Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


VI

VIAŢA ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

A doua
München, 28 noiembrie

Consideraţiile de alaltăieri asupra vieţii dintre moarte şi o nouă naştere ne arată că există relaţii foarte strânse între entitatea omenească şi ceea ce s-ar putea numi viaţa universală în cosmos. Dacă reflectaţi la nenumăratele aspecte pe care le-am evocat, veţi înţelege că numai în timpul vieţii pământeşti omul este legat de un loc limitat şi nu ocupă decât un spaţiu restrâns, pe când în timpul în care se scurge între moarte şi o nouă naştere, dimpotrivă, el este incorporat sistemului planetar şi apoi chiar lumii care se întinde dincolo de acest sistem. Pentru a caracteriza evoluţia omului între naştere şi moarte spunem adesea, reamintind prin aceasta o stare de realităţi oculte, că omul se prezintă ca o copie microscopică a macrocosmosului. Trebuie să adăugăm la aceasta că între moarte şi o nouă naştere omul devine, într-un fel, el însuşi o fiinţă macrocosmică. El este răspândit în macrocosm şi se comportă acolo ca o fiinţă macrocosmică. În timpul acestei perioade intermediare el trebuie să extragă din macrocosm puterile de care are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Dacă urmărim desfăşurarea vieţii macrocosmice între moarte şi o nouă naştere, vedem că în prima perioadă de după moarte omul mai poartă încă amprentele sale pământeşti, este încă legat de ceea ce i-a putut da viaţa pământească, de ceea ce a făcut aceasta din el. Această perioadă se apropie în mod deosebit de nevoile şi interesele inimii omeneşti. Când ne dirijăm privirea ocultă asupra cuiva care a părăsit planul fizic de relativ scurtă vreme, el se află, după cum o ştiţi, în kamaloka. Din punct de vedere macrocosmic această sferă se întinde până la orbita Lunii. Omul îşi dilată fiinţa sa sufletesc-spirituală până la a locui toată sfera lunară. În timpul acestei perioade omul este încă cu totul legat de lumea pământească. Dorinţele, pasiunile, interesele, simpatiile şi antipatiile pe care le-a dezvoltat el dau naştere la forţe – noi le-am descris adesea – care îl mai atrag oarecum spre lumea pământească. În timpul kamalokăi, omul este ca închis în propria atmosferă a naturii sale astrale, aşa cum el şi-a însuşit-o pe Pământ. El continuă să dorească ceea ce şi-a dorit pe Pământ, el are încă interes pentru lucrurile care l-au interesat pe Pământ. Perioada de kamaloka există tocmai pentru ca omul să se debaraseze de toate înclinaţiile sale, care prin natura lor sunt legate de organele corporale. Plăcerile senzoriale, de exemplu, nu mai pot fi satisfăcute, şi această imposibilitate obligă omul să se debaraseze de ele. Este uşor de înţeles că tot ceea ce se referă la om imediat după moartea sa priveşte individualitatea fiecăruia, priveşte ceea ce omul trebuie, într-un anumit fel, să extirpe din  astralitatea sa, de ceea ce el trebuie să se dezobişnuiască, ceea ce el trebuie să îndepărteze din sine însuşi.

De altfel omul ia în kamaloka de asemenea raporturile terestre pe care le-a avut; şi anume de maniera următoare: Raporturile pe care omul le cultivă fie cu realităţile, fie cu fiinţele din perioada de kamaloka sunt tributare vieţii sale lăuntrice, depind de predispoziţia sufletului său. Să presupunem că un om trece poarta morţii şi că cineva dintre cei apropiaţi lui a murit deja înaintea lui. Cei doi defuncţi se află în sfera kamaloka, unde se pot reîntâlni. Observaţia ocultă ne arată că omul nu lucrează numai la propria sa evoluţie în timp ce caută să se dezobişnuiască de dorinţele, de poftele, de interesele sale, ş.a.m.d. Puţin timp după moarte, după o scurtă perioadă de somn pe care-l putem califica drept embrionar, omul îi regăseşte pe cei care i-au fost apropiaţi pe Pământ. Pe durata acestei prime faze perspectiva de a-i regăsi într-adevăr în sfera kamaloka pe toţi cei care sunt deja acolo este, în general, destul de redusă. Condiţiile de timp şi spaţiu sunt aici foarte diferite, mai ales condiţiile spaţiale. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem apropia de fiinţele de care am fost legaţi. Putem fi atât de aproape de ele pe cât posibil, dar nu le remarcăm. Pentru a remarca o fiinţă trebuie să-i fi fost aproape în timpul vieţii pământeşti. Ca urmare, cei pe care i-am avut apropiaţi în timpul vieţii pe Pământ – mai întâi nu intră în discuţie alte fiinţe, decât oamenii – se regăsesc curând în anturajul nostru, în timpul perioadei kamaloka. Relaţiile în care ne aflăm după moarte cu ei se stabilesc în funcţie de relaţiile pe care noi le-am cultivat cu ei pe Pământ. În kamaloka ne regăsim exact în aceleaşi relaţii cu semenii noştri ca mai înainte pe Pământ, dar aici noi nu putem face ceea ce puteam face cât eram încă pe Pământ: anume să modificăm aceste relaţii. În kamaloka ele rămân aşa cum au fost pe Pământ. Aici, jos, putem urî o fiinţă pe care noi am iubit-o, şi iubi pe cineva pe care l-am urât. Noi ne putem strădui să modificăm raporturile noastre cu cineva. Aceasta nu se mai poate face în kamaloka. Când întâlnim pe cineva care a decedat înaintea noastră, resimţim mai întâi faţă de el aceleaşi raporturi cu cele care ne însufleţeau ultima dată când mai eram cu el pe Pământ. Aceasta este mai întâi relaţia noastră cu el. După aceea, viaţa noastră se scurge în sens invers în timp. Dacă am avut mai înainte un alt raport cu el, nu îl putem restabili în mod artificial. Noi trebuie să trăim acest parcurs în sens invers şi să aşteptăm liniştiţi momentul în care vom regăsi vechiul raport. Nu-l putem schimba nici pe acesta, căci el se prezintă aşa cum a fost pe Pământ. Am putea uşor crede că este vorba aici de o stare extrem de dureroasă. Ea este într-adevăr aşa până la un anumit punct. Simţim o senzaţie comparabilă cu ceea ce am resimţi dacă, în momentul în care dorim să mergem, ne-am afla pironiţi de sol. Ne simţim ţintuiţi spiritual la o condiţie care s-a stabilit pe Pământ, ne simţim supuşi la o constrângere. Acest sentiment este perfect just. Şi când această constrângere este deosebit de puternică, este natural ca relaţia corespunzătoare să fie vieţuită ca o tortură. Cu toate acestea, pentru a aprecia o asemenea stare de lucruri la justa sa valoare, pentru a o înţelege şi simţi aşa cum este ea, nu trebuie să avem numai ideea că este vorba de o stare dureroasă, deşi ea poate să fie aşa sub anumite raporturi. Dar cel care a murit nu are numai conştienţa unei stări dureroase, ci el este, înainte de toate, conştient că această stare este o necesitate, şi că dacă omul nu ar suporta această suferinţă, el ar ridica obstacole pe drumul său şi şi-ar împiedica evoluţia.

Care este consecinţa străbaterii acestei zone? Să reluăm experienţa prin care trecem când retrăim, după moarte, relaţia noastră faţă de un om. Vedem relaţia pe care am legat-o cu un om pe Pământ şi o retrăim. Datorită acestei viziuni, a acestei experienţe, se formează în sufletul nostru, mai întâi sub forma modelelor lor spirituale, puterile de care avem nevoie pentru ca în viitor karma noastră să ne îndrume de manieră justă spre o încarnare ulterioară împreună cu alte fiinţe, pentru ca să se poată realiza compensarea karmică. În acest fel se clădesc, în tehnica destinului, puterile necesare compensărilor karmice.

Pentru început, cel care a murit nu poate modifica aproape nimic din ceea ce-i oferă anturajul său. Totuşi, el încearcă uneori nevoia instinctivă de a schimba un lucru sau altul. În acest fel, dorinţele nesatisfăcute iau o mare semnificaţie pentru defunct. Este vorba înainte de toate de dorinţe care, în timpul vieţii, nu ating întotdeauna în întregime nivelul conştienţei depline. Aici intră în consideraţie un lucru foarte important. În viaţa obişnuită de aici, de pe planul fizic, se întâmplă ca noi să avem cutare sau cutare simpatie în conştienţa noastră şi să ne facem o reprezentare sau alta. Dar dedesubtul acestei conştienţe se află subconştientul. Acesta nu urcă decât foarte slab la nivelul conştienţei Eului. În felul acesta, în viaţa conştienţei omeneşti se constituie ceva incomplet. În calitate de fiinţă conştientă, omul nu se realizează niciodată în întregime în cursul vieţii sale. Felul în care el se exteriorizează nu este, la drept vorbind, niciodată cu totul veridic. Este incontestabil că viaţa sufletului omenesc este un lucru extrem de complex. Se poate întâmpla ca sub efectul prejudecăţilor sau din comoditate, sau pentru orice alt motiv, cineva, în conştienţa sa obişnuită, în conştienţa Eului său, să refuze un lucru şi chiar să-l deteste, în timp ce el nutreşte în subconştientul său o vie dorinţă pentru acest lucru pe care îl urăşte la nivelul conştienţei sale lucide. Se întâmplă adesea ca sufletul să lucreze enorm ca să se amăgească asupra unor asemenea lucruri.

Se poate cita exemplul a doi oameni care trăiesc împreună. Unul întâlneşte ştiinţa spirituală şi se entuziasmează pentru ea; celălalt, care trăieşte împreună cu el, nu împărtăşeşte acest entuziasm. Din această cauză relaţia dintre aceste două persoane devine din ce în ce mai dificilă. Cu cât unul se leagă mai mult de antroposofie, cu atât celălalt condamnă mai mult antroposofia şi o calomniază. Or, este perfect posibil – atât este de complicată viaţa omenească – ca acela care defăimează antroposofia să fi devenit el însuşi antroposof, dacă prietenul său sau alt cunoscut al său nu ar fi aderat înaintea lui la antroposofie. Tocmai cel care trăieşte împreună cu el îl împiedică să devină antroposof. Aceasta se poate perfect întâmpla, şi se poate ca cineva să deteste antroposofia, şi să multiplice în conştienţa Eului său obiecţiunile împotriva ştiinţei spirituale, pe când la nivelul subconştientului său, a conştienţei sale astrale, să nutrească cele mai mari simpatii în privinţa ei. Cu cât nu poate suferi antroposofia, pe de o parte, cu atât mai mult o doreşte, pe de altă parte. În viaţa pe Pământ este perfect posibil de a ne comporta astfel şi de a calomnia, la nivelul conştienţei treze, ceea ce în subconştient de fapt dorim. Dar moartea transformă aceste neadevăruri în adevăruri. Se pot astfel remarca oameni care, în timpul vieţii lor, au detestat antroposofia din comoditate sau pentru alte motive şi că, odată ce au trecut pragul morţii, o doresc în mod intens. În situaţiile cele mai variate este deci posibil ca trecând pragul, şi fiindcă adevărul se manifestă atunci în sufletul omenesc, o asemenea dorinţă, care nu fusese remarcată, să se facă intens simţită. Se poate efectiv dovedi că persoane care, după toate aparenţele nu aveau nici o dorinţă pentru un lucru, să dezvolte pentru acelaşi lucru dorinţa cea mai intensă, după ce ele au trecut prin poarta morţii. Puţin contează în kamaloka, aşadar, dacă dorinţele, poftele, pasiunile ş.a.m.d. îşi au sediul în conştienţa trează a Eului; ceea ce contează este că toate acestea acţionează de asemenea şi în subconştient, în conştienţa astrală. După moarte, efectul arzător al celor aflate în noi este acelaşi, indiferent de nivelul la care s-au aflat, iar dorinţele şi poftele arzătoare pe care le camuflaserăm aici în timpul vieţii pământeşti au o acţiune cu atât mai intensă după moarte.

În problemele de această natură trebuie considerat că tot ceea ce este aproape de sufletul omenesc face, în tot cazul, o impresie asupra lui. Ceea ce vă spun acum a fost bine explorat şi poate apărea ca o experienţă importantă a sufletului omenesc; de aceea este bine ca noi să alegem tocmai un exemplu din antroposofie. Să presupunem că două persoane trăiesc împreună, una este un antroposof fervent, cealaltă nu vrea să ştie nimic de antroposofie. Aceasta din urmă nu va rămâne neinfluenţată în trupul său astral datorită faptului că cineva se ocupă de ştiinţa spirituală în anturajul său. Lucruri de o semnificaţie prodigioasă se produc în sufletele noastre în timp ce noi nu ştim nimic de aceasta; ele acţionează totuşi asupra noastră într-un mod spiritual. Într-adevăr, există fenomene care, prin natura lor, structurează şi transformă sufletul omenesc. Putem chiar spune că, printre cei care alcătuiesc anturajul unui antroposof, abia dacă mai găsim vreunul, oricât de încăpăţânat ar fi împotriva antroposofiei, care să nu fi dezvoltat în subconştientul său o înclinare pentru ştiinţa spirituală. Tocmai la adversarii antroposofiei aflăm că după moarte urzesc o sferă de dorinţe care putem spune cu certitudine că exprimă o nevoie pătimaşă pentru ştiinţa spirituală. Iată de ce este atât de benefic pentru morţi de a li se citi antroposofie – în special pentru cei care în timpul vieţii lor nu au vrut deloc să audă vorbindu-se de ea. Această citire se practică de altfel adesea printre noi. Aceasta are un efect binefăcător asupra lor. Se procedează în felul următor. Se încearcă mai întâi a dobândi o imaginaţiune, a ne reprezenta într-o imagine vie faţa defunctului, aşa cum era el pe Pământ în ultima vreme. Se ia o carte şi, într-o pace perfectă, cu gândurile îndreptate spre defunct, ca şi cum ar fi aşezat în faţa noastră, i se citeşte, frază după frază. Cel mort sesizează în mod avid ceea ce-i citim şi beneficiază enorm din aceasta. Acesta este aici unul din punctele unde înţelepciunea spirituală devine într-adevăr ceva foarte practic în viaţă, unde materialismul şi spiritualismul nu se mai înfruntă ca teorii, ci în calitate de adevărate puteri. Faptul de a ne dărui spiritualităţii creează o comunicare, o legătură între individualităţile omeneşti, fie că ele sunt n viaţă sau în moarte. Noi putem fi utili celor morţi când cultivăm viaţa spirituală de maniera pe care v-am descris-o, şi încă şi în alte feluri, de care vom vorbi mai târziu. A neglija viaţa spirituală conduce nu numai la o lipsă de cunoştinţe, ci înseamnă înainte de toate că suntem restrânşi la o sferă de existenţă extrem de îngustă, cea a domeniului fizic. Când ne evidenţiem printr-o stare de suflet materialistă şi nu trăim decât în materie, pierdem imediat legătura cu individualitatea aproapelui care a trecut prin poarta morţii. Iată un exemplu care ne arată cât de imensă poate fi acţiunea unei lumi asupra celeilalte. Când un defunct are dorinţa intensă de a cunoaşte ceva din înţelepciunea spirituală, el este privat de ea şi rămâne încărcat cu dorinţa sa. Ar putea exista cel mult posibilitatea – ceea ce este foarte rar în timpul duratei kamaloka – de a regăsi pe cineva, de asemenea mort şi cu care el să fi fost într-o relaţie în timpul vieţii pe Pământ, care îi poate aduce un fel de satisfacţie, dar ea va fi foarte slabă. Ea nu se compară cu acţiunea binefăcătoare pentru mort pe care o pot avea cei care sunt încă pe planul fizic.

Imaginaţi-vă situaţia unui mort! El are dorinţa cea mai intensă pentru cutare sau cutare lucru. Această dorinţă nu mai poate fi satisfăcută în timpul care urmează după moarte, fiindcă lucrurile pe care le purtăm în sufletul nostru rămân imuabile. Dar de la Pământ poate veni un curent care pătrunde în această dorinţă încremenită. Acesta este singurul mijloc pentru a modifica lucrurile ce se desfăşoară în sufletul nostru. În primul interval de timp care urmează după moarte viaţa şi starea sufletească a unui defunct depind enorm de înţelegerea spirituală pe care o au faţă de el cei care au fost apropiaţii săi şi care au rămas pe planul fizic.

Când comportamentul nostru se inspiră din cunoaşterea pe care ne-o aduce ştiinţa spirituală, noi deveni creatori de condiţii de viaţă cu totul diferite care pot acţiona de la o lume la alta. Trebuie să remarcăm totuşi că în ziua de azi antroposofia nu a devenit într-o măsură prea mare putere de viaţă. Rămâne enorm de mult de făcut pentru a dezvolta într-adevăr ceea ce poate întemeia antroposofia ca putere activă, şi ar fi bine să ne familiarizăm cu adevărurile pe care le aduce ştiinţa spirituală, şi după aceea să ne organizăm întreaga existenţă în consecinţă. Dacă s-ar înţelege antroposofia în acest sens mai profund s-ar face din ea un nerv vital, şi atunci ar fi pe Pământ mai puţine discuţii şi dispute relativ la teoriile de ordin spiritual. Este ceva la care trebuie să reflectăm. Nu numai viaţa pământească se modifică prin ştiinţa spirituală, ci şi toată viaţa omenirii. Când, datorită muncii de înţelegere a ideilor, antroposofia va fi devenit tot mai mult hrană pentru inimă, oamenii se vor comporta şi conduce în sensul antroposofiei şi atunci şi schimburile între diferitele lumi se vor efectua cu atât mai bine.

Atingem aici un subiect unde nu este uşor să fii crezut, deşi lucrurile pot fi perfect înţelese când reflectăm puţin. Ştiinţa oamenilor, în măsura în care este vorba de ştiinţa planului fizic, este ceva extrem de înşelător. Pe planul fizic omul nu cunoaşte nimic altceva decât faptele şi relaţiile pe care le observă. Aceasta este ceea ce constituie toată realitatea pentru oamenii de ştiinţă sau pentru spiritele materialiste, pe când ea reprezintă foarte puţin pentru cel care poate contempla totalitatea vieţii sufletului.

Vă voi cita un exemplu destul de paradoxal, dar ne putem aminti de cuvintele lui Schopenhauer, care spunea că adevărul ar trebui să roşească, pentru că este paradoxal. Omul cunoaşte datele, pe care apoi le combină. El ştie, de exemplu, că este ora şapte şi jumătate; el iese de acasă şi traversează strada. La ora opt a ajuns într-un loc precis. Pe toate acestea el le ştie datorită percepţiei senzoriale şi asociaţiilor de gânduri. Dar în cea mai mare parte a cazurilor el nu ştie de ce nu a plecat cu două sau trei minute mai devreme sau mai târziu. Puţini oameni se întreabă de ce nu au plecat cu trei sau patru minute mai devreme sau mai târziu. Iată un exemplu puţin exagerat, dar astfel de exemple se prezintă întotdeauna în viaţă, numai că oamenii nu o ştiu – exemplul unui om care a întârziat trei minute. Dacă el ar fi ieşit la ora opt fix din casă ar fi fost poate călcat de o maşină şi omorât. El nu a fost ucis pentru că avea trei minute întârziere. Acest exemplu va fi mai degrabă rar, dar asemenea situaţii, mai mult sau mai puţin reale, nu sunt de exclus, numai că oamenii le ignoră. Datorită celor trei minute de întârziere karma sa l-a ferit de moarte. Aceste lucruri pot părea neînsemnate şi ne pot lăsa indiferenţi, dar nu este aşa, căci omul este indiferent faţă de ceva pe care nu îl cunoaşte, căci în momentul în care l-ar conştientiza nu ar mai rămâne indiferent. Dacă dumneavoastră aţi şti că viaţa v-a fost salvată prin această întârziere de trei minute, aceasta nu v-ar putea lăsa indiferenţi, ci ar produce o impresie profundă asupra sufletului dumneavoastră. Faptul de a şti ar acţiona puternic asupra sufletului dumneavoastră. Dacă vi s-a întâmplat ceva analog, amintiţi-vă semnificaţia pe care a avut-o faptul acela pentru viaţa sufletului. Aceasta nu dovedeşte oare că omul nu încetează să se mişte prin viaţă cu ochii legaţi? Este exact ceea ce face. El cunoaşte tot ceea ce se întâmplă exterior, dar nu ştie ceea ce ar fi putut să i se întâmple dacă lucrurile se desfăşurau puţin diferit. Altfel spus, cunoaşterea posibilităţilor scapă puterilor sufletului. Sufletul trăieşte cufundat în indiferenţă, pe când ar putea fi zguduit şi ar putea atinge un nivel superior dacă ar fi conştient de posibilităţi. Datorită faptului că omul ignoră aproape orice raporturi din prezent, că nu cunoaşte în fond decât ceea ce i se oferă ca dat, viaţa sufletului omenesc rămâne foarte săracă; şi în ea nu se exprimă ceea ce s-ar putea exprima în alte împrejurări. Poate că nu am fi găsit atât de uşor un exemplu atât de paradoxal ca acesta dacă investigatorul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere nu ne-ar plasa direct în faţa unor asemenea situaţii. Într-adevăr, printre tot ceea ce umple sufletul se află de asemenea tocmai ceea ce nu urcă la nivelul conştienţei. După moarte, multe dintre cele de care omul nu are nici cea mai mică bănuială în timpul vieţii sale se ridică puternic în faţa sufletului său. El constată: într-un anume moment din viaţa ta ai fost în pericol, la un anume alt moment tu ai trecut pe lângă o fericire; tu ai fost prea comod, şi dacă nu ai fi fost aşa, ai fi putut face cutare sau cutare bine. După moarte, o întreagă lume de lucruri netrăite se ridică în faţa noastră. Ceea ce un materialist va considera ca ridicol la nivelul lumii fizice, devine după moarte o realitate, o adevărată realitate. Tot ce ne înconjoară aici, jos, fără ca să se exprime în viaţă, ne dezvăluie după moarte o întreagă lume.

Lucrurile de care este vorba aici nu există ele într-adevăr? Să reluăm cazul în care am plecat de acasă cu o întârziere de trei minute, şi datorită acestui fapt am scăpat de la moarte. Noi nu ştim absolut nimic despre aceasta. Faptul că nu o ştiam este fără importanţă doar pentru materialist. Dimpotrivă, orice fiinţă inteligentă ştie că faptul de a şti sau de a ignora un lucru nu este ceea ce contează. Ea ştie că lucrurilor nu le pasă de ceea ce ea ştie sau nu ştie, şi că ele există independent de cunoaşterea lui. Corelaţia de puteri exista, opunerea de puteri, de asemenea. Probabil că trenul care trebuia să ne aducă moarte era acolo şi erau îndeplinite toate condiţiile în vederea morţii noastre. Puterile au colaborat, dar acţiunea lor s-a desfăşurat alunecând unele pe lângă celelalte, deşi au fost gata să se ciocnească. Se întâmplă multe lucruri asemănătoare în viaţa noastră, cu toate că noi nu le percepem. Dacă oamenii dezvoltă încetul cu încetul înţelegerea pentru lumea spirituală, aşa cum trebuie să se facă în epoca noastră, atunci ceea ce se află în jurul nostru fără să se dezvăluie simţurilor noastre şi fără să existe pentru inteligenţa curentă, va începe să acţioneze asupra noastră într-un anumit fel. Aici ajungem la un fapt extrem de interesant. Să presupunem că faptul s-a întâmplat aşa cum l-am relatat, adică am scăpat de la moarte datorită acestui decalaj de trei minute. Materialistul nu resimte nimic din toate acestea, dar cel care a dobândit înţelegerea în inima sa pentru asemenea raporturi – ştiinţa spirituală nu este decât la începutul  dezvoltării sale – cunoaşte cu adevărat o profundă bulversare lăuntrică. Oricine s-a familiarizat cu ştiinţa spirituală, oricine nu o cunoaşte numai din afară, ci a trăit suficient în ea în aşa fel încât ea a devenit conţinut al sufletului său, poate scăpa de la moarte plecând cu o întârziere de trei minute. Dar chiar în momentul în care moartea s-ar fi putut produce dacă erau îndeplinite alte condiţii, el simte acest lucru – simte ceva în sine. Când antroposofia va fi devenit sevă pentru viaţa sufletului, vom învăţa a ne deschide la posibilităţile latente şi a le resimţi.

Şi ce anume vom putea resimţi treptat, când natura omenească va fi reuşit să se îmbibe cu cunoaşterea ştiinţei spirituale? Într-un asemenea moment, când ar fi trebuit să se întâmple ceva în raport cu noi, noi am deveni momentan un fel de medium. Am fi cufundaţi pentru o clipă într-o stare de medium, având posibilitatea de a lăsa lumea spirituală să ne lumineze conştienţa. Asemenea momente pot fi dintre cele mai fructuoase pentru om dacă în răstimpul lor morţii acţionează asupra lui şi omul este condus să devină conştient de ceva în privinţa lor. Asemenea momente de fapte care nu s-au realizat, fapte neconcretizate care sunt legate de noi, vor fi oarecum trezitoare pentru impresiile ce emană din lumea spirituală. O formă cu totul deosebită de viaţă prevestitoare se va putea dezvolta în sufletul celor afectaţi intim de ştiinţa spirituală. Aceasta se explică prin faptul că omenirea este realmente în evoluţie şi că numai un om limitat poate crede că neamul omenesc este dotat pentru totdeauna cu aceleaşi puteri sufleteşti. Puterile sufletului se modifică. Astăzi omul este înzestrat mai ales pentru perceperea lucrurilor exterioare şi prelucrarea lor prin gândire. Prin situaţii de genul celor descrise, el evoluează spre o etapă când vor fi dezvoltate puterile psiho-spirituale. Există deci perspectiva ca ştiinţa spirituală să devină o putere de viaţă cu acţiune formatoare intensă asupra existenţei. Adineauri am văzut cum, plecând de la planul fizic, se poate exercita o acţiune asupra vieţii de după moarte. Acum vedem unde pot fi create deschideri permiţând să vedem în viaţa fizică ceea ce vieţuiesc morţii. Prin aceste consideraţii a vrut să vă arăt cum se oferă ocaziile de comunicare între aceste două lumi.

În această privinţă se păcătuieşte enorm. Se difuzează tot felul de doctrine stranii şi mai ales anumite practici nu mai puţin curioase. Cel care este la curent cu aceste lucruri ştie că, pentru a intra în raport cu un defunct, trebuie în prealabil să creăm o ocazie favorabilă. Fac aici abstracţie de ocaziile datorate practicilor mediumice. Trebuie aşa-zicând deschisă o fereastră spre mort. Există de altfel multe persoane frivole care, când le spunem: cutare sau cutare ar vrea bucuros să afle noutăţi de la un mort, ne dau după câteva ore un răspuns: „Eu am vorbit cu el, se simte bine…” Am întâlnit mai multe cazuri de acest gen. Aceasta face parte din capitolul orbirii în faţa unei autorităţi, şi a escrocheriei  care se leagă de ea.

Dar acest lucru ne dezvăluie încă un aspect. Cum sfera kamaloka se situează, esenţial, în spaţiul astral, puteţi concluziona de aici că lumea posibilităţilor stă în raport cu lumea astrală; nu cu lumea a ceea ce se realizează aici jos, ci de ceea ce s-ar putea realiza. Vă invit să luaţi ca obiect al meditaţiilor dumneavoastră acest gând: ceea ce este posibil în lumea fizică, dar nu se concretizează, creează un fel de atmosferă de comunicare cu spaţiul astral.

Din tot ceea ce s-ar din tot ceea ce s-ar putea încă spune despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, relativ la care vom mai avea de descoperit multe aspecte, nu voi mai evoca astăzi decât faptul următor: în decursul vieţii, care se întinde de la moarte şi până la naştere, există în mod esenţial trei feluri de puteri care se exprimă în suflet: puterile gândirii, puterile sentimentului, puterile voinţei şi dorinţei. Puterile gândirii, ale inteligenţei contribuie mai puţin la a ne lumina; puterile sentimentului fac ca inima noastră să fie mai mult sau mai puţin capabilă să manifeste compasiune sau duritate, şi ca noi să avem o dispoziţie mai mult sau mai puţin deschisă faţă de elementul religios; puterile voinţei şi dorinţei fac ca faptele noastre să fie mai mult sau mai puţin egoiste sau altruiste. Astfel se exprimă aceste trei puteri sufleteşti. Pentru viaţa care se scurge între moarte şi o nouă naştere, aceste puteri sufleteşti au o semnificaţie cu totul diferită. Să vedem mai întâi puterile intelectuale. Ne putem întreba la ce servesc ele după moarte. Ele contribuie la a ne lumina puternic conştienţa, experienţa conştientă prin care trecem în timpul care se scurge între moarte şi o nouă naştere. Cu cât ne străduim mai mult în timpul vieţii fizice să avem o gândire clară, dar şi exactă şi veridică, cu cât ne străduim mai mult să abordăm de o manieră justă datele spirituale, şi conştienţa noastră se va lumina între moarte şi o nouă naştere. În mod concret aceasta înseamnă că orice om care este lipsit de veracitate în facultăţile sale intelectuale, şi care este puţin înclinat să cunoască raporturile spirituale în adevărul lor, aşa cum se poate atinge numai prin cunoaştere, orice om marcat de această insuficienţă va dezvolta după moarte o conştienţă, dar ea se va estompa progresiv. Experienţa de după moarte are particularitatea că atenuarea conştienţei ne conduce să parcurgem mai rapid o anumită perioadă. Noi traversăm întinderea lumii spirituale mai repede când suntem adormiţi, decât când suntem treji. Când cineva este insensibil la puterile intelectuale, el rămâne aşadar conştient un anumit timp după moarte, dar apoi nu-şi mai poate menţine conştienţa. Toropeala sa provoacă o stare crepusculară, şi restul vieţii se desfăşoară rapid. El se reîntoarce relativ repede în viaţa fizică.

Alta este în această privinţă situaţia puterilor de voinţă şi de dorinţă. Aceste puteri ne ajută să extragem din raporturile macrocosmice, unde suntem între moarte şi o nouă naştere, anumite puteri – slabe sau viguroase – de care avem nevoie pentru edificarea următoarei noastre vieţi. Când ajungem în acest stadiu cu o atitudine lăuntrică imorală, nu putem extrage puterile necesare pentru construirea corectă a trupului astral şi a trupului eteric. Acestea vor fi prin urmare atrofiate şi noi vom avea o constituţie slabă, ş.a.m.d. Deci moralitatea este cea care ne face apţi să extragem din lumile superioare puterile de care avem nevoie pentru încarnarea următoare. Intelectualitatea şi moralitatea sunt deci strâns legate de ceea ce va deveni omul ca urmare a zăbovirii sale în sfera suprasensibilă între moarte şi o nouă naştere. În ceea ce priveşte puterile sentimentului, puterile cele mai intime ale sufletului omenesc, ele se ridică în mod obiectiv în faţa noastră în timpul în care se scurge între moarte şi o nouă naştere; ele sunt situate în afara noastră. Acest fapt este extrem de important. O fiinţă, care este capabilă de iubire şi compasiune, are, pentru lumea ambiantă în sânul căreia trăieşte după moarte, imaginile stimulatoare şi de sacrificiu care corespund milei şi compasiunii. Aceste imagini se ridică în faţa sufletului său în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. În faţa celui care a urât, apar imaginile urii. Într-o anumită perioadă a vieţii dinte moarte şi o nouă naştere noi vedem, într-un tablou universal etalat în faţa noastră, ceea ce suntem noi în fiinţa noastră cea mai intimă. Nu există nici un pictor atât de perfect ca puterile care lucrează în noi în acest fel între moarte şi o nouă naştere. Puterile cele mai intime ale sentimentului nostru formează firmamentul pe care îl contemplăm în timpul acestei perioade, la fel cum pe Pământ noi vedem firmamentul ceresc. El este mereu cu noi. Acest fapt este în raport cu ceea ce am evocat alaltăieri. Dacă noi am primit Misteriul de pe Golgota în fiinţa cea mai intimă a sufletului nostru, dacă am înţeles sensul cuvintelor lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine!”, atunci, dacă îl vieţuim pe Christos în noi, avem posibilitatea, în timpul stării noastre solare, de a-l contempla pe Christos în lumea de imagini ale kamalokăi. El ni se prezintă în forma sa cea mai sublimă şi mai majestoasă, în gloria sa manifestată, drept elementul în care noi trăim şi acţionăm. Această gândire nu trebuie să aibă în mod necesar un sens egoist, ea poate fi foarte obiectivă. Ceea ce găsim în acest tablou etalat în faţa noastră, luăm în sufletul nostru pentru a-l include în încarnarea noastră următoare. Nu numai aceasta face din noi oameni mai buni, dar aceasta dă naştere de asemenea la puteri mai bune în evoluţia Pământului.

Munca pe care o efectuăm asupra sentimentului nostru este în consecinţă în raport direct cu facultăţile pe care le vom avea în viaţa următoare. Aceasta ne arată cum funcţionează tehnica destinului în ceea ce priveşte puterile sentimentului nostru. Acestea compun o vastă tapiserie universală, un firmament universal în jurul nostru, între moarte şi o nouă naştere. Aceste puteri se află după aceea în noi, pentru a acţiona în viaţa următoare cu mai mare intensitate decât în viaţa precedentă. În timpul perioadei intermediare care se întinde de la moarte la o nouă naştere, contemplăm în afara noastră tot ceea ce am trăit lăuntric în viaţa precedentă; această experienţă ne face mai puternici şi intensifică puterile care provin din viziunea vie.

Am evocat anumite lucruri infinit de importante relativ la ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere. Importanţa lor rezidă în faptul că aici, pe Pământ, noi nu suntem nimic altceva decât ceea ce a făcut din noi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Dacă nu ţinem cont de ceea ce se întâmplă în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere, vom ajunge tot mai puţin la o reală cunoaştere a propriei noastre fiinţe, şi deci şi a acţiunilor noastre şi a gândurilor noastre în cadrul devenirii omenirii. Aceste consideraţii constituie o parte dintr-un vast ansamblu care s-ar putea dezvolta asupra acestui subiect. Din parte-mi, se punea problema numai de a face începutul unei teme care trebuie să fie, din ce în ce mai mult, conţinut al ştiinţei spirituale, în timpul care va urma.