouă, lucrurile stau altfel. În acest caz nouă ne revine să fim activi, să mergem dintr-un loc într-altul; noi trebuie să ne mişcăm. Acestea sunt caracteristicile semnificative ale vieţii cotidiene. Ceea ce se oferă cunoaşterii noastre se desfăşoară fără cel mai mic efort din partea noastră. Oricât de grotesc pare, în domeniul spiritual situaţia este inversă. În lumea spirituală nu se poate acţiona, nici întrepătrunde, nici provoca ceva, orice-ar fi trecând dintr-un loc într-altul; nu se poate nimic provoca în lumea spirituală nici servindu-ne oarecum de organe asemănătoare mâinilor fizice. Pentru a se produce acolo ceva în raport cu noi, ceea ce este necesar, înainte de toate, este pacea absolută a sentimentului şi vieţii noastre lăuntrice.

Cu cât suntem mai liniştiţi, cu atât mai multe se desfăşoară în lumea spirituală datorită nouă. Nu este deci posibil să spunem că se întâmplă ceva în lumea spirituală când suntem activi şi ne agităm; dimpotrivă, se întâmplă ceva când dezvoltăm o participare plină de iubire faţă de ceea ce trebuie să se întâmple şi apoi aşteptăm, în pace lăuntrică desăvârşită şi un calm lăuntric total, să vedem cum se desfăşoară lucrurile. Acest calm lăuntric, care este creator în lumea spirituală, nu are nici un echivalent în lumea fizică obişnuită, cel mult în domeniile superioare ale planului fizic, cu alte cuvinte la nivelul vieţii cunoaşterii şi artei. Cu aceste domenii există o anumită analogie. La drept vorbind, artistul este incapabil să creeze numai în virtutea aptitudinilor sale ceea ce poate el mai bun, dacă nu ştie să aştepte cu un calm lăuntric absolut momentul just, care este momentul intuiţiei. Dacă el vrea să creeze după program, nu va putea crea decât produse de valoare redusă. Oricine vrea să creeze o capodoperă cât de mică, plecând de la un stimul exterior, nu va realiza ceva comparabil cu ceea ce face când se dăruieşte cu iubire şi aşteaptă cu răbdare şi în pace momentul inspiraţiei sau, putem spune, momentul de har. La fel este în lumea spirituală, unde graba şi precipitarea nu sunt de folos, ci numai pacea sufletului.

În fond ar trebui să fie la fel pentru extinderea mişcării noastre. Toată agitaţia exterioară, orice dorinţă de a impune oamenilor ştiinţa spirituală nu duce la nimic. Ceea ce este cel mai bine, este de a şti să aşteptăm până când viaţa ne va arăta oamenii ce resimt în sufletul lor nevoia de a auzi ceva în această privinţă, oamenii care să se intereseze de spiritual. Noi nu ar trebui absolut deloc să dezvoltăm dorinţa de a atrage toată lumea spre ştiinţa spirituală. Noi vom face experienţa că cu cât cultivăm mai multă pace, o pace lipsită de orice agitaţie, cu atât mai mult vor veni oamenii la noi, pe când orice agitaţie bruscă va avea ca efect respingerea lor. Când ţinem o conferinţă publică, o facem numai pentru a spune ceea ce trebuie să fie spus. Cine vrea să o preia, o poate face. În acest sens, toată viaţa noastră în cadrul mişcării de ştiinţă spirituală trebuie să fie o imagine a spiritualului, unde lăsăm să se facă ceea ce trebuie să se facă, şi unde aşteptăm cu calm să vedem ce se întâmplă.

Să luăm cazul unui iniţiat care a înţeles că la un anumit moment trebuie să se desfăşoare ceva venind din lumea spirituală. Eu am atras adesea atenţia asupra unui moment important în care s-a desfăşurat ceva plecând din lumea spirituală, deşi acest fapt încă nu apare în mod evident. Este vorba de anul 1899, care marchează sfârşitul micului kali-yuga. Acesta a fost în principal anul care a adus un impuls deosebit, destinat să îmbogăţească viaţa lăuntrică a oamenilor, să trezească în sufletul lor ceea ce lumea spirituală dăduse odinioară prin unele mijloace exterioare care se numesc hazard. Doresc să evoc un caz precis. În secolul XII a trăit un anume Norbert. Acesta a întemeiat un Ordin. El a dus mai întâi o existenţă mondenă, am putea spune o existenţă libertină. Apoi a fost lovit de un trăsnet. Istoria cunoaşte numeroase cazuri în care oameni au trecut printr-o asemenea experienţă. Trăsnetul poate scutura trupul fizic şi trupul eteric. Toată viaţa sa s-a schimbat atunci. În acest caz este ca şi cum un prilej exterior, venind din lumea spirituală, a contribuit la transformarea fiinţei omeneşti. Asemenea întâmplări ale hazardului nu sunt rare; ele scutură raportul care există între trupul fizic şi trupul eteric şi schimbă complet fiinţa. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul evocat. Dar nu este deloc vorba de hazard, ci de fapte pregătite cu grijă în lumea spirituală, în scopul de a transforma fiinţa omenească. Începând din 1899, aceste realităţi au devenit din ce în ce mai intime, mult mai puţin exterioare, dar acţionând mult din interior. Sufletul omului este tot mai interiorizat. Într-adevăr, o transformare în lume ca cea din 1899 cere participarea tuturor entităţilor şi puterilor lumii spirituale, dar şi a tuturor iniţiaţilor care trăiesc aici. Ei nu spun „pregătiţi-vă!”, ei nu şoptesc nimic la urechea oamenilor, ci lucrurile se realizează de manieră că impulsul vine din interior; omul învaţă a-l înţelege lăuntric. Atunci oamenii îşi menţin pacea sufletului, cultivă această gândire, lasă să acţioneze în ei această gândire şi aşteaptă, şi cu cât devin ei mai liniştiţi, având aceste gânduri în suflet, cu atât se manifestă mai viguros asemenea evenimente spirituale. Deci, acest har se aşteaptă! Este vorba să avem răbdare să vedem ceea ce trebuie să se întâmple cu noi în lumea spirituală.

În ceea ce priveşte cunoaşterea curentă, lucrurile se prezintă în mod diferit. Aici, totul trebuie să fie făcut de noi; noi trebuie să cucerim lucrurile, trebuie să lucrăm pentru a le procura. Când suntem în lumea fizică, un trandafir pe care îl găsim la marginea drumului, ne bucură. Pe plan spiritual nu are loc un astfel de eveniment; acolo nu există nimic care să se poată asemăna cu un trandafir de pe planul fizic, şi care să ni se arate dacă noi nu ne străduim să pătrundem într-un anumit domeniu spiritual pentru a aduce lucrurile la noi. Ceea ce facem aici jos cu privire la acţiune, trebuie să facem în domeniul spiritual cu privire la cunoaştere, şi invers; ceea ce trebuie să se întâmple prin noi, trebuie să aşteptăm cu calm, şi numai prelungirea lumii spirituale în lumea fizică, cu alte cuvinte activităţile superioare ale fiinţei omeneşti, furnizează o imagine a ceea ce se desfăşoară în lumea spirituală. Iată de ce este indispensabil, ca orice fiinţă care vrea să înţeleagă prin sufletul său adevărurile care trebuie să ne parvină cu ajutorul ştiinţei spirituale, să dezvolte din ce în ce mai mult cele două facultăţi: Mai întâi iubirea pentru viaţa spirituală, căci ea permite o apropiere activă a lumii spirituale; iubirea constituie elementul cel mai sigur pentru a ne face apţi ca să ne transpunem în situaţia de a atrage fără încetare lucrurile la noi. După aceea calmul, pacea lăuntrică, o pace care nu are vanitatea de a ajunge la rezultate, ci care vrea să fie dăruită cu har, care poate aştepta să se manifeste inspiraţia. La drept vorbind, această aşteptare este dificilă în cazurile concrete. Dar un anumit gând, pe care noi ar trebui să îl avem mereu în suflet, ne poate permite să depăşim multe obstacole. El este greu de sesizat, fiindcă ne afectează enorm vanitatea. Acest gând spune că în contextul universal, contează prea puţin dacă un fapt este realizat de un om sau de un altul. Aceasta nu trebuie să ne împiedice de a întreprinde tot ceea ce ne revine să facem; aceasta nu trebuie să ne abată de la datoriile noastre, trebuie doar să ne eliberăm de graba noastră şi de agitaţia noastră. Orice om este fericit să ştie că el este capabil să realizeze ceva. Trebuie o anumită resemnare pentru a iubi tot atât de mult ceea ce poate face un altul. Nu este vorba de a iubi un lucru fiindcă este făcut de noi înşine, ci trebuie iubit fiindcă el există în lume. Contează prea puţin că acesta există datorită nouă mai curând decât altora. Acest gând ne conduce în mod sigur la altruism. Astfel de atitudini sunt necesare când dorim să ne familiarizăm cu lumea spirituală, căci nu trebuie să ne dăruim mereu doar investigaţiei spirituale, ci şi înţelegerii celor care constituie obiectul cercetării. Aceste atitudini sunt mult mai importante decât viziunile care, bineînţeles, de asemenea trebuie să existe. Dar aceste atitudini sunt necesare pentru a fi în măsură să emitem o apreciere asupra valorii acestor viziuni.

Este suficient să pronunţăm cuvântul „viziune”, pentru ca orice persoană care s-a preocupat puţin de aceasta să ştie despre ce este vorba. Or, toată viaţa noastră de după moarte, dincolo de kamaloka, este în fond o viaţă în viziuni. Când omul a trecut de pragul morţii, a depăşit kamaloka şi intră în adevărata lume spirituală, el trăieşte într-o lume care se prezintă ca şi cum ar fi înconjurat din toate părţile numai de viziuni, care sunt imagini ale realităţii. În timp ce lumea fizică este percepută de noi sub formă de culori pe care ochiul ni le descoperă ca prin minune, şi sunetele pe care ni le transmite urechea, putem foarte bine spune despre lumea spirituală că ea se prezintă, după moarte, sub formă de viziuni în care suntem întreţesuţi şi noi. Dat fiind că eu îmi propun să vorbesc despre aceste lucruri într-o manieră mai intimă, voi avea de evocat multe aspecte sub o formă narativă care, în primul moment, poate apărea puţin grotescă, dar aceasta corespunde clar la ceea ce ne revelează efectiv o adevărată investigaţie spirituală.

Din punctul de vedere al conţinutului său, kamaloka se desfăşoară aşa cum am relatat în lucrarea mea Teosofie, dar o putem caracteriza şi într-un alt fel. Odată ce omul a trecut pragul morții, unde simte el că este? Putem exprima într-un limbaj inteligibil pe planul fizic cum se prezintă spaţiul unde se află omul în timpul vieţii în kamaloka. Imaginaţi-vă spaţiul dintre Pământ şi Lună, omul desprins de Pământ, dar rămânând, cu toate acestea, în cadrul spaţiului dintre Pământ şi Lună. Imaginaţi-vă interiorul acestui spaţiu sferic, circumscris la exterior de orbita Lunii; în acest spaţiu se află fiinţa omenească în timpul perioadei kamaloka. După ce s-a terminat kamaloka, omul iese din această sferă şi pătrunde în adevăratul spaţiu ceresc. Aceasta poate părea grotesc, dar aşa se întâmplă lucrurile. Chiar în acest domeniu, adevărata investigare conştiincioasă ne permite să vedem că toate acestea sunt inversul a ceea ce se petrece pe planul fizic. Aici suntem legaţi de Pământ, suntem înconjuraţi de lumea terestră şi separaţi de sfera cerească. După moarte, Pământul este departe de noi, şi noi suntem uniţi cu sfera cerească. Atâta timp cât ne aflăm în sfera lunară, noi rămânem în kamaloka, cu alte cuvinte suntem încă tributari dorinţei de a rămâne legaţi de Pământ. Ieşim din această sferă când viaţa în kamaloka ne-a învăţat să renunţăm la pasiuni, dorinţe şi afecte. Zăbovirea în lumea spirituală trebuie concepută altfel decât cea cu care noi suntem obişnuiţi pe Pământ. Acolo noi suntem răspândiţi în întregul spaţiu, şi ne simţim peste tot în acest spaţiu. Iată de ce, atât pentru un iniţiat cât şi pentru o fiinţă care a trecut pragul morţii, trăirea este caracterizată de sentimentul de a fi extins în spaţiu până la a deveni într-atât de mare încât ne sprijinim pe limitele date de orbita lunară, aşa cum aici suntem limitaţi de propria noastră piele. Lucrurile se prezintă clar astfel, şi nu serveşte la nimic să vrem să exprimăm aceste lucruri prin cuvintele actuale – deşi epoca noastră ne-ar  ierta-o mai uşor –, căci aceasta ne-ar face să ne exprimăm într-un fel care nu ar fi mai just. În conferinţele publice este necesar să laşi la o parte astfel de povestiri care pot şoca, dar pentru cei care se interesează, de un anumit timp, de aceste probleme de ştiinţă spirituală, este bine să numim lucrurile prin adevăratul lor nume.

După aceea, după viaţa în kamaloka, noi continuăm a creşte, a ne extinde; şi aceasta depinde de anumite facultăţi pe care le-am dobândit deja aici pe Pământ. Pentru o perioadă relativ lungă a evoluţiei noastre de după moarte, maniera de a ne extinde până la sfera următoare depinde de atitudinea morală, de conceptele şi sentimentele etice pe care le-am dezvoltat pe Pământ. Se poate spune că orice fiinţă care a dezvoltat calităţile de compasiune şi iubire, deci calităţile care pot fi considerate în general ca bune din punct de vedere moral, se poate încadra în această sferă în aşa fel încât ea poate face cunoştinţă cu alte entităţi care se află acolo; ea poate vieţui împreună cu ele. Dimpotrivă, orice fiinţă care abordează această sferă cu calităţi morale insuficiente, duce acolo o viaţă de eremit. Cea mai bună manieră de a caracteriza această situaţie constă în a spune că însuşirile morale constituie cea mai bună pregătire pentru o viaţă în comun în sânul lumii spirituale, pe când orice atitudine lipsită de calităţi morale, atât la nivelul inimii cât şi a gândirii şi a comportamentului pe planul fizic, ne condamnă a trăi în izolare. Deci noi ne încadrăm fie ca eremiţi, fie ca spirite sociabile, care constituie o binecuvântare pentru lumea spirituală, în cea de-a doua sferă, pe care ocultismul a numit-o, în toate timpurile, sfera lui Mercur. Astăzi, ca urmare a unei schimbări intervenită în denumiri, astronomia exterioară a desemnat-o cu numele de Venus, aşa cum am menţionat adeseori. Omul îşi extinde fiinţa până la orbita actualului Luceafăr de dimineaţă şi de seară, pe când anterior această extindere nu ajungea decât până la Lună. Acum intervine ceva ciudat. Până la sfera lunară mai suntem încă preocupaţi de relaţiile pământeşti. Chiar dincolo, relaţiile cu Pământul nu s-au întrerupt încă cu totul; noi mai ştim tot ceea ce am făcut şi gândit pe Pământ. O ştim sub formă de amintire. Vedeţi dumneavoastră, dragii mei prieteni, încă o dată amintirea poate deveni uşor ceva chinuitor! Când am fost nedrepţi faţă de un om, sau când nu am iubit îndeajuns un om pe care trebuia să-l iubim, atâta cât trăim pe Pământ ne este posibil să îndepărtăm consecinţele. Putem merge să-l găsim şi să remediem situaţia. Dar începând de la sfera lui Mercur, aceasta nu mai este posibil. Noi putem vedea toate împrejurările care durează şi rămân legate în amintirea noastră, dar nu le mai putem schimba.

Să luăm cazul cuiva care a decedat înaintea noastră, şi pe care, ţinând cont de condiţiile terestre, noi ar fi trebuit să-l iubim, dar nu l-am iubit suficient. Noi îl întâlnim – noi întâlnim efectiv după moarte fiinţele cu care am avut legături –, dar noi îl întâlnim aşa cum am fost faţă de ele, şi nu putem schimba, pentru moment, nimic în acest raport. Există deci în noi reproşul de a nu-l fi iubit destul, dar aici nu ne mai putem schimba caracterul, pentru a-l iubi mai mult. Ceea ce am stabilit pe Pământ rămâne, şi nu suntem capabili de a-l schimba. Tocmai faptul că acolo avem percepţiile juste şi neschimbătoare în legătură cu iubirea, acest fapt mi-a fost revelat cu putere în această vară, cu ocazia recentelor mele investigaţii. Asemenea experienţe ne fac atenţi la multe fenomene care îi scapă altfel omului. Asupra acestui subiect aş vrea să vă dau oarecum o impresie datorită cunoaşterii lumii spirituale; învăţăm să sesizăm faptul următor: în sfera lui Mercur trăim cu toţi oamenii în vechile condiţii pe care, într-o primă perioadă, nu le mai putem schimba. Trăim cu privirea întoarsă spre trecut şi cultivăm ceea ce dezvoltaserăm mai înainte.

Vă mărturisesc că în cursul vieţii mele m-am interesat mult de Homer, dar înţelegerea unui pasaj al său nu mi s-a clarificat decât în momentul în care, în decursul investigaţiei mele oculte, mi s-a revelat ceea ce tocmai vă spun. Este pasajul unde Homer evocă regatul de după moarte şi îl numeşte împărăţia umbrelor, unde nimic nu se mai poate schimba. Se poate interpreta acest pasaj cu ajutorul intelectului, dar ceea ce a vrut să spună poetul relativ la lumea spirituală, în maniera unui profet, ni se revelează datorită investigaţiei spirituale. Aşa stau lucrurile în această privinţă cu un adevărat artist: el nu are nevoie să ştie, la nivelul gândirii sale obişnuite, ceea ce revarsă în el inspiraţia. Iar ceea ce a primit omenirea în decursul secolelor, datorită artiştilor, nu va fi niciodată şters prin emanciparea mişcării spirituale, ci va fi aprofundat din ce în ce mai mult. Este absolut sigur că oamenii vor vedea în altă lumină adevăraţii lor artişti, dacă vor pătrunde, datorită investigaţiei oculte, în lumea spirituală, care este lumea din care artiştii îşi primesc inspiraţiile. Totuşi  este sigur că cei care sunt adesea consideraţi o vreme drept artişti, dar nu sunt, nu vor beneficia de o asemenea lumină. Şi se va dovedi că multe celebrităţi de o zi din lume nu au absolut nici o inspiraţie venind din lumea spirituală.

Conform ocultismului, sfera următoare este cea a lui Venus. În cadrul ei ne extindem fiinţa până la Mercur, a cărui denumire ocultă este „Venus”. Până acolo noi ne extindem. În această sferă se află din nou ceva care exercită o influenţă asupra fiinţei umane. Şi această influenţă se exercită de maniera că prin ea putem deveni un spirit sociabil sau un spirit solitar. Acest ceva este elementul religios. Absenţa sa este extrem de chinuitoare. Cu cât atitudinea noastră religioasă este mai intensă, cu atât mai mult devenim fiinţe sociabile în această sferă. Cei care sunt lipsiţi de sentimente religioase se izolează, de maniera că se închid într-o coajă sau un înveliş, şi nu ajung deloc să iasă din izolarea care-i înconjoară. Noi ne recunoaştem prietenii, de exemplu, deşi ei sunt eremiţi, dar nu ajungem să ne apropiem de ei, căci avem întotdeauna impresia că trebuie să străbatem o coajă pe care nu o putem străpunge. Fără interioritate religioasă este ca şi cum am îngheţa în această sferă a lui Venus.

După aceea vine sfera în care omul care pătrunde acolo – şi acesta este cazul pentru toată lumea după moarte – se simte extins până la Soarele nostru. Într-un viitor relativ apropiat vom ajunge să gândim relativ la corpurile cereşti altfel decât o face astronomia actuală. Fiecare dintre noi este legat de acest Soare. Va veni o vreme, între moarte şi o nouă naştere, în care fiecare din noi va deveni o fiinţă solară. Dar acum a apărut o nouă cerinţă. Prima sferă necesită o viaţă morală, sfera lui Venus necesită o viaţă religioasă; sfera Soarelui cere ca noi să cunoaştem într-adevăr natura şi entitatea spiritelor solare, şi în special a principalului spirit solar, Christos, şi ca noi să fi stabilit pe Pământ o legătură cu el. În privinţa acestei legături lucrurile stau aşa: Atunci când oamenii mai aveau încă vechea clarvedere ei realizau această legătură cu ajutorul harului divin. Aceasta a dispărut după aceea, iar Misteriul de pe Golgota, pregătit de Vechiul Testament, a avut loc pentru a permite omului să înţeleagă ce este Fiinţa solară. Astăzi nu mai este suficientă vechea apropiere, prin care oamenii de după Misteriul de pe Golgota se străduiau să ajungă în mod naiv la Christos. Acum ştiinţa spirituală trebuie să dezvăluie, din punctul de vedere al unei Fiinţe solare, sensul lumii. Acesta a fost înţeles pentru prima dată în mod just în Evul mediu, în epoca în care a fost formulată povestea Graalului, cu semnificaţia ei profundă, în Europa. Datorită înţelegerii celor oferite de mişcarea spirituală se cucereşte din nou ceea ce a adus cu sine înaltul spirit solar, Christos,  spiritul solar care a coborât pe Pământ pentru a deveni aici Spiritul Pământului, prin Misteriul de pe Golgota. Acest impuls, datorat Misteriului de pe Golgota, este în măsură de a reuni în pace, în sânul ştiinţei spirituale, toate confesiunile religioase. Exigenţa fundamentală a ştiinţei spirituale rămâne ca toate religiile să fie tratate cu acelaşi respect şi ca nici una să nu fie avantajată prin vreun motiv exterior. Pe nedrept se reproşează Mişcării noastre că, prin considerarea Misteriului de pe Golgota drept punctul central al evoluţiei lumii, acordă o preferinţă religiei creştine. Să încercăm să vedem clar în ce constă un asemenea reproş. Dacă un budist sau un brahman ar veni să ne facă acest reproş, noi i-am putea răspunde: Oare conţinutul cărţilor religioase este ceea ce contează, şi este într-adevăr dezavantajată o religie care nu respinge tot ceea ce nu figurează în cărţile ei sacre? Un budist nu este în măsură să admită viziunea copernicană despre lume, fără  ca pentru aceasta să înceteze să fie budist? Aici este vorba pur şi simplu de un progres în general al omenirii. Cunoaşterea rolului central pe care îl ocupă Misteriul de pe Golgota în evoluţia universului constituie de asemenea un progres al omenirii întregi. Puţin contează dacă acesta a fost consemnat sau nu în vechile scrieri, căci presupunând că noi gândim astfel cu privire la religia chineză sau budistă, ar reveni la faptul ca aceste religii să interzică Europei să accepte sistemul lui Copernic fiindcă el nu figurează în scrierile lor sfinte. Ori tocmai această înţelegere a Misteriului de pe Golgota – când se sesizează ceea ce s-a desfăşurat acolo – este cea care face din noi fiinţe sociabile după moarte, în sfera solară. În modul mai general se poate spune că, imediat ce depăşim Luna, se produce ceva care poate fi caracterizat şi din punct de vedere spiritual: suntem înconjuraţi de viziuni. După moarte, când întâlnim un prieten decedat, el se prezintă sub forma unei viziuni, dar este chiar el, şi el trăieşte în sânul acestei realităţi: sunt viziuni care se constituie din amintirea a ceea ce a fost făcut pe Pământ.

Mai târziu, dincolo de sfera lunară, se prelungeşte această situaţie, dar atunci entităţile spirituale ale ierarhiilor superioare ne luminează şi ele cu razele lor de lumină. Este ca un răsărit de Soare care aureşte norii. Astfel se prezintă sfera solară. În sfera lui Mercur, de asemenea, noi nu cunoaştem ierarhiile spirituale decât dacă avem o atitudine religioasă; în sfera Soarelui, decât dacă suntem plini de o atitudine iudeo-creştină. Entităţile spirituale exterioare vin alături de noi. Noi asistăm din nou la ceva foarte straniu, şi ceea ce am spus este rezultatul unei investigaţii oculte obiective : dincolo de Lună omul se prezintă ca un nor ţesut de spirit şi, de îndată ce el intră în Mercur, este luminat de entităţile spirituale. Iată de ce grecii au văzut în Mercur mesagerul zeilor, fiindcă în această sferă entităţile spirituale înalte împrăştie lumina lor asupra oamenilor. Astfel sunt impresiile grandioase pe care le primim când evocăm, în cadrul investigaţiei oculte, ceea ce a creat omenirea şi care se exprimă prin artă şi mit.

Pătrunşi de Christos, noi pătrundem în sfera solară. Apoi ne continuăm drumul şi intrăm într-o regiune unde simţim că Soarele este sub noi, aşa cum resimţisem anterior Pământul sub noi. În momentul în care începem să contemplăm Soarele, sub noi se produce ceva foarte straniu. Se adevereşte acum că începem să cunoaştem un alt spirit, cu caracteristicile sale specifice: spiritul lui Lucifer.

Noi nu putem înţelege ceea ce este Lucifer, în cursul vieţii noastre de după moarte, dacă nu am ajuns anterior la aceasta datorită ştiinţei oculte sau iniţierii. Numai după ce am depăşit sfera solară învăţăm a-l cunoaşte aşa cum a fost el când era încă un frate al lui Christos, înainte de a deveni Lucifer. Căci faptul că el a devenit altfel nu datează decât din epoca în care Lucifer a rămas în urmă şi s-a desprins de progresul cosmosului. Răul pe care îl poate face el se extinde numai până la Soare. Dincolo de aceasta mai există încă o sferă unde îşi poate exercita Lucifer activitatea, aşa cum se manifesta ea înainte de separarea sa. Ceea ce dezvoltă el acolo nu are nimic vătămător, şi dacă am realizat legătura justă cu Misteriul de pe Golgota,  atunci, conduşi de Christos şi primiţi de Lucifer, intrăm în mod just în sferele următoare ale cosmosului. Numele de Lucifer este bine ales şi face parte din numele înţelept alese de strămoşii noştri. Când Soarele este situat sub noi, lumina solară este de asemenea sub noi. Avem atunci nevoie de un nou purtător de lumină pentru a ne lumina mersul în spaţiul cosmic. Ajungem atunci în sfera lui Marte. Cât eram sub Soare, privirea noastră era îndreptată spre Soare; acum, el se află sub noi, iar privirea noastră se îndreaptă spre vastele spaţii cosmice. Acest spaţiu cosmic este resimţit de noi sub o formă adesea citată, deşi puţin înţeleasă, cea a muzicii sferelor, un germen de muzică spirituală. Viziunile în care suntem cufundaţi îşi pierd din ce în ce mai mult semnificaţia, pe când ceea ce auzim şi percepem spiritual creşte în importanţă. Corpurile cereşti nu ne par deloc a corespunde cu ceea ce măsoară astronomii aici jos; deplasarea lor rapidă sau lentă produce o armonie care se exprimă pentru noi sub formă de sunet aparţinând de armonia cosmică. Experienţa intimă prin care omul trece atunci constă în aceea că el resimte din ce în ce mai mult că singurul lucru care-i rămâne în această regiune se reduce la valorile spirituale dobândite pe Pământ. Aceasta îi permite să dezvolte legături cu entităţile acestei sfere, şi deci să rămână un spirit sociabil. Oamenii care se închid faţă de tot ceea ce este spiritual nu ajung în lumea spirituală, chiar dacă ei au dezvoltat puteri morale şi o viaţă religioasă. Aceasta este inevitabil. Este foarte posibil totuşi ca ei să ajungă la aceasta în următoarea lor încarnare. Dincolo de Soare, la intrarea în sfera lui Marte, orice om care cultivă o viziune materialistă despre lume, devine un eremit. Acest fapt este inevitabil. Oricât de absurd ar apărea, faptul nu este mai puţin real; clubul monist, de exemplu, nu ar putea dăinui odată ce adepţii săi vor ajunge la sfera solară, căci ei nu vor mai putea să se reunească, şi asta din cauză că fiecare va fi devenit un eremit.

Pe Marte, orice om care a dobândit aici jos o înţelegere spirituală va mai face şi o altă experienţă. Fiindcă vorbim astăzi cu o anumită intimitate, îmi este îngăduit să evoc şi acest lucru. În cadrul unei concepţii despre lume, aşa cum o cultivăm noi în Occident sub forma unei ştiinţe spirituale, putem pune întrebarea următoare: ce a devenit un spirit ca cel al lui Buddha, după ultima sa încarnare? Eu am menţionat deja că Buddha a avut ultima sa încarnare pământească în fiinţa Gautama, cu şase secole înainte de Christos. Dacă dumneavoastră aţi urmărit cu atenţie conferinţele mele [ Nota 3 ], trebuie să ştiţi că el a acţionat într-un anumit fel încă o dată – în calitate de Buddha nu mai avea nevoie să se încarneze – la naşterea copilului Iisus, descris în Evanghelia lui Luca. Însă acţiunea sa a fost pur spirituală. Plecând din sfere înalte, el a acţionat pe Pământ în mod spiritual. Dar unde se afla el? La Norrköping, în Suedia, am făcut chiar aluzie la o intervenţie ulterioară a lui Buddha pe Pământ [ Nota 4 ].  În secolul VIII exista în Europa un templu de iniţiere, la Marea Neagră, unde Buddha a  trăit spiritual într-un discipol, un discipol care va deveni ulterior Francisc de Assisi. Deci Francisc de Assisi a fost, în timpul încarnării sale din secolul VIII, un discipol al lui Buddha şi asimilase toate calităţile care să-i permită mai târziu să acţioneze în modul deosebit, sub numele de Francisc de Assisi. Sub multe aspecte, comunitatea sa nu se deosebea deloc de cea a adepţilor lui Buddha, în afară de faptul că unii erau discipolii lui Buddha iar ceilalţi erau discipoli ai lui Christos. Aceasta este consecinţa faptului că Francisc de Assisi fusese în încarnarea sa precedentă un discipol al lui Buddha, al lui Buddha spiritual. Dar unde se află acum Buddha care trăise pe Pământ sub numele de Gautama? El a devenit pentru Marte ceea ce este Christos pentru Pământ; Buddha a realizat pe Marte un fel de Misteriu de pe Golgota şi a făcut astfel posibilă eliberarea locuitorilor lui Marte; el trăieşte acolo printre ei. Pentru el, viaţa pământească a fost tocmai pregătirea adecvată permiţându-i mai târziu să elibereze locuitorii lui Marte. Această eliberare nu a fost identică cu Misteriul de pe Golgota, ci altceva.

Pentru perioada indicată, omul trăieşte în mod spiritual în sfera lui Marte, apoi el îşi continuă drumul şi accede la sfera lui Jupiter. Aici, în această sferă, contactul, care mai exista încă puţin mai înainte cu Pământul, devine cu totul neînsemnat pentru om. Soarele acţionează puţin asupra lui, dar mai ales cosmosul este cel care acţionează puternic asupra omului. Lucrurile se prezintă astfel: totul acţionează din exterior asupra lui iar omul absoarbe astfel puteri cosmice. Întregul cosmos acţionează, prin armonia sferelor, care-şi schimbă neîncetat forma pe măsură ce avansăm în investigarea vieţii care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Este foarte dificil să caracterizăm această viaţă, aceste modificări ale armoniei sferelor. Dat fiind că nu putem exprima acestea cu ajutorul cuvintelor din această lume, am putea spune prin analogie că muzica sferelor se modifică, la trecerea de la Marte la Jupiter, ca un element orchestral ce se schimbă în cadrul muzicii corale. Acesta devine din ce în ce sonoritate, cu alte cuvinte restituie esenţialul a ceea ce se află într-un sunet şi exprimă caracterul său propriu. Când pătrundem în sfera lui Jupiter, muzica sferelor dobândeşte conţinut; iar în sfera lui Saturn ea se identifică cu acest conţinut, devine expresie a cuvântului cosmic, a Logosului, care este la originea a toată creaţia. Aceasta este avută în vedere în Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul…”. Acest Cuvânt constituie răsunetul legilor şi înţelepciunii cosmice. Omul se ridică după aceea şi spre alte sfere, cu condiţia să fie pregătit – omul spiritualizat, mai departe, omul ne-spiritualizat, mai puţin departe –, dar şi el trece printr-o stare foarte diferită de cea care era starea sa anterioară. Pentru a caracteriza starea ulterioară ar trebui spus: începând din momentul în care omul a depăşit sfera lui Saturn, începe un somn spiritual, în timp ce mai înainte era vorba de o stare de veghe spirituală. Începând de acum, conştienţa se estompează şi se instalează o toropeală. Această toropeală, la rândul ei, îi permite omului să treacă prin alte experienţe decât cele precedente. Aşa cum prin somn ni se elimină oboseala şi ne umplem cu puteri noi, datorită acestei amorţiri a conştienţei are loc revărsarea unui flux de puteri spirituale venind din cosmos asupra noastră, o dată ce noi ne-am extins într-un vast glob spiritual în cadrul universului. Mai întâi l-am presimţit, după aceea l-am auzit sub forma unei orchestre cosmice, apoi l-am auzit ca un cântec şi apoi l-am perceput drept Cuvânt. După aceea noi ne cufundăm într-un somn în care ne pătrunde, şi în acest timp noi întreprindem drumul de întoarcere prin toate aceste sfere, cu o conştienţă atenuată. Ea se întunecă din ce în ce mai mult, în timp ce noi ne condensăm mai repede sau mai încet, după karma noastră. În timpul acestei condensări reapar puterile care emană din sistemul solar. Noi coborâm sferă după sferă. Când coborâm din cosmos, noi nu suntem permeabili la efectele sferei lunare; o traversăm oarecum fără a fi afectaţi sau frânaţi de ea şi ajungem la stadiul în care ne condensăm în aşa măsură încât reuşim să ne unim cu micul germen omenesc ce-şi parcurge dezvoltarea sa de dinainte de naştere. Nici o fiziologie şi nici o embriologie nu va conţine niciodată nimic adevărat cât timp acest adevăr nu-i va fi adus de investigaţia ocultă, nu-i va veni din această realitate, căci germenul omenesc este o imagine a vastului cosmos. El poată întreg cosmosul în sine. În starea de germen, el conţine toată puterea a ceea ce se desfăşoară în mod material între concepţie şi naştere, şi care formează omul, şi conţine de asemenea ceea ce a trăit omul pe durata somnului cosmic.

Noi atingem aici uşor un minunat mister care nu a fost indicat şi reprezentat în epoca noastră decât de artişti: dar acesta va fi fără îndoială bine înţeles. Să luăm de exemplu cazul lui Tristan: atitudinea sa va fi mai bine înţeleasă când vom reuşi să resimţim în iubirea lui Tristan şi a Isoldei revărsarea întregului cosmos. Noi învăţăm a cunoaşte această revărsare în adevărata sa formă când parcurgem toată evoluţia omului dintre moarte şi o nouă naştere. Ceea ce este preluat din sânul cosmosului, ceea ce este adus din Saturn acţionează asupra celor ce se iubesc, şi care sunt conduşi unul spre celălalt. Multe evenimente sunt considerate drept cosmice, dar ele nu trebuie să facă obiectul unor analize intelectuale; ceea ce uneşte realmente omul cu întreg cosmosul trebuie să fie resimţit. Iată de ce, cu timpul, prin ştiinţa spirituală se va ajunge, desigur, ca omenirea să dezvolte o nouă pietate, o adevărată şi autentică religiozitate, când vom presimţi că ceea ce se manifestă adesea sub o formă minusculă, se dovedeşte a fi născut din cosmos. Învăţăm să vedem în mod just provenienţa a ceea ce trăieşte în pieptul omenesc atunci când îl contemplăm în raporturile sale cu cosmosul. Ceea ce emană din ştiinţa spirituală se poate răspândi astfel asupra întregii vieţi, asupra omenirii întregi, drept o atitudine într-adevăr nouă. Artiştii au pregătit-o, dar adevărata înţelegere trebuie să fie mai întâi creată tocmai de dispoziţia spirituală. 

Acestea sunt câteva indicaţii pe care am vrut să vi le dau plecând de la recentele mele investigaţii intime asupra vieţii omului dintre moarte şi o nouă naştere. Ştiinţa spirituală nu conţine nimic care să nu atingă direct sensibilitatea noastră cea mai profundă şi sentimentele noastre. Nimic nu rămâne pură reprezentare abstractă, dacă o sesizăm şi o înţelegem în mod just. Floarea ne bucură mai mult când o contemplăm  decât când o analizează botanistul. Îndepărtatul firmament poate trezi în noi un sentiment, dar ceea ce se desfăşoară acolo nu ne este accesibil decât dacă sufletul nostru se ridică spre aceste sfere. Planta pierde din realitatea ei când este disecată; lumea aştrilor nu pierde nimic când ne ridicăm spre ea, şi chiar dincolo de ea sesizăm cum spiritul este unit cu ea.

Kant a pronunţat nişte cuvinte ciudate, desigur în maniera cuiva care are o viziune parţială asupra eticii; două lucruri l-au frapat în mod deosebit, cerul înstelat de deasupra lui şi lumea morală din sine. Amândouă formează în fond unul şi acelaşi lucru; noi le luăm din lumea cerească şi le interiorizăm. Dacă deţinem un element moral şi suntem născuţi cu el, aceasta se explică prin faptul că în momentul adormirii, când se începe evoluţia inversă, sfera lui Mercur ne-a putut da multe lucruri, ca şi sfera lui Venus, când suntem purtători de sentimente religioase. Aşa cum în fiecare dimineaţă ne trezim cu puteri regenerate, la fel la naştere, suntem îmbogăţiţi de puterea pe care ne-o dă cosmosul şi pe care o putem asimila în funcţie de karma noastră. În măsura în care karma o permite, cosmosul ne poate da aceste puteri, în aşa fel încât ele să constituie predispoziţiile noastre de la naştere.

Astfel viaţa între moarte şi o nouă naştere se scindează în două părţi. Mai întâi, ea este imuabilă. Apoi ne ridicăm şi fiinţele spirituale vin în întâmpinarea noastră; apoi adormim şi viaţa devine modificabilă; puterile cu care ne vom naşte pătrund în noi în acest răstimp. Când observăm astfel evoluţia omului după moarte vedem că el trăieşte mai întâi într-o lume de viziuni. Ceea ce este el, în calitate de fiinţă sufletesc-spirituală, o va cunoaşte mai târziu. Apoi vin entităţile care ne luminează din afară, la fel cum lumina aurită a aurorei luminează lucrurile lumii exterioare. Pe de o parte noi ne ridicăm, pe de altă parte lumea spirituală ne pătrunde. Această adaptare progresivă la lumea spirituală nu se manifestă înainte să fi ajuns la deplina sa maturitate ceea ce suntem noi înşine în sânul lumii vizionare când, în calitate de oameni, păşim în faţa fiinţelor lumii spirituale care vin înspre noi din toate părţile ca nişte raze.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi acum în lumea spirituală, că aţi putea vedea aceste lucruri. Dumneavoastră vedeţi atunci omul acolo sub forma unui nor de viziuni; această formă corespunde foarte bine la ceea ce este el în realitate. După aceea, fiinţele se apropie de el şi-l luminează din afară. Un trandafir nu se vede în întuneric; când aprindem lumina, aceasta luminează trandafirul şi ne permite să-l vedem aşa cum este el. La fel este, în această privinţă, şi pentru omul care se ridică spre lumea spirituală: lumina fiinţelor spirituale se revarsă asupra lui. Dar există un moment în care omul este vizibil în mod deosebit, fiindcă el este luminat de lumina ierarhiilor, în aşa fel încât el reflectă întreaga lume exterioară; şi atunci întreg cosmosul apare ca reflectat de fiinţa omenească. Dumneavoastră vă puteţi deci imagina că mai întâi continuaţi a trăi sub forma unui nor care nu este suficient luminat, apoi reflectaţi lumina cosmosului şi apoi vă dizolvaţi. Există deci un moment în care omul reflectează lumina cosmică. Până acolo suntem în măsură să ne ridicăm. Dante a scris în opera sa «Divina Comedie» că într-o anumită parte a lumii spirituale, Dumnezeu se vede sub formă de om. Acest pasaj corespunde unei realităţi, altfel rămâne de neînţeles. Desigur că îl putem vedea pur şi simplu drept o imagine frumoasă, cum fac esteticienii, dar atunci nu-i sesizăm conţinutul profund. Este vorba de încă unul din acele cazuri în care lumea spirituală se vede reflectându-se în creaţiile artistului. În această privinţă este la fel pentru operele marilor muzicieni, cum este Beethoven, Wagner, Bruckner. Se poate face experienţa a ceea ce am trăit eu acum câteva zile, când m-am apărat literalmente de o descoperire care îmi părea extrem de frapantă. La Florenţa, în Capela de Medici, Michelangelo a creat două monumente pentru familia de Medici, cu patru figuri alegorice: Ziua şi Noaptea, Aurora şi Amurgul. Se vorbeşte prea uşor despre alegorii reci. Căci atunci când contemplăm aceste patru figuri, ele ne apar drept altceva decât alegorii reci. Există, de exemplu, statuia „Nopţii”. Cercetarea în acest domeniu nu este deloc remarcabilă. În legătură cu cele două monumente Medici, cel al lui Lorenzo şi cel al lui Giuliano, totdeauna s-a desemnat Lorenzo ca fiind personajul gânditor. Or, din punct de vedere ocult, mi-a apărut că este just exact invers, căci cel pe care istoricii îl considerau Lorenzo este în realitate Giuliano, şi viceversa. Aceasta va putea de asemenea fi dovedit în mod istoric, plecând de la caracterul propriu fiecăreia din aceste personalităţi. Aceste monumente sunt aşezate pe piedestale, şi s-a produs probabil o confuzie în cursul timpului. În sfârşit, nu aş vrea să mai zăbovesc asupra acestui lucru, pe care de fapt nu mi-l propusesem să vi-l spun, voiam numai să remarc faptul că cercetarea clasică şchiopătează puţin.

Asupra uneia din figuri – cea numită „Noaptea” – se pot face excelente studii artistice, examinându-i atitudinea, poziţia corpului în repaus, capul sprijinit în mână, braţul aşezat pe picior; când studiem acestea cu o sensibilitate artistică putem rezuma totul spunând: când trupul eteric este deosebit de activ în om şi dorim să reprezentăm aceasta, trebuie să o facem în acest mod, aşa se exprimă omul ca gest în repaus. În timp ce omul doarme, trupul eteric este cel mai activ. Michelangelo a creat efectiv forma cea mai adecvată pentru a exprima aceasta în „Noaptea”. Felul în care personajul este alungit constituie expresia cea mai perfectă a trupului eteric, a trupului vieţii.

Când contemplăm „Ziua”, situată în faţă, avem expresia cea mai adecvată pentru Eu; personajul „Aurora” exprimă trupul astral iar cel al „Amurgului”, trupul fizic. Acestea nu sunt simple alegorii; dimpotrivă, este vorba de adevăruri extrase din viaţă şi eternizate cu o sensibilitate artistică extraordinară. Eu m-am apărat de această descoperire, dar cu cât mi-am intensificat studiul, cu atât mai evident a devenit pentru mine. Acum nu mă mai mir de o legendă care a apărut atunci la Florenţa. Se spunea că Michelangelo dispunea de putere asupra „Nopţii”, şi că atunci când se afla singur cu ea în capelă, ea se ridica şi se plimba. Din moment ce ea este expresia trupului eteric, asta nu este de mirare. Am vrut numai să spun prin aceasta în ce măsură totul devine clar şi evident când învăţăm tot mai mult să considerăm toate lucrurile din punctul de vedere al ocultismului.

Ceea ce va contribui cel mai mult la promovarea dezvoltării vieţii spirituale şi a culturii este faptul ca oamenii, întâlnindu-se, să presimtă ceea ce este ocult ascuns. Atunci se vor realiza relaţii juste între oameni şi o iubire sub o formă cu adevărat omenească îşi va face intrarea în sufletele omeneşti. Orice întâlnire va fi bazată pe sentimentul că fiecare om constituie o enigmă sacră. Numai o asemenea atitudine poate stabili adevărate relaţii bazate pe iubirea aproapelui.

Ştiinţa spirituală nu va avea nevoie să accentueze fără încetare cultivarea iubirii aproapelui; ea va fi aceea care va primi această iubire a aproapelui în sufletul omenesc prin adevărata cunoaştere.