Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


V

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

Prima
München, 26 noiembrie

Lumea realităţilor oculte nu este atât de uşor de examinat şi de descris cum îşi imaginează foarte adesea oamenii. Cel care vrea să procedeze cu conştiinciozitate în acest domeniu se va simţi mereu obligat să reia studiul anumitor capitole importante ale investigaţiei spirituale şi să le verifice. Astfel că, în ultimul timp, mi-am luat, printre alte sarcini, şi pe aceea de a relua examinarea unui capitol despre care noi am vorbit deja adesea aici. Cu ocazia unor asemenea reabordări se ajunge la noi puncte de vedere. Capitolul despre care este vorba aici, şi pe care îl vom descrie astăzi sumar, chiar dacă nu poate fi decât schiţat, tratează viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Faptul de a apărea noi puncte de vedere nu înseamnă că ceea ce a fost revelat anterior va fi modificat acum. Nu este vorba de aşa ceva pentru acest capitol. Faptele suprasensibile sunt de aşa natură încât trebuie examinate din diferite unghiuri de vedere dacă vrem să ajungem să le vedem mai îndeaproape. Poate că trebuie să dezvoltăm astăzi, dintr-un punct de vedere mai universal, ceea ce este descris, de exemplu, în lucrările mele «Teosofie» şi «Ştiinţa ocultă», plecând de la experienţa omenească directă. Lucrurile sunt aceleaşi, dar nu trebuie să credem că le cunoaştem deja, o dată ce ele au fost caracterizate plecând dintr-un singur punct de vedere. Faptele oculte sunt de aşa natură încât trebuie oarecum să le înconjurăm şi să le observăm din punctele de vedere cele mai diverse. Se face frecvent greşeala ca datele revelate de ştiinţa spirituală să fie judecate tocmai de către persoane care au luat la cunoştinţă câteva lucruri, dar care nu au răbdarea de a lăsa să acţioneze asupra lor tot ceea ce poate fi spus plecând de la diferitele puncte de vedere. Căci atunci devine posibil, chiar şi pentru raţiunea omenească obişnuită, înţelegerea despre care am vorbit ieri, cu ocazia conferinţei publice asupra „Adevărurilor investigaţiei spirituale”. Astăzi, punctul nostru de plecare nu va fi cel de unde începe viaţa de după moarte, deci kamaloka. Vom pleca mai curând de la sfârşitul acestei perioade, acolo unde se termină viaţa în kamaloka şi începe viaţa în lumea spirituală, până la reîntoarcerea spre o nouă existenţă pământească, acolo unde se formează puterile unei viitoare încarnări.

Dumneavoastră ştiţi că, într-o anumită măsură, observarea clarvăzătoare a lumii spirituale ne pune într-o situaţie identică cu cea în care se află omul între moarte şi o nouă naştere. Datorită acestui fapt, iniţierea ne procură o experienţă asemănătoare cu ceea ce este trăit între moarte şi o nouă naştere, chiar dacă aceasta se desfăşoară puţin diferit. Şi datorită acestei similitudini devine posibil de a vorbi despre aceste lucruri şi de a le face publice. Doresc să vorbesc mai întâi despre două lucruri importante ale viziunii clarvăzătoare, care ne pot ajuta la înţelegerea vieţii de după moarte. Am indicat adesea cât de diferită este viaţa în lumea suprasensibilă faţă de viaţa pe care o ducem în lumea sensibilă, în lumea fizică. Când intrăm în lumea spirituală, de exemplu, procesul de cunoaştere diferă total de cel din lumea fizică. Aici, jos, noi mergem prin lume şi lucrurile vin în întâmpinarea simţurilor noastre. Ele provoacă impresii colorate şi luminoase asupra ochiului, impresii auditive în ureche şi alte feluri de impresii asupra celorlalte simţuri ale noastre. Noi percepem lucrurile, mergem prin lume – şi trebuie să o facem – pentru a ajunge să le percepem. Dacă vrem să vedem un lucru, suntem obligaţi să mergem spre el. Noi trebuie să ne activăm şi să ne mişcăm în lumea simţurilor dacă vrem să percepem lucrurile sensibile. Pentru percepţiile în lumea suprasensibilă, este exact invers. Cu cât suntem mai liniştiţi în sufletul nostru, cu cât excludem mai mult orice mobilitate lăuntrică, cu cât renunţăm la a merge în întâmpinarea lucrurilor, cu atât mai mult obţinem perceperea unui fapt suprasensibil. Cu cât ne străduim mai puţin ca lucrul să vină la noi şi ştim să aşteptăm, cu atât va fi mai adevărată experienţa pe care o vom avea. În lumea suprasensibilă trebuie să lăsăm lucrurile să vină la noi. Esenţialul este să ne cucerim liniştea lăuntrică; atunci lucrurile vor veni de la sine în întâmpinarea noastră.

 Al doilea lucru pe care doresc să-l mai evoc este următorul: când intrăm în lumea suprasensibilă trebuie să luăm în considerare faptul că modul în care ni se prezintă lumea spirituală depinde de ceea ce luăm cu noi din lumea sensibilă obişnuită în momentul pătrunderii în lumea suprasensibilă. Aceasta provoacă uneori în lumea spirituală dificultăţi foarte mari la nivelul sufletului. Putem atunci resimţi foarte penibil faptul de a fi iubit pe cineva mai puţin decât ar fi trebuit s-o facem, mai puţin decât ar fi meritat. Cel care intră în lumea spirituală mai puţin decât ar fi meritat, va resimţi aceasta într-un mod cu mult mai intens decât tot ce poate fi resimţit analog de sufletul nostru în lumea fizică sensibilă. La aceasta se adaugă o experienţă importantă, care poate provoca cele mai mari suferinţe lăuntrice celui care dispune de conştienţa clarvăzătoare. Toate puterile pe care le putem extrage din lumea suprasensibilă, tot ceea ce putem dobândi acolo, toate acestea nu ne pot ajuta să ameliorăm acea relaţie, de la suflet la suflet, despre care ne dăm seama că nu a fost corectă pe planul terestru. Comparat cu ceea ce ne poate provoca suferinţă în lumea sensibilă, această experienţă în lumea suprasensibilă se dovedeşte cu mult mai penibilă. Ea trezeşte oarecum un sentiment de neputinţă faţă de împlinirea necesară a karmei, care trebuie să se concretizeze la nivelul lumii  fizice.

De îndată ce discipolul în ştiinţa ocultă a făcut unele progrese, el întâlneşte aceste două experienţe. Ele apar foarte curând ca manifestându-se în cursul vieţii între moarte şi o nouă naştere. Să ne imaginăm cazul când între moarte şi o nouă naştere, la puţin timp după moarte, întâlnim fiinţe omeneşti care au părăsit planul pământesc înaintea noastră. Noi le întâlnim şi putem resimţi relaţia pe care am avut-o cu ele pe Pământ. Noi regăsim pe cineva care a decedat înaintea noastră – sau după noi, sau care a murit chiar deodată cu noi. Impresia resimţită se poate traduce astfel: relaţiile cu această fiinţă sunt acum exact aceleaşi ca anterior pe Pământ. Dar noi nu mai suntem în măsură să realizăm ceea ce era încă posibil în lumea fizică. Acolo, când pricinuisem cuiva un neajuns, fie la nivelul sentimentelor noastre fie la cel al acţiunilor noastre, noi aveam întotdeauna posibilitatea de a întreprinde ceva pentru a compensa neajunsul cauzat. În viaţa de după moarte, această posibilitate nu mai există. Vedem clar cum se prezintă relaţiile noastre trecute, dar recunoaştem numai acum, în lumea suprasensibilă, că este imposibil să schimbăm ceva, chiar dacă vedem perfect că lucrurile ar fi trebuit să fie diferite. La început, situaţia trebuie să rămână aşa cum este. Începând din momentul în care se realizează că relaţiile ar fi trebuit să fie diferite, dar că trebuie lăsate neschimbate chiar dacă se simte cât de diferite trebuiau să fie, se resimte aspectul apăsător al multor reproşuri. Acest sentiment se prelungeşte de-a lungul întregii vieţi de după moarte. Noi sesizăm atunci încă mai bine gravitatea neglijenţei noastre, a comportamentului nostru nesatisfăcător în timpul vieţii, dar încă nu putem schimba nimic. Privirea noastră întoarsă oarecum spre trecut ne dezvăluie tot ceea ce am făcut, şi suntem obligaţi să îndurăm în întregime consecinţele. Avem sentimentul foarte viu că nu putem schimba nimic.

Şi aşa este nu numai pentru relaţiile cu semenii noştri, ci şi pentru întreaga noastră viaţă sufletească de după moarte, căci ceea ce se întâmplă atunci depinde de anumite lucruri. Pentru început aş dori să vă descriu în mod imaginativ cum se prezintă această viaţă de după moarte. Dacă luăm conceptele de „imaginaţie” şi de „viziune” aşa cum le-am utilizat în ultima mea conferinţă, nu poate apărea nici o neînţelegere relativ la ceea ce vreau să vă descriu acum. Pe Pământ, omul percepe lumea exterioară cu ajutorul organelor sale de simţ. După moarte el trăieşte oarecum într-o lume de viziuni, dar aceste viziuni reprezintă imagini ale realităţii. Aşa cum pe planul fizic noi nu percepem direct fiinţa interioară a unui trandafir, ci vedem numai roşul exterior, tot aşa nu percepem direct un frate sau un prieten defunct; ceea ce ne este accesibil după moarte, este imaginea sa vizionară. Noi ne aflăm, ca să zic aşa, în lăuntrul unui nor de viziuni, dar ştim foarte bine că suntem împreună cu semenii noştri. Este vorba de o relaţie reală, mult mai reală decât tot ce poate exista pe Pământ ca relaţie de la om la om. Imaginea ne permite să percepem fiinţa. Încă de la început, şi chiar după kamaloka, viziunile care ne înconjoară ne indică în cea mai mare parte a timpului experienţele noastre pământeşti. Ştim de exemplu că un prieten defunct se află în afara noastră în lumea spirituală, noi îl percepem cu ajutorul viziunii noastre. Avem atunci pe deplin sentimentul de a fi împreună cu el, şi cunoaştem legătura care ne uneşte. Dar ceea ce percepem, înainte de toate, ceea ce se imprimă mai întâi în viziunea noastră, este ceea ce s-a desfăşurat împreună cu el pe Pământ. Esenţialul experienţei noastre se îndreaptă mai întâi asupra relaţiilor noastre pământeşti, care se prezintă mai întâi în viziuni. În orice caz, chiar dincolo de kamaloka, noi continuăm să suportăm într-o anumită măsură consecinţele existenţei noastre pământeşti. Acest nor de viziuni care ne învăluie depinde în întregime de modul în care s-a desfăşurat viaţa noastră pământească. Şi numai încetul cu încetul, în decursul timpului dintre moarte şi o nouă naştere, contemplarea imaginativă ajunge la experienţa următoare: omul este sufleteşte ca învăluit în imaginaţiunile sale, el se prezintă viziunii imaginative sub forma unui nor, mai întâi întunecat; astfel se prezintă omul în primele etape după kamaloka. Apoi acest nor începe a fi luminat dintr-o parte, ca un nor la răsăritul Soarelui. Inspiraţia chemată să explice această imaginaţie ajunge la a sesiza lucrul următor: noi trăim mai întâi în lume, în norul propriilor noastre experienţe făcute pe Pământ, şi suntem ca învăluiţi în ele. Într-un prim interval de timp, noi nu putem stabili relaţii decât cu oamenii cu care am trăit pe Pământ, deci înainte de toate, cu cei care au decedat sau care au posibilitatea de a se ridica cu sufletul lor de la pământ în lumea spirituală. Ceea ce se exprimă în lumea imaginativă când vedem că o lumină luminează de o parte a norului fiinţa noastră şi după aceea o învăluieşte, indică faptul că începem a ne familiariza cu ierarhiile care se apropie de entitatea noastră. Entităţile ierarhiilor superioare vin în întâmpinarea noastră şi noi ne încadrăm progresiv în această lume de înaltă spiritualitate. Mai înainte, legăturile noastre se limitau la lumea pe care o aduseserăm cu noi. După aceea, viaţa ierarhiilor superioare începe să ne lumineze şi să ne pătrundă. Noi începem să împărtăşim viaţa ierarhiilor superioare şi ne obişnuim din ce în ce mai mult cu ea. Dar pentru a înţelege bine cum se operează în această fuziune cu ierarhiile, este necesar să cunoaştem ceea ce spune clarvederea imaginativă relativ la dimensiunile pe care le ia fiinţa noastră când sufletul ne iese din corpul fizic.

Aceasta este ceea ce facem când trecem pragul morţii. Fiinţa noastră se dilată efectiv şi devine din ce în ce mai mare. Nu este uşor să ne reprezentăm aceasta, şi totuşi, aşa se întâmplă. Numai pe Pământ suntem tentaţi să credem că dimensiunile noastre coincid cu limitele pielii noastre. Ceea ce se produce după moarte este o diluare spre spaţiile infinite, ca să zicem aşa, o creştere nelimitată. Când am ajuns la capătul perioadei petrecute în kamaloka, am ajuns la o dimensiune care atinge orbita Lunii din jurul Pământului. Am devenit deci foarte mari. Ocultismul spune că am devenit locuitori ai Lunii. Asta înseamnă însă că ne-am dilatat fiinţa într-atât încât limita noastră extremă coincide cu orbita Lunii în jurul Pământului. Nu mă voi referi astăzi la raporturile poziţiilor planetare. Dacă luaţi ciclul de conferinţe ţinute la Düsseldorf: «Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică», veţi găsi o explicaţie a ceea ce, în mod aparent, pare a nu fi în acord cu astronomia curentă. Şi apoi continuăm să creştem în spaţiul cosmic şi să ne extindem în ansamblul sistemului nostru planetar. Intrăm mai întâi în ceea ce ocultistul numeşte sfera lui Mercur. În limitele pe care dumneavoastră înşivă le puteţi concepe dacă sesizaţi corect lucrurile ştiţi că, după kamaloka, devenim locuitorii lui Mercur. Noi simţim că locuim în mod efectiv în spaţiul cosmic, simţim că suntem locuitorii lui Mercur la fel cum simţim că locuim pe Pământ în timpul existenţei noastre fizice. Nu pot intra în detalii; dar noi suntem mereu conştienţi că nu mai suntem mărginiţi într-o mică parte a spaţiului, cum eram pe Pământ. Toată fiinţa noastră cuprinde realmente aceste vast spaţiu circumscris de orbita lui Mercur. Maniera în care vieţuim această perioadă depinde, de asemenea, de felul în care ne-am pregătit pe Pământ, precum şi de puterile pe care le-am dobândit aici pentru a creşte mai mult sau mai puţin corect în această sferă a lui Mercur.

Pentru a înţelege această realitate, prin investigaţie ocultă putem face comparaţie între doi sau mai mulţi oameni; dar să ne mulţumim pentru început cu doi. Să comparăm deci un om, al cărui suflet are pecetea imoralităţii, în momentul în care trecea prin poarta morţii, cu un alt om, care a trecut pragul cu un suflet marcat de o atitudine morală. Se constată o diferenţă considerabilă. Această diferenţă apare repede când examinăm relaţia pe care o are un om cu semenii pe care îi întâlneşte după moarte. Pentru cel care este dotat cu o dispoziţie morală, există multe imagini cu care este învăluit sufletul, dar până la un anumit grad el găseşte întotdeauna posibilitatea de a comunica cu aproapele său. Aceasta se datorează dispoziţiilor morale a sufletului. Dimpotrivă, în cazul unei dispoziţii imorale, omul devine un fel de eremit în lumea spirituală. El ştie, de exemplu, că în lumea spirituală se află un om pe care l-a cunoscut pe Pământ, ştie că este apropiat de el, dar nu află nici o posibilitate de a ieşi din închisoarea norului său de imaginaţiuni şi de a-l aborda pe semenul său. Moralitatea face din noi fiinţe sociabile în lumea spirituală, fiinţe capabile de a stabili legături cu alte fiinţe. Imoralitatea face din noi eremiţi în lumea spirituală şi ne condamnă la singurătate. Există deci un raport cauzal foarte important între anumite fapte care se desfăşoară în sufletul nostru pe Pământ şi ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere.

La fel se întâmplă în continuarea existenţei noastre. După ce am străbătut sfera lui Mercur, noi trecem prin cea pe care ocultismul o numeşte sfera lui Venus. În acest răstimp, între Mercur şi Venus, norul nostru este luminat în mod progresiv din afară, şi entităţile ierarhiilor superioare se pot apropia de om. Şi aici totul depinde de ceea ce am făcut pentru a deveni spirite sociabile, să fim acceptaţi în rândurile ierarhiilor şi să avem de a face cu ele, sau să ştim că ele sunt aici şi să trecem ca eremiţi prin faţa fiecăreia din aceste fiinţe, să ne deplasăm solitari prin lumea spirituală. În această sferă a lui Venus, faptul de a fi un spirit sociabil sau un spirit solitar depinde de un alt factor. În sfera precedentă nu puteam fi un spirit sociabil decât dacă ne-am pregătit pe Pământ pentru aceasta, dezvoltându-ne moralitatea. În ceea ce priveşte puterea care ne face sociabili şi pune bazele unei vieţi sociale în sfera lui Venus, aceasta este atitudinea religioasă a sufletului. Dacă vrem să ne vedem condamnaţi să rămânem eremiţi în sfera lui Venus, noi nu avem decât să renunţăm în timpul vieţii noastre pământeşti să dezvoltăm sentimente religioase, sentimente de apartenenţă la infinit, la divin. Observarea ocultă constată că efectiv orice tendinţă atee, orice refuz de a stabili o relaţie între natura noastră finită şi lumea infinită are consecinţa de a închide omul în închisoarea propriei sale sfere. Este conform cu realitatea să afirmăm că Societatea Universală a Clubului Moniştilor întreţine o profesiune de credinţă bazată pe refuzul oricărui sentiment religios. Acesta este cel mai bun mijloc ca membrii clubului să nu se poată întâlni în această sferă, fiindcă fiecare va fi închis în propria sa închisoare.

Nu spun aceasta pentru a emite o judecată, ci pentru că aceste fapte se impun observaţiei oculte ca o consecinţă necesară a sentimentelor religioase sau nereligioase de pe Pământ. Noi ştim, pe de altă parte că, în cursul evoluţiei omenirii, diferitele religii au fost întemeiate plecând de la o sursă comună. Cei care au întemeiat aceste religii plecând de la această sursă comună au ţinut cont de temperamentul diferitelor popoare dar, de asemenea, şi de climat, ca şi de alţi factori la care au trebuit să se adapteze religiile. Aceasta explică faptul că atingând sfera lui Venus, sufletele nu intrau acolo cu o atitudine religioasă cu caracter unitar, ci că sentimentele lor erau diferenţiate după nuanţa specifică a fiecăreia din diversele confesiuni religioase. Chiar dacă avem o sensibilitate pentru spiritual, pentru ceea ce este veşnic şi divin, dar acest sentiment este nuanţat de coloraţia proprie fiecăreia din confesiunile de credinţă, aceasta are consecinţa că devenim o fiinţă sociabilă numai faţă de cei care au aceleaşi sentimente şi care au avut pe Pământ aceeaşi confesiune religioasă. Iată de ce, în sfera lui Venus, găsim oamenii reuniţi după apartenenţa lor religioasă particulară. Până acum, pe Pământ, oamenii au fost împărţiţi după apartenenţa lor rasială. Ei erau diferenţiaţi între ei, înainte de toate, plecând de la semne exterioare. Dat fiind că apartenenţa rasială sau tribală nu este fără vreo legătură cu religiile, se dovedeşte că sfera lui Venus cunoaşte în general o configuraţie de grupare asemănătoare cu cea care există pe Pământ. Aceasta este adevărat în general, dar ea nu este cu totul identică, fiindcă pe Venus oamenii se regrupează numai după convingerea lor religioasă. Din cauza convingerilor religioase specifice cutărei sau cutărei confesiuni religioase, ei se închid în limite precise şi formează oarecum un fel de provincii. În sfera lui Mercur, omul face dovada unei înţelegeri crescute pentru semenii cu care fusese legat pe Pământ şi cu care întreţinuse o anumită relaţie. Cultivând calităţi morale, el se află în sfera lui Mercur în contact cu oamenii cu care întreţesuse deja legături pe Pământ. În sfera lui Venus, el se află de preferinţă cuprins în marile comunităţi religioase de care era apropiat prin atitudinea sa sufletească din timpul existenţei sale pământeşti.

Sfera următoare, în care trebuie să intre omul, este cea a Soarelui. Există într-adevăr un moment, între moarte şi o nouă naştere, în care simţim că devenim locuitori ai Soarelui. Noi ştim atunci că suntem uniţi cu Soarele. Pe durata acestei perioade învăţăm să cunoaştem natura Soarelui, care este cu totul diferită de ceea ce afirmă astăzi astronomia fizică. Şi aici este vorba de a ne încadra corect în sfera solară. În sfera solară frapează un lucru: sufletul simte cu intensitate, ca prin acţiunea unei puteri elementare, nevoia de a vedea că încetează toate particularităţile care separă sufletele omeneşti. În sfera lui Mercur suntem mai mult sau mai puţin reduşi la cercul celor cu care am fost în relaţie pe Pământ. În sfera lui Venus, datorită vieţii religioase, am aparţinut de cercul tuturor celor care au avut aceleaşi sentimente religioase pe Pământ, am mai putut simţi satisfacţia de a fi reuniţi în cadrul comunităţii de care aparţineam. Pe Soare, dimpotrivă, sufletul încearcă o profundă singurătate când se simte condamnat să nu aibă înţelegere pentru totalitatea sufletelor care, venind de pe Pământ, se află în sfera Soarelui, între moarte şi o nouă naştere, ca de exemplu Felix Balde [ Nota 5 ]. În timpurile de demult ale evoluţiei omenirii, în timpul vieţii în sfera lui Venus, sufletele erau efectiv regrupate în sânul diverselor „provincii” religioase, unde găseau întreaga satisfacţie şi o împărtăşeau celorlalţi. Şi fiindcă toate religiile au provenit dintr-o sursă comună, când pătrundea în sfera Soarelui omul reţinea, din această veche moştenire comună tuturor religiilor, facultatea de a se apropia, în sfera Soarelui, de toate celelalte suflete, de a fi cu ele, de a le înţelege, de a cultiva legături comunitare cu ele şi de a se comporta ca fiinţă sociabilă.

În trecutul evoluţiei omenirii sufletele nu puteau face prea multe prin ele însele pentru a răspunde la nostalgia comunitară care domnea. Dar prin faptul că, fără contribuţia oamenilor, exista în suflete un nucleu general uman, acestea găseau posibilitatea de a-şi depăşi propria confesiune religioasă pentru a intra în relaţie cu sufletele ce aparţineau altor confesiuni. În vechiul brahmanism, în religia chineză, în alte religii ale Pământului, se menţinea încă o parte importantă a acestui nucleu comun de religiozitate, provenit din sursa originară a tuturor religiilor, încât în sfera Soarelui sufletele se simţeau oarecum locuind în patria primordială a tuturor religiilor, acolo unde îşi are sursa orice viaţă religioasă. Această situaţie s-a schimbat în epoca medie a Pământului. Legătura cu sursa originară a religiilor s-a pierdut. Ea nu poate fi regăsită decât datorită unei cunoaşteri oculte. În ciclul actual al evoluţiei omenirii trebuie ca omul să se pregătească pentru sfera Soarelui încă din viaţa pe Pământ, căci el nu accede în mod automat la sociabilitatea omenească. În aceasta constă semnificaţia profundă a Misteriului de pe Golgota, a creştinismului. Într-adevăr, în prezentul ciclu de evoluţie al omenirii, există posibilitatea de a ne pregăti, din timpul vieţii pe Pământ, ca să avem o viaţă comunitară marcată de sociabilitate, când ne vom afla în sfera Soarelui. Iată de ce a trebuit să coboare pe Pământ Spiritul solar, Christos. De când a coborât El aici jos, sufletele au posibilitatea de a deveni fiinţe omeneşti sociabile în sfera Soarelui, între moarte şi o nouă naştere.

S-ar putea menţiona încă multe aspecte în privinţa caracterului universal al Misteriului lui Christos, atunci când el este realmente înţeles. Noi am evocat deja numeroase aspecte de-a lungul anilor, dar Misteriul lui Christos poate fi fără încetare luminat din unghiuri mereu noi. Unii pretind că evidenţierea amănunţită a Misteriului lui Christos revelează prejudecăţi faţă de alte confesiuni religioase. S-a spus adesea că în cadrul Mişcării noastre de ştiinţă spirituală, aici, în Europa Centrală, am pus în mod special accentul pe Misteriul de pe Golgota, în timp ce alte confesiuni religioase nu au fost tratate în mod egal. Un astfel de reproş este de neînţeles, fiindcă semnificaţia propriu-zisă a Misteriului de pe Golgota nu a fost descoperită decât în ultimul timp, prin cercetarea ocultă. Când un adept al lui Buddha spune: „Tu plasezi creştinismul deasupra budismului, deoarece îl consideri pe Christos ca pe cineva excepţional, dar nu este vorba de el în cărţile mele sfinte, deci tu aduci prejudicii budismului”, asemenea cuvinte nu ar fi raţionale decât dacă budistul ar spune că el respinge sistemul lui Copernic, fiindcă acesta nu este menţionat în cărţile sfinte ale budismului. Faptul de a admite lucruri descoperite ulterior nu are nimic de a face cu egalitatea religiilor. Misteriul de pe Golgota nu constituie un privilegiu deosebit în religia creştină, ci el este un adevăr al ştiinţei spirituale. El poate fi admis de toate religiile, la fel ca sistemul lui Copernic. Nu este deloc vorba de a avantaja o confesiune religioasă, care are, de altfel, până în prezent, multe dificultăţi în a înţelege ceea ce este Misteriul de pe Golgota. Ceea ce contează este că Misteriul de pe Golgota este o realitate confirmată de ştiinţa spirituală. Şi dacă deja acest reproş este foarte neraţional, este încă şi mai puţin admisibil să căutăm să comparăm în mod abstract toate religiile şi să proclamăm un fel de egalitate teoretică pentru ceea ce reprezintă esenţa tuturor confesiunilor religioase. În mod corect, nu este vorba de a compara diferitele religii cu ceea ce a devenit creştinismul în calitate de confesiune, ci de a le compara cu ceea ce este creştinismul în esenţa sa.

Luaţi confesiunea de credinţă a hinduşilor. Nimeni nu este admis în cadrul ei dacă nu este hindus. Această confesiune este în mod esenţial legată de un popor. Acesta este de altfel cazul pentru cea mai mare parte a vechilor confesiuni religioase. Numai budismul a încălcat acest principiu. Dar şi el, dacă este bine înţeles, nu este destinat decât unei anumite comunităţi. Luaţi acum faptele exterioare. Dacă noi am avea în Europa o confesiune religioasă de aceeaşi esenţă cu cea a hinduşilor, ar trebui să ne jurăm credinţă vechiului zeu Wotan. Wotan era un zeu naţional, destinat unei singuri seminţii. Dar ce s-a întâmplat în Occident? Nu a fost preluat un zeu naţional ci, văzut sub aspect exterior, o personalitate cu totul străină, pe Iisus din Nazaret. În timp ce celelalte confesiuni au un caracter religios egoist şi nu caută să depăşească propriul lor cadru, ceea ce caracterizează Occidentul este tocmai faptul că respinge sistemele religioase egoiste, ca vechiul sistem al lui Wotan, şi a acceptat ceva care nu a crescut din carnea şi din sângele său, din sine. El a aderat la creştinism din cauza conţinutului său sufletesc. Pentru Occident, creştinismul nu are nimic dintr-o confesiune religioasă egoistă în sensul confesiunilor religioase ale altor popoare. Aceasta este realitatea, extrem de importantă, care se recunoaşte deja la studierea faptelor exteriore. Ceea ce conferă creştinismului valoarea sa universală, este faptul că plasează Misteriul de pe Golgota la mijlocul devenirii omenirii.

Creştinismul nu este foarte avansat în dezvoltarea sa, căci există două lucruri în această religie care nu se disting întotdeauna foarte bine. Nu se va ajunge acolo decât treptat. Cine este creştin în adevăratul sens al Misteriului de pe Golgota? Cel care ştie că o dată cu Misteriul de pe Golgota s-a întâmplat ceva real: Spiritul solar a trăit în Christos, şi-a revărsat fiinţa pe Pământ şi că Christos a murit pentru toţi oamenii. Deşi deja Pavel a afirmat că Christos nu a murit numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni, acest cuvânt este încă foarte puţin înţeles, chiar şi astăzi. Nu se va sesiza esenţa creştinismului decât atunci când se va înţelege că Christos a înfăptuit actul de pe Golgota pentru toţi oamenii. Efectul real care decurge din Golgota este un lucru, înţelegerea pe care o avem despre El este un alt lucru. Trebuie să ne străduim să înţelegem ce este Christos. De când a avut loc Misteriul de pe Golgota nu putem privi un om de pe Pământ fără să ne spunem: Oricine ai fi tu, Christos a murit şi pentru tine, şi El are pentru tine aceeaşi importanţă ca şi pentru ceilalţi. Rezultă deci, din înţelegerea justă a Misteriului de pe Golgota, că noi trebuie să abordăm fiecare om întrebându-ne cât de creştin este el, oricare ar fi religia sa. Dat fiind că omul ar trebui să fie din ce în ce mai conştient de ceea ce sexistă realmente în el, se înţelege de la sine că cunoaşterea -Misteriului lui Christos va rămâne întotdeauna un ideal înalt. Misteriul de pe Golgota se va răspândi din ce în ce mai mult şi legată de aceasta este înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Aceasta este altceva decât concepţia intelectuală pe care o putem avea despre Misteriul de pe Golgota, acest eveniment universal care îi priveşte pe toţi oamenii. Ceea ce contează este faptul de a-l resimţi în suflet. Aceasta va face din noi fiinţe sociabile în sfera Soarelui. Noi vom fi acolo eremiţi dacă rămânem închişi în limitele uneia dintre diferitele confesiuni religioase. Vom fi fiinţe sociale în sfera Soarelui dacă sesizăm semnificaţia universală a Misteriului de pe Golgota. În acest caz vom avea posibilitatea de a stabili legături cu orice fiinţă care se apropie de noi în sfera Soarelui. Sentimentul pe care îl dezvoltăm pe Pământ pentru Misteriul de pe Golgota şi semnificaţia sa pentru devenirea omenirii va face din noi fiinţe ce se pot deplasa liber în sfera Soarelui.

Ce trebuie să fim noi în măsură să facem atunci când vom fi ajuns la acest moment precis al vieţii între moarte şi o nouă naştere?

Atingem aici un fapt de o extremă importanţă pentru ocultismul modern. Cei care au trăi pe Pământ într-o epocă anterioară Misteriului de pe Golgota găseau în sfera Soarelui, ca să spunem aşa – ceea ce spun eu acum este adevărat în principiu, dar în detaliu nu este întru totul aşa –, tronul lui Christos, pe care era aşezat Christos. Ei îl puteau recunoaşte pe Christos fiindcă în ei acţiona încă moştenirea vechilor tradiţii relativ la originea comună a tuturor religiilor. Dar acest Spirit christic a coborât din Soare şi prin Misteriul de pe Golgota El s-a revărsat oarecum în viaţa Pământului. Pentru a se revărsa pe Pământ, El a trebuit să părăsească Soarele. Iată de ce, între moarte şi o nouă naştere, nu se mai găseşte actualmente în Soare decât imaginea akashică a lui Christos. Tronul nu mai este ocupat de către adevăratul Christos. Pentru a putea stabili o relaţie vie cu Christos, prin intermediul acestei imagini akashice, trebuie să aducem de pe Pământ reprezentarea unei relaţii vii stabilite cu Christos. Noi aflăm atunci posibilitatea de a-l avea pe Christos de asemenea în cadrul Soarelui, şi obţinem în acest fel posibilitatea ca Christos să însufleţească în noi toate puterile care ne sunt necesare pentru a parcurge corect sfera Soarelui.

Pelerinajul nostru între moarte şi o nouă naştere continuă. Noi am luat pe Pământ puterile care ne permit să trăim mai întâi împreună cu fiinţele cu care am fost împreună pe Pământ, şi după aceea în comun cu fiinţele ierarhiilor superioare. Aceste puteri sunt consecinţa dispoziţiilor morale şi religioase pe care le-am dezvoltat aici jos. Dar această putere se estompează încetul cu încetul, devine din ce în ce mai crepusculară. Iar ceea ce ne rămâne ca esenţial este numai puterea pe care o extragem din Misteriul de pe Golgota. Pentru a ne putea orienta în sfera Soarelui apare un nou purtător de lumină în sfera solară, pe care trebuie să învăţăm a-l cunoaşte în esenţa sa originară. Noi luăm de pe Pământ cu noi cunoaşterea lui Christos; dar pentru a ne putea continua evoluţia în cadrul cosmosului şi a putea trece din sfera Soarelui în cea a lui Marte, avem nevoie să recunoaştem, ca să spunem aşa, al doilea tron care se află alături de tronul lui Christos în Soare. Noi ajungem la aceasta datorită faptului că suntem suflete omeneşti. Pe acest al doilea tron, învăţăm a-l cunoaşte pe Lucifer, care va fi de acum încolo călăuza noastă împreună cu Christos. Noi facem cunoştinţă cu Lucifer şi, datorită puterilor pe care este acesta în măsură să ni le dea, ne putem continua drumul prin sferele lui Marte, Jupiter şi Saturn.

Noi progresăm astfel prin spaţiul cosmic şi nu încetăm a ne dilata. Când depăşim sfera lui Saturn, se produce realmente ceva care modifică starea noastră de conştienţă. Noi suferim un fel de crepuscul cosmic. Nu putem vorbi de un somn cosmic, ci numai de un crepuscul cosmic. Dar datorită lui pot acţiona abia acum cu adevărat forţele cosmosului asupra noastră. Din toate părţile acţionează forţele asupra noastră, şi noi preluăm în noi forţele întregului cosmos. Există, aşadar, când ne-am dilatat astfel, un moment între moarte şi o nouă naştere când se reunesc în fiinţa noastră forţe din toate părţile cosmosului, din întreg cosmosul, când în fiinţa noastră pătrund forţe venind din toate stelele. Vine apoi momentul când începem să ne contractăm. Traversăm din nou diferitele sfere până la cea a lui Venus; şi făcând aceasta, ne micşorăm până în momentul în care ne putem din nou uni cu germenul omenesc pământesc.

Ce suntem noi în momentul în care ne unim cu acest germen? Suntem atunci ceea ce tocmai am descris. Am preluat forţele întregului cosmos. În timpul dilatării noastre maxime, forţele cosmosului au acţionat asupra fiinţei noastre. Ceea ce ne putea influenţa în cursul dilatării noastre a fost preluat cu atât mai intens cu cât eram mai bine pregătiţi pentru aceasta. Elaborarea karmei noastre depinde de modul în care am trăit cu aceia dintre semenii noştri pe care i-am întâlnit. În timp ce vieţuim împreună cu ei după moarte, se formează în noi puterile care vor asigura, conform legilor karmei, compensarea necesară în timpul unei noi existenţe pământeşti. Faptul de a fi oameni capabili de a avea o karmă ce preia în sine forţe cosmice, depinde de faptul că la un anumit moment între moarte şi o nouă naştere am preluat în noi forţele întregului cosmos. Când omul intră în lumea fizică, ceea ce a trăit el în sânul cosmosului este condensat la maximum şi se uneşte cu germenul fizic, dar el l-a extras mai întâi din forţele cosmosului atunci când atinsese în dilatarea sa dimensiuni uriaşe. Purtăm în noi întregul cosmos când venim să ne reîncarnăm pe Pământ. Putem chiar spune că purtăm acest cosmos în noi în măsura în care el se poate uni corect cu starea sufletească ce rezultă din trăirea din ultima noastră viaţă pământească, la dilatarea în sferele cosmice.

Astfel sunt reunite şi acordate între ele două lucruri: acomodarea cu întregul cosmos şi acomodarea la karma noastră anterioară. În cursul cercetărilor pe care le-am întreprins în aceste ultime luni, această acomodare la karma anterioară, care trebuie să se lege armonios de cosmos, este un fapt care, pentru anumite cazuri – precizez clar: pentru anumite cazuri, căci nu doresc să enunţ o lege generală –, mi s-a dezvăluit într-un mod uimitor.  Când o fiinţă trece pragul morţii, ea moare sub o anumită constelaţie. Aceasta este de primă importanţă pentru viaţa ulterioară a sufletului, dat fiind că ea se imprimă într-un anumit fel în fiinţa lăuntrică a omului şi că această amprentă rămâne. De aici rezultă pentru acest suflet tendinţa de a reveni pe Pământ şi de a-şi pune noua naştere în armonie cu forţele primite în momentul morţii, cu alte cuvinte de a o plasa sub semnul aceleiaşi constelaţii. Trebuie deci reţinut că acea constelaţie care stăpâneşte în momentul unei noi naşteri, corespunde într-o mare măsură celei care exista la ultima moarte. Trebuie totuşi ştiut că naşterea va avea loc într-un alt loc al globului, acolo unde se va afla această constelaţie. Astfel se adaptează omul într-adevăr la cosmos, se întreţese în el, iar în suflet există un fel de echilibru între viaţa individuală şi viaţa cosmică.

Kant a spus cândva aceste frumoase cuvinte: Cunosc două lucruri care mă înalţă în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Acestea sunt cuvinte remarcabile, deoarece corespund cu ceea ce ne poate revela ocultismul. Într-adevăr, aceste două lucruri: cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi sunt unul şi acelaşi lucru. În timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, noi ne dilatăm în spaţiul cosmic şi purtăm după aceea în sufletul nostru, ca dispoziţie morală, o imagine a cerului. Atingem aici unul din punctele în care nu este deloc posibil ca ştiinţa spirituală să facă în sufletul nostru altceva, decât să nască un sentiment moral universal. Acesta este unul din punctele în care ceea ce pare a fi teorie se transformă nemijlocit în impulsuri morale ale sufletului. Căci omul simte aici întreaga responsabilitate faţă d propria sa fiinţă. Omul simte: între moarte şi o nouă naştere te-ai aflat într-o situaţie în care întregul cosmos a fost adus să acţioneze asupra fiinţei tale, şi după aceea tu ai condensat într-un germen minuscul ceea ce ai extras din cosmos. Tu ai o responsabilitate faţă de întregul cosmos, căci porţi realmente tot cosmosul în tine. Se poate simţi aici un adevăr la care am încercat să fac aluzie în Încercarea sufletului [ Nota 6 ], în monologul în care Capesius pronunţă cuvintele: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice…”. Ce moment solemn este pentru suflet când simte datoria sacră de a scoate la iveală din adâncul său puterile pe care le-a extras din cosmos, fiindcă sufletul recunoaşte că ar fi cel mai mare păcat să le lase în paragină! Cu ocazia acestor investigaţii concrete se dovedeşte că noi preluăm efectiv cosmosul întreg, îl aducem în existenţă. Din toate puterile pe care omul le poartă efectiv în el, nu există decât foarte puţin care să fie într-un fel sau altul originare din Pământ. Când examinăm fiinţa omenească, noi considerăm puterile care acţionează în trupul său fizic, în trupul său astral şi în Eul său. Forţele care acţionează în trupul nostru fizic provin direct din Pământ. Dimpotrivă, puterile de care avem nevoie pentru trupul eteric, nu le putem extrage din Pământ, ci numai din cele care ne vin în timpul vieţii între moarte şi o nouă naştere, în timpul dilatării noastre în sânul sistemului planetar. Orice fiinţă, care duce cu sine acolo o dispoziţie lăuntrică imorală, nu va putea atrage puterile juste în răstimpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Cel care nu a dezvoltat impulsuri religioase nu poate atrage spre el puterile juste în sfera lui Venus. Astfel că putem avea de a face cu o atrofiere a puterilor eterice de care avem nevoie pentru trupul eteric. Vedem astfel cum se formează o legătură karmică între o viaţă anterioară şi una ulterioară. Toate acestea ne arată cum cunoştinţele, la care accedem noi datorită ocultismului, pot deveni impulsuri în viaţa sufletului nostru. Pentru a ne ridica la o viaţă spirituală mereu mai bogată este suficient de a şti ceea ce suntem cu adevărat.

Misteriul de pe Golgota a pregătit ceea ce este necesar, în ciclul actual al dezvoltării omenirii, pentru ca omul să poată pătrunde în mod just în sfera Soarelui între moarte şi o nouă naştere. Sarcina care îi revine în realitate ştiinţei spirituale constă în a face în aşa fel, încât omul să fie în măsură să depăşească sfera Soarelui înzestrat cu o conştienţă omenească generală de natură spirituală şi socială, care se impune acolo. Pentru sfera Soarelui este suficient să fim legaţi prin sentiment de Misteriul de pe Golgota. Pentru a se menţine şi dincolo de sfera Soarelui înţelegerea omenească şi sensibilitatea umană, este indispensabil pentru această viaţă între moarte şi o nouă naştere, să înţelegem raporturile diferitelor religii între ele şi dezvoltarea fiecăruia din impulsurile religioase, aşa cum sunt ele explicate de ştiinţa spirituală. Este de asemenea necesar să nu ne limităm la o confesiune religioasă, strict delimitată de nuanţa sentimentală care îi este proprie, ci să dezvoltăm o facultate de înţelegere pentru orice suflet, oricare ar fi apartenenţa sa confesională. Este un lucru care se realizează în mod deosebit de la naştere până la moarte. Aceasta priveşte toate sufletele în relaţiile lor cu Christos şi se exprimă prin cuvintele: „Când doi se adună în numele meu, Eu sunt în mijlocul lor!”. Prin aceste cuvinte, Christos nu stabileşte unirea a două fiinţe într-o confesiune sau alta, ci numai posibilitatea de a fi în mijlocul lor datorită faptului că ele sunt reunite în numele său.

Ceea ce a fost cultivat ani de-a rândul, inclusiv cu ocazia prezentării dramelor-mister, mai ales în Păzitorul pragului, ar trebui să ne permită să înţelegem, din punct de vedere spiritual, ceea ce este necesar pentru ciclul actual de evoluţie. Ceea ce trebuie, este ca noi să ajungem să ne familiarizăm într-un anumit fel cu impulsul lui Christos şi cu impulsurile puterilor care i se opun: Lucifer şi Ahriman. Noi trebuie să învăţăm a înţelege că, de îndată ce ieşim din maya, suntem confruntaţi cu puteri care dezvoltă forţe în univers. Noi ne apropiem din ce în ce de o epocă a devenirii omenirii în care va trebui să ne dăm seama că trebuie să ţinem la esenţă, şi nu la doctrină. Nimic nu ne poate arăta mai mult ca Misteriul de pe Golgota că nu atât conţinutul cuvintelor contează, ci esenţa faptelor. Eu doresc să verificăm ceea ce voi spune acum, căci aceasta se poate face mai uşor împreună cu cei care examinează cu grijă ceea ce revelează sursele oculte, anume că nici o confesiune religioasă nu dispune de o sursă atât de profundă ca cea pe care o constituie Misteriul de pe Golgota.

Lumea actuală este încă tributară unei prejudecăţi deosebite. Îşi imaginează că în lume lucrurile ar trebui să se întâmple ca la şcoală, şi că totul depinde numai de învăţătorii lumii. Christos nu este numai un învăţător al lumii, ci înfăptuitor cosmic, unul care a împlinit Misteriul de pe Golgota. Este vorba de a înţelege adevărata sa entitate. Asta este ceea ce contează. Cuvintele, doctrinele, contează prea puţin. Ne putem da seama de aceasta când analizăm următoarele cuvinte ale lui Christos: „Voi sunteţi Dumnezei!” (Ioan 10, 34). El nu a încetat să arate că omul îşi atinge punctul culminant al evoluţiei când devine conştient de prezenţa divină din fiinţa sa. S-ar putea spune că în aceste cuvinte al lui Christos răsună înspre lumea întreagă: Trebuie să deveniţi conştienţi că sunteţi asemănători zeilor! – s-ar putea adăuga: Iată o mare învăţătură!

Aceeaşi învăţătură răsună şi din altă parte. Acolo unde Biblia expune începutul evoluţiei pământeşti, Lucifer este cel care spune: „Voi trebuie să deveniţi ca zeii!”. Lucifer şi Christos, cu aceleaşi cuvinte: Voi trebuie să fiţi ca zeii! Aceleaşi cuvinte pot însemna două lucruri contradictorii pentru oameni. Aceste cuvinte remarcabile sunt cu adevărat tulburătoare, venind pe de o parte de la ispititor, pe de altă parte de la mântuitor, de la eliberator, de la cel care reconstituie esenţa umană.

Ceea ce contează înainte de toate, între moarte şi o nouă naştere, este de a recunoaşte esenţa. În sfera Soarelui există cel mai mare pericol de a-l confunda pe Lucifer cu Christos, fiindcă amândoi vorbesc un acelaşi limbaj, formulează aceeaşi învăţătură. Noi percepem de la ei aceleaşi cuvinte, în măsura în care putem vorbi de cuvinte. Ceea ce contează este esenţa. Ce fiinţă pronunţă anumite cuvinte, asta este ceea ce contează. Doctrina contează prea puţin. Esenţialul se află în puterile reale a căror pulsaţie străbate universul. În lumile superioare, şi mai ales în ceea ce interferează din ele în sferele pământeşti, noi nu înţelegem în mod just un cuvânt decât dacă ştim de la ce fiinţă provine. Niciodată conţinutul unui cuvânt nu ne revelează nivelul la care se află o fiinţă; numai cunoaşterea contextului cosmic în care se situează această fiinţă este semnificativă. Ceea ce s-a spus asupra înrudirii cu Divinitatea, ne permite să verificăm aceasta cu precizie.

Asemenea lucruri exprimă fapte importante ale evoluţiei. Ele nu sunt spuse din cauza conţinutului lor, ci din cauza esenţei pe care o cuprind şi pentru ca în suflete să se nască sentimentele care ar trebui în mod necesar să se manifeste în urma unor asemenea cuvinte. Şi într-adevăr nu se pierde mult dacă cei care au asimilat asemenea adevăruri preiau sentimentul, impresia dar uită cuvintele. Chiar în cazul extrem în care unul dintre dumneavoastră ar uita tot ceea ce a fost spus şi nu şi-ar mai reaminti nici o vorbă, dar va purta în sentimentul său ceea ce poate emana din aceste cuvinte, el ar avea cu toate acestea – din punctul de vedere al ştiinţei spirituale – asimilată suficientă substanţă a ceea ce s-a intenţionat prin aceste cuvinte.

Trebuie să facem apel la cuvinte, deşi cuvintele au adesea o accepţie relativ teoretică. Dar ceea ce contează este ca noi să ştim ajunge prin cuvinte la esenţial, şi să preluăm în sufletul nostru acest esenţial. Dacă oamenii cuprind esenţa ştiinţei spirituale, ei vor ajunge să înţeleagă multe evenimente care s-au desfăşurat în cursul evoluţiei omenirii. Aş vrea să expun astăzi doar două exemple care au o legătură mai degrabă exterioară, şi nu interioară, cu investigaţiile mele oculte din aceste ultime luni. Aceste exemple m-au frapat mult, fiindcă ele mi-au arătat cum ceea ce învăţăm datorită ştiinţei oculte corespunde la ceea ce există deja în lume, după ce a fost introdus acolo de oamenii inspiraţi.

Vedeţi dumneavoastră, eu m-am ocupat mult de Homer şi am citit adeseori operele sale. În cursul acestor ultime luni am simţit faptul că după moarte nu mai putem schimba nimic, şi raporturile rămân aceleaşi. Constatăm, de exemplu, că nu am iubit suficient o fiinţă, dar vedem că nu mai putem schimba nimic. Când ţinem cont de acest fapt şi citim pasajul unde Homer descrie viaţa de apoi ca fiind locul în care viaţa este imuabilă, unde lucrurile nu mai sunt supuse schimbării, începem să înţelegem toată profunzimea unor asemenea cuvinte. Când comparăm rezultatele cercetării oculte cu adevărul ocult pe care Homer, acest „poet orb” – care de altfel era un văzător sufletesc – l-a introdus în opera sa, simţim o impresie minunată. Un alt lucru m-a mai frapat. În ciuda refuzului meu iniţial, fiindcă îmi părea de necrezut, am fost forţat de a-l admite totuşi, după ce am recurs la toate resursele investigaţiei oculte.

Unii dintre dumneavoastră – probabil majoritatea – au auzit poate vorbindu-se despre monumentele de la mormintele familiei de Medici din Florenţa, opera lui Michelangelo. Este vorba de statuile lui Giuliano şi a lui Lorenzo de Medici, ca şi de patru figuri alegorice. De obicei nu se vede acolo nimic foarte artistic, şi aceste figuri trec drept simple alegorii. Este adevărat că, în afară de una, aceste pretinse figuri alegorice nu sunt în întregime terminate, dar, cu toate acestea, nu dau impresia de a fi simple alegorii. În ghidurile turistice se indică în mod clar că Lorenzo se află într-o anumită parte, iar Giuliano în cealaltă parte, dar această indicaţie este incorectă; situaţia reală este exact invers. Cel care este considerat Lorenzo este Giuliano, iar cel care este considerat Giuliano este de fapt Lorenzo. Aproape toate Istoriile Artei repetă această eroare. Ceea ce este sigur, este că realitatea e diferită de ceea ce spun ghidurile turistice şi Istoria Artei. Eu nu am căutat în mod specia să înţeleg de unde vine această eroare, dar inversarea personajelor este incontestabilă. Locul pe care ele îl ocupă nu este cel voit de Michelangelo. Nu vreau să zăbovesc asupra acestei probleme. Ceea ce vreau să reţină atenţia dumneavoastră sunt cele patru figuri alegorice: „Noaptea” şi „Ziua” la picioarele unuia dintre Medici, şi „Aurora” şi „Amurgul” la picioarele celuilalt. Mai întâi am refuzat să admit ceea ce vă spun acum. Trebuie aprofundat fiecare gest şi tot ce se oferă observaţiei noastre. Se începe de preferinţă prin „Noapte”, faţă de care cărţile fac nişte comentarii stupide. Ele pretind că atitudinea sa nu poate fi cea a unei fiinţe adormite. Dar studiind fiecare gest şi fiecare membru în detaliu, şi întrebându-ne cum ar trebui să reprezinte un artist o figură omenească pentru ca ea să exprime maximul de activitate a trupului eteric, aşa cum ar putea să se exercite tocmai în timpul somnului, deci care ar trebui să fie poziţia diferitelor părţi ale figurii pentru ca ea să exprime momentul în care trupul eteric acţionează cel mai mult asupra trupului fizic, - ne-am spune că ar trebui făcut exact ceea ce a făcut Michelangelo lăsându-se călăuzit de instinctul său de artist. El a inserat în mod tainic în „Noaptea” atitudinea care corespunde trupului eteric. Nu pretind că Michelangelo a făcut-o conştient, dar aceasta este realitatea.

După aceea trebuie observată „Ziua”. Aceasta nu este o alegorie seacă. Reprezentându-şi o diminuare a activităţii componentelor inferioare ale entităţii omeneşti şi o intensificare a activităţii Eului, se obţine figura „Zilei”. Cât priveşte figura „Aurorei”, ea exprimă cum se manifestă trupul astral cel mai liber în atitudine când se elimină ceilalţi constituenţi ai entităţii omeneşti. Iar atitudinea „Amurgului” oferă expresia trupului fizic; el nu se prăbuşeşte, dar devine somnoros când Eul şi trupul astral îl părăsesc. Suntem în prezenţa unei configuraţii vii a celor patru constituenţi ai fiinţei omeneşti. Când ştim aceste lucruri putem să explicăm perfect naşterea unei legende ca aceea care exista relativ la „Noapte”. Se povestea că atunci când Michelangelo era singur cu această statuie, ea putea prinde viaţă, se ridica şi se plimba. Această legendă se explică prin faptul că „Noaptea” traduce atitudinea care corespunde trupului eteric, care poate fi cu totul activ printr-un asemenea gest. Când se resimte aceasta putem vedea statuia ridicându-se şi ştim că ea poate merge. Dacă ea nu ar fi din marmură, dacă nu ar fi decât activitatea trupului eteric, elementul vital, nimic nu ar împiedica statuia să se plimbe.

În cursul evoluţiei omenirii multe lucruri au fost incluse în mod tainic în ceea ce a fost realizat, şi nimic din acestea nu va deveni de înţeles, decât atunci când fiinţa omenească va fi recurs la privirea ocultă pentru a le considera pe toate. Dar, la urma urmei, nu toate acestea sunt lucrul cel mai important. Din punct de vedere uman nu este de primă importanţă că înţelegem mai bine o capodoperă sau că nu o înţelegem deloc. Mult mai important este un alt lucru. Când ne-am ascuţit suficient privirea, accedem la o înţelegere a sufletului semenului. Nu este vorba atât de privirea ocultă capabil să vadă în lumea spirituală, ci de privirea ascuţită prin ştiinţa spirituală. Înţelegerea ştiinţei spirituale cu ajutorul bunului simţ şi a raţiunii face să crească cunoaşterea noastră faţă de tot ceea ce întâlnim în viaţă, şi înainte de toate să înţelegem sufletul semenilor. Şi noi vom încerca să dobândim această înţelegere a oricărui suflet omenesc.

Este sigur că înţelegerea fiecărui suflet este altceva decât ceea ce se numeşte curent înţelegerea semenului. În lume iubirea este din nefericire prea adesea foarte egoistă; îl iubim pe cel spre care suntem în mod deosebit atraşi de cutare sau cutare împrejurare. În rest ne mulţumim cu ceea ce se numeşte iubirea omului în general. Iubim omenirea în general. Despre ce este vorba aici? Trebuie să fim capabili să înţelegem fiecare suflet în parte.

Poate că nu vom găsi perfecţiunea în fiecare suflet, dar aceasta nu este grav. Nimic nu dăunează mai mult unui suflet decât faptul de a fi copleşi cu o iubire oarbă şi exaltată.

Despre aceasta vom vorbi mai îndeaproape poimâine.