Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


VIII

ÎNTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

Viena, 21 ianuarie 1913

Ultima dată când am avut ocazia să mă adresez dumneavoastră aici am atins pe scurt acea perioadă semnificativă a vieţii omeneşti care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere. Nu este îngăduit să tratăm această secvenţă a vieţii omeneşti ca şi cum ar fi indiferentă pentru viaţa fizică. Noi trebuie să ne dăm clar seama că puterile de care avem nevoie în viaţă nu ne vin numai din lumea în care se află corpul nostru fizic, ci că aceste puteri provin, în mod esenţial, din lumile suprasensibile, de care aparţinem între moarte şi o nouă naştere. Pentru a şti de ce depinde existenţa noastră de aici, noi avem nevoie să ne facem o idee asupra vieţii care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere.

În fond, fiinţa umană duce în general un fel de viaţă de vis şi de somn. Acei oameni care trec prin existenţa lor fizică, care-şi duc viaţa zilnică fără să gândească la nimic, seamănă efectiv, de-a lungul existenţei lor, cu nişte adormiţi. Cei care se interesează de ceea ce există dincolo de viaţa fizică, sunt fiinţe care se trezesc şi la nivelul existenţei pământeşti. Ne putem lega de consideraţiile precedente, unde putusem vedea că ştiinţa spirituală, când este înţeleasă în mod just, este capabilă să intervină în întreaga existenţă omenească. Dacă ştiinţa spirituală reuşeşte să se impună progresiv, vom vedea că întreaga omenire va cunoaşte un fel de trezire care-i va permite să iasă dintr-un fel de viaţă de somn. Omul este asaltat de multe lucruri, lucruri mai întâi necunoscute şi enigmatice, enigmatice mai mult pentru sentiment decât pentru intelectul uscat. Enigmatic este, într-un anumit sens, momentul în care mama se află în faţa sicriului copilului său, sau viceversa. Când ne punem mai în serios întrebări legate de viaţa omenească, putem vedea cum aspectele enigmatice ale existenţei se clarifică pentru om. Au venit adesea la mine oameni cărora le murise sora, soţul sau soţia. Aceşti oameni spuneau: mai înainte nu reflectasem niciodată la moarte, nu mă interesasem de ceea ce urmează după aceea, dar când această rudă mi-a fost luată, eu am impresia că mai este încă aici; asta m-a adus să mă interesez de ştiinţa spirituală. Viaţa este cea care îi aduce pe oameni la ştiinţa spirituală. Prin ceea ce se întâmplă, ea îi răsplăteşte din plin, căci ştiinţa spirituală este în măsură să îmbogăţească viaţa prin puterile de care ea singură poate dispune.

Dar când omul nu mai este aici, în sensul fizic al cuvântului, apare enigma următoare: ce se întâmplă cu el după moarte? Ştiinţa clasică este incapabilă să dea un răspuns, fiindcă ea este redusă la a constata ceea ce se oferă ochilor; or, acestea se descompun. Creierul de asemenea se descompune. Este deci clar că acesta nu serveşte la nimic pentru experienţele pe care le va avea omul de realizat în afara învelişului fizic. Întrebările relativ la lumea de dincolo rămân deocamdată nerezolvate. Consideraţii generale nu servesc la mare lucru când este vorba de a clarifica aceste probleme, şi este preferabil să rămânem la cazuri concrete, care descriu cum se poate prezenta un lucru sau altul. Aşa ceva poate interveni în mod direct în existenţa noastră.

Viaţa de aici, de pe Pământ, ne poate servi ca punct de plecare.

Dumneavoastră veţi fi cunoscut poate aici sau acolo cazul când cineva simte în sufletul său o profundă dorinţă de a cunoaşte ştiinţa spirituală, pe când un altul are în această privinţă sentimente din ce în ce mai ostile. Cel dintâi se va lega tot mai adânc de ea, pe când prietenul său îşi va intensifica atitudinea duşmănoasă faţă de ştiinţa spirituală. În viaţă nu numai natura constituie o maya; o iluzie există şi acolo unde sufletul nostru este direct interesat de relaţiile cu semenii noştri. Exemplul pe care tocmai l-am evocat poate fi o iluzie perfectă: cel care s-a convins că toate acestea sunt un nonsens, va dezvolta totuşi o iubire secretă pentru această cauză în profunzimile sufletului, până la care nu ajunge cu conştienţa sa. În străfundurile fiinţei sale, iubirea este cea care poate fi la originea a ceea ce se manifestă, la suprafaţă, sub forma urii. Asemenea situaţii există în viaţa fizică a omului. Odată ce el a trecut pragul morţii, toate puterile secrete ale sufletului şi nostalgiile continuă să fie active. Ceea ce a fost respins pe durata vieţii pământeşti se prezintă acum ca fiind conţinut al perioadei de purificare. Vedem oameni, care erau pe Pământ printre adversarii ştiinţei spirituale, trecând prin poarta morţii. După moarte ei dezvoltă o nostalgie intensă faţă de ea. Ostili ei mai înainte, aspiră acum la ştiinţa spirituală. Se produce atunci situaţia următoare: dacă i-am fi abordat pe Pământ cu o lucrare de ştiinţă spirituală, s-ar fi supărat pe noi; după moarte, nu le-am putea face un serviciu mai bun decât acela de a le citi ceva. Citim în gând pentru ei; aceasta poate avea cel mai bun efect pentru ei. În mişcarea noastră de ştiinţă spirituală, cunoaştem numeroase exemple când membrilor care au trecut pragul li s-a făcut lectură, care le-a fost profitabilă. Defuncţii acceptă, ceea ce le este oferit astfel, cu o profundă recunoştinţă. Astfel se poate instaura o minunată colaborare. Acesta este rolul important ce se remarcă şi pe care îl poate juca ştiinţa spirituală în viaţa practică. Ştiinţa spirituală nu este o simplă teorie. Ea are sarcina de a interveni în existenţă şi de a suprima acest obstacol ce se ridică, asemănător unui zid, între cei vii şi cei morţi. Aceasta ne permite să trecem peste prăpastia existentă. Se pot face mari servicii când introducem, cu o atitudine justă, ştiinţa spirituală în existenţă. Nu am putea da un sfat mai bun decât acela de a face lectură pentru morţi. Trebuie într-adevăr să ştim că, imediat după moarte, nu se pot stabili noi relaţii, ci trebuie continuate cele vechi. Atunci se poate pune problema dacă cei pe care îi numim morţi nu ar putea găsi în cealaltă lume entităţi spirituale capabile să le dea un învăţământ? Acest lucru este imposibil! Mai întâi, nu se pot avea relaţii decât cu fiinţele cu care eram legaţi înainte de a trece pragul morţii. Când întâlnim un spirit pe care nu l-am cunoscut deja pe Pământ, trecem pe lângă el. Este la fel ca atunci când întâlnim aici pe Pământ un geniu care poartă veşmintele unui vizitiu: nu-l recunoaştem. Cu fiinţele pe care le-am cunoscut pe Pământ, avem întotdeauna legături care durează. Oricare ar fi numărul de fiinţe cu care ne întâlnim şi care ar fi în măsură să ne ajute, ele nu ne servesc la nimic dacă nu am stabilit anterior nici o legătură.

Ştiinţa spirituală nu este decât la începutul evoluţiei sale, şi oamenii abia încep să se impregneze cu ea. Cei vii pot face un mare serviciu defuncţilor dându-le ocazia să beneficieze de acest ajutor. Acesta este un exemplu care arată cum se poate acţiona din această lume a noastră asupra celeilalte lumi. Dar este posibil şi invers. Cei morţi pot influenţa de asemenea lumea fizică. Când ştiinţa spirituală va fi cuprins mai mult lumea, se va acţiona reciproc din cele două lumi. Cei morţi pot acţiona şi ei asupra celor vii. Omul ştie în fond foarte puţine lucruri despre această lume, el nu cunoaşte decât ceea ce se desfăşoară în timp. Sunt numeroşi cei care cred că restul este fără importanţă. Or, ceea ce efectiv are loc nu corespunde decât unei părţi infime din ceea ce este demn să fie cunoscut, şi atâta timp cât cunoaştem numai ceea ce se realizează, rămânem necunoscători în privinţa vieţii. Noi plecăm dimineaţa la munca noastră şi putem crede că ceea ce ni se întâmplă este lucrul cel mai demn de a fi cunoscut. Se poate întâmpla ca o dată să plecăm cu trei minute mai târziu. Se poate ca atunci să se producă evenimente neprevăzute. S-ar fi putut, dacă am fi plecat la timp, să fi fost călcaţi de o maşină. Am fost feriţi de aceasta. Trebuia poate să facem o călătorie, dar am pierdut trenul. Dar tocmai acest tren a avut un accident. Ce putem înţelege din asemenea situaţii?

Există în viaţă multe lucruri care nu se realizează, dar pe care noi trebuie să le numărăm printre posibilităţile vieţii. Ştie omul de câte ori pe zi scapă de asemenea posibilităţi? Câte nu s-ar întâmpla dacă ar fi să se întâmple toate! Noi neglijăm să vedem aceste posibilităţi, fiindcă ele sunt fără importanţă pentru viziunea noastră pragmatică despre existenţă. Să încercăm să sesizăm ce ar simţi sufletul dacă ar vedea cum aparentul hazard i-a permis să scape de acest fel de pericole. Cunoaştem cazul unui berlinez care dorea să meargă în America. El avea deja bilet. Un prieten i-a spus: Nu te îmbarca pe Titanic! Imaginaţi-vă sentimentele acestui om când a aflat de naufragiul Titanicului! Aceasta i-a zguduit viaţa! Câte impresii am putea avea dacă am fi în măsură să observăm de-a lungul unei zile de ce anume am fost feriţi, şi tot ce ar fi putut să ni se întâmple! Când oamenii vor începe să se intereseze de problemele de spirit, vor fi mult mai receptivi la complicaţiile existenţei, şi faţă de ceea ce se desfăşoară „printre rândurile” zilei. Putem lua în considerare cazul în care noi am fi fost călcaţi de o maşină dacă am fi plecat cu trei minute mai repede. Dacă am dispune de o sensibilitate sufletească, dacă am fi pregătiţi spiritual, într-un astfel de moment putem avea o impresie care ne vine, harul lumii spirituale, şi care este un mesaj pe care ni-l adresează un defunct. Defuncţii sunt cei care străpung porţile şi se poate constata că morţii pot vorbi fiinţelor de pe Pământ care au dezvoltat o anumită receptivitate. Astfel pot ajunge până la noi lucruri importante. Un mort poate, de exemplu, să ne ordone să facem un lucru pe care el nu l-a îndeplinit. Astfel poate fi trecută prăpastia. Când ştiinţa spirituală devine practică, noi putem intra în relaţie cu morţii. Ştiinţa spirituală se poate astfel perfect concretiza în viaţă. Ea aduce lumea suprasensibilă în prezentul imediat.

Se poate pune următoarea întrebare: când luăm în mână o carte de ştiinţă spirituală, citim într-o anumită limbă. Înţeleg defuncţii această limbă? În răstimpul perioadei de purificare ei înţeleg limba pe care au vorbit-o pe Pământ. Numai la trecerea în devachan, se termină cu limba; atunci înțelegerea are loc în gânduri. După un anumit număr de ani intervine o schimbare în relaţiile cu morţii. Dacă fiinţa care rămâne pe Pământ este înzestrată cu sensibilitatea necesară, ea simte: defunctul este cu tine, tu gândeşti precum te gândeşte el. Aceasta poate dura ani de-a rândul, apoi vine clipa când legătura se pierde: este momentul în care defunctul intră în devachan. Pe durata perioadei de purificare omul are încă amintiri din viaţa pământească, omul rămâne dependent de aceste amintiri.

Ce este o limbă pământească? Orice limbă pământească nu are valoare decât pentru viaţa pământească, și ea este intim legată de organizarea omenească şi de climat; ea depinde de asemenea de configurarea diferită a laringelui. În India nu se vorbeşte cum se vorbeşte în Europa. Gândurile însă, nu depind de organizarea fizică; gândurile nu sunt formate după condiţiile pământeşti. Defuncţii nu au înţelegere pentru limbă decât atâta timp cât sunt în kamaloka. Atunci când prin intermediul unui medium vin comunicări turnate într-o anumită limbă, aceste informaţii nu pot veni decât de la persoane care au murit de puțin timp.

Noi suntem, în fond, deja în lumile superioare, noi intrăm inconştient acolo când adormim. În timpul somnului nostru trăim în lumea care este lumea de după moarte. Eu aş pune acum întrebarea: Cel care nu dispune încă de viziunea clarvăzătoare, cel care încă nu are calitatea de văzător, poate el totuşi şti ce este cu aceste lucruri?

Omul care doarme este încă în viaţă; el se aseamănă întru câtva cu o plantă. Dumneavoastră vă amintiţi fără îndoială că un savant, Raoul Francé, a scris că planta are sentimente [ Nota 7 ] şi este capabilă să venereze ceva; dar în plantă nu există element sufletesc. Organismul omenesc, când doarme, are aceeaşi valoare ca planta. Petru a trăi, planta are absolută nevoie de razele Soarelui. Noi vedem Pământul acoperit de plante; Soarele a realizat aceasta. Fără Soare, Pământul nu ar avea vegetaţie. Iarna, plantele nu manifestă aceeaşi creştere ca vara. Când omul doarme, unde se află soarele său? Căci ceea ce rămâne culcat în pat nu ni-l putem imagina fără soare; acest soare se află în ceea ce este în exteriorul omului, în Eul său. Acest Eu acţionează asupra organismului, în somn, ca Soarele asupra plantei.

Soarele nu este singurul care contribuie la existenţa vegetalelor; la aceasta contribuie şi Luna. Fără influenţa Lunii nu s-ar realiza creşterea vegetală. Efectele Lunii nu fac parte din lucrurile de care ţin seama oamenii de ştiinţă.

Lumina lunară acţionează asupra plantei. Influenţa Lunii se manifestă prin extinderea plantei. O plantă subţire care creşte în sus beneficiază prea puţin de influenţa lunară. Întregul cosmos participă la creşterea vegetalelor. Eul intervine în trupul fizic şi trupul eteric la fel ca Soarele în procesul creşterii plantelor. Trupul astral joacă acelaşi rol ca Luna. Eul este Soarele pentru trupul fizic, trupul astral este Luna sa, dar o lună spirituală. Eul nostru înlocuieşte influenţa solară, trupul nostru astral, influenţa lunară. În aceasta trebuie căutată justificarea a ceea ce gândeşte văzătorul când spune că omul s-a format plecând de la puterile cosmosului şi este un extras al acestuia. Soarele este în centrul sistemului planetar şi răspândeşte lumina sa pentru ca aceasta să radieze peste tot; la fel, lumina Eului este chemată să radieze asupra trupului fizic şi trupului eteric. Lumina solară nu se reduce la o lumină fizică, ea este deopotrivă şi sufletesc-spirituală. În această calitate ea s-a desprins de elementul cosmic şi a devenit Eu. Trupul astral al omului este un extras al luminii lunare. Totul este organizat cu multă înţelepciune. Dacă Eul ar mai fi fost legat de Soare, omul nu ar putea face altceva decât planta, a cărei existenţă este o alternanţă între somn şi veghe. Dacă am fi supuşi numai influenţei Soarelui nu am putea niciodată dormi ziua; am fi întotdeauna obligaţi să dormim noaptea. Dar toată viaţa culturală se bazează pe această emancipare. Purtăm în noi propriul nostru soare; Eul este un extras al efectelor Soarelui. Trupul astral, care trăieşte în noi, este un extras al efectelor Lunii. În timp ce dormim şi ne aflăm în lumea spirituală, noi nu depindem deci de efectele cosmice ale Soarelui. Căci Eul nostru împlineşte ceea ce face de altfel Soarele. Noi suntem expuşi luminării de către propriul nostru Eu şi trupul nostru astral. Numai unele vechi concepţii oculte pătrund, în mod ocazional, la această cunoaştere. Ştiinţa spirituală ne oferă următoarea imagine a omului care doarme: deasupra lui radiază soarele, Eul său; fără el, cât doarme, omul nu s-ar putea asemăna cu o plantă. Deasupra lui luminează Luna, trupul său astral.

Să ne reprezentăm acum cum Soarele de toamnă îşi pierde din putere, cum creşterea vegetală se stinge. La omul treaz, Eul şi trupul astral se află în interiorul trupului fizic şi al trupului eteric. Putem spune oarecum că această intrare în corp corespunde cu apusul Soarelui şi al Lunii: adevărata viaţă vegetală se opreşte atunci. În timpul somnului, această viaţă vegetală este extrem de activă şi contribuie la regenerarea forţelor, dar de îndată ce omul se trezeşte această activitate stagnează. Creşterea de natură vegetală se veştejeşte de îndată ce omul se trezeşte. În calitatea noastră de plante, murim în fiecare dimineaţă. Aceasta explică multe lucruri care se desfăşoară între suflet şi trupul omului. Mulţi oameni sunt foarte vioi încă de la trezirea lor; aceştia sunt cei care trăiesc de preferinţă în elementul sufletesc. Cei care sunt mai legaţi de elementul trupesc, resimt dimineaţa o anumită oboseală. Cu cât ne simţim mai puţin obosiţi dimineaţa, cu atât suntem mai capabili de activitate. Dar viaţa noastră în stare de veghe se aseamănă cu moartea plantei iarna. În fiecare zi introducem în organismul nostru anumite forţe de moarte. Ele se acumulează şi duc în final la moarte. Cauza morţii se situează în conştienţă. Aceasta ne permite să înţelegem că viaţa diurnă conştientă, pătrunsă de Eu, consumă trupul fizic şi trupul eteric. Noi murim datorită faptului că ducem o viaţă conştientă.

Oamenii fac multe eforturi pentru a explica ce este somnul. Unii spun că somnul este o stare de oboseală, că el serveşte la eliminarea oboselii. Dar somnul nu poate fi o stare de oboseală, căci copilul mic doarme cel mai mult. Somnul este ceva care se include în ansamblul vieţii, în ritmul adormirii şi al trezirii. Iarna, vedem natura murind; la fel atunci când trăim şi suntem treji, există ceva în noi care moare. Odată ce am trecut pragul morţii, lăsăm în urma noastră trupul nostru fizic şi trupul nostru eteric.  Eul şi trupul astral apar atunci ca Soarele şi Luna care nu au totuşi asupra cui răspândi razele lor de lumină. Este efectiv posibil Eului şi trupului astral să continue să trăiască chiar dacă ele nu au de luminat nimic. Când ele se cufundă în trup, aceasta face posibilă apariţia conştienţei. În lumea spirituală, fiinţa omenească trebuie de asemenea să se cufunde în ceva pentru a apărea conştienţa, altfel ar duce o viaţă inconştientă.

În ce se cufundă fiinţa umană după moarte? Ea se cufundă în substanţa spirituală care există în afara oricărui aport pământesc. Începând de la Misteriul de pe Golgota, omul trebuie să se cufunde mereu în ceea ce a venit ca substanţă christică a Pământului prin acest Misteriu. Noi am învăţat să-l cunoaştem pe Christos ca spirit solar. Eul s-a emancipat odinioară de lumina solară. Apoi, marele Spirit solar a coborât pe Pământ. Datorită acestui fapt Eul omenesc se cufundă în substanţa Spiritului solar. Omul face experienţa acestei cufundări în substanţa christică atunci când trece prin poarta morţii, şi datorită acestui fapt omul este în măsură, după moarte, să dezvolte conştienţa. Natura fizică va atinge această etapă când Pământul va fi progresat până la starea de Vulcan. Când Soarele radiază de sus asupra Pământului, putem spune că el face să se nască regnul vegetal. Dacă Soarele ar radia asupra planetei pământeşti cu puterea care-i permite să dea naştere la creşterea plantelor, dar Pământul ar fi incapabil să le producă, însă ar putea totuşi să reflecteze lumina solară, ea nu s-ar pierde, ci s-ar înapoia în spaţiul ceresc unde ar provoca o creştere vegetală suprasensibilă. Aceasta se produce efectiv, nu fizic, ci spiritual. Datorită faptului că Christos s-a unit cu Pământul, acţiunea sa este de aşa natură încât orice om care se uneşte cu Christos resimte după moarte consecinţa a ceea ce a sesizat aici la nivelul conştienţei sale. Aceasta ne permite să înţelegem că omul trebuie să dobândească pe Pământ facultatea de a dezvolta o conştienţă şi după moarte, şi că el trebuie să adune puterile care dezvoltă conştienţa plecând de la trupul său fizic. În epoca greco-latină corporalitatea fizică a fost cel mai puternic radiată. Pe atunci era absolut real să spui: „Mai bine să fii un cerşetor pe Pământ, decât rege în împărăţia umbrelor”. Viaţa în infern era atunci o existenţă deplorabilă. Înaintea naşterii lui Christos, viaţa după moarte era puţin dezvoltată. Dimpotrivă, noi aparţinem unei epoci remarcabile prin faptul că nu se mai exercită o asemenea putere vizând corporalitatea. Ceea ce este omul adormit, conduce progresiv la un declin. De la apariţia lui Christos corporalitatea omului tinde spre decădere. În epoca greacă elementul vegetal era cel mai puternic. Corporalitatea va atinge abrutizarea absolută la sfârşitul evoluţiei omenirii. La început, oamenii erau clarvăzători şi sufletul era foarte evoluat; prin declinul elementului sufletesc-spiritual, corporalitatea s-a ridicat până la nivelul frumuseţii greceşti. Dar, în viitor, orice strădanie înspre frumuseţe va fi împiedicată: frumuseţea exterioară nu are nici un viitor, frumuseţea trebuie să fie lăuntrică, ea trebuie să fie expresia vizibilă a ceea ce trăieşte lăuntric. În măsura în care ne îndreptăm spre abrutizare, interioritatea Soarelui şi a Lunii va deveni din ce în ce mai glorioasă. Cei care îşi cultivă sufletul şi spiritul cu ajutorul ştiinţei spirituale vor înţelege mai bine viitorul decât cei care caută să reînvie jocurile olimpice greceşti. Cu cât omul îşi lasă mai mult sufletesc-spiritualul în inconştient, cu atât mai lamentabil va fi destinul său între moarte şi o nouă naştere. Faptul că trupul se abrutizează nu are nimic de a face cu viaţa de după moarte. Dar dacă omul nu dezvoltă facultăţile sufletului şi spiritului său, el nu va avea nimic de luat cu sine în lumea spirituală. Cu cât se pătrunde mai mult de conţinuturile spirituale, cu atât mai bine îi va merge după moarte. Oamenii vor învăţa să devină independenţi de ceea ce este legat de trup.

Ştiinţa spirituală nu va avea întotdeauna forma sa actuală. Limbajul nu-i îngăduie de altfel decât într-o măsură foarte mică să exprime ceea ce ar vrea să spună. În domeniul ştiinţei spirituale va fi mult mai important cum se exprimă ceva, decât ce anume se spune. Şi aceasta va putea fi vieţuită în orice limbă. Ne vom obişnui să fim atenţi la cum spunem lucrurile. Aceasta ne pune în legătură cu cei care se află în devachan.

Noi ne-am reunit astăzi pentru a vorbi despre ştiinţa spirituală. Vom trece prin poarta morţii şi ne vom continua evoluţia în cursul mai multor încarnări. Vom dispune atunci de gânduri care sunt independente de actualul limbaj pământesc. Viaţa spirituală se va prelungi până în viaţa noastră şi vom putea atunci să ne înţelegem cu cei morţi. Civilizaţia pământeană merge spre declinul său. Vor veni timpurile când întreaga atmosferă va fi plină de avioane. Viaţa pământească va pieri. Dimpotrivă, sufletul omenesc se ridică spre lumea spirituală. La sfârşitul evoluţiei terestre fiinţa omenească va fi ajuns la un stadiu în care nu va mai exista diferenţa netă între cei vii şi cei morţi. Cei vii vor avea o viaţă foarte asemănătoare celei a defuncţilor. Pământul va trece într-un stadiu spiritual, fiindcă omenirea se va fi spiritualizat. Aceste reflecţii vă pot ajuta să daţi un răspuns just când veţi fi întrebaţi dacă moartea şi naşterea vor exista mereu. Atunci nu va mai exista mare diferenţă între viaţă şi moarte. Pentru conştienţa omenească, totul se spiritualizează. Această înălţare a omenirii conduce la starea pe care o vom parcurge pe Jupiter.

Vorbind de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, pătrundem într-un domeniu vast. Şi acolo, de asemenea, totul este supus unei evoluţii, schimbării, inclusiv a raporturilor între cei morţi şi cei vii. Vom vedea treptat cum îşi poartă fiinţa omenească această alternanţă a vieţii în lăuntrul corporalităţii şi spiritualităţii.