Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


IX

DESPRE VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Linz, 26 ianuarie 1913

Ce scop urmărim când ne reunim pentru a studia împreună ştiinţa spirituală?

Este foarte posibil ca această întrebare să preocupe sufletele unui mare număr de persoane angajate în munca de ştiinţă spirituală, şi care consacră o parte a vieţii lor ca să reflecteze la lucruri care, pentru alţi oameni, sunt inexistente. Într-adevăr, atenţia noastră se îndreaptă asupra unor lumi care pentru majoritatea oamenilor pur şi simplu nu există. Faptul de a ne reuni pentru o asemenea muncă, pentru consideraţii de acest ordin, nu se reduce numai la urmărirea unui ideal, asemănător atâtor alte idealuri care există în ziua de azi. Este incontestabil un fapt frumos, nespus de frumos, când un anumit număr de persoane aspiră împreună înspre un ideal înalt. Dar a răspunde idealului ştiinţei spirituale, la acest apel spiritual poate încă slab, pe care doar un număr restrâns de oameni îl aud răsunând prin lume şi care va fi perceput din ce în ce mai mult, constituie ceva cu totul diferit. Care sunt motivaţiile celor care astăzi, fie cu claritate, fie dintr-un instinct vag, îşi spun că ştiinţa spirituală este o necesitate? Unii ascultă fără îndoială mai mult sau mai puţin de ceea ce s-ar putea numi un instinct spiritual, sau de un impuls de care nu sunt pe deplin conştienţi. Dar şi asemenea impulsuri corespund unei voinţe întru totul justificată. Examinând viaţa sufletului, ne putem da seama de aceasta.

Cu ocazia acestei întruniri nu am intenţia să dezvolt în faţa dumneavoastră teorii generale, ci doresc să mă refer mai mult la anumite aspecte concrete, capabile să aducă un răspuns la întrebări de genul celei de mai sus. Văzătorul, care poate contempla lumile spirituale, ajunge să cunoască treptat viaţa prin care trece fiinţa omenească între moarte şi o nouă naştere. Această viaţă de după moarte se desfăşoară în sferele spirituale care există mereu în jurul nostru şi de care aparţinem în permanenţă prin cea mai bună parte a vieţii sufletului nostru. După ce omul a trecut pragul morţii şi s-a eliberat de corporalitatea sa fizică, el nu mai trăieşte decât în lumea spirituală, care îi rămâne închisă atâta  timp cât îşi desfăşoară existenţa pământească, unde el este tributar simţurilor sale fizice şi inteligenţei sale. Văzătorul este în măsură să contemple şi să urmărească viaţa aşa cum ea se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere.

Problemele fundamentale, care sunt determinante pentru idealurile noastre, se manifestă cu claritate prin consideraţiile asupra vieţii între moarte şi o nouă naştere. Putem crede cu uşurinţă că această viaţă nu are nimic a face cu viaţa într-un corp fizic; în realitate însă, ea este legată de aceasta din urmă în sensul cel mai profund. Ne dăm seama de asta mai ales când avem înaintea ochilor sufletele care au trecut deja prin poarta morţii, şi când considerăm relaţiile lor cu sufletele care mai rămân încă pe Pământ în corpul lor fizic. Să luăm spre exemplu un caz concret.

Un om a murit, a trecut prin poarta morţii şi şi-a părăsit soţia şi copiii. Un anumit timp după acest eveniment, o fiinţă capabilă să contemple lumile spirituale a avut posibilitatea de a găsi acolo sufletul respectiv. El oferea imaginea unei existenţe absolut chinuite. Acest suflet se lamenta în privinţa soţiei sale şi copiilor săi pe care îi lăsase în urmă. În legătură cu aceasta trebuie să reamintesc că e necesar să transpunem în cuvinte pământeşti ceea ce spun sufletele; nu este decât o transpunere într-un limbaj diferit, căci nu putem reda prin cuvinte fizice limbajul morţilor. Acesta trebuie tradus: Eu am trăit acolo cu cei pe care i-am părăsit. Când trăiam încă în trupul meu fizic şi îi regăseam seara întorcându-mă de la munca mea, ceea ce emana din sufletul lor constituia pentru mine un fel de rază de soare. Tot ce am trăit alături de ei îmi înfrumuseţa atunci existenţa mea fizică obositoare. Nu mi-aş fi putut imagina atunci că aş putea trăi viaţa fizică fără soţia şi copiii mei. Îmi pot reaminti tot ceea ce am trăit împreună cu ei, şi-mi amintesc foarte bine totul. Dar, trezindu-mă în lumea spirituală după moarte, nu mi-am putut regăsi soţia, şi nici copiii. Ei nu există pentru mine, eu nu păstrez decât amintirea lor de altădată; acum nu mai simt prezenţa lor. Eu ştiu că ei sunt acolo, jos, pe Pământ, dar adevărata lor viaţă sufletească, ceea ce gândesc, ceea ce simt şi vor de dimineaţa până seara, este ca şters pentru mine. Nu mai ajung să-i regăsesc pe cei care-mi sunt dragi, oricât de mult i-aş căuta.

Este vorba într-adevăr de o trăire reală, dar această trăire nu este deloc rară, ci există nenumărate suflete care simt aceasta trecând prin poarta morţii. În cursul evoluţiei omenirii nu a fost întotdeauna aşa. Odinioară, era altfel, trecerea pragului morţii se făcea într-un alt fel decât astăzi, şi oamenii trăiau altfel şi în trupul fizic pe Pământ.

Există o diferenţă între situaţia actuală şi cea din timpurile trecute. Odinioară, sufletele erau marcate de o veche moştenire spirituală care le permitea să întreţină o legătură cu lumea spirituală. Cu cât ne întoarcem mai mult în trecut, în epocile în care erau încarnate şi sufletele care sunt astăzi încarnate, cu atât mai mult găsim că ele întreţineau legături juste cu lumile spirituale. Oamenii au pierdut progresiv această veche moştenire spirituală. Noi trăim astăzi într-o epocă în care evoluţia omenirii cunoaşte numeroase modificări în legătură cu aceasta. Noi trecem acum printr-o mulţime de schimbări. Înainte de a lua în considerare faptele semnificative pe care tocmai le-am evocat, să încercăm să înţelegem cum s-au schimbat lucrurile în decursul devenirii omenirii. Există astăzi oameni care nu mai cunosc mare lucru din ceea ce putem şti din cerul înstelat. Există încă fără îndoială fiinţe care ies uneori noaptea să admire splendoarea cerului înstelat, dar ele sunt din ce în ce mai rare, pe când numărul celor care nu mai ştiu deosebi o planetă de o stea fixă devine din ce în ce mai mare. Totuşi, nu acesta este esenţialul. Ceea ce contează este că atunci când omul iese noaptea afară şi îşi îndreaptă privirea spre cerul înstelat, el nu mai vede nimic altceva decât aspectul exterior, fizic al stelelor. Dar când sufletele care se află şi astăzi pe Pământ erau încarnate în alte corpuri, nu era la fel. Aceste suflete, care nu mai percep astăzi decât stelele fizice, contemplau odinioară, când privirea lor se ridica spre cerul înstelat, mai puţin lumina fizică a stelelor, cât ceea ce se leagă spiritual de ele. Şi de toţi aştrii sunt legate entităţi spirituale. Sufletele din vremurile străvechi ale omenirii, toate cele prezente aici, dar şi cele încarnate în jurul nostru, zăreau în mod clarvăzător atunci în stele ceea ce actualmente ştiinţa spirituală poate numi drept ierarhii superioare.  Omul nu se mulţumea să admire lumea fizică, el trăia în contemplarea lumii spirituale. Şi negarea existenţei lumii spirituale ar fi fost atunci o nebunie, aşa cum ar fi astăzi negarea existenţei trandafirilor şi crinilor. Oamenii percepeau pe atunci entităţile spirituale, şi nu puteau aşadar nega existenţa lor. Se poate vorbi într-un fel de un progres, în sensul că oamenii au pierdut legătura directă cu lumea spirituală, dar au atins, în compensaţie, un nivel mai înalt de autonomie şi libertate.

Sufletul omenesc trăia atunci într-o lume spirituală exterioară: în mod progresiv aceasta a fost pierdută şi va trebui, încetul cu încetul, să fie înlocuită din interior. Sufletul care se mulţumeşte astăzi să nu privească decât lumea exterioară va rămâne pustiu şi gol, şi câte suflete nu se plimbă azi prin lume fără să ştie câtuşi de puţin că toate spaţiile sunt ocupate de fiinţele spirituale, de ţesătura activităţii spirituale şi de o existenţă spirituală. Şi chiar simpla observare a lumii exterioare ne permite să avem acces la conţinutul lumii spirituale. O putem face dacă ne îndreptăm privirea spre lăuntrul sufletului. Dar numeroşi sunt cei cărora nu le place aceasta. Asemenea suflete se întâlnesc în familii ca aceea despre care a fost vorba. Tatăl trăia în lumea spirituală, lumea în care ne aflăm între moarte şi o nouă naştere. El dorea intens să aibă o legătură cu sufletele cu care fusese multă vreme legat, dar aceste suflete erau pentru el ca şterse. De ce? Fiindcă ele nu aveau nici o aspiraţie spirituală, nu existau cu adevărat decât în măsura în care se puteau manifesta cu ajutorul corporalităţii fizice. El dorea cu ardoare să aibă noutăţi de la aceste suflete care fuseseră odinioară pentru el ca o rază de soare. Iar văzătorul care-l cunoştea înainte ca el să fi trecut pragul morţii, nu-i putea aduce o consolare deosebită. Această consolare ar fi fost în fond o minciună, căci el ar fi trebuit să-i spună: aceste suflete care s-au şters pentru tine vor veni să te întâlnească dacă ai răbdarea să aştepţi. Le vei regăsi aşa cum le-ai cunoscut pe Pământ. Or aceasta nu ar fi fost în întregime adevărat, căci aceste suflete erau cu totul străine de orice aprofundare a vieţii spirituale. Şi de îndată ce ele vor fi trecut pragul morţii, vor simţi dorinţa să rămână în contact cu sufletele cu care fuseseră împreună pe planul fizic. Pe calea sufletelor care nu sunt înzestrate cu o viaţă spirituală se ridică multiple obstacole.

Ne aflăm într-un ciclu de evoluţie al omenirii în care sufletele încarnate într-un corp fizic trebuie să înveţe limbajul vieţii spirituale. Noi dobândim aici cunoaşterea lumilor superioare, cu alte cuvinte ceea ce se numeşte pe bună dreptate teosofie, şi această teosofie constituie limbajul de care ne vom servi după moarte dacă vrem să fim prezenţi pentru lumea spirituală; în adevăratul sens al cuvântului, căci fără cunoaşterea acestui limbaj vom fi muţi în lumea spirituală. După ce am murit, noi nu mai putem învăţa limbajul teosofiei sau ştiinţei spirituale, pe care ar fi trebuit să-l învăţăm pe Pământ.

Dacă tatăl de familie, de care a fost vorba, s-ar fi interesat de ştiinţa spirituală împreună cu familia sa pe când se mai afla încă pe Pământ, ar fi avut după moarte cu totul alte sentimente şi o conştienţă total diferită. El ar fi ştiut că poate întâlni acolo sufletele, şi chiar dacă o prăpastie le separă, ele vor ajunge să o treacă o dată, şi atunci se vor regăsi datorită faptului că vorbesc un limbaj spiritual comun. Fără un asemenea limbaj spiritual nu va reuşi să stabilească legătura cu aceste suflete aşa cum trebuie să se facă în mod just după moarte. Ele vor fi împreună, dar de manieră asemănătoare cu cea a oamenilor care se întâlnesc pe planul terestru şi rămân muţi, care vor să comunice dar nu sunt capabili să o facă şi nu dispun de nici o posibilitate de a se înţelege.

Desigur că putem accepta faptul că este neplăcut să auzi asemenea adevăruri; într-adevăr, mulţi oameni găsesc acestea ca fiind prea puţin simpatice. Dar ceea ce contează, în privinţa unui adevăr, nu este ca el să fie plăcut, ci să fie veridic.

Într-un trecut îndepărtat al evoluţiei omenirii sufletele omeneşti erau dotate cu o mare bogăţie. Într-adevăr, ele erau în stadiul de copilărie a omenirii şi mai erau capabile să asimileze, cu o inocenţă de copil, tradiţiile şi reprezentările religioase ce emanau din lumile spirituale. Datorită acestui fapt ele dispuneau de un limbaj adaptat la lumea spirituală şi puteau trăi în comunitate cu entităţile spirituale. În epoca noastră omul trebuie să dobândească progresiv o viaţă spirituală tot mai liberă. Pătrunzând în lumea fizică, ştiinţa spirituală nu depinde de o decizie arbitrară vizând propagarea anumitor idei, aşa cum fac tot felul de cercuri. Cei care se simt astăzi chemaţi să introducă gânduri spirituale în viaţa noastră spirituală, au făcut experienţe de genul celor evocate; ei cunosc acest fel de suflete care trăiesc deja astăzi în acea ţară de după moarte, unde răsună un strigăt chinuitor după sufletele pe care le-au părăsit pe Pământ şi nu le pot regăsi fiindcă sunt goale spiritual. Aceste strigăte ale defuncţilor formează apelurile pornind de la care izvorăşte idealul ştiinţei spirituale.

Oricine intră astăzi în lumea spirituală şi este în măsură să vadă chinurile, nostalgiile, privaţiunile, dar de asemenea şi disperarea sufletelor care au trecut pragul morţii, înţelege de ce ne întâlnim noi aici. El ştie de asemenea că nu poate proceda altfel decât să susţină viaţa spirituală. Este vorba aici de o cauză profundă şi serioasă, care iese în evidenţă din aspiraţiile cele mai adânci ale omenirii. Există astăzi suflete care simt, chiar dacă numai în profunzimile obscure ale instinctului, că vor să cunoască ceva din lumile spirituale. Sufletele care percep importanţa cultivării vieţii spirituale pe baza cunoaşterii condiţiilor fundamentale ale vieţii spirituale. Aceste suflete sunt pionierii chemaţi să contribuie la evoluţia viitoare a omenirii. Omenirea riscă să piardă progresiv posibilitatea de a pătrunde în lumea suprasensibilă într-un alt fel decât rămânând mută, fără facultatea de a se manifesta spiritual. Iată de ce trebuie să cultivăm pe Pământ o viaţă spirituală în sensul pe care îl propune ştiinţa spirituală modernă.

Cei care cred că pot aştepta să treacă prin poarta morţii pentru a dobândi, în cealaltă lume, anumite concepte relativ la datele spirituale, nu au deloc dreptate. Pentru a ajunge la cunoaşterea lumii spirituale trebuie să dispunem de organe care să o perceapă. Nu am putea dobândi această facultate după trecerea pragului morţii dacă nu am dobândit-o aici pe Pământ. Căci nu trăim degeaba în lumea fizică! Sufletele noastre nu coboară fără motiv în lumea pământească. Ele se încarnează pe Pământ fiindcă tocmai aici trebuie să dobândească anumite facultăţi, care nu pot fi dobândite în altă parte, anume cunoaşterea spirituală. Noi nu putem să considerăm Pământul doar ca pe o vale a plângerii, în care sunt aruncate sufletele noastre, ci trebuie să-l vedem ca loc unde ne-a fost oferită posibilitatea de a avea acces la spiritualitate. Or, aceasta este o realitate autentică.

Când continuăm să-l întrebăm pe văzător cum se prezintă viaţa după ce am trecut prin poarta morţii, el ne dă răspunsul următor: viaţa este acolo cu totul diferită de viaţa de pe Pământ. Aici, noi mergem prin lume, vedem lucrurile, vedem deasupra noastră bolta cerească, vedem Soarele cum străluceşte. Privim munţii, mările, fiinţele altor regnuri ale naturii. Mergem prin această lume şi lăuntric avem gândurile noastre, sentimentele noastre, pasiunile şi dorinţele noastre. După aceea trecem pragul morţii, unde găsim o situaţie diferită. Pentru cel care nu este familiarizat cu consideraţiile ştiinţei spirituale, situaţia pare paradoxală. Ceea ce a spus Schopenhauer odinioară, se adevereşte a fi just: bietul adevăr trebuie să suporte să fie paradoxal. Ceea ce noi considerăm aici drept gândurile şi reprezentările noastre, şi pe care credem că le purtăm în noi, formează, după moarte, lumea noastră exterioară. Gândurile, reprezentările şi toată viaţa lăuntrică apar după moarte ca un vast tablou. Oamenii care parcurg lumea fără să reflecteze vor avea, între moarte şi o nouă naştere, impresia unui vid şi a unui pustiu acolo unde ei ar trebui să vieţuiască într-un conţinut de gândire şi înţelepciune. Numai cei care au dobândit posibilitatea să vadă că gândurile revelate au originea în aştri vor găsi între moarte şi o nouă naştere o lume având un conţinut. Această facultate se dobândeşte când sufletul elaborează, între moarte şi o nouă naştere, o lume având un conţinut. Această facultate se dobândeşte când sufletul elaborează, între naştere şi moarte, un conţinut de gândire. Aşa cum, neavând urechi, nu am putea auzi vreun sunet, şi fără ochi nu am putea percepe nici o culoare, tot aşa, parcursul nostru dintre moarte şi o nouă naştere va purta amprenta unui suflet care nu a putut dobândi ceea ce numai organele fizice îi puteau da. Şi aşa cum Soarele se află pe bolta cerească de unde luminează lumea, şi toate dispar din ochii noştri când el coboară sub orizont, la fel viaţa, care sub multe aspecte este aici cu totul exterioară, se va prezenta după moarte sub forma unei vieţi lăuntrice.

Să mai privim şi o altă experienţă concretă a văzătorului. Când observăm oamenii care trăiesc între moarte şi o nouă naştere, şi transpunem în limbajul curent ceea ce-i chinuieşte, putem auzi aproximativ aşa: În mine trăieşte ceva care-mi provoacă suferinţă; aceasta urcă din lăuntrul meu. Această suferinţă este comparabilă cu o migrenă pe planul fizic, dar ceea ce este resimţit astfel este o durere lăuntrică. Eu însumi sunt cel care îmi provoc această suferinţă. – Şi, după moarte, fiinţa omenească poate avea multe ocazii de a se plânge de aceste dureri şi de aceste suferinţe lăuntrice. Când văzătorul caută să înţeleagă de unde vin aceste suferinţe lăuntrice, el constată că frământările care afectează fiinţa omenească după moarte provin din felul în care şi-a ales ea viaţa pe Pământ. De exemplu, dacă a simţit ură faţă de un alt om, pe care nu ar fi trebuit să-l urască, după moarte aceasta devine pentru om o suferinţă lăuntrică; răul, pe care l-a cauzat altuia datorită urii sale, se manifestă acum sub forma propriei sale suferinţe lăuntrice.

În timp ce gândurile noastre ne fac capabili să vedem o lume exterioară, ceea ce constituie aici lumea noastră morală exterioară, relaţiile sentimentului nostru cu semenii devin, după moarte, viaţa noastră lăuntrică. Este relativ grotesc să ne spunem: aşa cum aici ne pot durea plămânii, stomacul sau capul, în lumile spirituale nedreptăţile morale sunt cele care ne fac să suferim. Ceea ce este aici lăuntric, este exterior acolo, şi ceea ce este exterior aici, este lăuntric acolo. Noi parcurgem astăzi un ciclu de evoluţie a omenirii în care numeroase aspecte ale vieţii nu vor fi înţelese decât după moarte. Cel care nu vrea absolut deloc să ştie că aici există o karmă şi vieţi succesive, nu va putea niciodată înţelege că el estet implicat în ceea ce el numeşte destinul său. Cum trece omul prin lume? Unul din apropiaţii săi i-a făcut o nedreptate, un altul i-a provocat o altă trăire; un lucru îi convine, un altul nu-i convine. Faptul că el însuşi este cauza a ceea ce i se întâmplă când cineva îi pricinuieşte suferinţă, aceasta el nu o ştie şi nici nu se gândeşte aşa, altfel ar simţi că el însuşi este cel care a cauzat nedreptatea care-l copleşeşte. Când putem urmări asemenea gânduri în viaţă, ajungem, cel puţin după moarte, să resimţim de unde vin cutare sau cutare suferinţe.

Este deja o mângâiere să ştii aici jos, între naştere şi moarte, că există karmă. Fără aceasta suntem obsedaţi de problema dureroasă de a şti de ce suportăm suferinţe pe durata vieţii de după moarte. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să începem să le înţelegem astăzi, dacă nu vrem să împiedicăm evoluţia omenirii.

Un alt caz ce se oferă privirii văzătorului este cel al fiinţelor omeneşti care, între moarte şi o nouă naştere, trebuie să împlinească lucruri prea puţin simpatice sau îmbucurătoare pentru ele. Nu trebuie să ne imaginăm că între moarte şi o nouă naştere nu avem nimic de făcut. Noi avem de îndeplinit o multitudine de sarcini variate; totul depinde de aptitudinile noastre. Văzătorul poate întâlni suflete care, între moarte şi o nouă naştere, trebuie să fie, de exemplu, în serviciul spiritului pe care îl numim Ahriman. Când pătrundem în lumea de dincolo de lumea fizică, Ahriman ne apare imediat ca o entitate deosebită. Tot ceea ce a fost prezentat în drama-mister Păzitorul pragului [ Nota 8 ] sub forma împărăţiilor lui Ahriman şi a lui Lucifer, reprezintă lumi reale. Ahriman îşi are sarcinile sale. Văzătorul observă sufletele care, de cealaltă parte a pragului, sunt în preajma lui Ahriman: ele trebuie să-i slujească lui Ahriman. De ce? Văzătorul se străduieşte să vadă pentru ce sunt ele condamnate să-i slujească lui Ahriman. Ne întoarcem atunci la viaţa pe care au dus-o ele de la naştere până la moarte, şi încercăm să descoperim care au fost caracteristicile principale ale acestor suflete; aflăm că ele au fost supuse unui rău; acest rău, este comoditatea. Ea se numără printre particularităţile cele mai răspândite ale omenirii moderne. La întrebarea de a şti de ce cea mai mare parte a oamenilor au neglijat să facă cutare sau cutare lucru, răspunsul este: din comoditate! Să examinăm lucrurile cele mai importate ale vieţii sau cele care sunt mai puţin importante: totdeauna comoditatea este cea care domină existenţa omenească. Faptul de a rămâne la trecut şi a nu ne elibera de vechile legături, denotă comoditate. Oamenii nu sunt atât de răi cum se crede. Ei nu i-au ars din răutate pe Giordano Bruno şi Savonarola, şi nu din răutate l-au tratat pe Galilei aşa cum au făcut-o. Şi nu din răutate au neglijat să aprecieze în viaţa lor marile spirite, ci din comoditate! Până când acest gen de oameni învaţă să gândească altfel, să simtă altfel, va trece vreme îndelungată, şi aceasta numai din cauza comodităţii. Comoditatea este o calitate generală, foarte răspândită. Această comoditate ne face apţi să fim incorporaţi, după moarte, în armata lui Ahriman. Pe lângă celelalte atribuţii ale sale, Ahriman este şi stăpânul piedicilor. Peste tot unde se manifestă piedici, Ahriman este stăpân; el frânează viaţa şi fiinţa omenească. Cei care sunt supuşi aici comodităţii, devin fiinţe care frânează tot ceea ce îşi primeşte directivele din lumile spirituale. Pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, comoditatea înlănţuie omul de spiritele care, la ordinele lui Ahriman, trebuie să contribuie la crearea obstacolelor şi la împotrivire.

Există numeroşi oameni care au dezvoltat pe Pământ o particularitate pe care noi trebuie s-o considerăm printre atitudinile imorale: lipsa de conştiinţă. Vocea conştiinţei noastre constituie pentru viaţa sufletului nostru un regulator minunat. Lipsa de scrupule, capacitatea redusă de a şti asculta avertismentele vocii conştiinţei, ne supune altor puteri pe durata vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Văzătorul întâlneşte atunci anumite suflete care, după ce au trecut poarta morţii, au devenit slujitorii unor spirite deosebit de malefice. Pe durata existenţei pământeşti apar anumite boli, care se manifestă în diferite feluri. Ştim, de exemplu, că Europa de odinioară a fost devastată de epidemii de ciumă şi holeră. Ştiinţa materialistă este în măsură să determine cauzele exterioare, dar nu şi cauzele spirituale lăuntrice. Când cineva vine să ne spună că ştiinţa are sarcina de a găsi cauzele fizice a ceea ce se manifestă, nu putem da decât următorul răspuns: ştiinţa spirituală nu exclude cauzele exterioare, dacă sunt justificate, dar ea adaugă şi cauzele spirituale.

Cineva a întrebat, când a fost vorba de aceste cauze spirituale: pasiunea lui Napoleon de a conduce războaie, nu s-ar putea atribui faptului că mama sa, atunci când îl purta în pântece, mergea cu plăcere pe câmpurile de luptă, şi astfel această pasiune i-a fost transmisă pe calea eredităţii fizice? Aceasta poate fără îndoială constitui o explicaţie, dar trebuie reamintit că Napoleon însuşi este cel care o împingea la asta. El i-a imprimat această tendinţă, această înclinaţie. Ştiinţa spirituală nu exclude niciodată faptul că aspectul exterior poate fi de asemenea adevărat.

Când cineva spune: iată un om, de ce trăieşte el? – materialistul îi poate răspunde: fiindcă respiră. Un altul poate adăuga: eu pot spune mai multe, căci el nu ar putea trăi dacă acum trei luni nu la-ş fi salvat eu de la înec. Această ultimă afirmaţie nu este ea adevărată în ciuda celei anterioare? Ne imaginăm întotdeauna că relaţiile definite de ştiinţele clasice sunt anulate ce cele ale ştiinţelor spirituale. Chiar dacă cineva poate dovedi că o calitate sau alta a sa o are de la tatăl său, sau este moştenită de la bunicul său ş.a.m.d., nu este mai puţin adevărat că el însuşi este cel care a creat condiţiile în acest sens.

Din punctul de vedere al ştiinţelor naturii, se poate studia foarte bine originea bolilor care s-au răspândit. Putem de asemenea întreba, din punct de vedere exterior, de ce un om sau altul a decedat prematur. Dar toate acestea au şi cauzele lor în lumea spirituală. În timp ce pe Pământ se răspândesc epidemii, anumite entităţi spirituale trebuie să muncească pentru a face să coboare bolile din lumea spirituală spre lumea fizică.

Când privirea noastră se îndreaptă asupra defuncţilor, care pătrund în lumea spirituală în timp ce cursul natural al vieţii lor nu a ajuns încă la capăt, când este vorba de fiinţe decedate la punctul culminant al existenţei lor, sau tineri a căror viaţă a fost scurtată de o boală gravă, sau şi fiinţe care au cunoscut necazuri şi răutăţi, în faţa unor asemenea destine, care sunt foarte numeroase, văzătorul se află în faţa unui fapt tulburător. El observă un câmp de boală şi de moarte în întregime dominat de anumite entităţi malefice care introduc pe Pământ boala şi moartea. Şi când încercăm să urmărim biografia acestor suflete, care s-au remarcat pe Pământ prin lipsa lor de scrupule, aflăm că ele au trebuit să devină slujitorii acestor spirite nefaste ale bolii, ale morţii şi a mizeriei, pentru a provoca asemenea decese premature şi asemenea destine apăsătoare. Iată cum se explică aceasta. Viaţa nu devine de înţeles decât dacă o considerăm în contextul său de ansamblu şi nu ne mulţumim să decupăm din ea o perioadă limitată şi scurtă, care se desfăşoară pe Pământ între naştere şi moarte. Căci această perioadă depinde în mod intim de ceea ce s-a desfăşurat înainte de naştere, în timpul vieţii prenatale în lumea pur spirituală. Depindem cu toată fiinţa noastră de ceea ce s-a întâmplat înainte, în lumea spirituală. Înţelegem cel mai bine acest lucru dacă studiem, cu privirea văzătorului, o manifestare despre care mulţi oameni ar dori să creadă că ea constituie o obiecţie împotriva realităţilor investigaţiei spirituale. Ni se spune, de exemplu: Voi căutaţi să readuceţi facultăţile şi destinele oamenilor la vieţile anterioare, dar priviţi numai la familia Bernoulli, care numără opt matematicieni! Or aceasta dovedeşte foarte limpede că anumite calităţi se moştenesc din generaţie în generaţie! – Când examinăm într-adevăr cu privirea clarvăzătorului un asemenea fenomen, se poate constata că tot ceea ce se prezintă sub o formă artistică în lume şi care poate deja trezi în om un presentiment al lumii suprasensibile – ceea ce se întâlneşte mereu în domeniul artei – este rezultatul existenţei în lumea suprasensibilă. Când cineva intră în lumea noastră având deja facultăţi artistice, o face pentru că în existenţele pământeşti anterioare, sau în urma unei favori deosebite de dinainte de naştere sau de concepţie, el trăia deja în mod deosebit în armonia sferelor. El arată acum o anumită înclinaţie pentru un corp fizic omenesc determinat, capabil să-i dea facultatea de a exprima şi în planul fizic ceea ce a perceput acolo.

Nici un suflet omenesc nu caută să se încarneze într-un corp fizic, într-o linie ereditară în care se transmit calităţi muzicale, dacă nu a reuşit, în cursul unei vieţi anterioare, să dobândească, datorită experienţelor făcute între moarte şi o nouă naştere, această facultate de care are nevoie pentru activitatea sa artistică, pentru ca după aceea să se încarneze într-un corp deosebit de sensibil la elementul muzical. Într-adevăr, linia ereditară nu conţine decât predispoziţiile iniţiale. O ureche muzicală bună se moşteneşte. Aceste organe se transformă încă din viaţa embrionară de dinainte de naştere, sau după naştere, datorită facultăţilor deosebite ale sufletului. Primul instrument la care cântă omul este propriul său organism, şi el este într-adevăr un instrument extrem de complicat. Entităţile spirituale divine au avut nevoie de toate epocile Saturn, Soare, şi de evoluţia lunară, pentru a pregăti acest instrument. Când coborâm pe Pământ, noi venim cu o înţelepciune mult mai mare decât tot ceea ce vom putea dobândi mai târziu.

Omul crede că este plin de înţelepciune când începe să gândească. Dar înţelepciunea pe care noi suntem în măsură să o elaborăm când începem să gândim este foarte redusă, comparată cu o înţelepciune cu mult mai mare, cu care eram obişnuiţi, dar care ne scapă la un anumit moment. La naştere, creierul nostru este încă foarte maleabil şi legăturile care merg de la creier la diferitele organe sunt încă neformate. Înţelepciune de care vorbim ne serveşte în timpul copilăriei noastre pentru a adapta, şi pentru a face să funcţioneze organele noastre, care sunt instrumentul nostru. Mai târziu, când vine momentul până unde poate să se întoarcă înapoi memoria noastră, cu alte cuvinte momentul în care devenim conştienţi de noi înşine, am pierdut facultatea de a cânta la instrumentul nostru. Această facultate este net superioară în timpul primei noastre copilării, decât după aceea. Asta rezultă dintr-o mare înţelepciune, care este folosită pentru a ne aduce la a deveni acest instrument complicat. Aceasta trebuie să ne umple cu mult respect pentru ceea ce suntem noi, atât cât ne aflăm încă în sânul înţelepciunii divin-spirituale. Ne dăm seama atunci că intrând în viaţă suntem înzestraţi cu o înţelepciune cu mult mai mare decât cea pe care o cunoaştem până acum. Ne putem face atunci o idee despre cât de mare este înţelepciunea care stăpâneşte în viaţa ce precede viaţa embrionară. Este ceva extrem de important, căci privirea văzătorului descoperă faptul că, cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât înţelepciunea şi facultăţile omului sunt mai mari.

Să contemplăm acum, cu privirea văzătorului, sufletul unui om care a devenit slujitorul spiritelor malefice ale bolii şi ale morţii. Un asemenea suflet ne permite să vedem cum înţelepciunea de care este capabil omul, este ca ştearsă, datorită faptului că el s-a înjosit. Un asemenea suflet oferă un spectacol cumplit: destinat odinioară să desfăşoare cea mai înaltă înţelepciune, el este acum degradat la nivelul de slujitor al puterilor ahrimanice. Odată ce fiinţa omenească a coborât pe Pământ şi a îmbrăcat un înveliş fizic, ea poate, participând la viaţa spirituală şi preluând în sine lumea spirituală, să-şi vivifieze sufletul astfel încât, între naştere şi moarte, el să fie înconjurat de lumea spirituală, sau îl poate face întru totul apatic. Un asemenea suflet a devenit insensibil dacă, între naştere şi moarte, el nu a asimilat nimic care să-i permită să vadă în jurul său o lume spirituală.

Vedem sufletul individual în relaţiile sale cu întreaga viaţă spirituală; vedem de asemenea izolarea în raport cu ansamblul vieţii lumii. Simţim atunci nevoia de a nu lăsa să piară puterile spirituale care ne sunt înnăscute, ci de a le cultiva pentru ca să nu ne ştergem progresiv din sânul acestei lumi. Cineva ar putea obiecta: Dar eu caut să mă şterg şi să mă retrag din lumea asta, căci eu nu ţin la viaţă. Dar această ştergere nu este sinonimă cu distrugerea, această ştergere nu are loc decât în raport cu lumea înconjurătoare. Atunci nu existăm pentru cei din preajma noastră, dar pentru noi înşine existăm încă. Ştergerea corespunde unei izolări în lumea spirituală şi ne conduce să trăim ca pe o insulă, solitari, fără cea mai mică posibilitate de a comunica. Iată ce obţinem când ne izolăm de lumea spirituală.

Putem folosi aici imaginea următoare. Reţineţi bine această imagine şi consideraţi-o ca o bază bună de meditaţie: În timp ce omul nu încetează să progreseze în cadrul evoluţiei lumii, el devine din ce în ce mai liber. Modul său de viaţă este cel al cuiva care trăieşte pe o insulă. Chemările noastre, comunicările noastre trebuie să treacă de la o insulă la alta. Cel care va participa în viitor la viaţa spirituală a omenirii, va fi în măsură să stabilească o comunicare de la o insulă la alta, cu toţi cei care trăiesc acolo în mod liber. Dimpotrivă, cel ce fuge de viaţa spirituală va rămâne pe insula sa şi nu va reuşi, în ciuda tuturor eforturilor sale, să comunice cu cei pe care i-a cunoscut odinioară. Sunetul va muri în el şi el va presimţi că pe alte insule se află cei pe care-i cunoaşte şi cu care se simte legat, dar până la el nu va ajunge nimic; el va asculta şi nu va auzi nimic. Ştiinţa spirituală ne dă limbajul care ne va permite în viitor să depăşim izolarea şi să comunicăm cu semenii. Cuvintele care ne vin din documentele oculte sunt uneori mult mai profunde decât credem noi. În timpul Misteriului de pe Golgota noi am primit prima înştiinţare de care are nevoie fiinţa omenească pentru a stabili o comunicare de la o insulă la alta.

A doua înştiinţare ne vine acum de la ştiinţa spirituală antroposofică, ce este chemată să facă din ce în ce mai transparent pentru sufletul omenesc Misteriul lui Christos. Ceea ce a spus Christos, este indicat în unele sentenţe. Printre cele mai profunde, este şi aceasta: „Acolo unde doi sau trei sunt reuniţi în Numele meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Dar sensul acestui Nume nu va fi accesibil decât când vom fi învăţat să înţelegem limbajul spiritual. La începutul revelaţiei creştine se mai putea încă ajunge într-un mod naiv la el; în viitor, cunoaşterea lui Christos nu va fi accesibilă decât acelora care şi-o apropie cu ajutorul ştiinţei spirituale. Pentru mulţi oameni poate părea nechibzuit să spui că ştiinţa spirituală este limbajul spiritual de care au nevoie oamenii dacă vor să scape de izolare, dacă vor să nu se rupă de ceilalţi în momentul morţii şi să-şi asigure posibilitatea de a trece de la o insulă la alta.

Ceea ce am încercat să vă explic astăzi ne va da o idee completă a sensului pe care trebuie să-l dăm studiului în comun al ştiinţei spirituale. Pentru cei care lucrează în mod conştient în favoarea ştiinţei spirituale este vorba de a răspunde la apelurile celor care doresc să audă vorbindu-se de ştiinţa spirituală. Aceste voci, aceste apeluri provin din lumea spirituală, ca şi necesitatea care se resimte în lumea spirituală când vorbesc sufletele omeneşti aflate între moarte şi o nouă naştere, ca şi atunci când vorbesc celelalte entităţi spirituale ale diferitelor ierarhii. Când toate aceste voci răsună pentru noi, ele vor putea trezi în sufletele noastre ceea ce va duce omenirea din ce în ce mai mult să cultive viaţa spirituală pe care noi o practicăm în ramurile noastre, şi o vom practica de asemenea în viitor în această ramură locală. Aceasta este dorinţa pe care o exprim astăzi la sfârşitul acestor consideraţii, şi pe care aş dori să o depun în sufletele dumneavoastră cu speranţa că va lumina tot mai puternic în sufletele dumneavoastră, în folosul unei munci antroposofice purtată de o adevărată căldură spiritual-ştiinţifică.